Orgasm, Brânză, Roșii și Ceapă

Continuarea de aici: https://psihedelicul.wordpress.com/2022/04/18/tranzitia-de-la-comunism-la-nato-si-ue-apoi-de-la-haoarde-la-how-do-you-do/

Tot atunci, în vara anului 2010, Ion i-a propus lui Mishu să facă o formație de blues: „Nox ‘n’ Prince”.

— Păi, cum? Doar atât? Bluesării de la mama lor, din SUA, zic și de unde sunt: John Tăciune de pe Rio Grande. Billy Amărăciune din Delta lu’ Mississippi.

— Păi, atunci… Nox ‘n’ Prince The Statue Witnesses.

— Ceva mai scurt. Mai memorabil. L-am auzit pe Cristi Minculescu la radio: la rețeta succesului contribuie și numele formației — să fie cât mai scandabil. „Nox ‘n’ Prince” merge (e ușor de scandat), dar e prea scurt. Iar continuarea trebuie să fie tot așa: scurtă și scandabilă.

— Nox ‘n’ Prince Whiskey Blues.

— E deja un clișeu. Și, în plus, trebuie să le explici oamenilor diferența dintre „whiskey” și „whisky”: că primul e irlandez, iar celălalt — scoțian.

— Nox ‘n’ Prince Smoky Beef.

— E o idee bună, dar trebuie să atragem fani și din zona hipstereasco-vegetariano-ecologistă.

— Stai tu liniștit, că dac-apărem cu numele-ăsta, o să ne iubească toți patronii de restaurante cu grătare sau cu hamburgeri. Când auzi „smoky beef”, imediat ți se face foame.

Mishu a fost de acord pe moment, dar câteva ore mai târziu l-a sunat înapoi pe Ion: apropo de fum, el se gândise la „Bruise ‘n’ Fuse”. Pentru simetrie cu „Nox ‘n’ Prince”.

Problema a fost tranșată în urma unui sondaj pe Internet care a durat o săptămână și care a scos victorioasă varianta cu vânătaia și fitilul, la patru voturi peste cea cu carnea de vită afumată.

Ion a găsit repede o sală de repetiții. Cam departe de ei, dar era o variantă de sărăcie. În plus, avea o canapea surprinzător de curată, „în caz că vreo fană ar găsi de cuviință să târfească în această vatră a creației”, după cum s-a exprimat Mishu, Stelul Întunerecului. Linii melodice compusese Clapeș din belșug. Versuri… mai scrisese și el, mai avea unele și de la Vali, din cei patru ani de când îl cunoștea… Problema rămânea cu resursa umană: Johnny cunoștea muzicieni gârlă din generația lor, însă fiecare avea câte o bubă: ăsta prea bețiv, ăla prea drogat, ălălalt cu prea multe figuri în cap… Tocmai de aceea, în cei trei ani de existență, formația „Vânătaia și Fitilul” a suferit de o vizibilă instabilitate în componență.

— Băăă, Mishule, ofta Ion… Parc-ar fi un blestem. N-ar fi trebuit să ne punem pe noi doi în numele trupei. Nu vrei să lăsăm doar „Bruise ‘n’ Fuse”?

— Lasă, Noxule, că uite: ZZ Top. Mai știi tu pe cineva de-acolo, în afară de bărboșii ăia doi? Sau The Alan Parsons Project — unde doar Parsons e cunoscut. Sau Dead Can Dance: doar Lisa Gerrard și bărba-su (mă rog: fostul).

— Păi, da, dar ăia nu și-au trecut numele în denumirile formațiilor.

— Sau uite: Simon și Garfunkel.

— Nu merge. Ăia cântau în cea mai mare parte doar ei doi, cu chitarele reci.

— Sau Peter, Paul și Mary.

— Aceeași situație.

— Hai, mă, Ioane, că ne cramponăm de prostii! Ne știe lumea? Ne știe. Umplem orice bar pe unde ne ducem? Umplem. Ce vrei mai mult? Să umplem o sală de spectacole? O veni ea și ziua aia.

Dar până să vină acea zi, a sosit anul 2011, când invidia a răsărit din Vali ca buruiana din asfalt: Costi Cornițescu refăcuse formația Black Code în Timișoara. Firește: doar cu jumătate din componența originală, însă o reînființase: Costi la chitară solo, Mircea la chitară armonie, iar Nicole la tobe.

— Băi, niciodată nu-mi putusem imagina până atunci c-aș fi capabil de invidie, avea să comenteze Busuioc la începutul anului 2017, cu puțin timp înainte de plecarea lui Radu Madagan. De fapt, nici nu cred că era invidie. Era mai degrabă ambiție. Adică de ce Costi să poată, iar noi să nu putem?

— Eee, lasă, că era ș-un pic de invidie, făcea Mishu. Nu mai știi cum ne băteai la cap pe mine și pe Ion? „Noi putem mult mai bine. Hai să facem ceva mai mare decât a făcut Costi!”

Ceea ce era adevărat: mai bine de jumătate de an s-a ținut Busuioc de capul lui Ionescu și Bercea. Mai mult al lui Ioan-Alexandru, căci Mihai-Emilian, ca să scape de gura Psihedelicului, i-a spus că lui îi e bine oriunde-l pui: și pe scenă doar cu Ion, și pe scenă cu Ion și mai multă lume, și-n cabinetul stomatologic, și pe șantier, și cu vaca la păscut.

Mult mai mult — peste un an — a avut Lynx de insistat pe lângă Romulus-Andrei Stavru:

— Hai, mă, Romi…

— Vali, n-am cum, că tre’ să fac renovări.

— Hai, bă, tătuțule…

— Abia ce ne deschiserăm magazinul de la gară.

— Haidi, bre, odată!

— Îmi schimbai locul de muncă și-mi puseră-n contract să stau măcar trei luni dacă vreau mărire de salariu.

— Mă, vere, mă mai rog mult de tine?!

— Am o nuntă peste o lună ș-un botez peste două. Mă puseră naș la amândouă.

În februarie 2013, exact când să pună mâna pe telefon și să-i spună lui Romi că de puține lucruri îi era mai groază decât de talentul irosit, Vali se pomeni că îl sună Stavru pe el: mai era valabilă oferta? Mai era. Avea firma pregătită? Avea. Încă nu tăiase vreo factură, dar SRL-ul exista. Instrumente? Pentru început, fiecare își aducea de-acasă. Cu timpul, se va ocupa firma.

— Adică eu — persoana juridică, preciză Holloway, neputându-și stăpâni rânjetul de satisfacție.

— Bun. Instalații de sunet și de lumini?

— De sunet are Ion. De lumini… va trebui să ne mulțumim cu ce au patronii de localuri.

— La nunți cântăm?

— Nimeni nu vrea, dar ultimul cuvânt îl va avea foamea. Aceeași discuție pentru serbările câmpenești: zilele orașului Craiova, ale comunei Bucovăț, festivalul berii de la Calafat, sărbătoarea recoltei de la Moțăței etc.

— Nu sună bine.

— Nu sună mai rău decât zghiorțăitul de mațe.

— Unde repetăm?

— Cuvintele? În ecolalie și-n palilalie.

— Băi, n-auzi!

— Ho, mă! Nu mai ştii de glumă? Avem trei variante de săli…

…dintre care martorii cu greu s-au hotărât asupra uneia. Alta decât cea pe care o folosise formația Nox ‘n’ Prince Bruise ‘n’ Fuse.

— Nox ‘n’ Prince… făcea Mishu, îndreptând microfonul către public.

— …Bruise ‘n’ Fuse! răspundeau oamenii.

— Două degete de bere…

— …ș-alte patru de durere!

— Cot la cot…

— …și bot în bot!

— Blues mămăligos…

— …cu brânză și smântână!

— Cine nu ne place…

— …să ne-o ia în mână!

— Chitara, conchidea Mishu părintește, cu degetul arătător în sus, în aplauzele publicului.

O lună dac-ar fi întârziat Romulus, Johnny și Mishu ar fi intrat în studio, să înregistreze primul album marca Nox ‘n’ Prince: „OBRC”.

— O bere rece?

— Nu, Radule: „Orgasm, Brânză, Roșii și Ceapă”. Hrana și sexul pe sărăcie, ca studenții.

Radu-Florian Madagan era unul dintre bassiștii cu care colaborau Ion și Mishu și asupra căruia cei doi s-au pus de acord când Vali le-a cerut să aleagă pe cineva pentru viitoarea trupă Deltamistic. („Cam drogangist, dar merge”, a comentat John.) Noxul și Printzul îi ascultaseră compozițiile, însă acestea erau cam psihedelice pentru o trupă de blues. Sigur: meritau să vadă lumina CD-ului, dar în altă formulă. Ceva de genul: „The Leprechaun Project”, unde poate că Madagan i-ar fi invitat și pe ei, pe Ionescu și Bercea, să bage și ei capu-n poză.

— Sau poate gândim la o scară mai mare: voi doi cu blues-ul, Radu cu psihedelia, Romi cu metalele grele…

— Bă, Vali, io-l știu pe Romi. Sincer să fiu, m-aș gândi de două ori înainte să-l pun cu mine la masă și să-i suport gărgăunii lui din cap.

— Lasă-l, Ioane, că e băiat valabil, interveni Mishu. Garantez eu pentru el!

Un an mai târziu, sătul până-n gât de tândăleala chitaristului, Ioan-Alexandru Ionescu l-a luat la rost pe Valentin Busuioc:

— Sună-l pe tâmpitu-ăla și spune-i că asta e ultima lui șansă! Dacă nu vine nici acum, adio!

Din fericire, n-a mai fost nevoie, pentru că exact a doua zi Romulus-Andrei Stavru l-a sunat el pe Valentin Busuioc. În aprilie 2013, trupa Deltamistic se întrunea pentru prima dată la sala de repetiții SPSR. Tot atunci, Romi făcea cunoștință cu Alexandru Skomorohin și Norbert-Gabriel Clocotici…