Pe la sfârșitul lui martie 2038, când se dumiri că Sandu și Gabi plecaseră definitiv din formație și mai ales că s-ar putea ca înlocuitorii lor să nu se cearnă chiar atât de ușor, în mintea impresarului încolți întrebarea: „Unde am greșit?”
Forma ceva mai lungă a gândului era: „Unde am greșit? În ce privință nu am reușit să-i fac să înțeleagă că sunt parte din familie?” Iar forma chiar mai desfășurată a acestei frământări îi aducea aminte lui Valentin Busuioc că uneori (deseori) nu este îndeajuns să faci ceva, ci trebuie să se și vadă că din mâinile tale iese acel lucru.
„Unde am greșit?” Nu ținuse evenimentele din afara scenei în formulă completă? Nu chiar pe toate, dar excepțiile fuseseră doar cazuri de forță majoră, însoțite de scuzele cuvenite și mai ales de indiscutabile gesturi de solidaritate.
„Unde am greșit?” Nu organizase el — cel puțin în primii 5-6 ani — sesiuni foto la câte o statuie, ca să le arate lui Sandu și lui Gabi că toți erau martori de la statuie?
Această tendința adoptivă (inconștientă) apăruse încă din 2010, când Ion li-i prezentase pe Sandu și Gabi celorlalți martori:
— El e Alexandru…
— Mi se zice și Sașa.
— Ce Sașa, vere!? izbucnise Vali. Poate dincolo de Prut. Aici ești Sandu.
— Sau Alex…
— Niciun Alex! Alex e tot anonimul de pe stradă. Mă uit la tine și văd că nu te-arată fața a anonim. Mă-nșel? Zi-mi dacă mă înșel!
„Unde…?” Construirea sentimentului de apartenență mersese până într-acolo, încât Busuioc îi luase pe Skomorohin și pe Clocotici nu doar prin Craiova, Târgu-Jiu sau alte reședințe de județ (ori prin localități turistice, ca Tismana sau Cetate), ci și prin Oltenia profundă, unde bătrânii încă mai dădeau din cap a „da” și „nu” ca bulgarii (adică invers decât restul lumii) și unde Sandu și Gabi erau fascinați să audă regionalisme obscure, precum „pașochiu” sau „șușpandriu” (adică „nebun”). În tot cazul: mai obscure decât îndemnul: „Stai mereu!” („Stai cuminte!”), care deja apucase să apară la televizor. Nici Alexandru nu se lăsa mai prejos: când formația avea concert în Chișinău, îi ducea pe martori să audă cum grăiesc gopnicii „pa pațanski”: „Uăi, ciuvac, eu cu tine am terminat bazaru’!” Adică: „Măi, prietene, eu cu tine am terminat discuția!”
Firește că cel mai încântat de aceste specificități oltenești era Sandu Skomorohin. Gabi Clocotici, în schimb, era oarecum umblat prin țară: în anii ’90 și 2000, taică-su se tot mutase cu familia dintr-un județ în altul, cu serviciul: din Argeș în Dâmbovița, din Dâmbovița în Prahova, apoi în Brașov și Sibiu. „Adică în zona în care a luat naștere limba română literară, prin strădaniile diaconului Coresi”, zâmbea Gabi. Iar în final aterizase în București. Clocotici-senior era ofițer, iar statul avea nevoie de el când într-o parte, când într-alta. Inițial, Gabriel spusese, evaziv, că tătânele era „militar”, dar după vreun an de Deltamistic, când se convinsese că ceilalți martori erau oameni de încredere, își deschisese sufletul: „Mai precis, tata lucrează în STS. Când eram eu mic, se muta dintr-un județ în altul ca să dezvolte rețeaua de telecomunicații”. Martorii nu știau cu ce se mănâncă munca de telecomunicații speciale, așa că n-au reacționat în niciun fel. Abia după 2017, când Mike Nazarov l-a înlocuit pe Radu Madagan, noul bassist (încă pilot militar) a reacționat: „Da, mă: Serviciul de Telecomunicații Speciale. Fostul Comandament pentru Tehnică Operativă și Transmisiuni din Securitate”.
Lui Norbert-Gabriel i s-a părut atunci că detectează o undă de ostilitate în remarca lui Mihail-Cristian, iar părerea i s-a transformat în certitudine câteva săptămâni mai târziu, la primul grătar cu noul bassist, când Nazarov s-a trezit să-și verse nervii pe Clocotici:
— Da, mă: Securitatea și Armata niciodată nu s-au înțeles. Armata… Grosul ei era format din recruți. Din răcani. Oameni din popor. Deci Armata era a poporului. Pe când Securitatea… Acolo cei mai mulți erau luați de tineri și îndoctrinați să creadă în comunism, în Ceaușescu… Securitatea era a regimului, nu a poporului. De altfel, s-a și văzut la Revoluție cum au tras în popor, ca niște nemernici.
— Ei, hai, că nici MApN-iștii n-au fost niște îngerași în decembrie ’89. Uiți că și ei au tras în oameni?
— Da, dar pe 22 au fraternizat cu revoluționarii.
— Mihaile, de ce-mi spui mie toate astea? Tata a intrat în STS abia în ’90.
— Mă, vere, voi n-aveți altă treabă decât să vă scoateți ochii cu faze de-astea? a intervenit atunci Vali, îngrozit că bateristul i-ar fi putut părăsi absolut dintr-o prostie, într-un chip mult mai absurd decât o făcuse Radu Madagan cu doar câteva luni în urmă. N-aveți altă treabă?! Mikey, vrei să te spun lu’ tac-tu, să te ia la șuturi din nou? Știi tu ce-ai pățit atunci, când cu Oana și chitara bass. Ia povestește-i lui Gabi cum a fost! Vorbește vorba care este!
Sandu Skomorohin reținuse de mult că oltenismul „Vorbește vorba care este!” înseamnă „Vorbește ce se cuvine!”
Atât Alexandru, cât și Gabriel erau oameni iritabili (sau cel puțin mai iritabili decât colegii de trupă), iar partea încă mai rea era că această iritabilitate o țineau în ei cu lunile, la dospit. Când exploda, se lăsa cu spitalizări. Nu era o simplă țâfnă de moment, care să iasă sub formă de înjurături spurcate (Romi) sau de atitudine de primadonă rănită în orgoliu (Ion). În paranteză fie spus: Mikey a înțeles rapid că stilul lui Johnny The Nox putea deschide câteva uși, așa că l-a preluat într-o formă ușor modificată — cea a reproșului obidit: „Dacă nici acum, la atâția ani de la Revoluție, n-am învățat să ne prețuim artiștii, eu unul nu văd cum ne-am mai putea reveni, ca societate…” Sau: „Dacă nici măcar dumneavoastră, care — vorba aia — sunteți oameni din popor, nu știți să apreciați artiștii care trudesc, care asudă pentru fiecare creație, oricât de mică… Îmi pare rău…”
În primul an de Deltamistic, impresarul-textier își făcuse griji legate de integrarea în formație a celor doi martori adoptivi, însă lucrurile s-au rezolvat rapid. Deși nu era nici pe departe la fel de prolific în compoziții precum Ion, Romi sau Radu, Sandu compensa printr-o viziune de ansamblu la care niciunul dintre cei trei compozitori principali nu avea să se ridice vreodată. Când Skomorohin zicea: „Eu cred că asta ar trebui orchestrată altfel”, Ionescu, Stavru și Madagan se executau cu sfințenie, aproape mașinal. Chiar dacă uneori clăparul avea unele obiecțiuni, până la urmă tot la vorba lui Sandu ajungea. Martorii nu țineau minte ca Noxul să fi avut vreodată o idee de orchestrație mai bună decât chitaristul armonie. De aceea, uneori Mishu The Prince îl poreclea pe Skomorohin „Sandu Glissandu”: pentru că te făceai să-i dai dreptate treptat, din aproape-n aproape.
În partea cealaltă, Gabi a fost aproape imediat recunoscut drept unul de-ai lor pentru că era la fel de obsedat sexual ca toți ceilalți. În 2044, chiar dacă bateristul plecase din formație de peste șase ani, trupa a avut grijă să-l omagieze, incluzând pe albumul „Umoarea cepoasă” un cântec despre prima dezamăgire în dragoste (sau, mai bine zis, în erecție) suferită de Clocotici încă din 2013, chiar în vara în care luase naștere trupa Deltamistic: într-o noapte, aflându-se prin centrul Bucureștilor cu o fană agățată la un concert, Gabi și-a scos penisul la ea.
— Da, vere, avea să le povestească Mishu lui Sile și Gigi în 2043, când muzicienii lucrau la „Umoarea cepoasă”. Și-a scos nebunul mătărânga și a-nceput să i-o fluture ăleia pe sub nas: „Îți place, pisi?”
— În public, în aer liber?
— Da, Gigi: cum mă vezi și cum te văd. Aia, sub șocul momentului, n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să-i verse apă minerală pe mangealâc. Sloi de gheață — abia o scosese din congelator. Gabi a sărit în sus și i-a ars o palmă. N-a vrut, dar ăsta i-a fost reflexul. A fugit fata aia, săraca, mâncând pământul… Gata! Hai, c-avem treabă. Hai la vrau!
„La vrau” era tot un regionalism oltenesc, pe care Romi li-l deslușise lui Sile și Gigi încă de la venirea lor în trupă în 2039, la fel cum o făcuse în 2013 pentru Sandu și Gabi. De fiecare dată, o făcuse cu aerul lui atotștiutor, de om trecut prin viață și care, poftim, dacă tot te nimeriși prin preajmă, te învață și pe tine, să știi și tu cum devine treaba:
— Pui în varniță ciment, apă, nisip și pietriș, apoi le amesteci cu sapa. Le amesteci până obții o pastă omogenă. Acum, faci lucrul ăsta foarte simplu: bagi totul într-o betonieră și doar apeși pe buton. Dar pe vremuri, lumea era săracă și n-avea betoniere. Așa că trăgeai la sapă până-ți venea rău.
— Sapă simplă sau cu găuri?
— Sile, era preferabil să aibă găuri. Dar la o adică, te descurcai cu ce aveai. Și din vraful ăla (sau „vraul”, cum se zice la noi), din grămada aia de ciment, pietriș și nisip, puneai apă la ea, amestecai și se făcea mortarul. Făceai un vrau, două, trei… Câte aveai nevoie. Munceai până dădeai în brânci. A rămas vorba: „te bagi la vrau”. Adică „te înhami la muncă grea”.
„Unde am greșit?”
Textierul avea să-și tot pună această întrebare până în septembrie 2041, când fostul ministru al Culturii Tranquil Viscolescu-Triptofan avea să-i deslușească întâlnirea cu androginul. În 2064, în schimb, când deja nimic nu mai conta, Gabi Clocotici nu știa despre androgin, dar avea să pună totul pe seama blestemului de cerb.
Strepezeala 