Păţăşti! sau O revoluţie de hipsteri (partea a doua)

CITIŢI ŞI: Păţăşti! sau O revoluţie de hipsteri (prima parte)

Începuturile mişcării eurasianiste (dughiniste) a lui Călin Dăscălescu în România trebuie căutate în anii 2008-2009, când în aer plutea criza economică, dar guvernarea Traian Băsescu-PDL încă nu îşi arătase pe deplin monstruozitatea.

În vremea aceea, Dăscălescu îşi făcea blog şi cont pe Facebook şi lua legătura cu diverşi oameni din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Chişinău şi Craiova, găsiţi din link în link şi din comentariu în comentariu. Unii mai golani, alţii mai elitişti, unii mai propagandişti, alţii mai teoreticieni, unii mai destrăbălaţi, alţii mai duşi la biserică, ei cu toţii (mai puţin Dăscălescu) aveau vârste cuprinse între 20 şi 25 de ani şi erau uniţi prin lecturile din zona Eminescu (jurnalistul)-Codreanu-Eliade-Guénon-Evola-Rudolf Steiner-Carl Schmidt şi prin hormonii care urlau a schimbare. Mai devreme sau mai târziu, toţi aceşti ciraci aveau să treacă prin apartamentul lui Călin, să se îmbete turtă cu whiskey şi pălincă, să adoarmă pe canapeaua omului şi să fie filmaţi, în tot radicalismul lor, cu o cameră prost camuflată într-o ascuţitoare. „Că nu se ştie când îşi uită originile revoluţionare”, comenta Călin Dăscălescu în faţa prietenei din acea perioadă. În astfel de seri s-a coagulat „revoluţia conservatoare nuclear-ortodoxă, pentru că – da, oameni buni – ortodoxia trebuie apărată chiar şi cu arme nucleare”, explica Dăscălescu, provocând o izbucnire de toasturi cu cocktailuri black russian şi white russian preparate de el.

Anii depresiunii (2009-2011) au adus maxima coeziune printre dughiniştii români, care, însă, urma să scadă din 2012, când situaţia din ţară începea să se dezgheţe, iar impulsurile revoluţionare înotau din greu prin tot mai mari chimuri gastrice. În plus, învăţăceii începeau să se însoare, să aibă copii… Mişcarea deja se confrunta cu o adevărată criză de legitimitate în anii 2014-2016, când războiul din estul Ucrainei zdruncina zdravăn imaginea Rusiei ca protectoare a ortodoxiei.

Anul de cotitură a fost 2017, când, afară, războiul din Donbas dădea tot mai multe semne că va rămâne un conflict îngheţat, iar în România guvernul instalat în 2016 făcea paşi repezi de la scârbă la ură populară, chiar şi în rândurile celor care, în 2014, „îşi luaseră ţara înapoi”.

Mană cerească pentru dughinişti! Rusia îşi revenise, în mare parte, din criza rublei, jucând feroce pe pieţele externe şi exportându-şi sălbatic industria poluantă în ţările Lumii a Treia. Aceeaşi Rusie începea acum să trimită bani în România grupării ce gravita în jurul lui Călin Dăscălescu. Aşa că (re)apăreau ba o editură, ba un site de ştiri, ba un ziar, ba un radio, ba o televiziune… Lumea începea să fie bombardată cu ştiri apocaliptice despre clasa politică post-decembristă. Câte un cirac de-ai lui Dăscălescu devenea redactor-şef ori chiar director de presă, dar consemnul era sever: nu se afişează nimeni luxos! Însuşi Călin rămăsese acelaşi biet patron de SRL-uri şi era citat mai mult ca „surse din piaţă”, ca „voci din mediul de afaceri” decât cu nume şi prenume.

Totuşi, în anii 2013-2016, micul întreprinzător a făcut repede o facultate de economie la o universitate privată, s-a angajat imediat la o catedră de acolo, apoi să te ţii titulaturi în mass media: „profesorul” în sus, „profesorul” în jos, „analistul economic”, „antreprenorul”, „omul de afaceri”… Lui, care, la vremea potrivită, făcuse Filosofia la stat, dar nu se obosise să-şi ia licenţa, fiind mai ocupat să organizeze bătăi între diverse găşti, ca să-şi dea seama cine este dispus să îşi verse sângele pentru cauză.

Anunțuri

Păţăşti! sau O revoluţie de hipsteri (prima parte)

Anul 2085: Primarul municipiului Cluj-Napoca decretează ca un bulevard să poarte numele lui Ion Bostan, erou al Războiului Civil din 13 iunie 2040-15 iunie 2050, la centenarul naşterii acestuia. Cercurile internaţionaliste din România se opun vehement, dar trebuie să cedeze în faţa imensei susţineri populare. Fiul eroului, Filonaş Bostan, publică în premieră imagini de la întrunirile conspirative din strada bucureşteană a Schiorilor, din cartierul Militari, ţinute în anii 2020 şi soldate cu organizarea rebelilor eurasianişti conservatori ce au înfrânt, douăzeci de ani mai târziu, puterea deminternist-atlantistă. În vârstă de 98 de ani, Tranquil Viscolescu-Triptofan, ideologul insurecţiei, dezveleşte bustul lui Ion Bostan, ucis din greşeală în anii 2060 de explozia unei maşini-capcană ce îl vizase pe unul dintre propagandiştii revoltei, Călin Dăscălescu, a cărui editură tipărise manifestele mişcării.

Dovedit ca autor al atentatului, deminternistul Răzvan Luca fusese prins şi legat de un stâlp pe vârful Retezat, unde murise două zile mai târziu mâncat de lupi, fapt ce declanşase un nou şir de violenţe soldate cu împuşcarea cu 33 de gloanţe a altui propagandist al insurgenţei, Nicu Alifaticu (nom de guerre: Nelu Şrapnelu), pe 23 august 2064. Suita vendettelor s-a încheiat abia pe 29 februarie 2068, cu armistiţiu între forţele conduse odinioară de Bostan şi de Luca. Semnarea actului fusese în pericol să nu mai aibă loc, din cauza zgomotului unei explozii. Din fericire, se dovedise doar un mic meteorit. Deşi se ţesuseră în jurul lui zvonuri legate de o posibilă nemurire, Călin Dăscălescu şi-a găsit sfârşitul pe 7 noiembrie 2064, în urma unei îndelungate şi discrete otrăviri cu ricin (substanţă neidentificabilă la autopsie, în cantităţi mici şi repetate) din partea soţiei, Aleksandra Kalliste (cu 16 ani mai tânără decât el), recent recrutată de către Mossad. Fuga ei în Israel a fost întreruptă pe strada Petre Tunsu, din cartierul bucureştean Ferentari, după ce un beţiv răsturnat din greşeală peste balustrada balconului a strivit-o, el amintindu-şi brusc că trebuie să meargă la chioşc, după ţigări. Revenind în 2085: dezvelirea bustului lui Ion Bostan se încheie cu un şoc: se naşte, în faţa presei, stră-stră-stră-nepotul lui Tranquil Viscolescu-Triptofan, Menumorut Viscolescu-Triptofan al III-lea, purtând pe mâna dreaptă o pată în formă de ouroboros.

*

**

Eu mă numesc Bogdan Legolicea şi de când mă ştiu sunt fotograf, de unde m-am ales cu porecla Lighthurt Dweller, din cauza asemănării mele la faţă şi la plete cu personajul de meme-uri de Internet Butthurt Dweller. Bine, sunt şi farmacist, dar bănuiesc că nu vă interesează otrăvirile pe care le-am făcut, oricât de exoftalmici ar fi fost ochii, oricât de înspumate ar fi fost gurile, oricâte piei arse ar fi picat de pe victime şi oricâte cangrene ar fi ajuns la os. Neimportante. Pentru Lucrezia Borgia, apelaţi interior 480.

În timpul facultăţii, am lucrat ca măcelar cu jumătate de normă, aşadar mă pricep la carne. La cărnuri. La pieliţe. La zgârciuri. Preţ de o scurtă perioadă (2019-2020), mi-am servit ţara ca fotograf prezidenţial. Ca să parafrazez un şef de stat de tristă amintire: „Când eşti fotograf prezidenţial, eşti tare… fottore.”

Copii din secolul al XXII-lea, socot că v-aţi făcut temele la Istoria românilor: în 2019, cu sprijinul Rusiei, a câştigat alegerile pentru preşedinte un necunoscut, Călin Dăscălescu, care, în doi ani, a reuşit să alunge sau să marginalizeze cercurile deminterniste. La sfârşitul lui iulie 2022, au izbucnit proteste în rândurile hipsterilor din toată ţara, indignaţi că administraţia prezidenţială avea programate manifestaţii naţionale la centenarul naşterii lui Marin Preda, iar comemorarea morţii lui Florian Pittiş, a cincisprezecea, urma să primească prea puţin din banii publici.

Eu ocupam deja funcţia de ministru al Sănătăţii, dar, imediat după declanşarea tulburărilor, am cerut voie de la premier să ies în stradă cu aparatul la gât, să fotografiez hipsterii în toată indignarea lor. După 48 de ore şi un trichomonas, m-am întors la palatul prezidenţial, situat în fostul CC al PCR. Acolo, prim-ministrul, invitat la consultări cu şeful statului, se consultase mai mult cu secretara acestuia, iar acum zăcea răjghinat în fotoliu, ascultând cu sinceră curiozitate consideraţiile preşedintelui despre revolta din stradă şi ciorba din carne de jder. Soţia Călinului de stepă, blondă natural, eminescian de albă şi cu ochii verzi, însă prea timpuriu îmbătrânită de grijile ţării, asculta spusele conducătorului, întărindu-le din când în când. Se numea Alexandra Kalliste, iar opozanţii regimului denumiseră anii aceia „Kali Yuga”.

În timp ce eu îmi descărcam pozele pe tabletă, am prins cu coada urechii următoarele cuvinte prezidenţiale în legătură cu desecularizarea statului:

— Domn’e, preoţii ca preoţii, dar fetele de preot… Doam-ne! Aveam odată, hăhăăă… demult, aveam ca liubovnică o Lolită de prin părţile Botşănilor. Eu 24, ea 17. Eu în Bucureşti, ea în Botoşani — n-am făcut nici o brânză. Fireşte — doar ştiam să mă spăl! pufăi liderul din pipă în râsetele grosolane ale audienţei. Dar să vedeţi: la un moment dat, tipesa se combinase cu unul din oraş, iar eu, la Bucureşti, nu dădeam doi bani — dacă mă vedeam cu ea o dată la lună, bine, dacă nu, aveam destulă faună-n Capitală. Cââând aud că ăla era un ratat şi jumătate, o bag în şedinţă: „Păi, bine, mă, Săftico, de-astea mi-eşti?” Şi deschid traista cu miştouri. Nemaiputând răbda, Lolita se pune pe urlete.

Ş-acum, atenţie — reproduc textual, fiindcă astfel de cuvinte sunt memorabile. Aşa mi-a zis: „Sper să mori în chinuri cumplite, Căline! În momentul ăsta, îmi doresc să te pun într-un scaun cu electroşocuri, să-ţi tai pleoapele şi să te las să orbeşti pe picătura chinezească trei luni, apoi să îţi smulg unghiile una câte una! Te voi jupui de viu, iar la sfârşit am să te bag într-o bază tare ş-o să-ţi dau foc!” Exact aşa.

La un moment dat, văzând că nu termin cu băşcălia, m-a ameninţat că se sinucide. Eee, ş-atunci mi-a sărit mie ţandăra: „FĂ! Să nu dea dracu’ să faci prostia, că mă sui în tren, te dezgrop, te jupoi şi-mi fac geacă de piele din tine! Jar mănânci!”

— Se pare că nu trebuie să te joci cu dragostea, observă râzând nevasta conducătorului.

— Ce dragoste, vere? Abia-nvăţase cum arată un prezervativ. Apropo: acum, e urolog militar.

Lumea se porni să aplaude frenetic. Îndrăznii să intervin:

— Adevărat, Căline: e jale mare cu fiicele de popi. Păi, n-aveam eu o prietenă acum cinci ani? Locuiam în Tulcea pe-atunci. Eu 27, ea 15. Eu normal, ea fantezii sado-maso cu ceva tendinţe de dominatrix. I-am făcut toate poftele — am umplut apartamentul de lese, de botniţe, de bice, de ’ceai că eşti în grajd, nu-n casă de oameni. Veneam, vorba aia, rupt de şale de la câmp şi mă punea s-o leg şi să… Doamne, apără şi păzeşte!

Până la urmă, nemaiputând dormi de conştiinţă, m-am dus la spovedanie. LA TA-SU. Mă gândeam aşa: cum poate reacţiona popa? Da, va face spume, va vrea să pună mâna pe topor, dar pe fată n-are cum să o bruscheze, fiindcă va fi legat prin taina spovedaniei. Ştiu, sunt un mare nemernic, dar măcar ea, săraca, să stea la adăpost, barem pentru pielea ei… pielea ei — Sfinte Ceruri! — fierbinte ca o fisiune în lanţ. Părinte, aşa, aşa, aşa… am păcătuit cu o fată de cinşpe ani (popa n-a avut nici o tresărire — nu era prima dată când auzea aşa ceva)… am legat-o, am biciuit-o, am făcut roaba cu ea prin casă… am băgat în ea tot felul de obiecte… Preotul simţeam că îşi ţine respiraţia, de curiozitate, aşa că am continuat: roşcată, ondulată, seamănă cu Loreena McKennitt… o bomboană de fată! Şi… cum o cheamă? Când am pronunţat numele ei, am simţit mâna sacerdotului cum îmi apasă creştetul, mai-mai să mă bage-n pământ. Mi-a dat canon, m-am dus acasă… Câteva săptămâni mai târziu, vindeam tot şi mă căram la Bucureşti, să îmi pierd urma.

— Păi, bine, mă, păgânule, fără să-ndeplineşti canonul? întrebă Kalliste, răsucind pe deget şnurul de la o plăcuţă din metal, ca de armată, pe care îşi gravase numele.

— Nu mi-a mai ars de pocăinţă dup-aia. Nu se vede? Uită-te în ce hal de depravare am ajuns!

— Nu e bine, Bogdane… Fă un efort! Altminteri, cum ne mai legitimăm puterea?

Prim-ministrul Guvernului României, Ion Bostan, sfârşise de mâncat ciorba de burtă oferită în gură de secretara preşedintelui, şi prăvăli cuvânt:

— Scuzoaiele mele, doamnă, că deturnez discuţia. Bogdane, dacă vom fi amândoi în agonie simultan şi în aceeaşi încăpere, tu îmi vei destăinui că vrei să mori nespovedit, să ajungi în Iad, iar eu voi fi fiind proaspăt spovedit, chem asistenta şi-i promit c-o trec în testament dacă îmi îndeplineşte cele mai scârboase fantezii. Doar ca să fiu sigur că nu te duci singur în Iad.

— Este de departe cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus vreodată un bărbat care nu e gay.

— Căline, dă-i afară pe-ăştia doi!

Acum, din păcate, trebuie să vă las. Am proces mâine dimineaţă. Delapidare de fonduri, ceva? Şantaj? Vreun fal(u)s în declaraţii? Fac o paranteză: tocmai avusei un flash cu mine, desenând la sfârşitul unui document oficial, în loc de propria semnătură, o imensă mătărângă bârzoită. Se cheamă asta falus în declaraţii? În fine: nici unul dintre aceste capete de acuzare. N-aţi ghicit. Vă spun doar atât: avea 16 ani. Pătrat perfect, precum celula ce mă paşte.

*

**

Dar să începem cu începutul. Să ne amintim cum, în primăvara anului 2022, au apărut în presă informaţii despre unele discuţii… Se întrevedea ziua de 5 august, care urma să marcheze centenarul naşterii lui Marin Preda şi 15 ani de la moartea lui Florian Pittiş. Întâi „pe surse”, apoi din ce în ce mai asumat, mass media publicau declaraţii potrivit cărora Guvernul intenţiona să aloce sensibil mai mulţi bani pentru Preda decât pentru Pittiş, lucru foarte la îndemână, având în vedere majoritatea parlamentară.

A trecut o miercuri, apoi încă o miercuri, dar nici o şedinţă de Guvern nu vorbea despre vreunul dintre cele două evenimente. În a treia săptămână, prim-ministrul Ion Bostan a vrut să introducă subiectul pe ordinea de zi, însă obişnuitele ploi de primăvară au adus nesiluitele inundaţii. Un râu s-a umflat, altul s-a învârtoşat, un al treilea s-a zborşit şi iată cum România a început să semene cu o cafea cu lapte. Dar nu la fel de abitir ca în alţi ani. Pentru că?

Pentru că trebuie să începem cu şi mai începutul. În anul 2019 (după cum bine a relatat mai sus domnul Legolicea), sătul de starea de muzeu al figurilor de ceară în care ajunseseră palatele Cotroceni şi Victoria, s-a hotărât să participe la alegerile prezidenţiale un necunoscut: Călin Dăscălescu. Venea din primul M al IMM-urilor, din lumea SRL-urilor mici, ba chiar foarte mici, care îl ajutaseră să supravieţuiască şi să îşi ţină o concubină cu 16 ani mai tânără, cu care se împrietenise când ea avea 17 ani, un liceu de artă de terminat şi, deci, nu prea multe picioare pe pământ.

Când Sergiu s-a combinat cu Tia

– Mai ştii, Mishule, când Sergiu s-a combinat cu Tia Gablonţ?
– Care, Ioane? Sergiu Boşoiu?
– Da, mă. Scroţianu’!
– Maaare Ţi-e grădina, Doamne! Ciudata aia de Tia… Ce nume…
– Nași beți mangă + părinți cretini + copchil bătut la școală de colegi.
– Iar mai târziu, genul care o arde „1960’s Stasi undercover woman”. Tipul de est-germancă: blondă, frumoasă și urâtă în același timp. Una care, cu numele ăsta, să fi fost în atâtea misiuni andărcavăr, încât nici ea nu-și mai știe numele pe care i l-a dat popa clandestin imediat după ce a căzut Cortina de Fier.
– Parc-avea ţâţe mari?
– Daaa, era bunoacă. Dar se şi zvonea că ea pe Sergiu îl făcea fericit cu te-miri-ce bâzâială…
– Oricum: după ce a aflat absolut toată lumea martoricească vestea că Sergiu s-a combinat, iar mai apoi s-a căsătorit cu Tia Gablonţ, i-a ieşit un cântecel popular statuisto-mochetist:

„Eşti valoare,
Eşti talent,
Freci gagici cu… filament!”

– Ăia de la Timişoara, din Black Code, râdeau de el, că cică le zicea: „îmi place așa de mult, că aș vărui-o, aș mobila-o și m-aș muta în ea”.

– Costi şi ceilalţi râdeau de el, când îşi cerşeau reciproc ţigări (Sergiu nefiind inclus în relaţia de milă, ci doar prezent, ca să audă): „Dă şi mie… şamd… să-ţi dea Dumnezeu… şamd… dă, să-ţi trăiască etc… ca s-arate bine burta de pe mine. Hai, domnu’, să-ţi trăiască islandeza!”

Fruntea de sub corn

Motto:

„La crucea de iatagane
De te-aș prinde, cațaoane,
Să-ți dau foc la fustanele,
Să scape țara de ele,
De lepră și de belele…”

(Barbu Ştefănescu Delavrancea – „Şuer”, nuvelă haiducească)

 

Cică ape din vârtoape oglindiră calde sanii
Şi melciu prin sărindare ni se desluşiră anii.

Pasămite fustanele „osios*!” prind iar să strige,
Iar crucea de iatagane-o năpădiră ţipirige.

Se vorbea că iataganul sfâşie acum nadirul,
Scoica goală când o-aude, amăgind un melc, panţirul.

Vuie târgul: cherhanaua cată spre-ale mării linii.
Chiar ghivece de prin Vavel colţ sfios dau: „Vin delfinii!”

 

–-

* „binecuvântat”, „ferice (de)” (greacă)

Deus ex machina la olteni

Deus ex machina la olteni

Lucrul la albumul “Nifoblepsie” (lansat în 2036) a început cu o bizarerie povestită de bateristul Norbert-Gabriel Clocotici. Era cândva între Ignatul şi Crăciunul anului 2035, perioada aceea nevralgică în care nu îţi mai arde de nimic, dar trebuie să tragi tare, să-ţi închei toate socotelile. Ai un dosar care nu poate aştepta până după Revelion? Îl pui pe birou şi-l rezolvi. Ai o colegă care nu poate aştepta nici ea noul an şi tuşeşte dacă pleacă acasă lăsând pe zăpadă urme prea apropiate? O pui pe birou ş-o rezolvi şi pe ea. “Ca şi cum ai desfăşura o hartă strategică. Nu, Nazaroave?” îl întreba cineva pe Mike Nazarov, bassistul formaţiei, fost pilot militar. “Adevărat”, răspundea acesta. ”Pe toate le rezolvi. Dai zor.”

Ca în şcoala preuniversitară, când te trezeai dimineaţa la 5, să prinzi două ore de învăţat înainte de lucrare. Te trezeai “în subzi”, vorba lui Mishu, vocalistul şi stomatologul formaţiei, care compara “subziua” cu porţiunea gingiilor: “Uite: ai subziua, gingia, alunecoasă şi roşie, ca ochii injectaţi de somn, pe urmă ziua, dintele, mai mult sau mai puţin încărcată, iar la urmă — pufff! seara, eterul negru al cavităţii orale.” “Păi, şi dinţii de sus?” făcea inginerul de lumini. “Titi, întreabă-mă asta când îţi vei pune ventuze şi vei începe să mergi pe tavane.”

Şase roacheri se ridicară din aşternuturi pe la 11 noaptea, când nevestele şi copiii dormeau tun. Tun? Castela, soţia clăparului Ion Ionescu, dormea tanc, sforăiturile ei aducând cu nişte şenile: “Hrrr… Kurrrsssk…” Mishu îl sună pe Valentin ”Psihedelicul” Busuioc, impresarul şi textierul trupei, care tocmai visa intifada unor spaghete unse cu toate uleiurile împotriva unor stratificate şi birocrate lasagnii.

— E 11 noaptea, mă, marţafoiule. Martzaphorically speaking.
— Băi, martalogule… Martalogically speaking. Hai la Sandu!

Sandu Skomorohin era chitaristul lor armonie. Textierul se puse în mişcare automat, dar, pe la jumătatea drumului, începu să se întrebe încotro mergea, dezmeticit de frigul de decembrie şi de un distih ce i se născuse în minte în iambicul ritm al paşilor, ca să umple golul trezirii bruşte şi timpurii:

”Aleargă pelerinul allegro ma non troppo,
Aleargă pelerina-i spre Ion Popescu-Gopo.”

De pe trotuarul celălalt, se auziră chemări în şoaptă:
— Pst! Bă! Grasule! Aici, mă, Somnam-Bulă!

Erau patru muzicieni plus doi textieri de ocazie: luministul Empedocle Titirez şi sunetistul Bogdan ”Ozi” Popescu, în care se umflase păsatul literar, cum se umfla el de obicei o dată la câţiva ani.

Cum se întâmplă adesea când ţi se pare că totul este prea frumos ca să fie adevărat, pe strada graţios de goală se nimeri să apară o maşină tocmai când Psihedelicul punea piciorul pe zebră.

Semafoarele fiind intermitente, impresarul se gândi că şoferul nu va încetini tocmai acum, noaptea, pe un drum liber, aşa că îşi luă avânt şi nu se opri decât pe trotuarul celălalt, în patru labe, după ce se împiedică de bordură.

— Băăă… Halal rege Midas mai eşti tu, râse Ion, arătând spre hanoracul celuilalt, pe care fusese brodat cuvântul “Midas”, aparent fără vreo aluzie la regele mitologic.
— Pe ce punea mâna ăla se transforma în aur. Pe ce pune mâna Vali… pică? rânji Romi, chitaristul solo.
— LOL. Tu eşti regele Midas al căzăturilor. Dacă şi mişcă, vei fi regele târâturilor. Pimp!
— Mishule, dă-mi voie să-l citez pe Molière: “Bêche d’ici!”

La Sandu, bateristul Gabi Clocotici tocmai ridica de pe aragaz ibricul cu cafea. În alţi ani, colegii de trupă ar fi făcut glume despre eventuala căsnicie a celor doi, dar acum trecuseră prin tot repertoriul posibil. Familia chitaristului armonie era deja în Chişinău, aşteptându-l după Revelion, aşa că acum rockerii puteau să îşi dea în petic. La familia Skomorohin mutaseră studioul, în vila lor de pe strada Pictor Mădălin Dicu, fiindcă dincolo, pe strada Pârcălab Agiu, casa impresarului şi soţiei lui, Veta, medic neurochirurg, era în zugrăvire generală, cei doi dormind pe o saltea într-o cameră aproape goală, unde păstraseră strictul necesar, restul fiind mutat în pod şi pe la prieteni. Acest peisaj îi inspirase textierului visul cu insurgenţa, în mirosul general de vopsea lavabilă, căci zugrăvirea nu putuse aştepta: la mijlocul lunii ianuarie, începeau concertele şi se ţineau lanţ până imediat după Sfinţii Mihail şi Gavriil, Mike, Mishu şi Gabi urmând a fi sărbătoriţi la bordul avionului trupei, mic, de o sută de locuri. “Ca pentru excursii cu clasa”, vorba lui Mike, care îl pilota de fiecare dată şi care acum îşi acorda chitara bass.

Pe la 2:30, după două ore de repetiţii, ajunseră la versurile lui Titi, ceva despre împăcarea contrariilor. La sfârşit, Romi începu să râdă:

— Măăă, apropo de împăcarea contrariilor: ştiţi că azi făcui pomana porcului. Fusei la ţară la nevastă-mea, tăiarăm porcul, îl aduserăm încoace, îl pârlirăm, îl prepararăm, veniră rude, prieteni, ne chefuirăm. Bun. Printre ăştia, se găsiră doi moşi care să se certe. Toată tarantela porni de la unul dintre ei, un evreu, care se-apucă să recite din nuştiuce poet legionar, explicând că au fost legionarii buni, ai lui Codreanu, şi cei răi, ai lui Sima, că au fost nuanţe ş.a.m.d. Ajunse şi la comunişti, dar pe ei îi băgă pe toţi în aceeaşi oală, a maleficilor. Moment în care celălalt moş, băiat de director la o mare întreprindere pe vremea lui Ceauşescu, se simţi mursicat. El însuşi fusese inginer acolo, până după ’89, la căldurică, dar, pe vremea lui Constantinescu, întreprinderea dăduse faliment, aşa că omul fusese nevoit să trăiască doar dintr-un atelier de bobinaj înjghebat acasă, până prin 2001-2002, când se liniştiseră apele şi putuse să se pună şi el pe picioare, să-şi facă un magazin. Aşa: auzindu-l pe evreu criticându-i pe comunişti, i-a sărit ţandăra: că ce ştie el cât bine a făcut Ceauşescu pentru ţara asta, cât a construit, câtor oameni le-a dat de lucru? Ce fusese el înainte de ’90? Maistru şi adjunct în sindicat, la altă întreprindere, pe urmă, după ’89, lider sindical, tot acolo. “Auuu! Dumeavoastră, sindicaliştii, aţi pus umărul la distrugerea industriei — aţi fost cozi de topor şi ale PDSR-ului, şi ale CDR-ULUI!” Mă, mai-mai să se ia la palme! Oameni bătrâni, cardiaci… Acu’-acu’ putea să crape inima-n ei. Eu încercam să intervin, să-i împac, da’ n-aveai pe cine, că se băgau peste tine cu vorba.

Deodată, aud soneria la poartă. Când mă uit: popa şi ţârcovnicul — veniseră cu Crăciunul. Maaamă… Sări, adu-i în casă, “scuzaţi-ne că ne prinserăţi în dispoziţia asta… euforică”, “nici o problemă, dom’ inginer — e perioada”… Ne-nchinarăm, puparăm icoana… Eu nu mai ştiam cum să-mi mai cer scuze. Îi invitai să bea un pahar cu noi, dar ei cică nu, că sunt cu maşina. Auziţi scuză — de parcă n-am sta în acelaşi cartier! În fine — pe părinte şi pe dascăl îi cam umfla râsul, văzându-ne roşii la faţă: pe mine de ruşine, pe ai doi unchiaşi de nervi, pe toţi de alcool… Dar ce mă surprinse fu schimbarea de mimică a certăreţilor: cum îi văzură pe musafiri la poartă, cum le pică tencuiala şi deveniră serioşi. Brusc, aşa. Ai fi zis că observi şi o umbră de ruşine pe feţele lor, da’, dup-aia, iar începură cearta, după ce plecară preotul şi cantorul. Cineva începu să râdă de mine: “Cum, mă, tu, un ateu, cotizezi la Biserică?” Îi dădusem ditamai bancnota popii, că bieţii oameni nici să mănânce nu vrură. Când le văzui feţele moşnegilor, blocate, începui să rânjesc ca tâmpitu’. Mi se duse toată tracasarea de ieri, când am bătut juma’ de Bucureşti să-mi caut pardesiu din piele, că le-am şi zis unor găgăuţe de vânzătoare: “Doamnă, dacă tot ziceţi că-mi stă bine în ăsta, ia spuneţi-mi: dac-aş fi soţul dumneavoastră, aţi merge cu mine prin oraş îmbrăcat aşa?” Că să vezi, că nuştiuce…

Sunetistul Ozi încercă să schimbe vorba, pentru că nu exista rocker care să nu ştie că Romulus era o adevărată ciumă când se ducea să-şi caute haine: pentru cel mai mic tighel care i se părea lui în neregulă, era în stare să colinde din Pipera până în Popeşti-Leordeni. Îşi făcuse, într-o vreme, haine pe comandă, însă croitorii, treptat-treptat, deveniseră indisponibili, sătui până peste cap de toanele chitaristului.

Bogdan Popescu, deci, îl întrerupse pe instrumentist, întrebându-l ceva despre textele pe care le adusese el, sunetistul, dar, imediat după aceea, îl observă pe Gabi, tobarul, privind în gol, cu coatele pe baterie. Gabriel îşi dădu seama că era privit şi începu să se foiască stânjenit…

Va urma cu un episod despre un vis demonic al bateristului.

Noile Chei ale Buţii. Partea a cincea: Radu ţine un discurs motivaţional. Contextul în care a apărut formaţia

În următoarea dimineaţă, penultima, când mahmureala încă îşi trimitea, satrapic, capugiii să mazilească nişte trezii martoriceşti, Radu îşi făcu o probă de sunet, să verifice dacă îşi învinsese microfonia, concretizată, până atunci, în oftaturi, râgâieli şi tuse de tutun:

— M-auziţi ce vorbesc? Bun. Băi, râdem, glumim, facem Baywatch în canal, dansăm Macarena în haine de fete, dar, dincolo de astea, reuşim să facem ceva cu vieţile noastre? Psihedelice, ziceai de blestemul de a muri anonim. Îţi spun eu un blestem mai mare: acela al talentului irosit. Uite: acum vreo două săptămâni, cu puţin înainte s-ajung în Craiova, aşteptam autobuzul, în Bucureşti. Veneam… Nu ştiu de unde veneam. Orbitam, ca de obicei. Mă urc, văd două locuri libere, spate-n spate, în a doua jumătate a autobuzului. Stăteau câţiva în picioare, aşa că m-am gândit că s-o fi vărsat ceva. Nu se vărsase. Lumea (şi o spun aşa, cu titlu de profeţie — puteţi lua notiţe, dacă vreţi, divagă el cu un ton ce minimiza importanţa momentului), lumea de-asta va muri masiv în cazul unui cataclism ce, în mod normal, n-ar trebui să producă prea multe victime: pentru că lu… mea, prelungi Madagan cuvântul, glisându-şi privirea pe o ţigară neîncepută ţinută între degetele arătător şi mijlociu, lumea este: simandicoasă şi gregară, punctă el de două ori prin aer cu aceeaşi ţigară, înainte să o aprindă. M! făcu irlandezul, rugându-i cu un deget pe ceilalţi să aştepte câteva secunde, cât trăgea el primul fum. Lui Mishu i se păru că îi invită pe martori să îi urmărească fluenţa gândirii de-a lungul fuiorului scos pe gură, aşa că, de teama unei aporii, îşi aprinse şi el o ţigară. Aşa, reveni Lepriconul: ambele metehne le puteţi vedea în vecinătatea unui autobuz… dacă vă ascuţiţi măcar c-un epsilon simţurile: aşteptând autobuzul, lumea se va înghesui toootdeauna în primul venit, chiar dacă al doilea, în spatele lui, este aproape gol. Cine are instinctul să-l aleagă pe-al doilea este ca femeia aia din tren — vorba lui Vali: îl va naşte pe următorul mare erou al românilor. Pe care ghiorlanii refractari îl vor huli, fiindcă îi va scoate din inerţie, iar ghiorlanii blajini se vor mândri cu el, chit că n-au avut nici cel mai mic merit pentru formarea lui.

— Băi, lasă; zi cu talentul irosit!

— Acum ajungeam acolo, Mike — mare atenţie, că eşti vizat! Nu ştiu ce vă-nvaţă acolo, la Braşov, dar prea multă aviaţie strică — te rupe de realitate. Voi săruta pământul din faţa cui te va ancora în cotidian.

— Du-te, mă, că nu ştii tu!

— Ba ştiu, şi încă foarte bine: în prima noapte, când eu şi Mishu încercam să-l scoatem pe-ăsta din apă, tu stăteai şi dădeai indicaţii.

— Ce indicaţii, mă? Vă luminam zona. Plus că vă grăbiserăţi degeaba, că Vali ştie să-noate.

— Nu contează, mă; gestul e important. Plus că ce lumină? Era lună plină, era cer senin…

— „Sub un cer cu lună plină,/ O rudăreasă bătrână, lele!”… începu Valentin, să detensioneze atmosfera.

— „Dormea sub un tei rotat./ Peste noapte, a visat”… continuă Mishu.

— Bă, gata, ho! Că nu vă mai povestesc nimic. Bun, reluă Radu-Florian după alt fum: al doilea nărav este… şi, negăsind cuvântul, o căută din ochi şi din degete pe Karina. Fandoseala, redeveni el semantic. Fudulia. În ce sens? Nu zice nimeni să facă toată lumea disecţii, dar, dacă tot vii obosit de la muncă şi vrei să stai jos, stai, în durerea mea, nu umbla cu nasul pe sus! Sau coboară şi aşteaptă următorul autobuz! Numai nu suferi de florile mărului, că nu eşti animal! Suferă şi tu cu sens, zâmbi Madagan către Nazarov, care, de curând, le vorbise despre suferinţa cu sens din perspectivă creştină. Ce s-a-ntâmplat: m-am urcat în autobuz. Cei doi protagonişti se aflau deja acolo, aşa că nu pot spune din ce porniseră. Stăteau spate-n spate, pe locurile de lângă uşa din coadă, iar lângă ei nu se aşezase nimeni, chiar dacă nu puţeau. M-am pus pe scaun lângă unul dintre ei: parte de oboseală, parte ca să le fac în ciudă sclifosiţilor care preferau să capete varice decât să şadă lângă ei. Nu puţeau şi nici boschetari nu erau: cel de lângă mine venea de la muncă (o muncă de jos, judecând după ponoseală), iar celălalt era beat, vesel şi expansiv. Ca Vali.

Fac o paranteză: Psihedelice, orice-am zice, tu eşti un textier bun. Acum: ori o să ai ghinion să nu te cânte nimeni, ai să-ţi îneci amaru-n băutură ş-ai să mori de ciroză, ori vei deveni vedetă, o să babardeşti minore ş-ai să sfârşeşti în pârnaie.

Revenind: beţivul se tot lua de muncitor. Pot stabili o recurenţă, ghidându-mă după pielea lui străvezie şi ochii spălăciţi, aşa că nu greşesc denumindu-l: „beţiv” în loc de: „beat”. Beţivul era expansiv ca o stea pe moarte şi se tot lega de muncitor, care avea o plasă din care ieşea o pâine începută (probabil celălalt îl văzuse mâncând): „Dă, mă, şi mie cinci lei, să-mi iau o pâine!” „Nu-ţi dau, mă, că tu-i bei”, mormăia muncitorul, morocănos. „Nu-i beau, mă.” „Da’ ce faci?” „Eu îi investesc.” Şi sublinia cuvântul. Din când în când, mormăiala muncitorului devenea ininteligibilă, iar atunci beţivul îl întreba, subţire: „What?” Pe urmă, iar începea: „Dă, mă, şi mie măcar o pâine, că văd că ai în plasă!” „Nu-ţi dau, mă, futu-te-n gură de milog — du-te, ‘n pula mea, şi munceşte!” „Eu nu muncesc, mă, pulică.” „Da’ ce faci?” „Eu gândesc. Da’ tu munceşti?” îl întreba pe morocănos. „Da.” „What?” „Da, mă, fi-ţi-ar urechea a dracu’!” „Păi, dacă eşti fraier… Ia exemplu de la mine: eu fur.” „Furi tu? În halu-n care eşti?” „Fur informaţii, băi, lache!” „Hai, să mori tu!” La un moment dat, beţivul s-a enervat pe muncitor, care-l tot înjura: „Bă, tu mă-njuri pe mine?! Acu’ să dau un telefon şi chem…” Ş-a făcut o pauză de gândire. „Chemi pe morţii mă-tii – pe cine să chemi?” Aia a fost singura replică inteligentă a morocănosului.

Lumea se făcea că nu-i bagă-n seamă, dar o cocoană, ofensată, dragă, a-nceput să vocifereze, să se dea beţivul jos, dar ăla iar făcea: „What?” şi îl durea-n paişpe — îşi continua băşcălia faţă de muncitor. Nu m-a răbdat inima şi i-am zis femeii, printre lacrimi de râs: „Doamnă, n-aveţi stofă de povestitoare.” „Ce?! Dacă bărbaţi în toată firea, ca dumneavoastră, nu iau atitudine, atunci cine să ia? De-asta a ajuns societatea unde a ajuns.” N-am mai zis nimic — eram mai atent la cei doi comedianţi. Cocoana era genul de doamnă terminată-n „i”: doamna Tanţi, doamna Jeni, doamna Mari etc. Genul ghişeistă-centralistă-secretară, poate cu fond bun, dar acrită de atâtea şi atâtea feţe încruntate văzute la viaţa ei. Ştiu că sunt arogant, dar, în astfel de cazuri, este mai nimerit să spui: „la viaţa” decât „în viaţa”.

Martorii râseră, învingându-şi posomorala pricinuită de ceaţa acelei dimineţi (la propriu), dar Mishu fu singurul care reţinu firul logic al lui Radu, aşa că îi aduse aminte când acest ase întrerupse, să mai soarbă din ciorbă:

— Despre ce vorbeam?

— Despre doamna Mari.

— Despre secretare.

— Despre beţiv şi muncitor.

— Despre talent irosit, răspunseră mai mult perciunii Mishului, în timp ce capul dintre ei privea în gol.

— Despre talent irosit. În toată comicăria aia, în tot tipul de sarcasme şi morocăneli, ceva… nu pot să spun că m-a pocnit. M-a fleoştit. Aşa, ca şi cum ai filma cu încetinitorul o palmă pe obraz. Sau şi mai bine: mortarul de pe mistrie, împroşcat pe perete. La orice viteză. M-a fleoştit o observaţie tristă: beţivul era un talent irosit. Cu inflexiunile vocii, cu spontaneitatea, cu o demnitate ce încă putea fi ghicită sub ghemotoacele de beţie şi de hirsutism, drojdierul părea un tip citit. Nu stau acum să-i plâng de milă, fiindcă nu sunt de la „Alcoolicii Anonimi”, însă, după ce am coborât, mergând spre casă, mi-am adus aminte de ce zisese grasu-ăsta: că a muri anonim este cel mai mare blestem pentru om. Ai uitat să nuanţezi: a muri anonim dacă te-ai născut o capacitate sau dacă, la un moment dat, ţi-ai depăşit condiţia, dar mai târziu ai scăpat hăţurile. De-aia… nu ştiu…

Iar aici, gândurile lui Radu se încăierară, cele ale stabilităţii într-o firmă de IT năpustindu-se asupra celor ce desfăşurau, ca pe un covor persan peste marginea balconului, ademenitoarea panoramă a vieţii de muzician.

— Probabil că ai avut dreptate: chiar trebuie să facem formaţia aia.

— Şi încă am.

— Şi încă ai… zâmbi Madagan melancolic, înciudat, dar, mai ales, înmuiat de faptul că toată îndârjirea lui ideologică de până atunci fu topită de un picior în prag, de trei cuvinte „autoafirmative, nu îngâmfate”, cum explicase grasul cel bărbos, cu câteva luni înainte, la una dintre nenumăratele despărţiri de aceeaşi şi aceeaşi prietenă, care avea să revină în grupul martoricesc (cu întreruperi mai mari sau mai mici, umplute de Karine şi alte jivine) până în 2018, când formaţia se stabilea în Cluj, iar o obsesie brunetă, sâsâită şi cu ochi somnoroşi avea să-i răscolească toate straturile de cinism şi să îşi înfigă adânc rădăcinile în  toate cernoziomurile, podzolurile şi aluvisolurile acrelii lui timpurii.

Iar Radu? Radu, ca toţi ceilalţi, îşi vedea liniştit de facultate. Pe 1 august 2013, şi bassistul, şi impresarul îşi vedeau visul cu ochii: formaţia Deltamistic susţinea primul ei concert în barul craiovean Keops. Oraşul îi ştia bine pe Ion şi pe Mishu şi se bucura să îi revadă pe Romi şi pe Radu, prăfuiţi artistic de facultăţile lor tehnice. Sau poate îi acoperiseră cu pilitură de fier? Mai degrabă aşa, căci Craiova, acel tainic magnet artistic, avea să reaşeze pilitura de pe ei de-a lungul unor linii de câmp ca nişte jeturi de fântâni arteziene ale distorsului. Fântânile pe lângă care martoriseră ei cu aproape un deceniu în urmă aveau să găzduiască acum alţi roacheri, care, de data asta, puneau la telefon muzică de-a Deltamisticilor, vorbind între ei aproape cu evlavie:

— Îl ştii pe Ion?

— Normal că-l ştiu pe Ion — am băut o bere-n Keops cu el acu’ o săptămână.

— Eee-he, să fiţi voi sănătoşi! intervenea al treilea. Mie mi-a dat Mishu autograf pe caietul de chimie!

Puştimea rămânea înmărmurită. Colac peste pupăză, dacă se afla despre vreo fată din gaşca lor că e combinată cu Romi, apoi să fiţi siguri că lolita respectivă devenea ţinta unor katiuşe de rugăminţi, de beri şi de ţigări, să le pună o vorbă bună pe lângă muzicieni, să îi accepte măcar pe post de copii de trupă. Iar fata le punea o bucă bună pe lângă Deltamistici…

Ooof, desfrânările senine ale noului Război Rece… Pilot de bombardier Tupolev dac-ai fi fost, şi tot n-ai fi reuşit să le surprinzi întreaga panoramă sub cupola privirii. Reactoare de Lockheed supersonic să fi şuierat întruna, şi tot n-ai fi putut ajunge în timp real la toate destrăbălările, oricâte portavioane ai fi dispus în mările lor de nesiguranţe şi de încordări. Aşa se năştea noul rock: din tensiunile internaţionale, din revolta în faţa tragicomediei distilate ce te năpădea la priveliştea atâtor şi atâtor hipsteri amorţiţi de loisir… În ultimă instanţă, din însele drumurile prin ţară, cu trenul şi, mai târziu, cu autocarul, ca nişte copii ai nimănui care îşi întemeiau o familie din te miri ce.

Noile Chei ale Buţii. Partea a patra: isprăvile lui Mike în îndepărtatul Braşov. Diverse alte hăhăieli

În a doua noapte, după oarecare drumeţii prin zonă în timpul zilei, i-a venit rândul lui Radu să se-mbete şi să fie ridicol, dar penibilul nu a atins nivelul din seara precedentă: Madagan s-a fotografiat îmbrăcat cu bustiera şi cu blugii Matildei, ce nu îi acopereau nici trei sferturi din fund, apoi a început să se zbânţuie aiurea. Asta a fost toată damblaua lui cu juma’ de ochi deschis. Parcă s-a instalat o oarecare plictiseală printre martori, văzând că nu mai cade nimeni în canal, că nu-l mai atacă vipera sau ursul pe nici unul dintre ei, aşa că, tot privindu-l absent pe Madagan cum dansa Macarena în hainele acelea strâmte, Mishu formă numărul lui Romi:

— Ce faci, mă, negustorule? De ce răspunseşi aşa de greu?

— Băi, scuze, da’ fusei c-o gagică la pizzerie. Am agăţat-o ieri la magazin.

— I-auzi! Ştie alfabetul?

— Ce-ai, mă, tâmpitule? Nu sunt pedofil!

— Nu e vorba de-asta; ‘ceam că, dacă nu ştie literele, învaţ-o tu! Că tot lucrezi la un magazin de ABC: ace, brice şi carice.

— Păi, da: tai lemne, bat cuie… şi alte cele. Ştii tu.

— Mishule, pune-l pe Romi pe difuzor, să-l asculte şi el pe Mike! îl îndemnă Vali, pentru că viitorul aviator se apucase să povestească de la academia lui braşoveană.

Chiar era un moment important, fiindcă trecuse un an de Academie şi nimeni nu-l auzise pe Nazarov nici măcar aducând vorba despre ea. Totul pornise de la Psihedelic, care îşi amintise de un profesor de-ai lui, un ilustru afemeiat din garda veche, care îi făcuse avansuri unei studente din anul lor, tot Silvia, o Uma Thurman creaţă.

— Aveam curs cu el, unul dintre cursurile de bază ale primului an, amfiteatrul era trei sferturi plin, el întrebase ceva, o chestie de subtilitate, să vadă dacă se prinde cineva, fata asta, Silvia, a fost singura care a priceput, iar profesorul, plăcut surprins, a întrebat-o cum o cheamă. „Silvia.” „Silvi?” „Nu; Silvia.” „Aaa, Silvi… a. Sper ca relaţia noastră să nu se termine într-un: «a!». Auziţi la el!”

— Asta încă nu e nimic, zise Mike. Pe un profesor de la noi l-au arestat. Da’ nu pentru de-astea, că nu prea avem fete. El altă bubă a avut. Când ieşea de la serviciu, în drum spre casă, trecea pe la cârciumă. Nu cât să se-mbete şi să cadă-n canal, muşcat de viperă… Romi! Tu ştii păţania lui Vali? Bun. Aşa. Venea omul acasă afumat, cu chef, cântând, iar totul i se părea colorat. Prea colorat pentru nevastă-sa, care, la început, n-a zis nimic, da’, pe urmă, a-nceput să mârâie. Azi aşa, mâine-aşa, până când a luat-o gura pe dinainte ş-a zis vorbă grea: „Uuu-uh! Iar venişi acasă beat, vedea-te-aş mort!” Omu’, dac-a auzit aşa, s-a gândit să-i facă pe plac: a venit într-o zi mai devreme acasă, a agăţat o frânghie de-o grindă, s-a suit pe-un scăunel, a băgat capu-n laţ şi s-a pus s-o aştepte. Când a auzit-o venind, doar a dat cu picioru-n scăunel. Nu, nu vă alarmaţi — lăsase ştreangul larg, numai aşa, s-o sperie, să vadă ce face. Femeia, normal, a-nceput să ţipe: „Îu, îu, săriţi, lume, că se spânzură bărbatu-meu!” ş-a dat fuga la vecini. Acu’, în graba aia, a uitat uşa deschisă, iar o vecină n-a avut de lucru ş-a dat buzna să fure. Aţă la cutia cu bijuterii. A-ndesat cât a-ndesat, apoi hai şi la spânzurat, să-i fure şi lui ceasul. Profesorul luase seama la ea, cu ochii mijiţi. Când vine lângă el, numai ce-i trage un şut în cur: „Fă, fir-ar mă-ta a dracu’! Venişi la furat, ai?” Aia a şi făcut infarct ş-a murit acolo, pe loc. Ş-acu’, îl judecă pentru omor din culpă.

— Doamne, fereşte…

— Da, Romi: chiar că „Doamne, fereşte”.

— Mikey, Mikey… M-ai lăsat tablou, făcu Reta.

— Bine că nu te-a lăsat avizier, râse Silvia.

— Care e faza?

— Hehe… Astă-toamnă, la noi la secretariat. Secretarele mi-au povestit. Eu, fiind şefă de grupă, tot am drumuri pe-acolo. Mai un hihihi, mai un hohoho, am reuşit să mă pun bine cu ele. Bârfe muiereşti. Romi, auzi ce vorbesc?

— Aud, aud! Da’ Mishu mai are minute?

— Are, da. Şi, dintr-una-ntr-alta, îmi povestesc ele următoarea întâmplare. Dementă. Cu câteva zile în urmă, venise un ţambric din anu-ntâi să le-ntrebe ceva. Doamnele, amabile, l-au îndrumat: „Vezi, că s-a afişat la avizier.” „Unde este avizierul?” „Cum ieşi, faci stânga.” Aşa a făcut. Dar în facultate este o înghesuială generală, iar uşile nu au toate etichete, aşa că bobocul a nimerit în biroul prodecanilor. Tot fără etichetă. Acolo, nu se afla decât decanul. Studentul bate la uşă, este poftit înăuntru, iar acum atenţie — dialog: „Bună ziua. Îmi cer scuze că vă deranjez. Dumneavoastră sunteţi avizierul?”

— Stai… Cum? făcu Radu, întrerupându-se din incendierea propriului păr de pe picioare cu bricheta.

— Cum auzişi. Decanul a rămas blocat câteva secunde, apoi l-a întrebat pe student: „Poftim?” Iar băiatul a repetat întrebarea: „Dumneavoastră sunteţi avizierul?” Decanul s-a ridicat, cât e el de-nalt, l-a luat de mână şi l-a dus la avizier: „Uite, vezi? Panoul acesta este avizierul. Aşa arată.”

Lumea rămase „scuipefiată”, vorba lui Ion. Din telefon, râsul gâlgâit al lui Romi sparse gheaţa, readucându-l la glas pe acelaşi Radu Madagan:

— Tu… vorbeşti serios?

— Cum mă vezi şi cum te văd. Însuşi decanul le-a povestit secretarelor. Staţi, nu râdeţi, că nu terminai! Tot acolo, în secretariat, sunt nişte caricaturi pe pereţi, dintre care mi-a atras atenţia una cu doi măgari desenaţi din profil, faţă în faţă, dintre care unul îl întreabă pe celălalt: „Când ne vedem iarăşi toţi trei?”

Urmă o tăcere mai confuză decât privirile preşedintelui acelor ani. Singur Mishu izbuti să îşi desfunde canalele logicii:

— Se uita c-un ochi la privitor. LOL.

— Bă, ciudate poveşti, da’ vă las, că mâine mă duc la pescuit, la Lacul Fântânele.

— Romi, stai aşa, că-mi aduseşi aminte de altceva, apropo de lacuri: voi ştiţi că astă-primăvară n-am venit în Craiova în vacanţa de Paşti. Am fost la Lacul Vidra cu nişte colegi de Academie.

Şi, când rosti: „Academie”, Mihail-Cristian Nazarov păru că îşi plimbă degetele pe o Galatee proprie, însufleţind-o el însuşi, cu speranţa că, imediat după aceea, primele cuvinte ale făpturii ar fi fost: „Permiteţi să raportez: mi-aţi dat viaţă.” De altminteri, ideea cu fata şi raportatul fusese deja exprimată de Vali, într-o licoroasă beţie, sunându-i pe martori, pe rând, la nişte ore din ce în ce mai gloduroase ale nopţii: după modelul glumelor cu ţărani americani ale comediantului Jeff Foxworthy („You might be a redneck if…”), Psihedelicul întocmise câteva zeci de semne că ai fi Mike Nazarov. Printre ele, se număra acesta: „Dacă, în timpul unui dat în tiribombă, te surprinde tatăl… creaturii, iar tu îl întâmpini cu regulamentarul: «Permiteţi să raportez!», atunci e posibil să fii Mike Nazarov”.

— Acolo, continuă Mike, ştiţi cum e: pădure-pădure-pădure şi, la un moment dat, hop! lac. Imens. Numai bun să faci manevre cu bărci gonflabile. Nu, Reta, nu te-am înşelat cu nimic gonflabil — stai liniştită! Punem noi corturile, apoi eu pornesc după lemne, pentru grătar.

— Dacă nu ai fi precizat: „pentru grătar”, nu ne-ar fi dat prin minte, remarcă Radu ironic. Ne-am fi gândit că-n cine ştie ce conclav voodoo se reuniseră nişte viitori piloţi, cu muierile după ei.

— Voodoo? Te pomeni c-ai fi trecut şi pe strada mea, de-a rămas lumea fără găini şi fără câţe, făcu şi Mishu.

— Aşa. M-am dus după lemne. Acolo, prin pădure, veneau vacile la păscut. Printre ele, un taur, care mă privea cam suspicios, cum eram eu îmbrăcat, în camuflaj verde din cap până-n picioare. Eu să n-am de lucru? Să n-am: am început să-l privesc fix şi să pufăi pe nări. Taurul, normal, a prins să mugească la mine. Păi, ce, eu eram mai prejos? M-am pus şi eu pe mugit! „Muuu!” făcea taurul. „Muuu!” îi dădeam eu replica. Mă, fraţilor, odată l-am văzut că porneşte spre mine. Tiii! Pe-aci ţi-e drumul, Nazaroave! Fugeam eu, da’ fugea şi taurul. Tuliu-n lac! Ce lac, c-a venit peste mine-n apă! De-notat, nu puteam să-not, că era apa rece. Maaamă… Ce? Cum? Copac! Cinci minute mai târziu, eram pe ultima creangă, ţinându-mă strâns de trunchi. Taurul, la bază, căta în sus, spre mine. În primele clipe, am răsuflat uşurat ş-am început să râd, ştiindu-mă în siguranţă, da’, dup-aia, când m-am uitat în jos ş-am văzut unde mă aflam, hait! Mi-a-ngheţat sângele-n vine! Urcasem zece metri de pom fără să-mi dau seama. Iar trunchiul — ca-n palmă de lucios.

— Deh, Mikey… Frica.

— Frica, Reto… „Doamne, cum mă mai dau jos de-aici?” Taurul tot acolo. Eee, ce sî vezi: mi-a venit pofta de zgoande. Unde vedeam că nu mai aveam scăpare! Am început să mugesc la taur: „Muuu!” Mă, vere, nu zici c-a-nceput taurul să izbească-n pom cu capul? „Muuu!” făceam eu. „Zbâc!” răspundea el. „Mu, fire-al dracu’, na!” „Buf!” şi mai tare cu căpăţâna-n trunchi. Zbârnâia copacul ca acul seismografului. Da’ eu tot nu mă lăsam. Şi nici el. Dac-am văzut aşa, m-am potolit, că doar nu era să stau toată ziua-n al pom. L-am lăsat în pace — nici măcar nu m-am mai uitat la el. A mai stat vreo juma’ de oră, apoi a plecat. Pe urmă, la coborâre, când mai aveam vreo patru metri, mi-am dat drumul, că nu mai aveam răbdare. Direct în mărăcini. Harcea-parcea m-am făcut. Lumea deja-ncepuse grătarul, fără mine. Când m-a zărit, unul, cică: „Că tu, Mihai! Ai moşit o aricioaică?” Da’, oricum, mai bine să mă vadă aşa decât cum m-au văzut nişte ţigănci în Braşov, de-au rupt-o la fugă. Staţi aşa, că mă duc până-n tufe, să mă… Pink Floyd. Mishule, zi-le tu faza cu craniul până vin!

— Da, mă… LOL. Mă pomenesc c-un telefon de la ăsta prin februarie: „Mishule, vrei să faci un ban?” „Vreau, de ce să nu vreau?” „Fă-mi rost de-un craniu.” „Îţi fac de câte vrei.” „Mă, natural, nu de plastic!” „Eee, atunci avem o problemă.” „Plătesc bine”, zice. „Cât?” „Atât.”

— Ce vă spusei? Face voodoo!

— Chiar asta l-am întrebat: ce face cu el. „Eee, nimic; doar aşa, de memento mori. Îţi mai bagă minţile-n cap.” Ce-ai făcut, Nazaroave, cu el?

— Numa’ nefăcute. Cum am ajuns la Braşov, m-am dus direct la Reta. Am dormit la ea. Craniul l-am pus pe-o măsusţă. Seara, fata a dat un pic cu mătura. Cum a făcut, cum n-a făcut, mi-a aruncat capul de mort la gunoi. A doua zi, m-am îmbrăcat frumos, în uniforma de cadet (că mi-o spălase şi mi-o călcase cât fusesem eu plecat, pupa-o-ar neica pe ea de fată — mţu!), mi-am pus uniforma, să plec spre campus. Lipsea ceva. „Reto, unde e craniul?” „Phiii! Să ştii că ţi l-am aruncat aseară la gunoi, din greşeală.” „Cum să-l arunci la gunoi??? Nu eşti pe porcii tăi?” Luni dimineaţă, la 5 jumate, pe-ntuneric de-ţi băgai degetele-n ochi, cine era în faţa blocului, căutând prin gunoaie? Două ţigănci ş-un cadet de aviaţie în uniformă. Şi să mai zici că te plictiseşti în România! Dă-i, caută asiduu, cu mânecile suflecate! Ura! L-am găsit. „Muahahahahahaha!” am început să râd, diabolic, cu hârca deasupra capului, victorios. Când m-au văzut, ţigăncile au tulit-o ca la Formula 1.

— Băăă, hăhăăă… Mikey, să pui pe muzică întâmplările astea, că mâine-poimâine ajungi al doilea Kenny Rogers!

— Nu mai, Romi, gata! Mi-au ajuns metalele din Craiova, başca lăutarii ăştia din Black Code, cu care am mai colaboat. De-acu-ncolo, aviaţie. Cu senzaţie!

— Bă, treaba ta, da’ eu mă duc, că mâine dimineaţă mă duc la peşte cu naşu-meu.

— Care naş-tu, mă? Ăla cu „ţâpă, fă, ţâpă!”?

— Daaa… Mare figură, Radule!

— Mai zi o dată povetea, trăiască familia ta! S-audă şi fetele astea!

— Nu mai, bă, gata, că-i mâncarăţi minutele lu’ Mishu!

— Lasă, că am — bagă!

— Biine, bine — fie! S-a-nsurat naşu-meu Jenică ş-a luat-o pe una care se greşise. Aşa se zice la ţară. Da-n noaptea nunţii, toate babele stăteau cu urechea lipită de uşă, s-asculte: ţipă femeia sau nu? Naşu-meu le-auzea şuşotind pe la uşă, aşa că intrase şi el în focuri: a luat o scobitoare ş-o tot înţepa pe femeie, în timp ce-o coţăia: „Ţâpă, fă, ţâpă!” A ţipat muierea — ce era să facă?  Au făcut ei nunta la ţară, da’, de locuit, în Craiova au locuit. În casa lui, de la Piaţa Chiriac. Dup-aia, în anii ’80, stătea cu inima cât un purice, că era vorba să demoleze comuniştii tot şi să construiască blocuri. Mare noroc a avut c-a venit Revoluţia. S-au mutat, zic, în casa lui, ş-au început să-nchirieze camere la studenţi şi la elevi de liceu. Eee, şi ce să vedeţi: într-o zi, vine nevastă-sa acasă şi-l găseşte pe-o liceancă. Naşu-meu s-a blocat. Pur şi simplu. A rămas… avizier. Nu mai putea să zică decât atât: „Îu, Doamne, ia-mă, ce făcui? Îu, Doamne, ia-mă, ce făcui?” Nevastă-sa a băgat divorţ, apoi el s-a-nsurat cu naşă-mea.

Romulus-Andrei Stavru îşi luă rămas-bun de la ceilalţi martori, care mai aprinseră câteva lemne, luate dintr-o stivă aflată în apropiere. Aceeaşi stivă avea să le creeze probleme în seara următoare, când doi angajaţi ai cabanei alăturate aveau să vină şi să le ceară socoteală pentru lemnele luate din grămadă în primele trei seri şi mult nu a lipsit să-i uşureze de câteva sute de lei. I-au iertat, dar ruşinea făcea să pălească şi beţie, şi chitară, şi tot.