Păţăşti! sau O revoluţie de hipsteri (partea a cincea)

lui Octavian Radu

[Nota autorului: nu mai includ „Epurarea” în al doilea volum al romanului cu martori.]

A se vedea și: Păţăşti! sau O revoluţie de hipsteri (partea a patra)

După ce am lăsat aceste figuri istorice să se simtă bine, povestindu-şi ascensiunea către putere, iată că mă văd nevoit să revin eu, naratorul omniprezent, omniscient şi, mai ales, omnipotent. (Nu mă crezi? Auzi-ţi ibovnica – a început deja să tropăie!)

Vorba este că atunci, la sfârşitul anilor 2010, izbucnise o asemenea prigoană împotriva telurocraţilor, încât talasocraţii mai aveau un pic şi începeau să umble pe străzi în procesiuni, purtând statuete criselefantine ale senatorului american de mahmură amintire Joseph McCarthy.

În toată acea „glorioasă lipsă de sofisticare” (l-am citat pe comediantul american Jeff Foxworthy, referindu-se la redneckşi), când catastifele fremătau, aşteptând să fie deschise de câte un index şi pentru la index (ca şi cum vreun talasocrat ar fi comandat: „pentru la pachet”), în tot acest context, ideile telurocrate au început să prindă rădăcini în importante redacţii de ştiri. Şi atunci, cu o veninoasă interpretare a versurilor populare „Uscă-i-să crăngile, /Săce rădăcinile!” (din colindul „O, moarte, ce ţi-aş plăti!” sau „Viţă verde iadăra”), strâmbaţi de nebunia demnă de un Salem al anilor 1692-1693, şefii de redacţii şi patronii de presă au început epurările în rândurile jurnaliştilor impii, fie şi dacă aceştia cutezau măcar să îşi pună întrebări asupra epocii care începuse în 2004, o dată cu aderarea României la NATO.

O astfel de epurare s-a petrecut în redacția unui ziar care se încăpățâna să apară pe hârtie, ba chiar își promova ființa tipărită ca pe un lux.

— Uitaţi-vă la acest specimen, la această creatură, la acest individ care se recomandă: „jurnalist”! Uitaţi-vă şi voi: hal de ziarist! Hal de redactor la cel mai mare cotidian din ţară! Care încă apare pe hârtie, fără întrerupere, de când s-a înfiinţat. Inclusiv în anii crizei. Stă şi scrie poezii, în timp ce comunicatele vin gârlă pe mail! Staaa-au comunicatele ciorchine, necitite, iar Gigi ce face? Stă ş-o freacă. Pe banii mei! Uitaţi-vă la el: netuns de-o juma’ de an, neras de-o lună, cu hainele şifonate şi mahmur ca un porc! Ca ultimul boschetar! Şi măcar de-ai fi, nu ştiu, vreunul sărac, crescut la casa de copii, să zici c-ai avea probleme… Dar nu! Părinţii amândoi jurişti… Ce zic, mă, oamenii ăia de tine? Ei te-au văzut în ce hal arăţi? Barem ai apucat să treci pe-acasă, să-ţi faci un duş?

— Da…

— Măcar atât. Mi-a zis cineva că dormeai pe bancă-n bar!

— M-am trezit şi m-am dus acasă.

— Te-ai dus… Păcatele tale! Cum poţi, mă, să fii atât de nesimţit? Un material de cap de ziar într-o săptămână-ntreagă? Un singur material? Ce facem aici? Joci bambilici cu răbdarea mea? Unde s-a mai pomenit, în ce redacţie de pe Pământul ăsta, să stai o săp-tă-mâ-nă încheiată şi să scrii un singur cap de ziar? Care nici măcar n-a fost cine ştie ce investigaţie, n-a necesitat vreo documentare de amploare. O săptămână, în morţii ei de săptămână! Tania, du-te la Resurse Umane şi cere-le raport imediat despre activitatea lui Gigi în ultima lună! Vedem noi ce şi cum! Momentul adevărului… Ce scrii acolo?

— Nu contează…

— Ba contează — să văd şi eu dimensiunea lipsei tale de respect faţă de colegii tăi. Să vedem şi noi până unde merge durempulismul ăsta al tău.

— Ce să… Ceva despre noul expansionism rusesc…

—  Poftim! Tocmai a apărut în presă ştire despre situaţia de la Marea Caspică. Ai văzut-o? Ai avut bunăvoinţa sau măcar o minimă curiozitate să cauţi?

— Urma să mă uit imediat…

— Ce imediat, când tu stai şi scrii poezii? Măcar citeşte-ne şi nouă, să vedem cu ce artist trăim la bătătură!

— Nu e neapărată nevoie…

— Ba da! Jurnalismul este, prin excelenţă, o activitate de creaţie, aşa că e normal să ne intereseze manifestări conexe.

— Ce să… Uite. Încă nu i-am pus titlu:

Pe daiboji, pe hai sictir,
Pe păstăi cuneiforme,
Plânseră trei crocodili,
Tremurară lir-tractir
Străluciri de trei ocale,
Fulgerări de trei parale,
Isterii duminicale
Date prin zaharicale.

Cât de cât din câte câturi
La-mpărţire-a dat cu rest?
Iar nădejdea coaptă-n ţest,
De la Litovsk şi din Brest,
Au râmat-o câte râturi?

Ce chist cekist rămase şi glodeşte
Nostalgii colective roase-n cot?
Cu palmă te-ai bronzat pe-obrazul tot.
Icono-dulu-n izbă NEPuieşte.

Câţi Alexandri-ncap peste pârleazul
Lui Kant? Moţaţi, visează hărţi de zor.
N-o fi Trieste, dar vor fi Galaţii,
Iar la Warsaw Wałęşii mai şi mor.

Hei, tocilare, vin ş-ascute cheia
Şi pe Mugabe-adu-l, legat de gnu!
Am chef să patinez pe Marea Barents.
Găsești, cirac, prin tunuri vreun tutu?

— Poftim! Atât talent, şi-l iroseşti pe prostii…

— Nu sunt prostii. O să mă public la primăvară.

— Cu ce bani, mă, tetelule? Fii atent că, dacă raportul de la HR arată prost, în secunda următoare ai zburat de la noi!

— Da, ştiu că am greşit. Mea culpa.

— Ce mea culpa, Gigi? Că e a treia oaaară când te prind că stai şi freci manganul, în loc să te duci, coló, să-ţi pui în mişcare sursele: de la MApN, de la servicii, de la Guvern… Ai venit în redacția asta cu ditamai lista de contacte. Şi? Săptămâna viitoare, se întruneşte CSAT-ul. Dacă aprobă ăia să trimitem soldaţi pe frontul India-Pakistan? Ar trebui să fim primii cu informaţii pe surse, chiar şi înaintea agenţiilor!

— Serios, Sidonia: chiar îţi cer iertare…

— Ce iertare, vere? Ce iertare? Este a treia oară. Prima dată, n-am zis nimic, că orice om greşeşte. Hai, şi a doua oară, că, deh, dreptul la a doua şansă. Mă, da’ a treia oară? A TREIA? Păi, dă-o-n spuma mării de treabă, că asta nu e treabă, ce facem noi. Lumea nu ştie cum să se mai înghesuie să se angajeze la noi, să trimită CV-uri, să ne sune, să ne-ntrebe dac-avem locuri libere, să vină la interviuri… Şi Gigi dă cu piciorul!

— Lasă-l, Sidonia, c-o fi avut şi el vreun eveniment, de s-a chefuit.

— Lasă-l, Mariuse, că nu e prima dată! Nu zice nimeni să nu petreci până la ziuă în timpul săptămânii, dar când te ştii cu realizări. Când ştii că n-ai făcut nimic toată săptămâna, bagi nasu-n monitor şi faci treabă. Vă spun tuturor, că sunteţi de faţă: în 20 de ani, de când fac presă, n-am mai întâlnit atâta nesimţire, atât jeg sufletesc!

— Înţelege-l şi pe el, că…

— Nu mai vreau să-nţeleg nimic! Am tot înţeles! Doi ani de zile, am tot înţeles. Şi-n plus, ştii ce, Marius? A, uite c-a venit Tania! Ia să văd raportul. Ia… Uite, exact cum mă gândeam: nimic. Zero barat. O lună încheiată. Gata — ai zburat de-aici! Mâine, poţi să vii să-ţi strângi lucrurile.

— Dar…

— Nimic! Adio! Am pierdut o dimineaţă-ntreagă cu asta. Hai, înapoi la lucru! Ce staţi şi vă uitaţi?

Marius Ciobanu (poreclit „Denver”, de la protagonistul desenelor animate „Denver, ultimul dinozaur”, cu care semăna) urmărise întregul spectacol din pragul redacţiei, înfigându-şi adânc unghiile în rigipsul peretelui, în efortul de a nu se lăsa copleşit de greaţa cât se poate de fizică pricinuită de scandalul ce atrăsese privirile întregului norod, de la redactori şi tehnoredactori până la oamenii de la marketing şi publicitate. Până şi la telefoane răspunseseră în şoaptă, să nu piardă un cuvinţel din avalanşa Sidoniei Simbotelecan, şefa de redacţie. Când totul luă sfârşit, Marius se repezi în baie şi vomită amarnic tot ce ţinuse în el până atunci. „Urâciunea omenească adunată ca-ntr-o ghindă. Ca-ntr-un bob de jir. Înghesuită acolo”, se gândi el, privind voma ce se scurgea prin gaura chiuvetei şi în care bucăţelele de biscuiţi de la mic-dejun pluteau ca, odinioară, bărcile gonflabile pe Marea Caraibilor, înţesate cu oameni care fugeau din Cuba lui Fidel Castro.

„Urâciunea umană…”

Şi a nesimţitului de Gigi, şi a Sidoniei, care îşi vărsase, într-o jumătate de oră, tot năduful pricinuit de… „Cine ştie? De trafic, de vreo problemă în familie, de fluctuaţiile Bursei…  Cine ştie?” De lângă automatul de cafea, o văzuse străbătând cu paşi mari parcarea, intrând ca o vijelie şi spumegând birjăreşte:

— Băga-mi-aş picioarele-n ea de viaţă şi-n creierii mă-sii cui m-a pus să mă-nhăitez cu putori!

Cu Marius n-avea treabă — Marius era un mare domn. Sidonia ştia că Denver putea să stea chiar şi o zi întreagă la cafea şi la ţigară; seara, invariabil, venea cu articol de prima pagină.

— Bună.

— Lasă-mă, Mariuse, că nu e bună deloc!

Şi zburase în sus pe scări trei etaje, nemaiavând răbdare după lift. Înjurăturile ei se auzeau pe trepte, stăruind în aer ca nişte dâre de avion.

Denver, patriarhal, luase liftul, ajungând în pragul redacţiei tocmai când şefa îl trăgea de perciuni pe „numitul Viziru Gheorghe”. Porecla „Numitul” o avea de când povestise ce păţise la el, în Hârşova, cu un prieten care, beat, se urcase în maşină, pornise de nebun prin oraş şi se oprise într-un stâlp, alegându-se cu dosar penal pentru şofat la beţie şi distrugerea parului cu pricina. Gigi fusese chemat la secţia de Poliţie, ca martor, şi citat în declaraţia aceluia: „Până atunci, băusem cu numitul Viziru Gheorghe”. Al dracului Numitu’! Acum, îi făcea vânt de la ziar.

— Ooof, Doamne… oftă Marius, privind jetul de apă ce spăla voma din chiuvetă.

Telefonul nu îi lăsă prea mult timp de jale:

— Trăiască şi-nflorească! Ia zi, maestre: vrei o informaţie caldă-caldă, scoasă din cuptor? Normal că vrei. Primul din toată presa, cum îi şade bine voinicului. Facem moţiune de cenzură luna viitoare. Da’ o dai pe surse, da?

Mishu The Prince, muzeul formaţiei Jeg Tzappeshlitz şi numerele prime

[Nota autorului: îi rog pe cei care au deja idee despre romanul martorilor să aibă răbdare cu ceilalţi şi să scuze parantezele.]

În 2078, Mihai-Emilian Bercea, zis Mishu The Prince (urgisitor de talentatul vocalist al formaţiei de rock Jeg Tzappeshlitz) — stabilit deja de ani buni în Italia —, a avut ideea să înfiinţeze muzeul oficial al trupei.

Până atunci, apăruseră numeroase fan cluburi, fuseseră deschise expoziţii, diverse televiziuni transmiseseră documentare… Însă un muzeu, în toată grandiozitatea lui, nu ar fi putut înfiinţa nimeni altcineva decât el însuşi, ultimul supravieţuitor direct al acelui fenomen care spulberase orice blestem s-ar fi abătut asupra rockului mondial după moartea lui Freddie Mercury.

Du-te, Mishule, vorbeşte cu rudele lui Ion (clăparul), ale lui Mike (bassistul), ale lui Romi (chitaristul solo), caută asiduu prin arhiva lăsată de Veta, de la Vali (impresarul şi textierul)… Douăzeci şi ceva de luni au durat perindările, Mishu trecând dintr-o vecinătate în cealaltă a vârstei de 90 de ani, dar nesimţind pic de oboseală.

Muzeul a fost inaugurat pe 4 august 2080, exact când Mihai Bercea împlinea 91 de ani. Printzul se simţea ca şi când ar fi înşelat moartea, întocmai precum numărul 91 te poate înşela, la prima vedere, că ar fi prim, iar nu multiplu de 13, la fel ca… La fel ca însuşi acest an, 2080. La fel ca anul naşterii tale, Mishule!

În seara aceleiaşi zile, lumea ştiinţelor era zguduită printr-o descoperire epocală: o echipă de matematicieni găsise un tipar pentru numerele prime.

„Bacalaureat”: Cristian Mungiu a trecut de la bastonaşe la litere

Vă obişnuisem cu ficţiune pe blogul ăsta, dar iată că fac o derogare, din lipsă de inspiraţie pentru roman sau pentru povestioara cu revoluţia hipsterilor.

Încă din start, ţin să precizez că nu sunt vreun critic de film sau de teatru, aşa că nu trebuie să citiţi părerile mele cu vreo afectare de lornion.

Am fost vineri seară la „Bacalaureat”, mai mult din speranţă decât din gregarism: copleşit de cronicile eclatante ale filmului, m-am gândit că poate Cristian Mungiu a reuşit să se spele de stratul gros de penibil din „După dealuri”. Şi nu vorbesc aici ca un taliban care face spume că Mungiu ar fi atacat ortodoxia, ci ca un jurnalist care nu a aruncat la coş ideea de documentare. Şi, da, regizorul citise cele două cărţi ale Tatianei Niculescu-Bran pe subiectul Tanacu (a recunoscut-o, de exemplu, AICI), dar a lăsat în urmă un film jenant de schematic. Acelaşi lucru (totuşi, mai atenuat) se poate spune despre „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” – aceste două filme veneau după sclipirile de originalitate din „Occident” şi scurtmetrajul „Zapping”.

Revenind la „Bacalaureat”: am început să scriu acest text cu ideea că voi umple cel puţin două pagini A4, dar, pe măsură ce tastez, speranţele mi se risipesc.

Nu stau să vă povestesc despre ce este filmul – găsiţi synopsisuri pe toate drumurile. Ceea ce vreau să vă zic este că, înainte de a intra, am încercat să mă eliberez de prejudecăţi. De exemplu, de prejudecata că, avându-l ca protagonist pe Adrian Titieni, pelicula urma să fie o telenovelă. Şi n-a fost chiar o telenovelă. Adică, da, a avut nenumărate momente de dramoletă, dar s-a bucurat şi de câteva (nu puţine) clipe de suspans decent – prăbuşite, însă, imediat după aceea, într-un mâl sentimental.

Pe de altă parte, trebuie să apreciez că Mungiu s-a desprins din tiparul peliculelor statice, filmate cu bricheta: cu imagini întunecate (la propriu: trebuia să te chiorăşti ca să vezi ce se petrece acolo – dacă se petrecea ceva) şi cu sunet ca din găleată. Dar mai e mult până departe, iar regizorul încă şchioapătă la capitolul „dinamism”: şi al cadrelor în sine, şi al tranziţiei dintre ele.

În rest, finalul este căldicel: se rezolvă problema care părea principală, dar rămân unele mai grave, însă la orizont. Per ansamblu, nu a fost chiar execrabil filmul: atmosferă – aproape deloc; jocul actorilor – decent; suspans – cât să nu pleci din sală.

Altminteri, o subtilitate demnă de aplaudat a fost cea în care, după ce trecuse prin fel de fel de peripeţii amare, personajul principal (medicul interpretat de Adrian Titieni) intră în şcoala fiicei lui, în timpul festivităţii de absolvire a clasei a XII-a. Bineînţeles că răsuna „Gaudeamus igitur”, dar momentul a fost excelent ales: cel al strofei care vorbeşte despre vremelnicia vieţii şi cruzimea morţii: „Vita nostra brevis est,/ Brevi finietur,/ Venit mors velociter,/ Rapit nos atrociter,/ Nemini parcetur”.

De ce m-am apucat să înşir paragrafele astea? A, da: ca să vă rog să vă duceţi la film, cel puţin să poată strânge Cristian Mungiu bani pentru nişte echipamente mai de Doamne-ajută – să nu mai filmeze din mână, ca sărăntocii. Ştiu, sunt subiectiv, dar când intru la un film, mă aştept să mă scoată măcar de-o şchioapă din cotidian; altfel, „felii de viaţă” văd în fiecare zi. Deci mă-ntrebaţi dacă merită să mergi la film. Merită, în caz că eşti milostiv şi vrei s-ajuţi un regizor care a trecut de la bastonaşe la litere să progreseze măcar până la silabe.

Păţăşti! sau O revoluţie de hipsteri (partea a patra)

A se vedea și: Păţăşti! sau O revoluţie de hipsteri (partea a treia)

Eu, doamnelor şi domnilor (mă scuzaţi că intervin, dar trebuie să vă faceţi o idee despre cum a mers campania prezidenţială a anului 2019), eu, pe-atunci, eram proaspăt reambalat (ah, dulce derivare parasintetică!) din jurnalist în consultant politic. Ba chiar în şef de campanie. Iar în această calitate, cu ocazia celei de-a treia conferinţe de presă, am făcut-o de Shetland.

Venise un consilier prezidenţial al lui Putin, se convorbise cu Călin Dăscălescu, iar la final era programată o conferinţă comună de presă. Rămăsese o jumătate de oră până să înceapă conferinţa, când Groaza s-a înfinţat în toată Majestatea Sa, tăioasă şi cristalizată cu mii şi mii de feţe: nu apăruse nici picior de jurnalist! Cu o presimţire tanatică suflându-mi în ceafă, m-am târât până la adresa de e-mail a partidului.

Ştim cu toţii că Tragedia este o fată bătrână cu un unchi în străinătate, care o vizitează de Sărbători, aducându-i cel mai preţios cadou cu putinţă: sânge de şcolar ochelarist nevinovat, cu cărare perfectă prin păr şi purtând şosete la sandale. Iar acel unchi se numeşte Previzibilul. Ei bine, în acel început de februarie al anului 2019, Previzibilul a făcut ca eu, Marian Paradescu, să nu fi trimis absolut nici unul dintre e-mailurile necesare. Că picase Internetul, că mă îmbătasem ca o suină, că, pur şi simplu, uitasem — scuze puteau fi multe.

Conştient nu atât că riscam să îmi pierd postul (plătit groscior din nişte bani moscoviţi, spălaţi din cine ştie ce trafic cu arme către te-miri-ce separatişti dintr-un imprevizibil colţ de republică ex-sovietică), m-am târât înapoi, dinspre LCD-ul laptopului către lămpile subordonaţilor mei din echipa de campanie:

— Stimaţi colegi, am bălegat-o pe mânecă! Luaţi pixuri, carneţele şi microfoane, sculaţi-i pe fotograf de pe budă, pe cameraman de pe femeia de serviciu şi pe ceilalţi de la barbut şi haideţi să înjghebăm o conferinţă de presă! Întrebările pentru Călin sunt: a), b), c), iar pentru rus sunt: asta, asta şi asta.

În momentul în care s-au deschis uşile, am crezut că Dăscălescu mă va pocni cu o formidabilă directă în figura alăturată (fiindcă aceasta deja îmi picase, iar acum încerca să se ridice): în sala de conferinţe, se găseau pe scaune cei şase oameni de campanie aflaţi atunci în sediu, plus şoferul, plus magazionerul, plus vânzătoarea de la bufet, plus femeia de serviciu (îmbujorată aidoma cameramanului, care, în picioare, focaliza pe cei doi politicieni). Iar fotograful, bietul, îşi orbise pântecăraia cu bliţul care, în acel moment, ar fi putut lumina până şi Groapa Marianelor. Iar la pupitrele vorbitorilor răsăriseră, de unde-de niciunde, două microfoane şi patru reportofoane.

— Pajalusta, gaspadin — putem începe.

N-am mai ştiut cum mă cheamă până după eveniment, când Călin m-a apucat de guler, m-a trântit pe un perete şi, cu ochii bulbucaţi de furie, m-a întrebat:

— Ce creierii mă-tii s-a întâmplat?

— Ă… Mblâ… Mă numesc Marian Paradescu, CNP 188…

— Bă!!! Unde a fost presa???

— Cred că… Deh — după cum vezi…

Au urmat două minute în care cel ce avea să devină primul „tictactor” al României postdecembriste m-a privit drept în ochi, fără vreun cuvânt, apoi a deschis gura:

— Ai un imens noroc că rusul nu s-a prins. Dacă nu ies preşedinte, îţi atârn pielea-n băţ! Dacă ies, te fac ministru.

(Şi iată-mă, trei ani mai târziu, ministru al Educaţiei Naţionale, după ce, doi ani de zile, îmi servisem ţara ca profesor de limba şi literatura română la un reputat colegiu naţional din Bucureşti, care, prin bunăvoinţa partidului, mă numise director adjunct.)

Conferinţa, până la urmă, a fost mediatizată onorabil: un comunicat trimis minuţios la toate redacţiile din baza noastră de date, cu tot cu poze şi filmări, însoţit ba de o şpăguţă ici din buzunarul propriu, ba de  un „vai, pisi, îţi stă senzaţional noul fond de ten” rostit colo, ba de o informaţie dată pe surse dincoace, ba de o promisiune voalată făcută în altă parte, legată de un post în viitorul guvern… La următoarea conferinţă, Călin Dăscălescu a venit cu un cuţit la el. A rămas curat.

Păţăşti! sau O revoluţie de hipsteri (partea a treia)

CITIŢI ŞI:

Păţăşti! sau O revoluţie de hipsteri (prima parte)

Păţăşti! sau O revoluţie de hipsteri (partea a doua)

 

Şi iată-ne ajunşi în anul 2018, spre sfârşit, când Călin Dăscălescu încheia socotelile legale şi îşi înregistra formaţiunea în instanţă: Partidul Eurasianiştilor Creştin-Ortodocşi (PECO). O damigeană a făcut poc!, un viţel a mugit ultima oară, nişte artificii şi-au împroşcat pe cer ilegalitatea, iar mai multe coli A4 dintr-un apartament de la Piaţa Trapezului au primit cele dintâi capitole ale programului electoral. Continuarea a apărut a doua zi, plutind pe portativele mahmurelii, o dată cu rescrierea câtorva pagini din noaptea precedentă, peste care cineva vomitase o mică hartă a Australiei, cu tot cu Oceania.

Eeei, dar una-i una, iar doi o fac sendviş. Dacă, în decembrie 2018, Călin Dăscălescu abia atingea 13% în sondaje, luna iunie 2019 l-a găsit pe dughinist cu 28 de procente în preferinţele alegătorilor. În vara aceea, Călin nu a avut odihnă: a premiat olimpici; a făcut pelerinaje la Muntele Athos şi la Ierusalim; a primit vizitele unor disidenţi persecutaţi de către diverse regimuri deminternist-atlantiste; a făcut milostenie; a organizat dezbateri filosofice încheiate invariabil cu beţii cumplite; nu în ultimul rând, şi-a scris autobiografia, pregătindu-se să o publice la o lună după ce va fi câştigat alegerile. A intitulat-o, provizoriu, „Un şut în fund e un pas înainte”.

Şi au sosit alegerile… Primul tur: Dăscălescu – 33%; candidatul de pe locul întâi – 41%. (Acesta, Max Herşcianu, provenea dintr-o faimoasă familie cu afaceri HoReCa şi fusese pus sub urmărire penală pentru nişte case pe care le-ar fi obţinut cu acte false, dar, chiar dacă trecuse deja anul, nu îl trimisese nimeni în judecată.) Între cele două tururi, a venit în România însuşi Aleksandr Ghelievici Dughin, să-l sprijine pe Călin. Intelectualii occidentofili s-au vexat atât de tare, încât s-au coalizat masiv în jurul candidatului pe care Vestul urmărea să îl impună. Atât doar că, înainte cu câteva zile de al doilea tur de scrutin, pe numele candidatului vechiului regim a apărut o plângere penală pentru că, după un miting electoral, ar fi înghesuit-o într-un infect WC turcesc pe fiica inginerului de lumini. Vârsta fetei? 13 ani, tot atâţia câte procente a pierdut învinuitul la votul final.

Păţăşti! sau O revoluţie de hipsteri (partea a doua)

CITIŢI ŞI: Păţăşti! sau O revoluţie de hipsteri (prima parte)

Începuturile mişcării eurasianiste (dughiniste) a lui Călin Dăscălescu în România trebuie căutate în anii 2008-2009, când în aer plutea criza economică, dar guvernarea Traian Băsescu-PDL încă nu îşi arătase pe deplin monstruozitatea.

În vremea aceea, Dăscălescu îşi făcea blog şi cont pe Facebook şi lua legătura cu diverşi oameni din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Chişinău şi Craiova, găsiţi din link în link şi din comentariu în comentariu. Unii mai golani, alţii mai elitişti, unii mai propagandişti, alţii mai teoreticieni, unii mai destrăbălaţi, alţii mai duşi la biserică, ei cu toţii (mai puţin Dăscălescu) aveau vârste cuprinse între 20 şi 25 de ani şi erau uniţi prin lecturile din zona Eminescu (jurnalistul)-Codreanu-Eliade-Guénon-Evola-Rudolf Steiner-Carl Schmidt şi prin hormonii care urlau a schimbare. Mai devreme sau mai târziu, toţi aceşti ciraci aveau să treacă prin apartamentul lui Călin, să se îmbete turtă cu whiskey şi pălincă, să adoarmă pe canapeaua omului şi să fie filmaţi, în tot radicalismul lor, cu o cameră prost camuflată într-o ascuţitoare. „Că nu se ştie când îşi uită originile revoluţionare”, comenta Călin Dăscălescu în faţa prietenei din acea perioadă. În astfel de seri s-a coagulat „revoluţia conservatoare nuclear-ortodoxă, pentru că – da, oameni buni – ortodoxia trebuie apărată chiar şi cu arme nucleare”, explica Dăscălescu, provocând o izbucnire de toasturi cu cocktailuri black russian şi white russian preparate de el.

Anii depresiunii (2009-2011) au adus maxima coeziune printre dughiniştii români, care, însă, urma să scadă din 2012, când situaţia din ţară începea să se dezgheţe, iar impulsurile revoluţionare înotau din greu prin tot mai mari chimuri gastrice. În plus, învăţăceii începeau să se însoare, să aibă copii… Mişcarea deja se confrunta cu o adevărată criză de legitimitate în anii 2014-2016, când războiul din estul Ucrainei zdruncina zdravăn imaginea Rusiei ca protectoare a ortodoxiei.

Anul de cotitură a fost 2017, când, afară, războiul din Donbas dădea tot mai multe semne că va rămâne un conflict îngheţat, iar în România guvernul instalat în 2016 făcea paşi repezi de la scârbă la ură populară, chiar şi în rândurile celor care, în 2014, „îşi luaseră ţara înapoi”.

Mană cerească pentru dughinişti! Rusia îşi revenise, în mare parte, din criza rublei, jucând feroce pe pieţele externe şi exportându-şi sălbatic industria poluantă în ţările Lumii a Treia. Aceeaşi Rusie începea acum să trimită bani în România grupării ce gravita în jurul lui Călin Dăscălescu. Aşa că (re)apăreau ba o editură, ba un site de ştiri, ba un ziar, ba un radio, ba o televiziune… Lumea începea să fie bombardată cu ştiri apocaliptice despre clasa politică post-decembristă. Câte un cirac de-ai lui Dăscălescu devenea redactor-şef ori chiar director de presă, dar consemnul era sever: nu se afişează nimeni luxos! Însuşi Călin rămăsese acelaşi biet patron de SRL-uri şi era citat mai mult ca „surse din piaţă”, ca „voci din mediul de afaceri” decât cu nume şi prenume.

Totuşi, în anii 2013-2016, micul întreprinzător a făcut repede o facultate de economie la o universitate privată, s-a angajat imediat la o catedră de acolo, apoi să te ţii titulaturi în mass media: „profesorul” în sus, „profesorul” în jos, „analistul economic”, „antreprenorul”, „omul de afaceri”… Lui, care, la vremea potrivită, făcuse Filosofia la stat, dar nu se obosise să-şi ia licenţa, fiind mai ocupat să organizeze bătăi între diverse găşti, ca să-şi dea seama cine este dispus să îşi verse sângele pentru cauză.

Păţăşti! sau O revoluţie de hipsteri (prima parte)

Anul 2085: Primarul municipiului Cluj-Napoca decretează ca un bulevard să poarte numele lui Ion Bostan, erou al Războiului Civil din 13 iunie 2040-15 iunie 2050, la centenarul naşterii acestuia. Cercurile internaţionaliste din România se opun vehement, dar trebuie să cedeze în faţa imensei susţineri populare. Fiul eroului, Filonaş Bostan, publică în premieră imagini de la întrunirile conspirative din strada bucureşteană a Schiorilor, din cartierul Militari, ţinute în anii 2020 şi soldate cu organizarea rebelilor eurasianişti conservatori ce au înfrânt, douăzeci de ani mai târziu, puterea deminternist-atlantistă. În vârstă de 98 de ani, Tranquil Viscolescu-Triptofan, ideologul insurecţiei, dezveleşte bustul lui Ion Bostan, ucis din greşeală în anii 2060 de explozia unei maşini-capcană ce îl vizase pe unul dintre propagandiştii revoltei, Călin Dăscălescu, a cărui editură tipărise manifestele mişcării.

Dovedit ca autor al atentatului, deminternistul Răzvan Luca fusese prins şi legat de un stâlp pe vârful Retezat, unde murise două zile mai târziu mâncat de lupi, fapt ce declanşase un nou şir de violenţe soldate cu împuşcarea cu 33 de gloanţe a altui propagandist al insurgenţei, Nicu Alifaticu (nom de guerre: Nelu Şrapnelu), pe 23 august 2064. Suita vendettelor s-a încheiat abia pe 29 februarie 2068, cu armistiţiu între forţele conduse odinioară de Bostan şi de Luca. Semnarea actului fusese în pericol să nu mai aibă loc, din cauza zgomotului unei explozii. Din fericire, se dovedise doar un mic meteorit. Deşi se ţesuseră în jurul lui zvonuri legate de o posibilă nemurire, Călin Dăscălescu şi-a găsit sfârşitul pe 7 noiembrie 2064, în urma unei îndelungate şi discrete otrăviri cu ricin (substanţă neidentificabilă la autopsie, în cantităţi mici şi repetate) din partea soţiei, Aleksandra Kalliste (cu 16 ani mai tânără decât el), recent recrutată de către Mossad. Fuga ei în Israel a fost întreruptă pe strada Petre Tunsu, din cartierul bucureştean Ferentari, după ce un beţiv răsturnat din greşeală peste balustrada balconului a strivit-o, el amintindu-şi brusc că trebuie să meargă la chioşc, după ţigări. Revenind în 2085: dezvelirea bustului lui Ion Bostan se încheie cu un şoc: se naşte, în faţa presei, stră-stră-stră-nepotul lui Tranquil Viscolescu-Triptofan, Menumorut Viscolescu-Triptofan al III-lea, purtând pe mâna dreaptă o pată în formă de ouroboros.

*

**

Eu mă numesc Bogdan Legolicea şi de când mă ştiu sunt fotograf, de unde m-am ales cu porecla Lighthurt Dweller, din cauza asemănării mele la faţă şi la plete cu personajul de meme-uri de Internet Butthurt Dweller. Bine, sunt şi farmacist, dar bănuiesc că nu vă interesează otrăvirile pe care le-am făcut, oricât de exoftalmici ar fi fost ochii, oricât de înspumate ar fi fost gurile, oricâte piei arse ar fi picat de pe victime şi oricâte cangrene ar fi ajuns la os. Neimportante. Pentru Lucrezia Borgia, apelaţi interior 480.

În timpul facultăţii, am lucrat ca măcelar cu jumătate de normă, aşadar mă pricep la carne. La cărnuri. La pieliţe. La zgârciuri. Preţ de o scurtă perioadă (2019-2020), mi-am servit ţara ca fotograf prezidenţial. Ca să parafrazez un şef de stat de tristă amintire: „Când eşti fotograf prezidenţial, eşti tare… fottore.”

Copii din secolul al XXII-lea, socot că v-aţi făcut temele la Istoria românilor: în 2019, cu sprijinul Rusiei, a câştigat alegerile pentru preşedinte un necunoscut, Călin Dăscălescu, care, în doi ani, a reuşit să alunge sau să marginalizeze cercurile deminterniste. La sfârşitul lui iulie 2022, au izbucnit proteste în rândurile hipsterilor din toată ţara, indignaţi că administraţia prezidenţială avea programate manifestaţii naţionale la centenarul naşterii lui Marin Preda, iar comemorarea morţii lui Florian Pittiş, a cincisprezecea, urma să primească prea puţin din banii publici.

Eu ocupam deja funcţia de ministru al Sănătăţii, dar, imediat după declanşarea tulburărilor, am cerut voie de la premier să ies în stradă cu aparatul la gât, să fotografiez hipsterii în toată indignarea lor. După 48 de ore şi un trichomonas, m-am întors la palatul prezidenţial, situat în fostul CC al PCR. Acolo, prim-ministrul, invitat la consultări cu şeful statului, se consultase mai mult cu secretara acestuia, iar acum zăcea răjghinat în fotoliu, ascultând cu sinceră curiozitate consideraţiile preşedintelui despre revolta din stradă şi ciorba din carne de jder. Soţia Călinului de stepă, blondă natural, eminescian de albă şi cu ochii verzi, însă prea timpuriu îmbătrânită de grijile ţării, asculta spusele conducătorului, întărindu-le din când în când. Se numea Alexandra Kalliste, iar opozanţii regimului denumiseră anii aceia „Kali Yuga”.

În timp ce eu îmi descărcam pozele pe tabletă, am prins cu coada urechii următoarele cuvinte prezidenţiale în legătură cu desecularizarea statului:

— Domn’e, preoţii ca preoţii, dar fetele de preot… Doam-ne! Aveam odată, hăhăăă… demult, aveam ca liubovnică o Lolită de prin părţile Botşănilor. Eu 24, ea 17. Eu în Bucureşti, ea în Botoşani — n-am făcut nici o brânză. Fireşte — doar ştiam să mă spăl! pufăi liderul din pipă în râsetele grosolane ale audienţei. Dar să vedeţi: la un moment dat, tipesa se combinase cu unul din oraş, iar eu, la Bucureşti, nu dădeam doi bani — dacă mă vedeam cu ea o dată la lună, bine, dacă nu, aveam destulă faună-n Capitală. Cââând aud că ăla era un ratat şi jumătate, o bag în şedinţă: „Păi, bine, mă, Săftico, de-astea mi-eşti?” Şi deschid traista cu miştouri. Nemaiputând răbda, Lolita se pune pe urlete.

Ş-acum, atenţie — reproduc textual, fiindcă astfel de cuvinte sunt memorabile. Aşa mi-a zis: „Sper să mori în chinuri cumplite, Căline! În momentul ăsta, îmi doresc să te pun într-un scaun cu electroşocuri, să-ţi tai pleoapele şi să te las să orbeşti pe picătura chinezească trei luni, apoi să îţi smulg unghiile una câte una! Te voi jupui de viu, iar la sfârşit am să te bag într-o bază tare ş-o să-ţi dau foc!” Exact aşa.

La un moment dat, văzând că nu termin cu băşcălia, m-a ameninţat că se sinucide. Eee, ş-atunci mi-a sărit mie ţandăra: „FĂ! Să nu dea dracu’ să faci prostia, că mă sui în tren, te dezgrop, te jupoi şi-mi fac geacă de piele din tine! Jar mănânci!”

— Se pare că nu trebuie să te joci cu dragostea, observă râzând nevasta conducătorului.

— Ce dragoste, vere? Abia-nvăţase cum arată un prezervativ. Apropo: acum, e urolog militar.

Lumea se porni să aplaude frenetic. Îndrăznii să intervin:

— Adevărat, Căline: e jale mare cu fiicele de popi. Păi, n-aveam eu o prietenă acum cinci ani? Locuiam în Tulcea pe-atunci. Eu 27, ea 15. Eu normal, ea fantezii sado-maso cu ceva tendinţe de dominatrix. I-am făcut toate poftele — am umplut apartamentul de lese, de botniţe, de bice, de ’ceai că eşti în grajd, nu-n casă de oameni. Veneam, vorba aia, rupt de şale de la câmp şi mă punea s-o leg şi să… Doamne, apără şi păzeşte!

Până la urmă, nemaiputând dormi de conştiinţă, m-am dus la spovedanie. LA TA-SU. Mă gândeam aşa: cum poate reacţiona popa? Da, va face spume, va vrea să pună mâna pe topor, dar pe fată n-are cum să o bruscheze, fiindcă va fi legat prin taina spovedaniei. Ştiu, sunt un mare nemernic, dar măcar ea, săraca, să stea la adăpost, barem pentru pielea ei… pielea ei — Sfinte Ceruri! — fierbinte ca o fisiune în lanţ. Părinte, aşa, aşa, aşa… am păcătuit cu o fată de cinşpe ani (popa n-a avut nici o tresărire — nu era prima dată când auzea aşa ceva)… am legat-o, am biciuit-o, am făcut roaba cu ea prin casă… am băgat în ea tot felul de obiecte… Preotul simţeam că îşi ţine respiraţia, de curiozitate, aşa că am continuat: roşcată, ondulată, seamănă cu Loreena McKennitt… o bomboană de fată! Şi… cum o cheamă? Când am pronunţat numele ei, am simţit mâna sacerdotului cum îmi apasă creştetul, mai-mai să mă bage-n pământ. Mi-a dat canon, m-am dus acasă… Câteva săptămâni mai târziu, vindeam tot şi mă căram la Bucureşti, să îmi pierd urma.

— Păi, bine, mă, păgânule, fără să-ndeplineşti canonul? întrebă Kalliste, răsucind pe deget şnurul de la o plăcuţă din metal, ca de armată, pe care îşi gravase numele.

— Nu mi-a mai ars de pocăinţă dup-aia. Nu se vede? Uită-te în ce hal de depravare am ajuns!

— Nu e bine, Bogdane… Fă un efort! Altminteri, cum ne mai legitimăm puterea?

Prim-ministrul Guvernului României, Ion Bostan, sfârşise de mâncat ciorba de burtă oferită în gură de secretara preşedintelui, şi prăvăli cuvânt:

— Scuzoaiele mele, doamnă, că deturnez discuţia. Bogdane, dacă vom fi amândoi în agonie simultan şi în aceeaşi încăpere, tu îmi vei destăinui că vrei să mori nespovedit, să ajungi în Iad, iar eu voi fi fiind proaspăt spovedit, chem asistenta şi-i promit c-o trec în testament dacă îmi îndeplineşte cele mai scârboase fantezii. Doar ca să fiu sigur că nu te duci singur în Iad.

— Este de departe cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus vreodată un bărbat care nu e gay.

— Căline, dă-i afară pe-ăştia doi!

Acum, din păcate, trebuie să vă las. Am proces mâine dimineaţă. Delapidare de fonduri, ceva? Şantaj? Vreun fal(u)s în declaraţii? Fac o paranteză: tocmai avusei un flash cu mine, desenând la sfârşitul unui document oficial, în loc de propria semnătură, o imensă mătărângă bârzoită. Se cheamă asta falus în declaraţii? În fine: nici unul dintre aceste capete de acuzare. N-aţi ghicit. Vă spun doar atât: avea 16 ani. Pătrat perfect, precum celula ce mă paşte.

*

**

Dar să începem cu începutul. Să ne amintim cum, în primăvara anului 2022, au apărut în presă informaţii despre unele discuţii… Se întrevedea ziua de 5 august, care urma să marcheze centenarul naşterii lui Marin Preda şi 15 ani de la moartea lui Florian Pittiş. Întâi „pe surse”, apoi din ce în ce mai asumat, mass media publicau declaraţii potrivit cărora Guvernul intenţiona să aloce sensibil mai mulţi bani pentru Preda decât pentru Pittiş, lucru foarte la îndemână, având în vedere majoritatea parlamentară.

A trecut o miercuri, apoi încă o miercuri, dar nici o şedinţă de Guvern nu vorbea despre vreunul dintre cele două evenimente. În a treia săptămână, prim-ministrul Ion Bostan a vrut să introducă subiectul pe ordinea de zi, însă obişnuitele ploi de primăvară au adus nesiluitele inundaţii. Un râu s-a umflat, altul s-a învârtoşat, un al treilea s-a zborşit şi iată cum România a început să semene cu o cafea cu lapte. Dar nu la fel de abitir ca în alţi ani. Pentru că?

Pentru că trebuie să începem cu şi mai începutul. În anul 2019 (după cum bine a relatat mai sus domnul Legolicea), sătul de starea de muzeu al figurilor de ceară în care ajunseseră palatele Cotroceni şi Victoria, s-a hotărât să participe la alegerile prezidenţiale un necunoscut: Călin Dăscălescu. Venea din primul M al IMM-urilor, din lumea SRL-urilor mici, ba chiar foarte mici, care îl ajutaseră să supravieţuiască şi să îşi ţină o concubină cu 16 ani mai tânără, cu care se împrietenise când ea avea 17 ani, un liceu de artă de terminat şi, deci, nu prea multe picioare pe pământ.