Noxu’, Printzu’ şi nu doar Psihedelicu’

Noxu’, Printzu’ şi nu doar Psihedelicu’

Axon

Nox, Prince ‘n’ Psychedelic: trilogia martorilor

de la statuie şi Mocheta

Motto:

„The rain fell slow, down on all the roofs of uncertainty
I thought of you and the years and all the sadness fell away from me”

(David Gilmour, Polly Samson, Nick Laird-Clowes — „Poles Apart”)

Cap

Dacă s-ar fi paraşutat cineva (să zicem Mike Nazarov) pe una dintre platformele din spatele singurului centru comercial cu cinci etaje din Craiova, denumit „Mercur”, chiar deasupra micului magazin „Mocheta”, de la parterul blocului-turn de pe-acolo, ar fi văzut o seamă de „roacheri” care stăteau, beau Cola, mâncau chipsuri, fumau, ascultau rock la mobil şi vorbeau. Ţineau şi bere la ei, dar cu multă atenţie, din cauza comunitarilor – acea încrengătură a poliţiştilor ai cărei membri puteau fi lesne numiţi „mentori”, întrucât, în general, frecau menta. Am spus „roacheri”, iar nu „rockeri”, fiindcă respectivii nu aveau mai nimic în comun cu rockerii serioşi, de aceleaşi vârste cu ei, din anii ’90, cu precădere cei de la începutul deceniului aceluia, rockeri peste care sufla şi fluiera vântul schimbării (atât prin sine, cât şi prin gura lui Klaus Meine, vocalistul de la Scorpions) şi care aveau crize de identitate şi îşi puneau întrebări existenţiale, iar nu ca aceştia despre care este vorba, pe care îi rodeau lucruri de genul „câte corzi are bassul lui Robert Trujillo, de la Metallica”.

Din fericire, nu toţi erau aşa. Mai cu seamă trei dintre ei: unul ce zicea din orgă sau din chitară, altul care cânta din gură şi scria versuri la bâză, şi al treilea, care povestea câte-n lună şi în stele, spunând, uneori, monologuri comice, mai mult sau mai puţin spontane. Erau trei martori, adică trei oameni (noţiunea era valabilă şi pentru fete, deşi mai rar aplicabilă) care, pe lângă faptul că stăteau şi contemplau, lenevos, priveliştile de verdeaţă şi beton din jurul lor (lăsând a se-nţelege că nu le păsa de nimic mai mult decât ar fi trebuit), mai făceau un lucru: chiar dacă vedeau că vreo fată se dădea la ei, nu aveau tupeul suficient ca să se combine cu ea, ci doar stăteau şi priveau; sau se combinau, totuşi, dar pentru perioade scurte. Conceptul de „martor” fusese introdus de altul, Mircea, el însuşi făcând parte din categoria de mai sus.

Se întâmplase să existe în Craiova anilor 2005-2007 o formaţie de rock progresiv, numită Black Code, în care cântaseră omul cu orga (Johnny The Nox) şi omul cu vocea (Mishu The Prince). Mircea (Mircea The Witness, pentru că era prototipul martorului craiovean) jucase pe post de chitarist armonic. Într-o zi, când formaţia urma să apară la un post TV local, Mircea îl dăscălise pe Mishu:

– Bă, Mihai, acolo, când o să cânţi, să te mişti şi tu – să nu stai ca martoru’!
Dar, fiindcă Mircea folosise de prea multe ori expresia de mai sus, i se întorsese împotrivă: fusese poreclit „Mircea Martoru’”, iar, mai apoi, porecla se extinsese asupra lui Johnny, a lui Mihai şi a lui Vali, omul cu vorba lungă de care am pomenit: „martoru’ de Ion”, „martoru’ de Mishu”, „martoru’ de Vali”.

Pe aceiaşi oameni i-ar fi văzut paraşutistul şi dacă ar fi aterizat la mica statuie ce stătea în curtea bisericii din zonă, la câţiva paşi de Mocheta. Le-ar fi aflat acolo tot pe fiinţele de la Mocheta: nu pentru că ar fi fost ubicue (departe de noi gândul acesta!), ci pur şi simplu fiindcă amorţeau de atât şezut pe treptele de deasupra magazinului.

Oameni erau şi ei – atât doar că erau martori cei trei de mai sus. Unul era Nox (de Grădina Botanică, deci botanist), altul era Printz (al Martorimii Craiovene), iar al treilea era Psihedelic (de Lascăr Catargiu, cartier periferic, cu mulţi ţigani, unde abia dacă găseai zece rockeri.)

Johnny The Nox

…n-avea altă treabă, cât era ziulica de rotocoală, de la răzvrătitul soarelui până la dospitul lunii şi înapoi, decât să stea şi să zgândăre chitara, din ce în ce mai suprarealist, din ce în ce mai sâcâitor, din ce în ce mai sâsâitor, din ce în ce mai al şarpelui, într-un loc cu un aspect şi cu o toponimie devastate de prisma războaielor şi a feluritelor stăpâniri care trecuseră peste bietul colţ de lume, prismă prin care privea ochiul din triunghi, ochi clar, fără urmă de vinişoare, deşi nu dormea niciodată, motiv pentru care vedea tot, deci şi pe Johnny The Nox, care, de ceva timp, îşi lăsase unghiile să crească întrucâtva, ca să sune mai bine coardele chitarei, dârdâite ca un om sub zăpăcirea plastică a unui curent electric prea mare pentru pielea lui, subţire ca un ac de pin care miroase nu la comandă, ci mai degrabă la frondă, aşa cum îi şade bine unui verde faţă de un gri, fie el din asfalt, fie din vreun zid sau din plasticul plasei cine ştie cărei trecătoare care purta pe faţă un desen parte de satisfacţie că primise chenzina, parte de nostalgie că se duseseră toţi banii, că îi făcuse praf într-un magazin ce se chema “mall”, dar căruia putea foarte bine lumea să îi zică “depou”, fiindcă aici opreau toţi acei cărora experienţa le înscrisese în codul genetic deprinderea de a schimba macazul, sub acţiunea banilor din buzunar, spre locul de dezmăţ al mâinilor care dau şi iau, loc de dezlănţuire a părţii apetente din om, adică aceea care spune „vreau”, aşa cum spusese şi în Johnny, atunci când văzuse chitara la magazin, şi, când el dusese mâna la buzunar, îl simţise de plastic, semn că „Pokémon”, romanul pe care-l scrisese, avusese succes la public, fapt ce îl făcuse pe The Nox să uite ironia celui mai bun prieten al lui, Lynx „Psihedelicul” Holloway, care-i spusese că, prin cuvântul „pokémon” (adică “rocker de spoială”), John, în fond, se autocaracteriza, fază la care Noxxie sărise să-l bată pe Holloway, dar acesta, vrând să se facă tobar, avea în el reflexe mai argintii, mai argint-vii, de fapt, şi reuşise să se ţină departe până ce John se calmase şi nu se mai strâmbase ca Meat Loaf, ci îşi recăpătase faţa de bun creştin, chiar dacă, pentru The Nox, „creştinism” însemna „credinţă în Chris Rea”, lucru pe care lumea îl bănuia la fel de puţin precum bănuia Johnny în acele momente că avea să devină personaj literar, altceva, adică, decât un clăpar care să ştie şi chitară, la care exersa el acum cu atâta înfrigurare, cu atât freon, cu atât fierbeton zăngănitor în sufletul lui mai apropiat, totuşi, de Ecuator decât o trestie de apă sau decât o sticlă nedesfăcută de dopul care îi pecetluieşte aerul plin de noapte de mai şi de ecouri din Joe Satriani, pentru că trebuie spus că, dacă în ceea ce priveşte chitara, John îl avea ca idol pe meşterul Joe, în partea cealaltă, la orga cu clape clănţăninde ca nişte capre, băiatu-l proslăvea pe jupân Chris, care îi dăduse în pruncie microbul clapelor, ce se înfăţişau albe şi negre, unsuroase ca o proteză dentară proaspăt scoasă din gura unei babe care o năclăise cu balele ei precum cele ale unui melc pripăşit în veranda casei de la Osica de Sus, acolo unde avea Ion ţara, şi unde nu se găseau oameni ca el, care să aprecieze un sunet de chitară duios ca untul care se întinde leneş şi văluros pe pâine, pâine la care se gândea şi clăparul nostru acum, dar îi era lene să se întindă până la uşă, şi, de acolo, până în bucătărie sau până unde aveau să îl ducă paşii, altădată bocăniţi precum cei ai unui locotenent de artilerie de odinioară, atunci când vedea o fată care, cu frumuseţea ei, ar fi topit tot praful de puşcă din obuze, şi în faţa căreia locotenentul s-ar fi cocoşit mai dihai decât cocoşul unui revolver Browning încrustat pe plăsele cu cele mai de Olimp vrednice scene de luptă cu şerpi, balauri, aspide, hidre, lei, vasilisci şi alte fiare demne de pus în bestiare, care bestiare nici că s-ar mai fi scris dacă nu ar fi vieţuit nişte oameni cărora să le sece sufletul la gândul că atâtea şi atâtea legende s-ar putea pierde în negura timpului, mai negură decât cea de pe ecranul televizorului, pe care Johnny îl stinsese, fiindcă nu mai arăta în acele zile decât trombe de praf, cenuşă şi fum, urcând şi coborând ca nişte speranţe de pace în acel război nedesluşit de sumbru pentru cei ce aveau să îşi zbiere intrarea în lume, mai mult sau mai puţin oameni, trăgând mai mult ori mai puţin ponoasele a ceea ce avea să intre în gura istoriei drept lucrul care i-a întors omenirii privirea spre glod…

*

**

Întocmai precum floarea-soarelui este, mai totdeauna, gândită în legătură cu ştiubeiul cel galben către care se întoarce, tot astfel Ioan Ionescu (care, întâmplător, se numea şi Alexandru) nu putea fi gândit decât în legătură cu orga, cu “clapa” lui, de care nu se despărţea decât în clipe dominate de aspecte fiziologice ori în momente profesionale (şcoală sau diferite munci la care îl punea tătâne-su). Putem, aşadar, spune că, din punct de vedere nominal, florii-soarelui îi corespundea Ion Clăparul: cuvântul “floarea” ar fi fost la fel de general precum cuvântul “Ion”, dacă nici unul dintre cele două nu şi-ar fi avut determinantul.

Înainte de a pleca în lume, ca să-şi ia viaţa în pieptul aproape ginecomastic (semn nu al vreunei nereguli biologice – Doamne fereşte! –, ci al unei existenţe cât se poate de deltaice, pline de plăceri domoale), Johnny The Nox a trăit o frumoasă perioadă de martorie, în care a avut vreme să îşi etaleze atât talentul vibrant precum tolele transformatorului, cât şi măiestria de a găti mâncare de dragavei. Tocmai această măiestrie l-a făcut pe Mihai-Emilian Bercea (zis Mishu The Prince) să exclame către Valentin Busuioc (zis Vali The Psychedelic), al treilea martor fundamental (treimea nemuzicală, dar scripturală, dat fiind că acesta le scria, uneori, texte):

– Ia uite, bă, Psihedelicule: cu Noxu’ ăst-al nostru poţi să tăinui enşpe mii de chestii: de la mâncare de dragavei, până la… compoziţiile pentru orgă ale lu’ Bach!

– Aşa, aşa… zâmbea Ioan-Alexandru, cu o mână mestecând în mâncare, iar cu cealaltă orbecăind printr-un dulăpior, după condimente.

– Care orgă? SM?

– Nu fi nesimţit, Valentine, ameninţă bucătarul (”bucăclăparul”, după o vorbă de-ale Psihedelicului) cu lingura spre textier, stropindu-l, din greşeală, cu dragavei, ceea ce îl făcu să urle de furie şi să alerge spre baie, înghiontindu-l pe clăpar atunci când trecu pe lângă el, încât acesta fu mai-mai să cadă cu nasu-n oală.

– Lasă, bă, Ioane, că are dreptate: nu mai ştii ce orgasm ai dat în spectatoare atunci, la Minerva?

– Spre deosebire de tine, accentuă Ioan cuvintele, ironic atât la adresa lor, cât şi la adresa Printzului, a cărui voce fusese atunci într-o formă proastă – mai precis, într-o formă de scalp prins în cine ştie ce maşină rotativă. De tine, Mishule, care parc-ai fi avut şmirghel în gât.

– Terminaşi? se întoarse Bercea către Busuioc, care se ivea în prag, purtând, pe tricoul alb, harta unui arhipelag verzui.

– Bă, Ioane, n-ai şi-un pic de dero? Că zici că fusei în Vietnam.

– N-am, că-l băgă mama-n maşina de spălat. (Părinţii Noxului fiind plecaţi, îl rugaseră să facă pe gospodina: să bage rufele-n maşină, să gătească şi să aibă grijă de surioara lui, care, jucându-se mai mult prin curte, nu îi dădea bătaie de cap.)

– Eşti de toată jena…

– Hai, bă, clăpăugule (Juan-Alejandro se intitulase “clăpăug”, pe când clăpărea în formaţie), ne dai odată dragaveiu-ăla? înghiţi în sec fostul vocalist al mai recent fostului Black Code.

– Mishule, eu vă dau, da’ arde. Uite, pun aşa, mai puţin, la-nceput: trei linguri de fiecare. E bine?

– Bagă, bagă, îl zori The Psychedelic, că am o foame-n mine de mi se taie filmu’.

– Băăăă, hă, hăăă, apropo de câte linguri de fiecare: să vezi fază, Printzule. Eram odată la ăsta acasă – şi dădu un cot către Lynx Holloway, care se-necă cu înghiţitura şi nu se opri din tuşit decât abia după ce Johnny The Nox îi dădu un pumn în spate, făcându-l să expectoreze mâncarea sub forma unui bulgăraş galben-verzui, pe care cel revenit la viaţă îl luă cu furculiţa şi cu un dumicat de pâine şi îl înghiţi din nou. Ce făcuşi, mă, acolo? Pictură impresionistă?

– Ce dai, bă, aşa?

– Da’ ce? Ai fi vrut să-ţi aplic manevra Heimlich?

– Hai-hai… Zi mai departe.

– Aşa. Eram la Vali acasă şi ne-a zis mă-sa să stăm, că ne pune ceva să mâncăm, da-ntâi să se ducă până-n beci, ca să ia oala cu sarmale. Şi, până să se-ntoarcă ea, îi zic eu lu’ Lynxu-ăsta: “- Bă, eu nu vreau decât o sarma. – Mă, taci. Cum să nu vrei decât o sarma? Că nu-ţi ajunge – dup-aia, iar îţi vine foame. – Mă, lasă, că nu-mi vine.” Că hâr, că mâr, odată-l aud pe Psihedelic: “Bă, clăparule, nu mânca numa’ o sarma, că e ca şi cum ai avea o singură bilă…”. Cââând l-am auzit aşa, m-am convins. Dup-aia, a venit maică-sa cu sarmalele: “Trei de fiecare, da?” Eu mă-nverzisem; Vali se-nroşise.

– De ruşine?

– Eee, de ruşine… De râs. “– Ce e? Ce e? – Eee, nimic – am eu o poantă cu Ion… – Ce? Vreo prostie. – Nu, nu, lasă… – Mie să-mi puneţi numai două, vă rog. – Lasă, lasă, pune-i trei…”

– Bă, Ionuţe, da’ bun îţi ieşi dragaveiu’, zise Mihai, ştergându-şi lacrimile de râs şi gura de mâncare.

– Da, bă… Toată stima… întări Valentin, care întinsese cu pâine până lăsase lună farfuria. Mă duc să beau nişte apă.

– Stai, mă, că am nişte sirop de caise, făcu găzdoiul cu ochiul către Printz.

Acesta era Ioan cel Bucătar… În ceea ce priveşte ipostaza clăparistică a lui Johnny The Nox, trebuie spus că, dacă nu ar fi existat orgile lui (pe care le ornase cu cele mai halucinante desene posibil, fiindcă încă de pe atunci, din clasa a zecea, vroia să dea la Grafică), orgi la care să cânte bluesuri şi jazzuri (să păstreze, adică, legătura cu rădăcinile), Noxul ar fi căzut întrutotul pradă deşertăciunilor de care era atât de îmbâcsit rockul acelor vremuri.

Cu bluesul şi jazzul îşi păstra Ioan-Alexandru ultimele redute de puritate muzicală şi, în general sufletească – după cum avea să dovedească mai târziu. Astfel, refugiat în garajul familiei, de la parterul blocului (iar, mai târziu, în studioul de la demisolul casei în care se mutaseră), departe de ochiul indiscret al părinţilor, Noxxie mângâia a blues clapele orgii, ajungând, treptat-treptat, după cinci-şase melodii, să o mângâie pe sub bluză pe Zambilica, fata cu care era pe felie în perioada aceea (o perioadă destul de scurtă, al cărei sfârşit îl făcuse pe clăpar să ofteze, să se zgârie pe mâini cu cheia şi să ameninţe, în stânga şi-n dreapta printre amici, că se sinucide, motiv pentru care martorii de la statuie şi Mocheta începuseră să se întrebe dacă nu cumva Ion dăduse în damblaua emo. Dar nu se întâmplase aşa ceva decât foarte vag, la nivel muzical numai (şi nici acolo cine ştie ce) – în fond, existau, prin zonele craiovene de veşnică martorie, destui oameni care să îi arate clăpăugului că, dacă ai cola, bere, chipsuri şi rock la mobil, atunci poate şi să ţi se deschidă paraşuta la câţiva metri de sol, că viaţa tot e frumoasă. Plus că nu îl lăsa inima pe Nox să îşi distrugă părul cel umflat precum o ciupercă atomică, întinzându-şi-l şi vopsindu-şi-l, ca să îşi potrivească înfăţişarea la cea a băieţeilor-fetiţă, membri ai curentului sus-amintit. Cât despre îmbrăcăminte, ce să mai vorbim? Ar fi arătat ca o şaormă, cu şuncile chinuite în hainele acelea strâmte pe care le poartă emoiştii.) Iar, dacă se întâmpla ca Ioan-Alexandru să fi gătit şi nişte spaghete, insinuante precum nişte istorii de alcov din vechime (cu dragavei îi ospăta numai pe martori; pe blagorodnica giupâniţă o cinstea cu fel şi fel de mâncări alese, drese cu mirodenii care de care mai aţâţătoare de pohte lumeşti), atunci devenea din ce în ce mai clar că totul aveea să se sfârşească în vocale, pe două şezlonguri vechi, uitate într-un colţ (dinadins, fireşte) de către Clapeş. Două, fiindcă unul nu le-ar fi fost de ajuns celor doi ca să se joace de-a rulada: lui şi prietenei sale cu figură felină. Dar niciodată nu s-a întâmplat aşa, din cauza martoriei de ambele părţi.

Figură felină, da, deoarece Johnny The Nox avea o aplecare spre astfel de fete, şi          se-nfuria urât de tot pe Vali The Psychedelic atunci când acesta făcea glume de felul următor: “Bă, Ioane, feline-feline, da’ de ce n-au mustăţi? Pe ce li se scurge ciorba, sosu’ de la spaghete sau ce le mai găteşti tu pe-acolo?” sau “– Feline-feline, da-mi pare că e un fenomen inversat. – Păi, cum? – Păi, nu ea, ci tu mieuni atunci când te trage ea de coadă. Sau nu te trage? Nu te trage, bă, că eşti martor. – Eee, bine că le ştii tu pe toate.”

Iar când nu era Zambilica lângă el şi vremea se arăta prielnică, Juan-Alejandro se mulţumea să lase deschisă uşa garajului ori fereastra demisolului şi să cânte cui se nimerea să îl asculte în momentul acela. Astfel, pe la orele zorilor, atunci când ţăranii îşi înhămau boii la car, iar un alt ţăran (din alte puncte de vedere), ’si’edelicu’, se întorcea, cu un sforăit, de pe o parte pe cealaltă, atunci, deci, când pisicile în călduri îşi încheiau jazzul lor nocturn, punea şi John un dig în faţa valurilor de jazz sau de blues pe care se dăduse cu placa până atunci. Placa de surfing, iară nu de skateboard, cu care îl puteai vedea pe la Mocheta şi cu care s-a şi plimbat odată prin oraş, de Înviere, cu Mishu, Romi, Mike, Radu şi Vali, de se uita lumea la ei ca la urs, de la Mocheta (de unde au pornit şi unde Mihai balerina pe melodiile ce răsunau din boxele de la primărie) până la diverse biserici, unde cei şase martori se opreau, ca să facă unul dintre cele două lucruri care îi caracterizau: să contemple.

Lumea acelor vremuri nu îl privea pe Johnny The Nox decât cu îngăduinţa rezervată copiilor teribilişti, domnilor Goe (sau mai vechilor Guliţă Bârzoi) şi Angus Youngilor din toate timpurile, gata oricând să pună mâna pe ceva zgomotos (de la o flaşnetă până la o chitară electrică) şi, îmbrăcaţi în costum de marinar ori în uniformă de şcolar, să se urce pe scenă şi să scoale în picioare o sală întreagă: oameni aplaudându-i sălbatic, iar unii dintre ei chiar ridicându-şi braţele, pregătiţi să primească plonjările celor de pe scenă.

Aşa îl privea lumea de atunci pe Johnny The Nox. Lumea de zece ani mai târziu, în schimb, avea să îl privească din public…

Mishu The Prince

– LOL.

Asta auzeai la statuie mai totdeauna când se afla pe-acolo Mihai Bercea. “LOL”-ul, ieşind dintr-o figură nepăsătoare şi uşor zâmbitoare, şi însoţit de un pufăit din ţigară, îi era caracteristic lui Mishu The Prince tot astfel precum gâtul lung îi este caracteristic unei girafe. Pe care gât lung îl avea şi martorul cu pricina, dar numai la figurat: avea un imens talent în a trage cu urechea, în a întinde gâtul după câte şi mai câte veşti, însă rămânea mut ca un mim: le ţinea în el şi numai din când în când, atunci când vreunul îi orbea pe martori de la obraz, îl auzeai pe Mihai:

– E-e… Las’, că ştiu eu ce-ai făcut tu atunci cu aia, de era să cadă oala cu ciorbă de pe masă…

Mihai-Emilian Bercea era un caz aparte în grupa metalelor statuino-mochetoase din tabelul lui Martorilev. Să ne imaginăm un Jimi Hendrix alb, nebuzat, cu zâmbet larg şi cu perciuni ca două picioare de pod, şi vom avea imaginea lui Mihai Bercea, Printzu’/Pârtzu’/Plodu’/Stelu’ Întunericului, apreciat, în general, ca „martor” până şi de către Maria Creatza, rezervată de felul ei, vecină de cartier cu Mishu şi Vali, de care le plăcuse, în vremuri diferite, şi lui Mihai, şi lui Lynx „Psihedelicul” Holloway, acesta din urmă trecându-i numărul de telefon în agendă sub numele de „Maria Hot” – fază la care Plodu’ se stricase pe el de râs, în plină stradă, de se uita lumea la ei şi era să se împiedice (el, Mishu) de capotele unor maşini parcate în faţa ACR-ului din Craiova, în zona Mocheta. Le plăcuse celor doi de Maria – nu-i vorbă –, dar, fiind amândoi martori, nu se dăduseră la ea. După cum am spus, Mihai Bercea avea freză de Jimi Hendrix, însă numai atunci când îşi lăsa părul mare. Când se tundea, semăna cu ceva între Elvis Presley şi Johnny Bravo, la fel cum Mircea Chelu (Mircea The Witness), când se poza cu ochelarii de soare şi cu  chitara-n mâini, semăna cu un Carlos Santana prins între ţepii unei combine agricole, dar asta este cu totul şi cu totul altă poveste.

Mihai-Emilian Bercea era deosebit printre martori, în special, şi printre rockerii craioveni, în general, nu doar pentru voce (cu care mătura patru octave de nu rămânea fir de praf pe ele), ci şi pentru povestea lui, pe care nu o cunoşteau complet decât doi oameni: Johnny şi Vali.

Auzindu-şi gongul de început pe 4 august 1989, la exact 296 de ani de la prima papilă gustativă înfiorată de şampanie, istoria lui Mishu The Prince se prezenta la fel de spumantă şi, pe alocuri, chiar explozivă, precum licoarea cu care martorii îl udau pe vocalist pe scenă, la aniversările berciene, din capul său hendricesc până în picioarele neastâmpărate, obişnuite să sară în lături la cea mai mică ameninţare, pentru ca, în clipa următoare, să se posteze cu aplomb în faţa adversarului, parcă prevenindu-l: „Vezi linia asta a vârfurilor? Te ia mama lu’ proces-verbal dacă treci de ea!”

Stelu’ Întunerecului a văzut lumina… becului din tavan pe o caniculă… spaima freonului, nu alta! Cea din urmă vară a ultimului regim cu adevărat românesc din secolul XX moleşea tot ce întâlnea în cale, făcându-l maleabil în mâinile cui se gândea să-l pună la murat pentru iarnă…

Pe o astfel de vreme, deci, a ieşit din uter robul lui Dumnezeu Mihai-Emilian Bercea, care, peste nişte ogoare de ani, avea să devină stăpânul scenei româneşti de rock şi unul dintre heralzii de seamă ai celei mondiale.

Aşa cum unii cred că firea omului se vădeşte din primele lui gesturi ori cuvinte, la fel de bine puteau ei să susţină, văzându-l pe Făt-Mishos, că firea omului se poate citi din primele secunde ale vieţii extrauterine. Astfel, viitorul Pârtz al Întunerecului (deocamdată, o simplă balonare), imediat cum a ieşit de unde, peste decenii, aveau să îl bage, la nivel discursiv, adversarii şi diverşi invidioşi, el nu a plâns, nu s-a zbătut… nimic. A privit doar în jur, curios şi tăcut, apoi, aşa, cu capul în jos şi cu picioarele în mâna medicului, precum se afla, a ridicat uşor din umeri, ca şi cum ar fi vrut să zică „LOL. Mişto. Martorie.”. Aici, teoreticienii de seamă ai comunicării nonverbale, deşi sunt de acord că ridicatul din umeri este înnăscut şi are rol de autoliniştire, în ziua de 4 august 1989, cu o stupoare plină de „Evrika!”, ei ar fi observat nuanţa autodegrevantă a gestului mishutheprinciar: „N-am! Ce să vă fac eu? N-am cu ce să vă ajut!”. Iar cel care a spus că firea omului se vede încă din faşă s-ar fi corectat: „încă din placentă”. Pasămite, aşa cum chelia lui Mihail Gorbaciov semăna cu o parte din Rusia, aidoma placenta lui Mihai Bercea purta nişte însemne ce semănau cu o succesiune microfon-chitară-tobă-orgă. Sau, cel puţin, aşa trebuie să fim de părere dacă e să-l dăm… crezărilor pe medic şi să facem abstracţie de faptul că, imediat după ’89, a fost concediat pentru consum de droguri.

Dacă Dumnezeu ar fi pus simultaneitatea să îi scoată de la dospit deopotrivă pe Mishu The Prince şi pe Johnny The Nox, ginecologul ar fi putut spune, cu mâna pe… Hai, gata! Fiţi cuminţi. Cu mâna pe inimă. Ar fi putut spune cu mâna pe inimă că, în timp ce Plodu’ se uita primprejur, avea o expresie de parcă ar fi vrut să ridice voroavă către Ioan-Alexandru Ionescu: „Ioane, ia dă-ncoa biberonu-ăla; nu-l ţine numa’ pentru tine – LOL. Că şi-aşa nu sugi din el acu’ – văd că te-apucaşi să baţi „We Will Rock You” în peretele pătuţului.”. Totuşi, Dumnezeu a pus simultaneitatea să facă altceva: să îi plaseze, în acelaşi cartier al Craiovei – Lascăr Catargiu – pe doi dintre cei mai influenţi rockeri din prima jumătate a secolului al XXI-lea: Mishu The Prince şi Vali The Psychedelic. Dar i-a dat şi o doză de ironie simultaneităţii, astfel încât, deşi cei doi au fost colegi de grădiniţă şi treceau unul pe lângă celălalt pe stradă, nu s-au observat decât abia la 17 ani ai Printzului şi la 18 ani ai Psihedelicului.

Mishu The Prince s-a născut şi a crescut în Catargiu – după cum am spus –, dar nu în orice parte a cartierului, ci chiar în latura aceea dinspre mlaştini, dinspre balta Şerca, zonă destul de nou-construită (în anii ’70), drept care vocalistul şi textierul au apucat, până spre adolescenţă, vremurile când oamenii încă numeau acele coclauri „câmp” sau „câmpie”. Când erau ei mici, în cartier se găseau câte două mai din toate: două alimentare, două aprozare, două sifonării: una era „în cartier”, iar cealaltă – „în câmp”. Grădiniţa, şcoala şi dispensarul („circa”, după cum o numeau oamenii), precum şi cimitirul se întâlneau în câte un singur exemplar. Până şi biserica a ajuns, în 2005, să îşi vadă dublura, mai mare şi mai frumoasă, pe aceeaşi stradă, la nici 500 de metri de ea, într-un cartier ce nu depăşea cinci mii de suflete şi, cu maximă indulgenţă, cinci sute de creiere. Biserica cea veche, aflată în curtea cimitirului, a rămas să slujească drept lăcaş pentru prohoduri şi pomeniri. Ea, în schimb, nu mai era „în câmp”; se găsea „în vale”: pe acolo, strada cobora hotărât, dar, totuşi, nu brusc… cam ca o rampă de lansare la apă pentru bărci – bucuria bicicliştilor şi, mai rar, a rollerilor. Skateri nu pomenise cartierul – cel puţin, nu până la Mishu. De fapt, nu până să îl cunoască Mishu pe Ion.

Ca să vă faceţi cât de cât o idee despre aşezarea cartierului, gândiţi-vă în felul următor: dacă aţi trecut vreodată prin centrul Craiovei, este puţin probabil să nu fi remarcat magazinul „Mercur”, singurul cu cinci etaje din oraş, în spatele căruia se întindea zona Mocheta, locul de veşnică martorie a trilogiei trilobate (precum craniostenoza) Nox-Printz-Psihedelic. Cum stai în uşile rotitoare ale Mercurului şi priveşti spre exterior, vezi Prefectura Doljului. În faţa ei, s-a înălţat multă vreme statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul, în legătură cu care, în 2006, pe Antonie Solomon, primarul de atunci al Craiovei, a început să îl mănânce te miri unde şi a mutat-o ceva mai încolo, în stânga Mercurului, cum stai tot în prag şi priveşti. Dar, de data aceasta, trebuia să te suceşti puţin spre stânga, fiindcă statuia era undeva mai în spate, spre strada ce trecea prin dosul Mercurului şi a bisericii „Sfânta Treime”, aceea cu statuiţa martorilor. Strada aceasta purta numele de Popa Şapcă şi trecea prin spatele Mercurului, a statuii Unificatorului, prin spatele bisericii şi al ACR-ului. Cum stai tot în uşile Mercurului, cu spatele la el şi cu faţa către Prefectură, dacă te întorceai puţin spre stânga, vedeai trecând bulevardul Alexandru Ioan Cuza, care, dintr-un gând de data asta bun al lui Antonie Solomon, se vedea închis la fiecare sfârşit de săptămână, pentru promenadă, din deal, de la Universitate, până aici, puţin mai în vale de Mercur, unde se intersecta cu strada Popa Şapcă formând un sens giratoriu, mărginit în stânga de biserică, în spate de Colegiul Naţional „Elena Cuza” şi de cofetăria „Amandina”, iar în dreapta, vizavi de biserică, sensul giratoriu era străjuit de Colegiul Naţional „Carol I”, pântecul spiritual ce i-a dat lumii rockereşti deopotrivă pe Johnny The Nox, pe Mike Nazarov şi pe Alexandru „Grinderu’ ” Brânzan. Laşi în urmă cele două licee şi biserica şi cobori pe Popa Şapcă, având în stânga terasele Mochetei şi ACR-ul, ajungi la intersecţia aceea mare de la biserica „Madona Dudu”, dar nu o ţii tot înainte decât dacă vrei să vezi Piaţa Veche şi catedrala mitropolitană „Sfântul Dumitru”, ale cărei numeroase trepte şi întărituri de pietroaie aminteau de o cetate. Prin părculeţul ei, atât sus, cât mai ales la poale, mai departe de ochii trecătorilor, se întâlneau Nelu Mierloi şi Antoaneta cea Înţepenită, înainte ca el să se hotărască a pleca la Timişoara, pentru Black Code-ul lui Costi, împreună cu ea, apoi, după cinci ani, să ia o pauză de tot atâţia, pentru Biomecatronica din Noua Zeelandă.

Dar să nu ne abatem prea tare: dacă nu ţii drumul drept, către Piaţa Veche, ci deviezi puţin spre dreapta, apucând-o pe strada Câmpia Islaz, atunci eşti pe calea cea bună: vezi, pe dreapta, biserica „Madona Dudu” (cea mai mare din oraş), pe stânga, părculeţul din faţa ei, apoi o ţii tot înainte, având pe stânga blocuri, iar pe dreapta case, până dai într-o răscruce mai mare decât cele de până acum: aceasta este Ciuperca, purtând în mijlocul ei un sens giratoriu, în al cărui miez tronase, multă vreme, o arteziană impunătoare sub formă de ciupercă ce avea pălăria răsfrântă în sus şi pe care primarul sus-amintit o scosese, în locul ei lăsând o fadă arteziană rotundă, ale cărei jeturi, întoarse spre interior şi luminate când într-o culoare, când în alta, dădeau impresia de budincă intrată, fără voia ei, într-o vopsitorie. De la „budincă” în vale, se vedea bulevardul „Ştirbei Vodă”, purtându-şi pe mijloc stâlpii vopsiţi în alb-albastru, cum îşi poartă o spinare de dinozaur plăcile cornoase, până hăt departe, la parcul „Tineretului”, de la Lunca Jiului.

Eeei, dar nu Lunca ne interesează pe noi acum, căci, până acolo, mai era ceva cale. Imediat după Ciupercă, pe dreapta, se ridica Sala Polivalentă, arsă în 1996, la reconstrucţia căreia se câcâiseră peste cincisprezece ani. Culmea tembelismului fusese apariţia, în 2006, a unei benzinării chiar lângă Sală, înspre ciuperca-arteziană, ca şi cum părculeţul care fusese mai înainte acolo consuma prea mult oxigen noaptea ori de parcă i-ar fi dat banii afară din primărie pe edili, astfel încât să se ţină de o altă reconstrucţie a Polivalentei, în caz de explozie.

Vizavi de Sala Polivalentă, adică pe partea stângă a bulevardului, se vedeau blocuri, blocurile acelea colosale ale Ciupercii, care dintotdeauna l-au făcut pe Vali The Psychedelic să se simtă cuprins de ameţeală de fiecare dată când îşi ridica privirea spre ele. De partea cealaltă a Sălii, se întindea stadionul „Ion Oblemenco”, în faţa căruia stătea omul cu acelaşi nume, turnat în beton, cu mingea la picior – singurul fotbalist român cu statuie încă din timpul vieţii, chiar dacă aceasta însemna anii ’80. După stadion şi blocuri, de o parte şi de alta, bulevardul se întindea aproape pustiu: era presărat, până către aprozar, cu vile ţigăneşti, iar cum Mishu se învăţase a face abstracţie de ţigani şi de ceea ce ţinea de ei, el vedea bulevardul neted ca în palmă…

La aprozarul de mai sus (aprozarul „din cartier”, nu cel „din câmpie”), se făcea o stradă la stânga, flancată, pe dreapta, imediat în spatele magazinului, de biserica nou-construită, mare şi albă ca volnicia unui cruciat, iar pe stânga, de staţia de taxiuri şi de zglobia staţie de autobuz, care, de-a lungul deceniilor, tot ţopăise de o parte şi de alta a intersecţiei. Aceasta era strada Siretului, strada Psihedelicului. Strada Borsec, strada Printzului, ieşea la bulevard, ca ţiparul electric la aer, la vreo cinci sute de metri mai încolo, unde se afla o altă staţie de autobuz şi unde aburii bălţii Şerca începeau să danseze mambo pe la nasul omului, în special pe la nasul omului creţ şi lolăitor.

Printzu’ şi Psihedelicu’ aveau fiecare maidanul lui pe care băteau mingea, fiece jumătate a cartierului deţinea, după cum am spus, propriile sale magazine – de-asta cei doi martori nu s-au întâlnit niciodată timp de 17 ani. Plus că în I-VIII nu au fost colegi de şcoală, iar la grădiniţă erau prea bezmetici ca să se observe.

Dacă, în grupul de prieteni mai martori sau mai tupeişti, şi prietene mai bune ori mai naşpete, fostul vocalist Black Code purta galeria de porecle de mai sus, la locul de muncă, el se chema, pompos, „profesor doctor docent Mihai Bercea, ilustru membru fondator al Institutului de Lingvistică pe Verticală „Phi” din Craiova”. „Phi”, adică litera grecească „phi”: Φ. Întemeiat în anul 2020, de către Mihai „Plodu’” Bercea şi Valentin „Psihedelicu’” Busuioc, Institutul ajunsese, în doar 4 ani, să aibă 33 de membri plenari (printre care şi Ioan „Clăparu’” Ionescu) şi 8 membri corespondenţi (printre care Mihail-Cristian Nazarov, zis Mike The Lucky Seven, paraşutistul de mai devreme).

Faza cu Institutul Vali o inventase, viitor cofondator al lui, în timp ce stătea la statuie – nu oricum, ci ca martoru’. Îi venise sete, iar Printzu’ avea o rachetuţă de Pepsi de doi litri jumate – o „purcea”, vorba Noxului:

– Mishule, ia probează-ţi dărnicia.

Şi, după ce băuse, Busuioc se ştersese la gură cu mâneca bluzonului şi eşapase tot pe acolo (pe gaura diagonal opusă celei la care s-ar fi aşteptat martorii în caz de fasoloză acută), apoi prinsese din nou a vorbi:

– Phaaaa… Muream, naiba, de sete… Mersi, bă, Printzule…

– Să-ţi stea-n gât. (Era felul lor de a-şi ura “poftă mare” sau de a-şi spune “cu plăcere”.)

– Bă, că bun e pe năplaiu-ăsta… Auz’, Stelule?

– E.

– Tu cu cine vrei să… (dar o nouă râgâială îi întrerupse glasul şi, implicit, prostia pe care avea de gând să o spună) Pardon. Tu ce vrei să te faci când ăi fi mare?

– Picamerist, răspunse Mishu la bâză.

– Zi, mă, Plodule.

– Nu ştiu, mă, ce naiba… Martor la statuie, să cânt despre domnia lu’ Ştirbéi, zâmbi Stelu’ hendriceşte. Apoi, arătă în sus, spre statuia care îl înfăţişa pe domnitorul Barbu Ştirbei, la picioarele căruia stătea un om desculţ, care îl preamărea – posibil un ţigan dezrobit de către el.

– Mă, eu mă gândeam să punem umăru’ amândoi şi să întemeiem un institut.

– Ce institut?

– Un institut… Să ne dăm ciumegi. Uite, de exemplu, un institut de lingvistică… pe verticală.

– Să-l construim pe verticală sau cum?

– Nu, mă. Lingvistica să fie pe verticală.

– Eşti nebun… începu Bercea să râdă. Şi cum să-l denumeşti? “Iorgu Ghiolban”? Sau “Sextil Martoriu”?

– Bă… Bă… Ţ… Nu fi nesimţit… Să-l denumim… aşa… sugestiv: “Phi”.

– Ce “fi”, mă?

– Litera grecească. Aia de arat-aşa – şi Psihedelicu’ desenă prin aer litera sus-amintită.

Mishu-ncepu din nou să râdă, mai radical de data asta, scăpând din mână sticla cu Pepsi, din care n-apucă să se verse prea mult, fiindcă Psihedelicu’ plonjă după ea şi-ncepu s-o interogheze, până când Plodu-l înghionti:

– Ho, bă, că nu se termină lumea! Păi, şi cum anunţăm noi oamenii de înfiinţarea institutului?

– Dăm un comunicat de presă. Povestim ce şi cum, apoi băgăm o declaraţie a ta. Uite, c-am scris-o-asear-aci. Şi Vali Textieru’ începu să citească din agendă:

“Conturarea tot mai clară a lingvisticii pe verticală în cadrul lingvisticii generale se manifestă ca urmare a impetuoasei nevoi de lubrifiere a zonelor filologice aride în care lingvistica de astăzi este nevoită să funcţioneze.”

Între timp, martorii de pe toate laturile statuii se adunaseră în jurul lor. Când auziră “declaraţia”, începură să râdă atât de tare, încât Ion Clăparu’, care venea de pe treptele de deasupra Mochetei (unde şezuse cu Zambilica, mai retras, aşa, şi făcuse schimb de desene cu ea, că desenau amândoi) începu să alerge spre statuie, ca să vadă de ce râdeau martorii aşa de tare.

– Ce-aveţi, mă??

– Păi, uite ce- a scris Psihedelicu-aseară, îi arătă Monica, poreclită “Balls”, din cauză că era băieţoasă. Şi reluă “declaraţia”.

În timp ce asculta, The Nox se ţinea cu mâna de unul dintre picioarele omului cel desculţ din ansamblul statuar. După ce auzi toată povestea, râsul care îl năpădi îl făcu să bată cu palma piciorul de care se ţinea – “ăăhăhă, ăăhăhă…”. Iar, când văzu ce atingea, Clapeş se gândi:

– Ia uite, bă, la ăsta, săracu’… N-are şi el încălţări în picioare.

În momentul acela, Mishu, într-un acces de umanitate, se descălţă şi îi puse celui sculptat adidaşii lui, în hazul tuturor, iar Ion scoase telefonul şi trase o poză. După care, The Prince se aşeză pe treptele statuii, chiar pe latura de sub picioarele încălţate mai devreme, alături de Psihedelic şi de Nox, şi începu să mănânce chipsuri, servindu-i pe cei de lângă el.

– Îţi place, Ioane, cum îi stă ăstuia? arătă el în sus.

– D-apoi, cum…

– Păi, da.  Îmi mai aerisesc şi eu picioarele. Şi le  întinse în lături, până la nasurile celorlalţi doi martori, care săriră instantaneu în picioare.

Mishu şi Ion, Stan şi Bran ai rockului craiovean, s-au cunoscut într-un fel mai ciudat. Să nu vă închipuiţi că a fost ceva de genul: „Bună! Eu sunt Ionuţ. Pot să-ţi fac cinste cu un suc?”, pentru că ar fi pidosnic din partea dumneavoastră şi la fel de pidosnic ar fi fost din partea celor doi Bonnie şi Clyde doljeni.

Mishu este al doilea dintre cei trei martori fundamentali de la statuie, care statuie era un fel de agora a celor din categoria sus-amintită. Aici, se adunau fel de fel de rockeri, punkeri, pokémoni şi chiar rapperi şi îşi fumegau gândurile ori le înecau în Cola sau Pepsi, sau chiar în bere – în cazul acesta, cu ochii în patru, să nu se ivească vreun comunitar de poliţist ori chiar preotul care locuia la câţiva paşi de statuie, în aceeaşi curte a bisericii în care se găsea ea. Plodu’ era un soi de James Bond al Craiovei, şi, când spuneau „Bond”, cunoscuţii lui se gândeau la două aspecte: atât la acela că Printzu’ era capabil să adune informaţii şi să îi ţină piept lui Johnny, de două ori mai puternic decât el (atunci când atacul venea din partea clăparului), cât şi la celălalt – că principala lui fantezie erotică era bondage-ul. Revenind la Mihai (pe care Mircea The Witness îl poreclise „Bercea Mondialu’”, căci aducea puţin a manelist, atunci când se tundea şi îşi subţia perciunii): în momentul în care l-a întâlnit pe John, trebuie spus că The Nox, stând pe o treaptă a soclului statuii, cânta paşnic, la o orgă cu baterii, acel cântec al Irisului care se cheamă „Somn Bizar”. Printzu’ Întunericului şedea în altă parte a soclului, alături de Mircea şi de Bogdan “Ozzy” Popescu (alt martor), vorbind şi sugând, cu o resemnare de sfârşit de lume, nişte ţigări, care se excitau şi deveneau roşii, scoţând un fum unduitor precum o cadână tânără, foarte tânără, poate chiar prea tânără, şi, eventual, gotică, aşa cum îi plăcea Mishului. Atunci când Johnny The Nox (pe numele lui adevărat, adevărat biblic şi adevărat a-nviat Ioan-Alexandru Ionescu), un clăpar ca oricare altul din constelaţia Proxima Centauri, a început să streseze clapele, Mihai Bercea-Hendricea a ciulit urechea. Dar când Ion a dat drumul vocii (aşa cum, mai demult, Dumnezeu îi dăduse drumul lui Iona din burta peştelui), Pârtzu’ s-a sculat, s-a dus la el, a lăsat ţigara din gură (în legătură cu care Clapeş avea să le spună martorilor că este unicul lucru din lumea asta pe care îl pupi în fund şi-l baţi pe spate) şi i-a grăit ionului de noxiu aceste vorbe de zăbavă:

– Băî!…Cristi Minculescu n-avea un ardei iute băgat în fund atunci când cânta asta! Ia fii atent aici…

Şi s-a apucat Stelu’ să cânte…Şi a cântat, şi a cântat, şi a cântat, de se uita Noxu’ la el ca la o frunză de cânepă uscată de soare şi bătută de vânt, numai bună de fumat. Aşa s-au cunoscut aceste două somnităţi ale muzicii cu distors din Bănie (somnităţi bizare chiar), şi în acest fel şi-a făcut Plodu’ intrarea în marele cazan în care fierb la foc mărunt dătătorii din cap de la statuie.

Într-una dintre zile, la vreun an după ce făcuse cunoştinţă cu Noxu’ (timp în care cei doi fuseseră chemaţi de către chitaristul Costi şi baterista Nicole în Black Code), Stelu’ a văzut venind spre ei un fraier cu o figură congestionată, de arbitru intrat din greşeală între pumnii boxerilor sau de pacient proaspăt ieşit din clinica de proctologie.

– Cine e, mă, ăsta?

– Dracu’ ştie.

– Hai noroc. Care ştiţi să acordaţi o chitară?

– Ia dă-o-ncoa. Mishule, ia bag-un mi.

– Miiiiiiiiiiiiiiii… făcu Printzu’ din gură.

– Aşa. Ia dă-mi acu’ un la.

– Laaaaaaaaaaaaaaaa…

– Aia e. Ia colea.

– Phaaaa… Mersi mult de tot. Vreţi nişte Cola? Şi omul cel nou le întinse o sticlă de un litru.

– Vrem, dacă ne dai.

Aşa au făcut Mishu şi Ion cunoştinţă cu Vali şi în felul acesta au pus ei bazele martoriei craiovene. Psihedelicu’ se apucase să înveţe la chitară (lucru cu care îl molipsise pe Mihai), dar nici unul, nici celălalt nu reuşiseră mai mult decât să o facă să sune precum nişte sârme ghimpate în ale căror mici corole de ţepi s-ar încurca un hoţ de dude.

Nu toţi martorii semănau cu rockeri mai vechi sau mai noi: Johnny The Nox avea figură de Meat Loaf şi de Jack Black, Mishu aducea a Jimi Hendrix şi (în caz de păr mai puţin) a Elvis Presley, însă Psihedelicu’ nu semăna cu nimeni. Cel  puţin, nu atunci, în primăvara lui 2007 – mai târziu, însă, după ce îşi va fi lăsat plete şi barbă, avea să semene puţin cu Geezer Butler şi Tony Iommi – bassistul, respectiv chitaristul de la Black Sabbath. Atunci, însă, nu se asemuia decât o bucată de carne băgată-ntr-o oală sub presiune, fiindcă îl apuca ba agitaţia, ba râsul, încât l-a făcut pe Mihai să filosofeze, apropo de chipul congestionat al textierului:

– Uite, mă: dacă mâine-ar veni sfârşitu’ lumii, Ion s-ar da cu capu’ de pereţi, apoi s-ar zgâria pe mâini cu cheia, iar tu te-ai agita cât te-ai agita, după care, ai începe să râzi ca prostu’, pân-ar crăpa maţele-n tine. Numai eu aş sta aşa, liniştit, ca un martor veritabil,  şi-aş fuma o ţigară.

– Şi Radiatoarea?

– Eee, alta acu’. De-asta tuşim noi acuma. Ţigări sunt?

– Sunt.

– Cola este?

– Este.

– Chipsurile foşnesc în pungă?

– Foşnesc.

– Atunci, care-i baiu’, Noxule?

Radiatoarea era una cu care stătea Mishu atunci. Porecla de la Psihedelic venea, căci fata purta aparat dentar, astfel încât gura îi semăna cu radiatorul unui automobil. Tot Vali a dat glas unui gând care-l măcina:

– Uite, bă, Mishule: dac-ar avea şi ochelari, se cheamă c-ar semăna mai mult cu faţa unei maşini. I-am putea spune… “Mercedesa”, de exemplu. Sau “Beemveica”.

– Da, bine că eşti tu deştept…

– Sau “Peojoata”.

The Prince era cel mai calm dintre martori – nu sărea la bătaie decât dacă-l zgândăreai. Sărise o dată la Ion, dar acesta, cu o mişcare de pogo, îl aruncase în iarbă, încât Plodu’, căzând, aproape că îşi sucise o mână.

– Bine, bă, van der Sare! îl aplaudase Lynx, trecând la vocativ numele portarului olandez.

Mishu The Prince era un roacher ambivalent. Una la mână, putea să cânte. Şi să cânte bine, fiind în stare nu doar să îşi baleieze vocea de-a lungul a patru octave, ci şi să imite glasurile diverşilor vocalişti care puseseră piatră pe piatră până la el, pietre pe care Printzu’ a ştiut cum să urce, ca să ajungă pe culmea pe care urma să se păstreze timp de aproape patruzeci de ani. A doua la mână, avea el un talent de a se mişca pe scenă, încât dădea clasă tuturor Mick Jaggerilor de până la el. Psihedelicu’ numea “balerinare” această mişcare scenică a Mishului. Prima dată când martorii l-au văzut balerinând a fost în primăvara lui 2007, de Paşte. Erau Vali, Ion, Mihai, Romi şi Mike, frecând menta pe la Mocheta, în timp ce îl aşteptau pe Radu Madagan, zis Radu The Leprechaun (Mishu îl poreclise aşa, fiindcă era pe sfert irlandez şi, uneori,  imita diverse figuri ale mitologiei din insula Éire). Dăduseră gata pungi bune de cartofi prăjiţi şi de floricele de porumb, vărsaseră un tub întreg de Menthos într-un obuz de doi litri plin cu Coca-Cola (de îşi făcuse Psihedelicu’ aspersor pentru blugi, apoi băuse din amestecul acela din PET, în greaţa generală a celorlalţi patru martori), însă Radu tot nu venea. La un moment dat, ce i-a venit lui Mishu, că a ridicat un deget spre ceilalţi:

– I-ascultaţi, mă…

Dinspre “fântâna muzicală” (un ansamblu de ţâşnitori, în apropierea cărora erau nişte boxe la care cânta în general muzică simfonică, dar şi balade rock şi colinde), se auzea un vals. Printzu’ începu să se mişte pe ritmul melodiei, până când îi smulse o exclamaţie Psihedelicului:

– La operă să te duci, Mishule, că uite ce mişto balerinezi!

– Hai, bă, Radule, că muream aci ca proştii… îşi ridică Romi braţele către viitorul inginer.

– Bă, cum să vă zic… Mă lovi burta şi stătui s-o las să se exprime. Da’ ce făcurăţi aci? Îl împuşcarăţi din nou pe Ceauşescu?

Şi porniră ei tusşase spre un bar din apropiere, ca să îşi facă niţel curaj pentru pelerinările în care urma să purceadă în seara aceea, căci era Învierea. Şi, în timp ce stăteau ei la o masă dintr-acelea lunguieţe, cu bănci, şi sărutau franţuzeşte sticlele cu bere, Mishu începu să mormăie ceva, să bată cu capul tactul unei melodii care îi venise în minte şi să numere ceva pe degete – pesemne măsuri de versuri. Şi-odată ridică glas către martori:

– Bă, care-aveţi o foaie şi-un pix?

Radu ezită puţin, dar scoase dintr-un buzunar, de la spatele blugilor, o hârtiuţă şi un creion cu gumă:

– Ia, mă, Printzule. Da’ scrie cu creionu’, ca să pot dup-aia să şterg, că e o reţetă cu care tre’ să mă duc la farmacie.

Le luă Stelu’ şi, după ce scrise şi şterse câteva minute, le arătă celorlalţi roacheri de la masă:

– Iote.

Şi începu să cânte:

“Mihai a înviat din morţi,

Cu berea pre ţuică călcând

Şi celor din bar de roacheri

Ţigări dăruindu-le”.

– Mihai a înviat! rosti Romi, sentenţios.

– Adevărat că eşti martor, zâmbi Nazarov.

După care, au pornit pe la biserici, Mike şi Ion având plăcile de skateboard cu ei (pe care placă era să şi adoarmă Nazarov, în curte la Sfântul Dumitru, unde martorii şedeau, pe plăci sau pe treptele unei clădiri din apropiere, puţin mai retraşi faţă de înghesuiala de acolo). Dar nu au cântat “Învierea Mishului” decât după miezul nopţii şi undeva ferit de ochii lumii – printre blocuri, în spatele Muzeului de Artă, de unde au plecat destul de repede, temându-se să nu vină comunitarii peste ei.

Dacă existau oameni care strâmbau din nas şi dădeau dovadă de scepticism, susţinând că rockul românesc ducea lipsă de vocalişti buni, îşi înghiţeau vorbele, ascultâdu-l pe Mishu. De aceea, a avut dreptate Psihedelicu’ atunci când l-a lăudat pe Printz:

– Când zici „Mishu The Prince”, adresezi o invocaţie tuturor soliştilor vocali care au existat până la el şi care parcă i-au transmis calităţile lor. De-aia zic, bă, martorilor: nu este deloc de mirare că, atunci când cântă Plodu’, parcă auzi un zvon de glasuri, care mai aspre, care mai mângâietoare, toate făcute pe măsura acestei muzici de ieri, de azi şi de mâine (vorbitorul se înflăcăra din ce în ce mai tare), care se cheamă rock şi pe care nimeni nu are cum să o ştirbească în esenţa ei…

– Aşa, aşa, Magdine, îl susţinea The Prince.

– … esenţă mereu capabilă de renaştere, mai mult sau mai puţin din cenuşă, cu mai mult sau mai puţin tam-tam, dar întotdeauna în chip sărbătoresc, cu o bucurie solară, la fel ca la Woodstock, ba chiar şi înainte, la Liverpool, ori în faza incipientă, la Graceland.

– La Elvis! exclamă The Nox, dând cu cotul către Elvisul de lângă el.

– Da. Iar cine a prins această esenţă, cine a intrat în rezonanţă cu ea, gesticula Vali precum un dictator, nu poate fi în nici un caz pokémon…

– Ca Edi, începu Ion să râdă.

– Care Edi, mă?

– Edi Talent, ăla de e prieten cu Romi.

– Mă rog…

– Aşa. Zi mai departe, îl îndemnă Mihai Vocalistu’.

– Da. Spuneam că ăla care a prins esenţa rockului nu poate fi pokémon, ci unul care a înţeles că, dacă vrea să fie purtător al unei renaşteri a rockului, nu trebuie să facă altceva decât să intre în dialog cu chitara clasică (şi aici oratorul ridică deasupra capului chitara lui Ion), cu simpla (dar nu „biata”!) chitară clasică, elementul din rock cel mai aproape de sufletul omului de la munte care stă lângă vatră cu chitara…

– Daaaaaaaaaaaaaaaai… Io mi-s pui ghe moroşanî… Io mi-s pui ghe moroşan. începu să cânte Mishu.

– Bă, eu vorbesc serios. Omu-ăla de la munte, care îşi întinde sufletul pe cele şase coarde ale chitarei, aşa, ca şase năluciri lungi, subţiri şi tremurânde precum luna privită prin fumul unui foc ce face lemnele să trosnească, trosnet de la care un baterist bun are de învăţat cam tot atât de multe lucruri câte se cuprind în cuvintele Genezei: „SĂ FIE LUMINĂ!”.

– Aplauze!!!! izbucni Ion, care, în aplauzele celorlalţi martori, adresate Psihedelichiorului, se ridică de pe treptele statuii, agită sticla cu Pepsi şi îl udă pe Vali din cap până-n picioare, ca pe un campion de Formula 1, făcându-l să se repeadă către el şi, cu o mişcare de pogo, să îl arunce în iarba din jur, unde se luară la trântă până văzură nişte comunitari venind, lucru care îi făcu s-o taie care-ncotro, lăsând în grija Mishului şi chitara Ionului, şi agenda Valentinului, şi ghiozdanele lor.

– LOL, încheie Printzu’, filosofic, trăgând un gât de Pepsi din altă sticlă, cruţată de urgia lui The Nox.

Vali The Psychedelic

Filmul despre viaţa lui Vali The Psychedelic ar fi putut începe cu o imagine de ansamblu asupra cartierului său natal. Dar nu a început deloc – cel puţin, nu în acel mai 2007 –, fiindcă Vali nu ajunsese atunci nici regizor, nici scenarist, nici măcar cameraman; la sfârşitul primăverii lui 2007, el era doar martor, la statuie şi la Mocheta, deplasându-se, ca toată martorimea de acolo, dinspre statuie înspre Mocheta şi invers, ca un semn vital, ca o dovadă că respiră – alta decât dacă cineva i-ar fi scufundat în petrol, ca să vadă dacă fac bulbuci.

Ceea ce în filosofia antică greacă se numea „ataraxie” la Psihedelicul nostru cel de toate halucinaţiile se găsea sub formă de miserupism. Totuşi, în acel început de mai al anului 2007, miserupismul dispărea, treptat, sub incidenţa unei multitudini de factori psiho-competitivo-educaţionali. Cu alte cuvinte, omul nostru începea să fie cu morcovu-n fund de-o palmă, căci se apropiau bacalaureatul şi admiterile la facultate. Perspectiva lui Vali aspura examenului de la sfârşitul liceului se schimbase: iniţial, el crezuse că bacu’ e ca flaku’ – trage în tine până te doboară din starea ta aeriană, precum, odinioară, flakurile (tunuri antiaeriene germane) în Al Doilea Război Mondial. Apoi, după ce revenise cu picioarele pe pământ, Psihedelichiorul (numit aşa întrucât, odată, băuse singur cam trei sferturi dintr-o sticlă mare de Garrone Cherry – pe lângă dozele de bere şi păhăruţele de vodcă –, încât abia mai vedea) se asemuia cu un amerindian care îşi scoate cleiul din ureche şi o lipeşte de calea ferată a timpului, ca să audă examenul venind. Şi, bineînţeles, încearcă să îi ţină piept cu un blocaj, un zid, ceva.

Poreclele celor trei martori-tartori aveau „orogeneze” diferite. Johnny, sentimental până la siropozitate („siro-”, nu „sero-” – oricât de ironizat ar fi fost Ion, nimeni nu îi dorea răul, pentru că, în definitiv, era ionul lor hidroniu şi pokémoniu), şi-a spus „The Nox”, motivând că aşa era firea lui – mai întunecată – şi că îi plăcea mai mult noaptea decât ziua. Şi îl lua la şuturi pe Lynx Holloway când acesta făcea bâză de el, apropo de aplecarea către noapte: “Johnny The Bufnitzox”.

Pe Mishu, l-a intitulat Ion cândva, cu o caldă ironie, „Prince Of Darkness”. Dar acelaşi Ion, sesizând discrepanţa dintre ideea (chiar dacă numai ironică) de prinţ al întunericului şi înfăţişarea cvasimanelistică a vocalistului Black Code atunci când se tundea şi îşi subţia perciunii, i-a zis, simplu: „Pârtzu’ Întunericului”, iar, mai apoi, prin extensii, întinderi, entorse şi luxaţii de imaginaţie, „Plodu’ Întunericului” şi „Stelu’ Întunericului”.

Cu Vali, lucrurile au stat altfel. El nu a purtat nici un titlu de nobleţe: nu a fost nici duce de Valois, nici conte de Halva, nici marchiz de Mucava. În vara anului 2006, în vacanţă, s-a trezit, într-o dimineaţă, cu urechile ţiuindu-i a Pink Floyd şi a Grateful Dead: o ureche aşa, o ureche aşa. De remarcat, însă, că martorul în cauză se dezvelise de cearşaf în timpul nopţii, căci fusese prea cald. Căldura, deci, îl afectase şi îşi spunea cuvântul prin sonorităţile psihedelice ale formaţiilor sus-amintite. Ca urmare, omul a stat mai toată ziua aceea sub influenţa ţiuiturilor şi şi-a schimbat id-ul de messenger în ceva legat de rockul psihedelic şi numele de Internet în Lynx Holloway (motivând că i se năzărise mai întâi prozodia numelui: prenumele dintr-o silabă, iar numele de familie din trei, dintre care prima accentuată). Porecla „Psihedelicul” i-au dat-o şi au popularizat-o membrii fostei formaţii Black Code. Totuşi, Vali nu avea nici nici în clin, nici în mânecă cu drogurile ; nici măcar nu fuma. O fi fost el inert, dar inerţia presupunea şi instinctul de autoconservare.

– Etimologic vorbind, Vali ăsta al nostru îşi merită porecla de „Psihedelic”, făcea Radu Madagan (poreclit, de către Mishu, Radu The Leprechaun, fiindcă era pe sfert irlandez). Ţinând cont de cele două etimoane greceşti…

– Aşa, aşa… făceau martorii. Ia uite cu ce texte ne ia Radu…

– Zi, bă, Madagane, că eu te-ascult, îi lua apărarea Lynx Holloway.

– Ţinând, după cum spuneam, cont de cele două etimoane greceşti („psyché” = ”minte”; „délos” = „manifest”), martoru-ăsta aici de faţă îşi dovedeşte cât poate de des şi sub un unghi cât mai solid (în sensul geometric al cuvântului)…

– Aşa, aşa, inginere… îl întrerupeau ascultătorii, jumătate cu ironie, jumătate cu admiraţie. (Radu încă de atunci vroia să se facă inginer de telecomunicaţii.)

– Îşi dovedeşte, aşadar, imprevizibilitatea şi loopingul în gândire, tinzând către condiţia de om-manifest, aşa cum Mishu The Prince, acest Jimi Hendrix al nostru (Radu arătă spre el, iar Printzu’ se ridică, în aplauzele tuturor) tinde către omul-cal troian (purtând în el aproape toţi vocaliştii însemnaţi ai rockului românesc şi străin), iar Johnny The Nox (acelaşi joc ca la Mihai) tinde către omul-şampon, deoarece este 3 în 1, ca şamponu’ („Flush, Wash ’n’ Go”): este mare, gras şi…deştept într-un mod atât de complex…

– Eee, bine că eşti tu Dalai Lama…

– Atât de complex, zic, încât, dacă cineva ar reuşi să îl descifreze, ar pune bazele unui curent filosofic (ionosofia, clăparontologia) ori, cel puţin, ar scrie o carte („Pokémonadologia”) sau ceva asemănător.

Dacă ar fi fost cum glumea Radu, să apară, adică, un curent de gândire legat de Ion ca vaca de pripon, acest curent l-ar cam fi tras pe la urechi pe Mishu, care ar fi deschis gura şi ar fi prăvălit cuvânt către John:

– Ioane, închide uşa aia, că intră veacu’ peste noi!

Vali scria, şi scria din dorinţa de a se face cunoscut, de a ieşi în faţă ca păduchele. Iar atunci când scriitura lui presupunea existenţa unor personaje, martorul le construia cu sau fără ironie, dar cu o bucurie de zile mari, arătându-le lumii cu sentimentul sus-amintit, precum cel al unui tată, care îşi arată lumii copilul, de la balcon, zicând: „Ecce copilu’…ăsta…puer!”. Vali scria, Ion scria, Mishu avea idei, dar nu prea scria, iar Psihedelicu-l tot bătea la cap să scrie tot ce îi trecea prin minte, toate ideile care pribegeau sau făceau transhumanţă prin spaţiul carpato-danubiano-pontic al minţii Printzului Mishu von Dunkelheit, adică „Mishu de Întuneric”. Iar dacă cineva (să zicem tot Mike Nazarov) – e puţin spus „s-ar fi încumetat” – ar fi avut tupeul şi abnegaţia celor care fac bungee jumping şi s-ar fi apucat să scrie o lucrare de istorie literară a creaţiilor statuisto-mochetiste, ar fi ieşit ceva cu numele de felul „Istoria literaturii craiovene martoreşti: de la siroposul Ion la sucitul Vali, trecând prin momentul Mishu The Prince”. Văzând lucrarea tipărită, Mishu ar fi spus, în stilul lui definitoriu, încolţind din Purgatoriu ca un cuţit dezosatoriu:

– LOL.

Psihedelicu’ ar fi rânjit, dar Johnny The Nox ar fi făcut ochii cât cepele şi, „scuipefiat”, s-ar fi repezit la Lynx Textieru’:

– Ia uite, bă, Psihedelicule: e Ion în carte!

Ca în ziua aceea în care văzuse, într-un mic supliment de ziar, scos de nişte colegi de an cu el, în liceu, un articol în care era şi personaj şi fotografiat:

– Ia uitaţi-vă, bă, e Ion la ziar!

Holloway rânjise şi îl întrebase cam într-o doară:

– Nu dai o bere pe tema asta?

Dar Ion pusese botu’ şi chiar făcuse cinste cu o bere. Fusese – aşa cum el însuşi mărturisea (în general, nu numai atunci) – botanist. Dar atunci în sensul bun.

Într-o zi, Mishu The Prince, acea Mata Hari a statuii, l-a zărit venind către ei pe Vali The Psychedelic, păşind în pantaloni cargo şi în bocanci, de parcă sosea de pe front, deşi era pacifist şi nu tolera războiul armat decât în jocurile pe calculator şi la nivel psihologic.

Din reflex, Bercea Mondialu’ îşi făcu probă de sunet:

– Vine Psihedelicu’. Pssssssssihedelicu’. Delicu’. Delicu’. Se-aud bine joasele?

Moment în care un tricou cu Rammstein se desprinse dintre martori şi îl trase după el pe Johnnie Walker-The Nox, care-ncepu să meargă către The Psychedelic cu paşi mari, de parcă ar fi pus porumbi.

– Aaa!…Ce faci, bă, Lynxule? N-ai mai dat nici un semn de viaţă!

Şi, dintr-o cordialitate care ar fi dereglat aparatul de EKG, Ion îl luă în braţe pe Valentin şi începu să-l bată tare pe spate, ca pe un covor, moment în care textierul, din cauză că nu avea o poziţie favorabilă, nu putu să facă altceva decât să îl strângă pe Ion de sfârcuri, până când acesta îi dădu drumul, iar după aceea, stătea şi îşi freca mameloanele, încât Mishu iar slobozi voroavă:

– Ce-ai, Ioane? Eşti Chippendale?

– Tu vorbeşti, mă, Mishoila?

– Eee, bine că eşti tu mare masculă!

Dar cearta fu întreruptă de Monica Balls, o fată care observă că ’si’edelicu’ scosese o bancnotă de zece lei noi, ca să cumpere nişte Cola şi ceva de mâncare din Primăvara, un magazin de sub Mocheta:

– Bani! Vreau şi eu!

– Ce eşti dispusă să faci pentru ei? zâmbi Vali generos, străduindu-se să nu pară tendenţios.

– Să-l omor pe Ion.

– Neah… N-ai avea unde să deversezi ditamai deşeu’.

– Eu deşeu, mă?

– Tu, tu! De când tot zici că-ţi faci formaţie!

– Păi, dacă nu găsesc oameni…

– Nu găseşti…

– Da’ ce te freacă pe tine grija de formaţia mea?

– Păi, vreau să vă scriu texte, bă, fraiere!

– Ăăău, ău…vai de capu’ tău!

Însă cearta celor doi martori fu întreruptă de o bufnitură venită de undeva de jos – nu din tenebre, totuşi, ci de la muncitorii care renovau centrul Craiovei. Dar, fiindcă erau prea inerţi, martorii şi fetele care erau cu ei rămaseră pe loc, pierzând firul certei, întrerupt din cauza zgomotului ca de clopot uriaş ce venise de jos în sus ca o minge scufundată în apă.

Şi, apropo de clopot: la sfârşitul săptămânii aceleia, pe messenger, Johnny îl zdruncinase pe Vali The Psychedelic, spunându-i că se spânzură din cauza depresiei. A doua zi, luni, Holloway stătea, ca tot martoru’, la Mocheta, pe trepte, în spatele balustradei de beton, precum în spatele unei tăblii care să-l adăpostească de viziunea vijelioasă a bacului, când îl auzi pe Romulus-Andrei Stancu, autoporeclit Malvictus The Guitar Tamer (aşa se gândise el să i se scrie pe cruce: „Malvictus The Guitar Tamer”), zis şi „Nea Ibanez” (de la chitara lui cu care se dădea ciumeg):

–  De ce nu mai vine Ion?

Pe Psihedelic îl apucară durerile de cap, amintindu-şi de ziua dinainte.

– A zis că se spânzură…

– Iar se spânzură? îşi dădu Printzu’ ochii peste cap.

– Păi, ce, a mai zis treaba asta?

– Aoleo… N-am eu păr în cap de câte ori ne-a ameninţat el că se sinucide!

– Mă… ştii cum e Ion, spuse Monica, fata care se oferise să îl omoare. Una-două, „nimeni nu mă place, aşa c-o să mă spânzur sau o să-mi tai venele”.

– Păi, de ce? întrebă Vali, care începea să îşi schimbe impresia despre clăpar.

– De emo ce e, de-aia!

– Nu, mă. E faza că l-a părăsit Zambilica, şi de-aia face el scenele-’ştea cu noi. De-aia se şi zgârie pe mâini cu cheia. Ca să se dea interesant şi să obţină două-trei compătimiri de la noi, explică Romi.

– Adică cum? Vrei să spui că nu suferă de pe urma Zambilicii?

– Ba da, da’ mai mult e teatru decât suferinţă.

– I-auzi la el…

– Bă, să nu se sinucidă până nu-mi aduce-napoi pana de la chitară! conchise Romi.

– …Au, fi-ţ’-ar capu-al dreacu’, Ioane! izbucni Psihedelicu’, căci tocmai îl văzu pe Ion venind. Vru să îi sară la gât, dar Jean Le Clabar (adică Ion Clăbaru’) sosea cu-o sticlă de Cola de doi litri.

Lui Vali The Psychedelic îi plăceau grasele – atât în vremurile statuisto-mochetiste, cât şi după aceea. Grase nu la modul dizgraţios (adică să atârne şuncile pe ele şi să le poţi folosi pe post de spumă poliuretanică), ci grase la modul estetic: dolofane, durdulii, fete la care să aibă pe ce pune mâna, cărora să le tropăie uşor şarlotele atunci când îşi lipea palma de ele. Lynx Holloway ajunsese celebru, printre martori, pentru obiceiul ăsta al lui, aşa încât Johnny The Nox nu se putuse abţine de la o remarcă:

– Bă, textierule… tu tre’ să-ţi deschizi un chioşc cu mâncare la minut.

– De ce?

– Pentru că îţi plac hamburghericile… şaormicile…

– Eee, bine că eşti tu estet…

– Păi, e, venea Mishu The Prince în sprijinul clăparului. Iar dacă grasele tale sunt şi scunde (cum a fost cazu’  Tamponicăi), atunci se cheamă că trebuie să te faci geograf.

– De ce, bă, Stelule?

– Fiindcă aia era ca Pământu’: mai turtită la Poli şi mai bombată la Ecuator.

Tamponica era porecla tipei, dată chiar de Vali, atunci când fusese băgat cu ea, şi izvorâse (ea, porecla) nu din ironie, ci din necesitatea de a o identifica mai uşor, întrucât era o fată destul de lalocul ei şi de discretă – aproape neobservabilă chiar. Porecla de “Tamponica” îşi avea obârşia în faptul că tipa avea un irepetabil talent de a se băga printre picioarele oamenilor, de a le sta în cale, făcându-te să te împiedici de ea, să te tamponezi cu ea precum s-ar fi tamponat două maşini într-o intersecţie în care Psihedelicu’ ar fi fost agent de circulaţie. Şi chiar te poticneai de ea pe culoarele din Colegiul Naţional „Carol I”, acolo unde ea învăţa şi unde Psihedelicu’ mergea în pelerinaj, ca să o vadă, încât, odată, stând cu Ion pe trepte, în aşteptarea ei, i-a luat la rost pe amândoi directorul liceului, iar Vali era cât pe-aci să se aleagă cu o amendă, chipurile pentru intrare neautorizată în şcoala cu pricina.

Aşadar, Clapeş nu era singurul care avea un bâţ în ceea ce priveşte fetele: lui îi plăceau felinele, iar lui Holloway – grasele. (Bine, şi Mishu a spus odată o chestie ciudată – „femeia trebuie să fie deşteaptă, frumoasă şi să se dividă prin mitoză, ca să ai mai multe, la nevoie” – dar asta este cu totul şi cu totul altă poveste.) Rarele excepţii erau sărbătorite zgomotos de către martori:

– Ia uite, băăăă… Psihedelicu’ nu mai ascultă Led Zeppelin, făcea Mihai Bercea-Hendricea.

– Păi, cum? întreba The Nox.

– Păi, nu se mai combină cu o zeppelină… cu o baloancă…

Mai târziu, însă, când textieru’ devenise şi el cistern, preferinţa lui nu mai avea să li se pară deplasată martorilor. Atunci, însă, în mai 2007, da. Atât în cazul lui, cât şi în cel al altui martor, Mihail-Cristian Nazarov, zis Mike The Lucky Seven (adică “Mike Şase-Şase”, după o traducere greşită a lui The Psychedelic, preluată din subtitrarea unui      film – traducere care, însă, se consacrase în rândurile martorilor), deoarece avea nu de puţine ori infernalul noroc de a îi pica 6-6 la zar, la table, tocmai în momente cruciale şi nicicând în mod izolat, ci de cel puţin patru ori la rând.

Şi lui Mikey, deci, îi plăceau cozonacele şi, precum Vali, reacţiona prompt dacă făcea cineva bâză pe tema asta. De aceea a păţit Ion ce a păţit într-o zi între statuie şi Primăvara, alimentara de sub platformele mochetiste, chiar pe colţ de la magazinul Mocheta.

Se întâmplase ca Johnny The Nox să aibă atunci nişte bani la el şi, deci, să fie generos:

– Bă, care merge cu mine-n Primăvara, să luăm ceva de mâncare şi-o Cola?

– Hai, că vin io, se ridică Mike de pe treptele statuii.

– Bă, remorcaţi-mă, că vin, da’ mi-e lene să mă scol, întinse braţele Psihedelicu’.

Ionescu şi Nazarov îl apucară pe Busuioc şi îl traseră în sus, dar îl traseră cam tare, pentru că, atunci când îi dădură drumul, Vali ateriză în iarba de lângă statuie, trecând prin gardul viu.

– Hoooo, băăăă… nemâncaţilor!

– Hai, bă, ce faci? Te dai cu deltaplanu’? (Şase-Şasele vroia să se facă pilot militar.)

– Nazaroave, nu vrei să te dai tu cu faloplanu’?

– Hai, mă, că intră ăia-n pauza de masă, îi zori The Nox.

Pe drum, pe una dintre aleile care duce de la statuie la Primăvara, mergeau cei trei martori, cu foamea şi setea-n gârgălot: Vali, Ion şi Mike, în ordinea aceasta, cu Johnny The Nox la mijloc – martor care, fiind cel mai înalt dintre ei, părea un deget mijlociu ridicat din pumn, având în stânga degetul arătător (Vali), iar în dreapta – pe cel inelar (Mikey). Lynx era indexul, fiindcă el mereu le arăta câte ceva martorilor: “Ia uite, Ioane, ce mai scrisei” sau “Ia uite, Mishule, ce faţă de boiler are aia”. Iar The Lucky Seven putea fi asemuit cu degetul inelar din două motive. Primul era acela că propovăduia căsătoria (”Bine, nu de-acu’ “, explica el. “Pe la 30 de ani, aşa…”). Iar al doilea motiv era obiceiul bassistului de a se scobi în nas cu degetul sus-amintit. Apoi, ajutându-se de degetul mare, transforma ceea ce scosese de acolo în biluţe, pe care, discret, cu ajutorul degetului mic, le catapulta în jurul său, nedându-şi seama că ele aterizau, de cele mai multe ori, în freza de Jimi Hendrix a lui The Prince sau de Jackson Five a lui The Nox, pe clapele orgii cu baterii a lui Ion ori pe filele agendei lui The Psychedelic, chiar în drumul stiloului cu care acesta scria (şi de la care avea mereu degetele pătate cu cerneală). Şase-Şasele nu se pomenea luat la şuturi şi aruncat în iarbă decât în cazurile în care ţinta involuntară a biluţelor nu o constituia nici un martor – eventual, doar geanta sa de umăr, cu care se ducea la şcoală, pe care scria diverse nume de formaţii rockoase şi care nu era în două săptămâni aceeaşi, din cauza următorului fapt: Mihail-Cristian Nazarov ieşea, ca omu’, în pauze şi îşi lăsa geanta în bancă, la locul ei. Cam o dată la două săptămâni, colegi de-ai lui care vroiau să-l enerveze luau geanta şi, cu pixuri, markere şi pastă corectoare, scriau, alături de sau peste numele de formaţii rock, nume de manelişti. Când se întorcea bassistu’ de afară şi vedea pocinogu’, urla de se auzea pe tot coridorul, apoi lua la rând toţi colegii, ca să descopere vinovaţii. De unde – ăia nici nu clipeau. Cum ajungea acasă, păgubitul o stropea cu benzină şi îi dădea foc cu chibritul, ca să ardă ruşinea. Se întâmpla ca ta-su să se enerveze şi să nu îi dea bani de geantă nouă, iar atunci Mikey venea la şcoală cu cărţile şi caietele într-o plasă.

După cum s-a văzut, Vali Textieru’, Ion Clăparu’ şi Mike Bassistu’ mergeau spre Primăvara. Când au ieşit de acolo, fiecare avea în mâini câte ceva: Lynx – pungile cu chipsuri (”Ho, bă, nemâncatule, s-ajungem la statuie”), Mike – sticla cu Cola, iar   Noxxie – o doză de energizant. La un moment dat, ce-i vine clăpăugului:

– Vali, eu te ştiu pe tine ecologist, da’ nici chiar aşa.

– Păi, cum?

– Păi, cu programu’ “Salvaţi balena”…

Psihedelicu’ era, în perioada aceea, pe felie cu una deluroasă, după fixul pe care îl avea.

În momentul acela, Ion se pomeni cu doi pumni în coaste, atât din stânga, cât şi din dreapta, din partea lui Mihail-Cristian, care, chiar dacă nu era vorba despre gagică-sa, avea un profund respect pentru fetele din categoria menţionată şi se băga cu ele oridecâte ori avea ocazia. O fracţiune de secundă mai târziu, doza de energizant sâsâia, înspumată, pe lespezile aleii – singura victimă a asediului lateral asupra clăparului.

Psihebelicul – căci, dacă respingea războiul armat, nu avea nimic împotriva celui psihologic – ardea de nerăbdare încă din vara anului 2006 să plece la Bucureşti, la facultate, unde să adune doi-trei rockeri şi să încropească un grup de umor de brigadă – de felul Vacanţei Mari celei vechi (din anii în care trăia Dan Sava), al Divertisului sau al lui Vouă, dinainte de despărţire. În principal, un grup ca Vacanţa Mare cea nouăzecistă, dar mai puţin vulgar şi purtând respect pentru rockerii care într-adevăr merită. Astfel vroia el să demonteze ideea cum că rockerii nu au umor. Dar toate astea la Bucureşti, căci în Craiova nu avea să mai stea decât un an şi vreo trei luni.

În mai 2007, din acel an şi vreo trei luni, nu rămăseseră decât cinci luni, un bacalaureat şi trei admiteri la facultate. Şi un miserupism în descreştere. Şi un Psihedelic cu grimase de nelinişte. Şi un Nox siropos. Şi un Printz lolăitor. Atât. Bine, şi ceilalţi martori, dar ei variau – nu erau statuisto-mochetişti constanţi, precum cei trei de mai sus.

Coadă

Să întrebăm timpul din mers (mersul lui cu bocanci ţintuiţi, uneori chiar şenilaţi – faţă de mersul nostru în botoşei) ce s-a ales de cei trei martori: Johnny, Mishu şi Vali, înainte să devină oale şi ulcele. Dacă îl vom prinde într-o dispoziţie bună, el va sta de vorbă cu noi şi ne va spune că fiecare şi-a îndeplinit visul – vis născut în orele şi în pauzele de la liceu şi rumegat la statuie şi la Mocheta.

Dacă s-ar fi întâlnit, după mulţi ani de la acel mai 2007, undeva, în Bucureşti sau în alt oraş, din ţară ori din străinătate, cei trei martori n-ar fi stat pe gânduri, ci ar fi făcut o îmbrăţişare de grup, cu pupături băloase pe obraji şi cu palme tari pe spinare, precum cele noxice pe spinarea psihedelică. După care, s-ar fi privit lung unul pe altul (dar nu ca în expresia lui Mircea – „a te uita ca martoru’ ” –, ci, mai degrabă, „a te uita ca viţelu’ la martoru’ nou”) şi s-ar fi strigat între ei:

– Ce mai faci, bă, Ioane??

– Ce mai faci, bă, Mishule??

– Ce mai faci, bă, Psihedelicule??

Dar nu s-ar fi oprit de taină-n drum, ci s-ar fi dus, ca tot rockeru’, într-un bar, sau, ca tot statuisto-mochetistu’, intr-un magazin, ar fi cumparat bere la greu şi s-ar fi ascuns undeva unde să nu-i vadă comunitarii. Şi acolo ar fi început fiecare să depună mărturie (adică „martorie”) despre existenţa sa.

Cam aşa ar fi stat lucrurile şi dacă s-ar fi întâlnit numai doi dintre ei:

– Ce mai faci, bă, gogule?! Ce mai ştii de ăla? Tot martor?

Faza e că niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva, întrucât cele trei entităţi-terebentităţi au vieţuit toate în acelaşi oraş – au ţinut una de alta ca surdu’, orbu’ şi mutu’ – în toată vremea cât au fost în viaţă toate trei, mai puţin o perioadă de doi ani în care au fost câte doi: 2007-2008: Vali în Bucureşti, la facultate, Ion şi Mihai în Craiova ; 2008-2009: Vali şi Mihai în Bucureşti, la facultate, Ion în Craiova. Apoi, a venit şi John în Bucureşti, la facultate, iar trisomia… ăsta… trifagia… ăăă… trilogia… trinitatea, de!… s-a refăcut. „Trinitate”, da, întrucât cei trei alcătuiau o unitate, fiecare fiind o ipostază a martorului de la statuie şi Mocheta.

Johnny The Nox a reuşit – e drept, după muncă „transpiduă” (aşa zicea Psihedelicul, amintindu-şi de prima oară când auzise cuvântul „asiduu” şi crezuse că vine de la „a asuda”) – să compună un cântec atât de nu-mă-uita pentru iubita lui (pe care o chema Castela, dar care arăta chiar bine şi era orăşeancă, deşi purta un nume mai degrabă ţărănesc), încât aceasta a înţeles cu ce fel de om trăia şi a început să i se adreseze lui John cu „Blagorodnicia-ta”, ca semn de respect şi de afecţiune perene. Ion a trăit mult timp cu Castela, şi tot cu ea a murit, pe la vreo 70 de ani: a făcut infarct în timp ce se îmbina cu ea perpendicular, ca două scânduri la muchia unei cutii. După moartea lui Ion, Castela s-a cam dus de la unu’ la altu’, ca bila de pinball, dar, la un moment dat, a nimerit un părinte văduv, care i-a vorbit, între două spovedanii (sub sutană, se subînţelege), despre Biblie, despre Dumnezeu, despre viaţa monahală şi alte cele… Acu’, se pare că femeia luase ceva din botanismu’ lu’ Ion, fiindcă a pus botu’ la vorbele popii şi s-a călugărit, sub numele de Fevronia. Dar, o dată cu ea, au intrat în mânăstire poveşti despre trecutul ei, aflate pe cine ştie ce căi, astfel că maica Fevronia a devenit neoficial cunoscută drept „maica Hormonia”. Femeia lui Ion nu era italiancă, aşa cum se poate deduce din prenumele ei, care nici măcar nu se scria cu doi „l”, dar de care ea, totuşi, era mândră şi pe care îl dădea drept italian oricui pufnea în râs auzindu-l. O chema aşa pentru că se născuse la ţară, din nişte părinţi cât se poate de ogoreni, înfrăţiţi cu pământul precum coţofana cu bivolul sau precum dopul cu sticla, iar prenumele îi izvorâse dintr-un soi de suprarealism rural. Se născuse la ţară, dar nu trăise prea mult acolo, dintr-o cauză oarecare. Pe la 5 ani, mă-sa şi ta-su îi puneau puţin vin în pahar (uneori şi bere; ţuică, însă, nu), ca să ştie ce gust are alcoolul şi să nu o apuce pofta băuturii mai târziu. Într-o zi, părinţii plecaseră, ca oamenii, la câmp şi o lăsaseră pe fetiţă cu a bătrână. Asta, bunica, s-a dus puţin până la poartă, că o chemase cineva. Timp în care Castela n-a avut de lucru şi a luat sticla cu vin din frigider. Când s-a-ntors muma de la poartă, a găsit-o pe-a mică ţeapănă, căzută cu faţa-n jos. „Îu! Îu! Îu!”. S-a strâns lume, au venit ăia de la câmp, s-a făcut tămbălău. Tatăl era s-o ia la bătaie pe soacră-sa, că n-avusese grijă de Castela; mama freca fetiţa cu sare şi cu oţet pe la tâmple, ca să-şi revină ; omu-său a chemat salvarea ; a venit salvarea, dar n-a ajuns singură – a sosit cu televiziunea. Au făcut ăia reportaj, au dat la televizor; au sărit în sus cei de la Protecţia Copilului. Au venit valvârtej, cu mandat, şi le-au luat-o pe Castela ş-au dus-o la oraş, la Buzău, într-o casă de copii, pân-au găsit o familie de-a-nfiat-o.

Mishu, Printzu’ Bântunericului (pentru că spiritul lui avea să bântuiască rockul mulţi ani de atunci încolo – ba chiar şi postum), s-a vâzut, până la urmă, vocalist într-o formaţie care, pe cât de neobişnuit nume purta (Deltamistic, numele ochiului în triunghi, simbol al divinităţii), pe atât de mare succes a avut. Într-o seară, în timpul unui concert de lansare a unui album, Mihai cânta ceva al cărui refren era „Shoot me! Shoot me! Shoot me!”. La un moment dat, abia ce apucase el să cânte al doilea „Shoot me!”, că s-a auzit din sală o împuşcătură de pistol, iar vocalistul a căzut lat. Romulus-Andrei Stancu, chitarisul solo, le-a zis paznicilor să caute făptaşul, dar Mishu tot pe podea zăcea, cu coliva-n piept, cu braţele desfăcute ca un agent de circulaţie, de ziceai că-i răstignit pentru ortorocksie – ca să răscumpere păcatele rockerilor. Oamenii din public aveau mutre ca nişte demonstraţii de analiză matematică („bucoanaliză”, cum zicea Ion), însă membrii trupei („trupei”, nu „crupei”)  s-au apropiat de corpul Mishului, Printz de Mântuneric – se mântuise cu el.

Ş-odat-a-nceput Noxul să bocească:

– Berceo!…Scoal’ la deal, Berceoooo!…Scoal’, că mă-ntreabă lumea de tine, Berceoooo, Berceo!…Cum te duseşi tu, Mishule, şi rămase statuia fără tine, Mishuleeeeeeee!!!…

Fiindcă trebuie spus că, deşi nu mai vieţuiau în Craiova, cei trei martori din industria muzicii (Psihedelicul era textier şi impresar) tot la o statuie se adunau.

Tocmai când Ion începuse a plânge de-a binelea, iar ceilalţi Deltamistici stăteau în picioare, cu capetele plecate, respectând momentul (pentru că, deşi poate părea grotescă, situaţia era cât se poate de emoţionantă), se auzi o voce:

– Bă, nu mă mai flegma atât în ureche – LOL!

Şi Mishu îşi reluă, liniştit, locul la microfon, iar ceilalţi, la instrumentele lor şi continuară firesc cântarea cu „Shoot me!”, în clocotul sălii: unii de bucurie, alţii râzând, o parte uluiţi, iar restul furioşi de farsa jucată.

Mishu The Prince a trăit mult – 94 de ani –, dar, pe la 80, s-a retras la Palermo, unde avea o vilişoară, împreună cu baba lui în format A4. Căci a bătrână murise de vreo opt anişori, iar Stelu’ se plictisea singur, aşa că a vândut cam toate casele din România şi s-a tot dus în Sicilia, unde şi-a găsit o creştină care să aibă grijă de el, dar şi care să îi toarne un copil, un an mai târziu, copil ale cărui prime cuvinte au fost „tă-te-n câtu’ ’tichei!” („dă-te-n gâtu’ sticlei!”). Plodul, deci, a apucat prohodnica vârstă de 94 de ani, iar în ultimii şase ani, probabil din cauza soarelui puternic sau a vârstei, a început să creadă că îl uitase moartea şi că urma să prindă a doua venire a lui Hristos pe pământ.

Vali The Psychedelic s-a văzut, în sfârşit, regizor şi scenarist de film şi a făcut ceva de să stea mâţu-n coadă. Nu era nici primul, nici ultimul lui film – era doar apogeul. „A mai făcut el filme, da’ nici chiar în halu-ăsta de bune!” zicea Printzul, privindu-l pe Psihedelic ca pe o chitară Gibson a cine ştie cărui chitarist celebru. Laudele din partea criticilor de film şi nu numai a lor nu au întârziat să apară, însă Vali se simţea stingherit, mai mult flatulat decât flatat în faţa atâtor metenele şi nu l-au uns pe suflet decât părerile celor doi critici la care ţinea ca la argintul viu, ce poate oricând să îţi scape printre degete: Johnny şi Mishu.

– Bă, Vali…tu cre’ că şi moartea o să ţi-o pui să joace după cum vrei tu şi-ai s-o şi filmezi…

– Martorie totală, bă, Psihedelicule!!! (Aşa zicea Mihai – „martorie” – când îi plăcea ceva.) Le-ai arătat tuturor ce-nseamnă film… şi i-ai îmbogăţit pe vânzătorii de floricele de porumb.

– Păi, cum?

– Păi, la cât de prins eşti tu în film, tu, ca spectator, nu mai ţii cont de câte pungi cu mâncare bagi în tine!

Pe la 65 de ani, Vali a început să dea semne de ramolisment. Iar când acest lucru a devenit clar, temându-se ca, din ramolit, să nu devină înnămolit, la scurt timp după ce împlinise 66 de ani, Psihedelicul a pus o pantă între lumea de aici şi cea de acolo, o pantă pe care scria “Fenobarbital” – deci un pumn de somnifere. Avea o soţie, Veta – prietenii îi ziceau Vetuţa, dar, fiindcă era sâsâită, ceilalţi doi martori făceau bâză de ea – „Vetusa”-„Vetuza”-„Ventuza”, cu oarecare invidie, fiindcă se lipise de Psihedelic ca ventuza de geam. Copii n-avea, deoarece îi era oroare în primul rând de substanţele cu care trebuie sa intri în contact la un bebe, ca să nu mai vorbim de răbdarea şi stresul ca să îl creşti. Cam acelaşi lucru gândeau ceilalţi doi, dar se pare că, după ce plecase din România, Mihai simţea nevoia să îi zică şi lui cineva „tată”, chiar dacă elaborat, dar nu fără afecţiune: „tată, dă-te-n gâtu’ sticlei!” Veta l-a înmormântat creştineşte pe Lynx, a ţinut doliu după el şi i-a făcut pomeni timp de şapte ani, după care s-a aciuat pe lângă Mishu The Prince, dar, după cum s-a văzut, s-a prăpădit după un an, devenind doar o poză în format A4.

La vreo doi ani de la moartea Printzului, copilul lui (acela care-l dădea-n gâtu’ sticlei, atât în pruncie, cât şi mai apoi) s-a dus în Craiova, ca să vadă şi el locurile unde martorise ta-su. Mocheta nu mai era (prelungiseră Mercurul acolo unde altădată erau scări şi platforme), dar statuia era la fel ca pe vremea Mishului – mică şi neagră pe soclul ei gri, în jurul căruia stăteau alţi „roacheri” (ceva mai serioşi decât cei de pe vremea Plodului), din care, poate, urma să se desprindă alte existenţe despre care să se scrie ceva cam la fel de puţin probabil ca

„Nox, Prince ’n’ Psychedelic:

trilogia martorilor

de la statuie şi Mocheta”.

Dendrite

Prima dendrită: Martorii, timpul şi gara

Peste cei trei martori, timpul nu a trecut ca un tăvălug, întrucât nu i-a aplatizat şi nu i-a făcut una cu pământul, adică una cu lumea comună. Martorii şi-au păstrat farmecul până în ultimele clipe (şi, chiar dacă unii ar obiecta că Psihedelicul, prin senilizarea lui, a devenit lamentabil, el, Vali, îşi plănuise (nu e bine spus “moartea”) “murirea” până în ultimul detaliu (de mult, înainte chiar de a o cunoaşte pe Veta), astfel că, dacă ar fi putut privi în urmă în timp ce se stingea, ar fi fost încântat de felul în care corpul îi căpăta înfăţişarea mortuară în somn, de cum îi pica mâna pe marginea patului şi de faptul că gura i se deschidea şi începea să-i atârne-ntr-o parte.

De asemenea, Printzul, chiar dacă începuse să înnebunească – fiind convins că va apuca a doua venire a lui Hristos pe pământ –, a avut parte de o admirabilă revelaţie cu câteva zile înainte să sucombe: o mare betonieră în care se învârteau, amestecându-se, vieţile tuturor celor trei martori – şi în care, bineînţeles, viaţa lui rezista cel mai mult. Să nu uităm: Noxul trăise 70 de ani, Printzul – 94, iar Psihedelicul – 66. Că Mishu avusese o revelaţie cu o betonieră nu e mare lucru. Izbitor este faptul că, la 3 zile după ce dăduse-n primire, cenuşa lui se găsea la MRR din Bucureşti, strada Martorilor, numărul 3, o urnă chiar în formă de betonieră, sub care stătea scris ceva, indescifrabil, de mâna mult mai tinerei sale soţii italience. MRR, adică Muzeul Rockului Românesc, iar nu mârâitul pe care îl scotea Mishu în ultimii ani atunci când vedea la televizor pe vreun neavenit care parodia un rocker.).

Vremea, deci, i-a călcat pe martori nu ca un tăvălug, ci precum calcă nişte picioare de oameni desculţe şi curate strugurii în căruţe, scoţând vinul din ei şi “sucul”, savoarea, din Nox, Prince ‘n’ Psychedelic. Apoi, aceeaşi vreme i-a maturizat, făcându-i vin din must, şi i-a înnobilat, învechind vinul. E-adevărat că damigenele acelea din sticlă erau scuturile pe care ei şi le-au pus în raport cu lumea, dar moartea a dat cu piciorul în ele, spărgându-le, ca un agent federal în butoaiele cu alcool ale contrabandiştilor. Au murit, totuşi, fără ca vinul să se oţetească.

*

**

Ieşirea aproape a tururor din starea generală de martorie a fost pricinuită de Vali The Psychedelic, o dată cu sosirea lor în Bucureşti, în Gara Basarab. Ion se zgârcise la bani şi îi convinsese să meargă cu personalul: “Lasă, bă, că e mai şmecher aşa: ai timp să vezi un peisaj, s-asculţi o muzică, să dai un şeptar… Martorie.”. Câteva zeci de ani mai târziu, clăparul avea să îşi amintească de ce se întâmplase acolo şi să îi istorisească soţiei, Castela, toată tarantela:

“Eee… Ne-a adunat Psihedelicu’ pe toţi, de cum am pus picioru-n Bucureşti, pe peronu’ Gării Basarab: pe mine, pe Mishu, pe Radu şi pe Mikey. Romi a venit în Bucureşti mai pe urmă. “Ca să vă spun două-trei vorbe”, cică. Vrăjeli. Ne-a ţinut o juma’ de or-acolo, de nu mai puteam de bagaje şi de foame. ‘ceai că sunt “Învăţăturile lui Nea Goe de pe peron din Basarab către fiii săi, Pardosie”: Pardosie I, Pardosie al II-lea şi-aşa mai departe. “Pardosie”, adică de la “pardoseală”, nu de la “pardos”. A-a… Noi şi panterele… Noi şi vitejia… Mai văzuşi… Ne-a pus aşa, în faţa lui, iar el, cu mâinile la spate, ne cuvânta – de parcă cine ştie ce instrucţie făcea cu noi. De fapt, n-a prea stat mult cu mâinile la spate, că tare-i plăcea  să gesticuleze. Şi-aşa ne-a vorbit:

– Bă… fiţ’-atenţ’-aci, să vă spun două-trei vorbe. Bucureştii ăştia sunt cel mai infect oraş al ţării – ştiţi asta. Şi să nu vă prind că ziceţi “Bucureştiul”, “Piteştiul”, “Ploieştiul” şi-aşa mai departe.

– Pă’, de ce?

– Păi, nu vezi, bă, Mishule? Sunt nume la plural. Dacă erau la singular, le-ar fi zis “Bucurescu”, “Pitescu”, “Ploiescu”.

– Aha. Da’ cu Iaşi cum e?

– Tot aşa. “Iaşii”. Că, altfel, s-ar fi numit “Iaş” sau “Ias”. Înţelegeţi ce vă spun?

– Da, mă. Zi mai departe. Da’ mai repede, că mi-e foame. I-auzi. Şi, aici, Mike a-nceput să facă un solo de bass din maţele ghiorţăinde, întocmai precum avea să facă – peste ani – soţie-sa, Marghioala.

– Da. Sunt un oraş infect. Ştiţi deja. E truism. Ideea e să nu te pierzi – să-ţi păstrezi demnitatea. Să nu te laşi afectat de toate mizeriile din jur. Pentru voi, ca muzicieni, asta o să fie vital. Aşa au apărut marii artişti.

– Da, mă, şi unde vrei s-ajungi? Ăsta era Radu, Lepriconu’, care obosise cu ghiozdanu-n spate, şi-l dăduse jos din spate şi şi-l muta de pe-o mână pe cealaltă.

– Vreau să vă spun de demnitatea asta: începe o dată cu felu-n care vorbeşti. Insist aici, fiindcă e nivelul cel mai puţin sesizabil. Cu alte cuvinte, e vorba să ne păstrăm identitatea. Identitatea noastră de olteni. Să nu ne pierdem perfectul simplu, să nu ne părăsim regionalismele, să nu ne lăsăm influenţaţi. Totu-ncepe de la intonaţie. Ia-ntreabă-mă, Ioane, dac-am fost ieri să-mi plombez măseaua.

– Hai, bă, Psihedelice, că murim aci de foame!

– Ho, bă, clăparule, că mâncăm noi. Aşa. Ia-ntreabă-mă ce-ţi zisei.

– Păi, n-ai fost – am zis noi că ne ducem să te faci tu la dinţi, da’, dup-aia, ne-am întâlnit cu Romi şi ne-am apucat de taină…

– Mă, lasă asta. Întreabă-mă ce-ţi zisei.

– De ce?

– Aşa. O să vezi.

– Bine. Ai fost ieri să-ţi plombezi măseaua? Bă, da’ să te duci să ţi-o scoată pe-ailaltă,    c-ai auzit ce i s-a-ntâmplat omului ăluia, de era să i-o ia puroiu-n sus, pe sinus…

– Doamne fereşte şi apără… Mike a-nceput să-şi facă cruce şi să-şi scuipe-n sân. Era-ntr-unu’ dintre momentele-ălea-n care merita să-i zici “Preafericitu’” – avea, aşa, nişte apucături preoţeşti.

– Bă, lasă-l dracu’ de puroi! Mai întreabă-mă o dată.

– Bă, da’ eşti retardat? Tre’ să-ţi repete omu’ ca aia de la gară, care anunţă trenurile?

Bercea:

– Lasă-l, bă, Radule, să-l întrebe, că, altfel, ne ţine-aci toată ziua al nebun…

– Ioane, mă-ntrebi sau nu?

– Te-ntreb… Întreba-te-ar dracii… Ai fost ieri să-ţi plombezi măseaua?

– E, vedeţi? Aici vroiam s-ajung: intonaţia.

Nazarov:

– Iaaaa uite la el… Face pe profesoru’ de dicţie cu noi…

– Hai, lasă, lasă, nu-ţi mai desface braţele-ălea de parc-ai fi antenă de radar… Aşa. Eh – vedeţi? Asta e intonaţia care trebuie. A noastră. A oltenilor. Cu accent pe verb. Pe “fost”. Ştiţi cum întreabă bucureşteanu’?

– E.

Şi Holloway a repetat întrebarea, punând accent pe ultimul cuvânt şi prelungindu-i silaba finală.

– Observarăţi? Accent pe ultimul cuvânt şi silabă finală prelungită. Chestie mai evidentă dacă ultimul cuvânt se termină-n vocală.

– Da, mă, şi care e ideea?

– Ideea e, Printzule, că parcursul ăsta intonaţional arată cam aşa – şi Psihedelicu’ a desenat prin aer o linie orizontală care se curba ascendent spre final, ca tălpigul unei sănii. Ia închipuiţi-vă voi că asta e traiectoria feţei celui care întreabă. Eh – nu e ridicarea simultană a nasului şi a bărbiei, din final, semn al dispreţului faţă de interlocutor?

– Da, mă, Psihedelicule, da’ e mai muzical aşa.

– Da, mă, da’ stilul nostru de a întreba e mai aproape de afirmaţie – ceea ce înseamnă că noi întrebăm ceva, da’ ştim, de fapt, dinainte răspunsu’ – e un pic de cinism, doar puţin, care nu e de lepădat. Da’ n-are dispreţ în el.

La care eu, sleit de puteri:

– Bine, Vali, da’, acu’, hai să lepădăm şi noi foamea din noi şi să preţuim o pizza.

– Mai va… În plus…

– Hai, bă, lasă-ne cu “în plus”… Radu nici el nu mai putea.

– “În minus”, poate… Hai, bă, textiere… Te roagă clăparu’.

– În plus şi în ultimul rând…

– Aşa… Slavă Domnului…

– … evitaţi “dă”, “pă”, “dân”, “pân” şi formele contrase cu primele două: “d-astea” “p-aici” şi-aşa mai departe.

Mishu a-nceput să-şi dea ochii peste cap:

– Da’, cum, bă, paranoicu’ Pământului?

– Cum ai învăţat la tine-acasă: să se-audă semivocala “e”: “de-astea”, “pe-aici” etc. Ba mai mult…

– Ba mai gata, Psihedelice, că ni se şi strică mâncarea prin bagaje…

– Ba mai mult, Ioane: pentru deplină autenticitate, nu vă sfiiţi să folosiţi “ăştea” în loc de “astea”. Şi, când cereţi ceva de la magazin, nu ziceţi “daţi-mi şi mie, vă rog”, ci “daţi-mi, vă rog”. Fără “şi mie” – că nu sunteţi nişte ăia, pe-acolo, nici cât să te scobeşti cu ei în dinţi. Şi mai bine “daţi-mi” decât “să-mi daţi” – “să-mi daţi… aşa… mâine pe timpu-ăsta… e posibil să-mi daţi”. Nu aşa. “Daţi-mi. Aici şi acum”.  Înţeleserăţi?

– E două fără două’ş’cinci, Vali… i-a arătat atunci Radu, ca şi cum i-ar fi spus “fii rezonabil”.”

Aşa a fost atunci… După doar un an de vieţuit în Bucureşti, Mihai Bercea-Hendricea a început să înţeleagă punkul…

A doua dendrită: Două priveghiuri şi un Printz

Formaţia Deltamistic (care, mai târziu, şi-a schimbat numele în Jeg Tzappeshlitz) şi-a încheiat activitatea după 40 de ani de la apariţie, adică o dată cu începutul de ramolire a Psihedelicului. Un an mai târziu, Veta îi punea lumânarea în formă de colac pe mâini. După aceea, ceilalţi doi martori se întâlneau la câte unul dintre ei acasă (erau prea bătrâni pentru o statuie) şi se uitau cu nespusă durere unul la celălalt:

– Unde e, mă, ăla?

– L-a mâncat pământu’…

– Prea devreme, Ioane… Prea devreme…

– De, mă, Mishule… Aşa i-a bătut lui pendula…

– Mai ţii minte, Ioane, cum stăteam noi la Mocheta şi martoream pe-acolo? şi, aici, Mihai dădea din deget, cum fac bătrânii ca să sublinieze frumuseţea vremurilor de altădată. Ăăă… ce bine era atunci, zâmbea larg Printzu’, ca în timpurile statuisto-mochetiste. Gestul cu degetul îl avea de mult – îl învăţase de la Mircea –, la puţin timp după ce Vali plecase din Craiova şi îl lăsase pe Johnny cu o figură întrebătoare şi privind în gol: “Bă, Psihedelicu’ chiar a plecat?”. Cam aşa se uita Ion şi acum, numai că întrebarea era însoţită de o durere ce se insinua din ce în ce: “Bă, Mishule, martoru-ăsta chiar muri?”

John se uita la Mishu şi-i venea să plângă. Aşa cum Syd Barrett fusese diamantul cel nebun al Pink Floyd-ului, Mihai Bercea fusese diamantul cel nebun al Black Code-ului şi, mai târziu, al Deltamisticului. Acum, diamantul nu mai făcea altceva decât să îşi trimită ultimele sclipiri, triste, din zâmbetul de Jimi Hendrix şi din privirea de după ochelarii cu rame verzi precum bobiţele acelea din gardurile vii, cu care se băteau ei altădată la statuie. “Ultimele” – cel puţin, aşa gândea Ion. N-avea de unde să ştie că Printzu’ mai avea să trăiască 29 de ani. Nici Noxu’ nu se simţea bătrân, dar, de când cu moartea lui The Psychedelic, avea o ciudată impresie că viaţa îi merge pe nisipuri mişcătoare.

– Mai fumezi, mă, Stelule? rupse Ion tăcerea, încercând să zâmbească atunci când pronunţă vechea poreclă a lui The Prince.

– Da… De când nu mai cântăm, nu mai am de ce să mă abţin. Da’ aşa, rar… Una pe săptămână. Tu?

– Eu nu… Da’ am început să beau cafea.

– Să nu-ţi crească tensiunea, Ioane…

– Mai contează?

Apoi, după o pauză:

– Mai ţii minte, bă, Plodule, cum vă ameninţam eu pe voi că mă sinucid?

– Hehehe…

– Ce emo eram…

– Acu’, se sinucise ăsta…

Iar tăceau. Noxu’ se uita în jur, cu ochi mari şi neajutoraţi, cu expresia timidă a unui copil care se află într-o casă nouă.

Ion nu a devenit niciodată dependent de cafea, dar, în cei şase ani cât a trăit după moartea lui Vali, a băut suficient de multă încât să aibă discuţii cu doctorul:

– Domnu’ Ionescu, v-am mai spus şi vă mai spun: NU MAI BEŢI ATÂTA CAFEA! Vreţi s-ajungeţi pe năsălie??

The Nox lăsa capu-n jos – ce era să mai zică?… Rămânea tăcut. Tăcut a fost (după preludiul muzical) şi când a avut parte de ultima îmbrăţişare cu soţia sa: nu a scos decât un icnet – ultimul…

Deşi Ion fusese acuzat în multe rânduri de pokémonism, a avut parte de o moarte pe cât de neobişuită, pe atât de de şcoală veche Pusese să cânte “T.N.T.”, de la AC/DC şi, înainte să sară în pat, pe Castela, se mişca precum stripperul şi cânta ”‘cause I’m T.N.T., I’m dynamite”. Acum, trebuie să avem multă răbdare ca să ni-l imaginăm pe The Nox, la 70 de ani, gras, zbârcit şi libidinos, dând din corp ca Transfăgărăşanul din curbe. La puţin timp după ce se pornise a îşi face datoria, ceva s-a rupt în el, iar Castela a văzut, cu groază, cum Johnny îşi dădea ochii peste cap, chiar la capătul ei. Discreţia (pe care am avut-o până acum, nu glumă!) nu ne permite să spunem ce s-a întâmplat după aceea. Cert este că, peste câteva ore, Ion zăcea pe catafalc ca Lenin în mausoleu, iar Mishu The Prince stătea pe scaun, cu ochii pierduţi – trinitatea martorilor nu se mai ţinea decât    într-unul dintre ei. Printre puţinii oameni care stăteau pe-acolo, oglinda – dacă nu ar fi fost acoperită – i-ar fi văzut pe Mircea Martoru’, pe Romi The Guitar Tamer, pe Bogdan “Ozzy“ Popescu şi pe Constantin-Eusebiu Corniţescu Costi XBC (Ex-Black Code). Costi şi Mircea îşi refăcuseră Black Code-ul, imediat după ce apăruse Deltamisticul, păstrând o slabă legătură cu Ion şi cu Mihai (mai mult prin Vali şi prin Romi), acuzându-i de îngâmfare:

– Bine, bă, Ionuţe (Costi i-a zis aşa până la sfârşitul zilelor Noxului, spre hazul tuturor martorilor)… Sunteţi voi mai cu moţ… Vreţi s-aveţi formaţia voastră… Bine…

– Hai, bă, Mihai – încerca Mircea să calmeze lucrurile –, de dragu’ vremurilor bune…

– Nu, mă… Deja am vorbit cu ăsta, am făcut rost de oameni… Nu…

– Bă, da’ ce? Credeţi că numai voi o s-aveţi succes? se enerva Noxu’. Lasă, Costi, că şi noi avem sânge-n noi… Hai, mă, Printzule, -n studio, să-nregistrăm!

Şi plecau.

Bogdan oscilase multă vreme, ca acul metronomului, dar, în cele din urmă, a rămas cu Black Code-ul cel nou, ca inginer de sunet. Nu se pricepea să cânte la nici un instrument, dar terminase Mecanica şi a făcut ca formaţia cu care lucra să rămână în istorie pentru calitatea sunetului, instalaţiile şi soluţiile de care avea parte în situaţii neaşteptate.

De când murise Psihedelicu’, iar formaţia Jeg Tzappeshlitz se oprise din cântat, lui Costi îi părea rău că se certase cu martorii şi că păstrase supărarea atâţia ani, aşa că începuse  să-i viziteze mai des, ba chiar făcuse un turneu (de adio, pentru că nici ei nu se simţeau în stare a mai rezista mulţi ani) cu numele “God Knows What Will Come”, în memoria formaţiei şi a impresarului ei.

Acum, stătea pe scaun, cu faţa în pumni, şi se gândea. Lângă el, şedea Romi, cu mâinile tremurânde:

– Mai ţii minte, bă, Costi, cum le trăgeam chiloţii afară din pantaloni ăstora doi, la Mocheta – lu’ Ion şi lu’ Vali, ca să-i usture fundu’?

– Hehe… I-am rupt chiloţii lu’ Ion.

Şi-ncepură să râdă până când pe Romi-l apucă tusea.

– Nu mai ai mult nici tu, rânji Costi.

– Tu vorbeşti, mă…

Acum, era rândul Mishului să-i privească pe cei din jur şi să stea aproape să plângă. Ideea de formaţie pornise de la Mocheta, din zilele în care Mike şi Ion veneau cu telefonul mobil, puneau AC/DC şi începeau să îl imite pe Angus Young. Atunci, lui Mihai nu îi rămânea altceva de făcut decât să intre cu vocea, înviind, pentru câteva clipe, imaginea lui Bon Scott sau a lui Brian Johnson când era tânăr. Vremuri erau ălea… Psihedelicu’ nu făcea nimic, că nu se pricepea la cântat – el doar stătea pe trepte, cu punga de chipsuri într-o mână şi cu sticla de Cola în cealaltă, admirându-i şi încercând să priceapă de ce nu se preda aşa ceva în şcoli.

– Highway to Hell… se pomeni Mishu şoptind, privind la figura lumânărie a lui Ion.

Printzu’, după cum am spus, îl privea pe Ion cel din catafalc cu ochi înceţoşaţidelacrimi.com, în sensul că durerea lui era la fel de mare ca acoperirea domeniului .com: era o durere mondială. “Mondială” sincer vorbind, iar nu cu aluzie la porecla de Bercea Mondialu’ pe care Mircea Martoru’ i-o dăduse Plodului în vremurile statuisto-mochetiste. Mihai avu pentru un moment pe figură o expresie a unor sentimente amestecate: un început de râs disperat, amestecat cu o încruntare ce reprima râsul, dar şi cu o oarecare melancolie. Stelu’ se gândea cum ar fi fost dacă, printre oamenii de la priveghi, s-ar fi găsit şi Psihedelicu’. “Ar fi fost destul de probabil, bă Ioane”, se gândea Pârtzu’ Întunericului în clipa aceea, “ca priveghiul tău să se fi transformat în… mâncare de spanac – într-o bătaie de joc. Sau într-una de dragavei, cum ne găteai tu când eram martori la statuie şi Mocheta. Da, bă, Noxule… Psihedelicu’ mai mult ca sigur nu s-ar fi abţinut şi ar fi început un monolog comic, chiar aici, la căpătâiu’ tău. Poate chiar te-ar fi făcut personaj de film – aşa, mort, cum eşti… Poate, Ioane… dacă nu l-ar fi atins senilizarea… Greu e, bă, clăparule, cu bătrâneţile ăştea…” Şi Mishu lăsă să-i iasă un oftat uşor ca firul ce mângâie fusul de “la revedere”, atunci când se desprinde de pe el.

– Îl vedeţi pe-‘sta? Ăsta o să ne-ngroape pe toţi… rânji cineva, arătând spre Mishu. Şi aici, Printzu’ se întoarse cu ştaif spre vorbitor – aşa, ca Al Pacino (cu un aer monumental în neajutorarea lui)… deşi fără să vrea:

– Eh, acu’, şi tu, Bogdane… A murit Vali, a murit Ion… Eu cât s-o mai duc?

– Bă… nu ştiu, da’ de-atunci, de pe scenă, când te-ai dat tu mort, m-ai lăsat aşa, cu impresia că ai păcălit moartea şi că n-o să treacă pe la tine prea curând.

– O fi, mă, Ozzy… O fi…

The Prince mai stătu ce mai stătu, apoi se furişă pe uşa care scârţâi precum coardele chitarei Reghin atunci când Vali se apucase să înveţe primele acorduri (nu reuşise mare lucru, fiindcă avea un manual .pdf, dar, la 5 minute după ce învăţa un acord, se pomenea citind altceva). Mihai îşi puse basca pe cap şi plecă, uşor-uşor, spre cimitirul unde aveau să-l îngroape pe clăpar. Afară, era un soare atât de… Johnson’s Baby, încât Plodu’ simţi nevoia să fedoneze ceva dintr-un cântec al Black Code-ului timpuriu: “I’ve seen people dying too young”… Johnson, adică numele firmei de cosmetice, nu al vocalistului AC/DC – şi aici Mishu îşi aduse aminte de trupa australiană, cât de tare îi influenţase pe ei, pe martori, să încropească formaţia Deltamistic. Printzu’ zâmbi înduioşat atunci când îşi aminti de o întâmplare: odată, la ronduri, primprejurul teatrului, Romi venise cu o chitară, îşi mutase ceasul pe mâna dreaptă şi începuse să gâdile a “Thunderstruck” gâtul instrumentului, uitându-se când la degete, când la ceas: “Uite, bă, aşa face Angus Young când se dă el şmecher”. Plodu’ se gândi cu tristeţe la Castela – ce avea să se facă ea acum, că Ion îşi luase lumea-n cap? Lumea cealaltă, adică. Femeia Noxului, oricâte bârfe ar fi ieşit pe seama ei, nu mai era de mult ţărancă: îi priise viaţa de oraş, chiar dacă se născuse din părinţi ogoreni prin definiţie, prin excelenţă şi prin excrescenţă (păreau răsăriţi din ogor ca tebanii din colţii monstrului). Pe urmă, lui The Prince îi veni în minte o altă imagine: Romulus-Andrei, Psihedelicu’, Mike Nazarov şi Edi Talent (un fost pokémon pe care Mircea îl poreclise astfel după numele de scenă al unui manelist; între timp, însă, Edi îşi băgase minţile în cap, iar Costi chiar îl luase în noul Black Code, la voce principală şi chitară armonică), tot acolo, la ronduri, încercând să pună pe muzică nişte versuri proaspăt scrise de Vali. Textierul, mai în gumă, mai în serios, se temea că o să moară tânăr, că n-o să apuce să vadă “scrisul istoriei”, cum zicea el, referindu-se la scrisul care apare la sfârşitul unui film. Ceilalţi începuseră să râdă, iar Romi îi dăduse un răspuns aşa, neaşteptat ca un refugiu montan, dintr-un citat găsit de el undeva pe Internet:

– Bă… trăieşte repede, mori tânăr şi lasă în urmă un cadavru frumos.

Pe Mishu îl încercă un râs-plâns aşa, ca de sfârşit de trinitate martorească. Dar nu se opri decât ca să miroasă teiul:

– Bine e, bă, Noxule, să mori în mai…

Tot mergând, Mihai îşi aminti de Veta: „ce-o face ea, Veta, acum ? Vezi, mă, Mishule? Aia e exemplu de femeie credincioasă – şi acum îl jeleşte pe bărba-su. Pe când Cremilia cre’ că m-ar fi lăsat lejer să putrezesc de viu – nu i-ar fi păsat. Aia e…”

Veta îşi luase porecla de “Ventuza”, pentru că se lipise de Psihedelic ca ventuza de geam. Sau ca grenada lipicioasă de tanc. Asta întrucât atunci când se cunoscuseră, se vedeau rar, iar Vali se consuma în fiecare zi până o vedea. De altfel, textierul i-a şi spus odată Ventuzei, la telefon, atunci când era plecat cu formaţia în Africa de Sud, iar Veta, din motive de serviciu, rămăsese acasă:

– Miss you, kid… Miss you hard… heavy… speed ’n’ thrash.

– Hehe… Bine că nu folk, texsssstierule.

– De ce?

– Păi, comparativ cu ce zzzzisssseşi mai ssssussss, folku’ are nevoie de pilule albasssstre.

Şi râdeau amândoi, în valuri, de inundau linia telefonică.

În clipa în care le spusese celorlalţi doi martori fundamentali despre ea, Ion îl întrebase:

– Auzi, Psihedelicule? Veta ta ştie să facă cele şaptezeci de lucruri sacre?

– Care?

– 69 şi cartofi prăjiţi.

Mishu trebuise să aibă şi el partea lui de ironie, aşa că-l întrebase pe Vali:

– Bă, Psihedelicule, da’ tu, când i te-mpotriveşti, ce-nseamnă că faci? Că dreptul de veto nu ţi-l exerciţi… Dreptul de tanţo, cumva?

Vali râsese în prima fază, dar dup-aia se încruntase:

– Mă, ia stai aşa… Adică cum? S-o-nşel?

– Mă… dacă te stresează… te mai duci şi tu pe la una, pe la alta… Ce vrei ?

– Un cap în gură – aia cre’ că vrei tu.

– Bă… dă-mi voie: eu sunt ăla cu capu-n gură, făcu Nazarov.

– Cum adică? întrebase Busuioc, serios, nedându-şi seama (ca nici Mike, de altfel) de ridicolul replicii bassistului.

– Adică eu am consacrat expresia asta în rândurile martorilor, explicase The Lucky Seven, pe fundalul hohotelor de râs noxiene. Abia atunci se prinsese şi se înroşise mai dihai decât fierul scos din foc.

Lui Lynx Holloway îi căzuse apoi privirea pe Plod şi nu mai zisese nimic – doar făcuse un gest de lehamite. Mihai încă nu o cunoscuse pe Cremilia.

Dar ce îi mersese cel mai mult lui Vali la inimă fusese o întrebare a Vetei:

– Unde-ai fosssst tu în toţssssi anii ăştia?

– Eee, bă, Vali, bă… Acum, nu mai eşti decât nişte carne putredă pe oase… murmură Printzu’ Întunericului, pufăind din ţigară pe marginea gropii lui Ion, cu picioarele bălăngănindu-i-se în gol şi privind la mormântul lui The Psychedelic, care se afla chiar lângă groapa ce îl aştepta pe The Nox…

A treia dendrită: Mike Nazarov

Faza cu suferinţa care naşte creaţie o ştiţi. În Psihedelic, n-a născut cine ştie ce creaţie, ci doar o idee: ideea despre cam cum ar trebui să cânte formaţia Deltamistic. Direcţiile artistice ale trupei nu le conturau nici Ion, nici Romi, nici Mike. Nici măcar Mishu. Adevăratele idei de cântare de la Vali porneau. (Dup-aia, oamenii înţelegeau cam cum stă treaba şi cizelau stilul, pricepând că gusturile se mai şi educă.) Spre exemplu: fiind odată The Psychedelic în tren, singur (fără cineva cunoscut, adică), enervat de ce păţise până atunci, se pusese cu coatele pe pervazul unui geam de pe coridor, cu mp3 playerul urlându-i a thrash metal în urechi şi cu sticla de apă la picioare, că era ditamai căldura atunci, pe 6 august, iar o zi mai devreme, se comemorau nişte ani de la moartea lui Florian Pittiş. (Una dintre chestiile care-l enervaseră şi-l făceau acum să vrea să dea cu pumnu-n geam, închipuindu-şi că acolo era figura lui Ion, fusese replica Noxului la amărăciunea lui, a lui Vali: “Lasă, bă, Psihedelice, că marii hippioţi au avut bun-simţul să moară tineri.”) Aşa de bine-i prindea muzica aia, încât omului i se părea că se răspândeşte nu numai în el, ci şi în jurul lui – până şi vântul care intra pe fereastră parcă bătea în ritm de thrash. După ce se întâlnise cu Noxu’, îi spusese:

– Bă, Ioane, uite, nici ca mine, nici ca tine: nici vechituri de-ale mele, da’ nici zgomote de-ălea de polizor de-ale tale. Nu cântaţi, mă, thrash? Aşa, 2-3 ani, e bine. Mai dă lumea din cap, mai ascultă o muzică… O muzică, bă, înţelegi tu? Nu paraziţi de-ăia de la radio, cu care mă tot baţi la cap.

– Da, mă. Vedem noi. Stai să vorbim şi cu ăştia.

Ăia fuseseră de acord – bine, Mishu zisese “da” şi la ideea lui Lynx, de a cânta prog după model clasic – şi, încet-încet, rotiţele ceasornicului începuseră să se-nvârtă.

Dar atunci, în tren, Holloway era încă nervos şi nu i-au trecut dracii decât după un moment… cum să vă spun eu? Ştiţi ferestrele ălea ale timpului, din SF-uri? E, cam aşa a fost momentul acela. Îşi scosese căştile şi se bucura de răcoarea drumului şi de apa încă rece din sticlă, când auzi în stânga lui o întrebare:

– Tu până unde mergi?

– Pân’ la Craiova. De ce?

– Aşa.

– Tu?

– Pân’ la Roşiori.

– Aha.

Era un băieţel cam de 12 ani. Câââând s-a uitat Vali mai bine la el, a rămas tablou: parcă era el însuşi, în copilărie: mic, gras şi rostogolin. Phaaaa… i-a trecut toată supărarea: şi pe Nox, şi pe drumul până la gară… pe tot.

Lui Mihai îi era cam frică de tren, mai ales de când auzise că se prăbuşise un tunel pe unii, tocmai când treceau prin el. Erau mulţi oameni acolo – aşa spuseseră la ştiri – un tren plin… Se vindeca muntele de ulcer – era felul lui de a se răzbuna pe oamenii care i-l provocaseră… Aşa le spusese Psihedelicu’ muzicienilor, când erau toţi şase-n tren (şi, cu el, şapte): îşi închidea muntele rana. Printzu’ nu zisese nimic – strânsese doar din fălci: şi-aşa-i era lui incomod să meargă cu trenul – darămite acum…

– Ce-ai, bă, Mishule? făcuse impresarul cu mirare. Că doar merge pe şine, nu pe apă, ca vaporu’.

Mihai nu răspunsese – făcuse doar un gest cu mâna şi cu capul: “las’, că ştiu eu ce ştiu”.

Ion Clăparu’ văzuse figura vrednică de “veşnica pomenire” a Stelului – de-aia-i şi răspunsese lui Vali The Psychedelic, ca să-l mai potolească pe Plod:

– Aha. Ţi-ar fi plăcut să fii tu-n trenu-ăla?

– Nu, mă. Zic doar aşa, ca idee: ceva care se vindecă de la sine, dar pedepsindu-i pe cei din specia vinovată. Cum ţi se pare?

Johnny The Nox făcuse o faţă care, în general, se poate reprezenta pe Internet cu ajutorul semnului de două puncte şi al unei bare verticale – cu alte cuvinte, o mină neutră:

– Te-ai uitat prea mult la SF-uri. Ţie ţi-ar plăcea să-ţi pice capu-ntre umeri?

– Păi, cum?

– Aşa – să ţi se surpe. Ca muntelui.

– Bă… începuse Psihedelicu’ să râdă, concesiv, şi mai vrusese să spună ceva, dar Noxu-l întrerupsese:

– Râzi tu, râzi, da’ nu e râsu’ tău.

– Nu, mă. Vroiam să zic că la munte e altceva: n-are cap care să-i pice.

– Lasă, bă, Psihedelice, n-o mai da-ntoarsă…

Ca mai totdeauna, se găsise cineva care să dea replica împăciuitoare:

– Bă, eu prea curând n-o să mor. Asta ştiu sigur. De-aia vă zic: cât timp sunteţi cu mine pe vreundeva, nici pe dracu’ n-o să vi se-ntâmple.

Aici, trebuie ca reflectorul să se mişte puţin şi să îşi proiecteze jetul de lumină asupra unui membru al formaţiei Jeg Tzappeshlitz, pentru ca noi să îl vedem mai bine. Omul se chema Mihail-Cristian Nazarov, lumea-i zicea Mike şi era de profesie bassist. De un calm exagerat (mai puţin la beţie), Mike se număra printre acei indivizi care ar fi stat la plajă chiar dacă plaja s-ar fi numit, codat, Omaha, iar fila din calendar ar fi arătat 6 iunie 1944. La fel de calm ar fi rămas şi dacă ar fi fost închis la Guantanamo: ar fi început să cânte „Guantanamera”. La voce, da, că, la bass, de unde? Om cu gândire liberă, Mike nu te-ar fi discriminat nici dac-ai fi fost ţigan cu dizabilităţi, născut şi crescut în Israel şi activist UDMR. În caz că, totuşi, ar fi fost japonez şi s-ar fi suit într-un avion kamikaze cu destinaţia un vas american de la Pearl Harbor, pe 7 undrea, anul de la facerea lumii 7449, Mike ar fi spart zidul intercultural şi ar fi ţinut cu o mână manşa, iar cu cealaltă o sticlă de Coca-Cola, gândindu-se: “Sunt doar afaceri. Nu e nimic personal, aşa că hai să n-avem remuşcări.”

Era, deci, bassistul, Mike – Mike Nazarov, Mike The Lucky Seven: atât datorită bassului său cu şapte corzi, cât şi pentru că te rupea la table, când căşuna pe tine cu un şir de 6-6 (”lucky seven”, după o traducere greşită preluată de Holloway). Plus că el era norocul formaţiei: oridecâte ori se întâmplase ca el să lipsească de pe scenă, păţiseră ei câte ceva. De opt ori în treizeci şi şase de ani (primii patru ani stătuseră sub semnul unui alt bassist – Radu-Florian Madagan): o hepatită (”o sesiune de bass hepatic”, cum glumea Mikey), o nuntă (a lui), o naştere (a naşă-sii), o înmormântare (a nevesti-sii, Maria, căreia martorii-i ziceau Marghioala, pentru că, atunci când îi era foame, îi ghiorăiau maţele de ziceai că se-aude bassu’ lu’ Mike), o operaţie de hemoroizi (pe care era să-i facă şi Mishu The Prince, de atât râs, când aflase vestea), o altă nuntă (”doamna bassist Manuela Nazarov”, glumea clăparu’, făcând gestul asociat cu prenumele femeii), o altă naştere (a lui – a Manuelei, de fapt) şi o lună de zile cu mâinile bandajate.

În seara zilei când o-ngropaseră pe Marghioala, Mike băuse, de necaz, cu Noxu’ şi Psihedelicu’ – Printzu’ era acasă, rupt de oboseala priveghiului şi a înmormântării, dormind un somn greu ca o valiză de emigrant. Nu mai auzise nici telefonul, nici soneria… nimic.

Erau, deci, oamenii-ntr-un bar, cu tăria-n nas (bassistul n-a mai trecut pe la el pe-acasă 40 de zile    după-ngropăciune, de frică să nu-l bântuie răposata), când, la un moment dat, Psihedelichioru’ luase un pix şi o foaie A4 şi scrisese: “EŞTI VĂDUV = EŞTI LIBER”, fază la care, până să sară Ion, Mike îl lăsase cu nasul spart şi fără doi dinţi, dar Vali râdea ca prostu’ – cum, de altfel, râdea şi peste două zile (da’ mai cu poftă), când The Lucky Seven venise să-şi ceară scuze.

Dacă l-a văzut că nu era supărat, Nazarov a-nceput şi el să râdă:

– Uite, bă, trebuia să scriu pe parte-ailalt-a foii: “EŞTI GURĂ-SPARTĂ LA PROPRIU”.

Psihedelicu’ nu mai putea de râs.

– ‘ai, să-mi bag picioarele, exclamă bassistul, accentuând pe “bag”. Arăţi ca Hannibal Lecter, cu botu-ăla bandajat.

Psihedelicu’ râdea de era mai-mai să crape. Abia dup-aia a aflat Mike – şi le-a spus şi celorlalţi – că pe impresar, după ce fusese la dentist, ca să-şi pună cei doi dinţi, tot îl durea un pic gura, aşa că mestecase ceva de calmare, dar cu un puternic efect ilariant, iar The Lucky Seven îl găsise într-un astfel de moment, paşnic şi cu multă şi colorată imaginaţie.

– Acum, chiar că nu mai eşti liber… îi zâmbise Printzu’ cu amărăciune, după ce i se născuse copilul.

La faza cu mâinile bandajate, iar fusese tarantelă…

– Noxule, ţân’-te bine, rânjea vocalistul.

– Ce e, bă, Mishule?

– Bă, MOR, nu aşa… Om de cin’zej’ de ani, şi tot nu-i vine mintea la cap.

– Cine? Mikey?

– Aha.

– Păi?

– Aşa.

– Zi.

– Îmi povesti Romi.

– Că ce?

– Că fu pe la el.

– Şi?

– Şi draci păliţi, râdea Mihai.

– Zi, mă.

– E boxior acuma.

– Păi? zâmbea Noxu’, curios. Boxează hemoroizi?

– Nu, mă. Stai să vezi. Acu’ câteva seri… bă, nu mai pot. (Îl îneca râsul.)

– Zi, bă, Printzule.

– S-a-mbătat ăsta, acasă la el. (Pauză de râs hârâit, dar nu de la ţigări, ci de la o răceală în curs de vindecare.)

– Aşa…

Mihai tuşi zdravăn, se duse la fereastră, o deschise, scuipă un bulgăraş de flegmă, apoi se-ntoarse.

– Aşa. Şi s-a luat la ceartă cu nevastă-sa. Şi, ca să-i arate cât e el de şmecher, a luat bassu’ din cui, s-a dus afară-n zăpadă şi-a-nceput să cânte – să-i arate ăleia ce poate.

– Fără amplificator?

– Bă, ţie-ţi arde de amplificator?? N-auzi că s-a dus afară-n geru’ Bobotezii? Numa-n papuci şi fără geacă pe el.

– Şi fără mănuşi?

– ‘z’ dai seama.

– Eşti nebun? Şi-acuma?

– Acuma, are cartofi în loc de degete – i-au degerat de numa’-numa’.

Noxu’ râdea, dar numai cu jumătate de gură:

– Păi, noi avem concert poimâine.

– A, da?

Opt absenţe ale bassistului, opt pocinoage: o pană generală de tensiune-n toiul concertului, lungă de o oră şi ceva, un ditamai golul de aer pe avion, de ziceau că acu’-acu’ dau în primire, un pachet de păduchi laţi, de la un destrăbăl în grup, un vagon în care dăduse cineva cu şprei paralizant, o cisternă care se răsturnase, explodase şi blocase un sfert de autostradă, o mâncare stricată la un hotel, nişte arsuri pe pielea lui Romi, de la soare (de se mişca, săracul, precum Mick Jagger, dacă-l atingeai) şi o laringită a Mishului (încât fuseseră nevoiţi să cânte numai piese instrumentale, fiindcă pe vocalul provizoriu îl huiduia lumea).

Iar acum, Şase-Şasele se afla cu ei în tren, statornic în credinţa lui cum că nimic rău       n-avea să li se-ntâmple, cât era el pe-acolo – cică aşa îi ursiseră lui ursitoarele, să nu moară decât după ce va fi devenit celebru, după ce va fi rupt gura târgului şi va fi legat-o cu toate cele şapte corzi ale bassului, bătând, în vremurile acelea de răscruce, un ţăruş cu o plăcuţă, arătând oamenilor că, dacă vor să apuce vremuri bune ale rockului, să meargă tot înainte, iar, dacă nu, atunci să se-ntoarcă, dar să aibă grijă, că, între timp, plouase, deci era alunecos şi nămolos pământul…

A patra dendrită: Radu Madagan

– Ia uite, bă, martorilor: precum flegma lansată pe fereastra trenului cu viteza v₀ este deviată de către curentu’ de aer de viteză v₁ şi rămâne în urmă cu viteza v_r (asta aşa, ca să înţelegeţi şi voi), tot astfel rămâne în urmă rockerul care nu are forţă să îşi propulseze creaţia înaintea vremurilor sale.

– Da, mă. Deci… ?

– Deci, uite, Psihedelice: tu eşti un impresar bun – te zbaţi, te duci şi colo şi colo, ai grijă de noi…

– Da.

– Păi, da. Da’, dacă noi nu punem umăru’, dacă n-avem nici un impuls creator, atunci degeaba… Poţi tu să tragi de noi cât ăi vrea. Dacă noi ne lăsăm pe tânjală,  atunci degeaba… Adică, uite: tu te strângi cât poţi, nu foloseşti copii de trupă (care să care,      să-ncarce, să descarce…), conduci singur, ne pui pe noi să ne cărăm echipamentele…

– Păi, mă, Radule, şi ce-ai vrea? Să cheltui banii pe ăia şi dup-aia? Cu ce ne mai chefuim?

– Nu, nu, nu – nu zic că e rău. Spun numai că noi, ăştia şapte muzicieni care suntem aici, nu dăm tot ce-avem mai bun. Adică… să fim serioşi: toată lumea cântă alternativ, hardcore, metalcore, grindcore, power, gothic… tot ce vrei şi ce nu vrei. Da’ te saturi –  ajunge să-ţi iasă pe nas…

– Radule, te rog eu mult de tot: treci la subiect, că-mi bubuie capu’ de zici că-ncepu campionatu’ de lupte greco-romane… Cin’ te puse să mă-mbuibi cu cafea?

– Da, mă. Hai să fiu mai sintetic: degeaba avem noi numele-ăsta răsunător – „Deltamistic” –, degeaba are Mishu o voce de dă moarte-n bibilici şi-n găinile mai mici, degeaba are Ion în spate o cultură muzicală jos-pălăria, degeaba bagă Romi nişte riffuri de stă mâţu-n coadă… Degeaba – noi cântăm ce se cere, ce e la modă… Adică da, suntem în postmodernism, e ideea asta… Care are o brichetă? Că mi se termină gazu’. Mersi, Romi. Aşa. E ideea asta imbecilă că nu mai poate fi vorba de originalitate, că s-a scris tot, că s-a spus tot…

Şi aici Radu luă o foaie de pe măsuţa de lângă fereastra compartimentului, scoase un marker dintr-un ghiozdan, coborî puţin ferestruica, prinse coala în ea, apoi scrise, mare, cu markerul: „RENAŞTERE”.

– Deci, hai să vedem, continuă bassistul: rock ’n’ roll, beat, blues rock, jazz rock, rock psihedelic, rock progresiv pur şi simplu… chiar şi hard rock, la o adică… La o adică înverşunată.

Aşa, ca să conchid, îşi stinse Radu ţigara, după ultimul fum: putem să fim originali – putem bine de tot chiar. Nu atât ca temă, cât ca interpretare… Ce dracu’, mă… Nu spun nimic nou. Parc-aş fi un moş jalnic, senil… Nici nu m-ascultaţi…

Şi bassistul îi dădu un bobârnac chiştocului în scrumiera de lângă fereastră, cu o vădită lehamite, după care îşi puse căştile pe urechi şi se afundă în scaun, făcând o grimasă ale cărei linii semănau cu cele ale unei alunecări de teren…

Vali moţăia de mult – aproape adormise… La un moment dat, se ridică de pe banchetă, se îndreptă spre Radu şi începu să îl strângă uşor de gât. Madagan se sperie, se eliberă din strânsoare şi-l împinse pe impresar mai încolo:

– Ce-ai, bă?? Eşti dat în jujeu?

– Îmi veni o idee.

– Păi, şi ce – tre’ să mă strângi de gât??

– Eh… mă lovi entuziasmu’. Aşa. O idee: să cântaţi blues rock. Să fiţi un al doilea „Big Brother and the Holding Company”.

– Ce dracu’ e asta?

– Formaţia lu’ Janis Joplin.

– Aha.

– Păi, da. Ion poate să ne-ajute bine de tot cu orga lui.

– Bine, mă, hai…

Şi au început ei să cânte blues rock.

Radu-Florian Madagan (iniţial, numele se pronunţa ca în irlandeză, însă, cu timpul, nu a mai ţinut nimeni cont) era maximul de miserupism şi de imprevizibilitate la care ajunsese martorimea craioveană. Pe lângă asta, martorii îl recunşteau drept cel mai sincer dintre ei. Era întruparea lui „a fost odată ca niciodată”, dar, mai ales, a lui „dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”. „The Leprechaun” era porecla pe care i-o dăduse Mishu: Radu era pe sfert irlandez şi, când te aşteptai mai puţin, scotea din ghiozdan o pălărie verde ţuguiată şi o barbă roşiatică şi începea să danseze şi să cânte, după obiceiul celor de dincolo de Insula Omului. Obiceiuri pe care nu le uitase. De altfel, de asta încerca să îi convingă şi pe martori: să nu îşi uite rădăcinile.

Primele vremuri bune, rodul ideilor Radului, nu au ţinut mult: Ion şi Romi tot cum ştiau ei o dădeau – alternativ, industrial, una-alta… Până într-o zi, la repetiţii, când bassistul şi-a deconectat chitara, a băgat-o în husă şi i-a anunţat, simplu, pe ceilalţi:

– Plec la Timişoara. Am vorbit cu Costi. Mă duc în Black Code.

Că să vezi, că nuştiuce… Nimic. Dus a fost. Un an întreg n-a mai vrut să audă de ei.

Radu Madagan şi Constantin Corniţescu se ştiau de mult, făcuseră nenumărate tâmpenii… De exemplu, atunci când au fost ei doi, Ion şi Mishu la o cabană, la munte. Săptămâna aia a fost emblematică – nu atât prin neroziile făcute, cât prin gradul de mucificare la care au ajuns.

În prima seară, se făcuseră rangă în principal de la bere. Şi ce i-a venit lui Costi: „bă, e o peşteră pe-aci – hai să mergem s-o vedem”. S-au echipat ei cu ce le trebuia, iar Radu şi-a luat o ditamai lanterna de metal – „lanternă de ghiolban”, râdea Mishu – şi au pornit spre peşteră, 2-3 kilometri, pe jos, dar Radu zicea că nu merg pe jos, ci „cu Cadillacu’ roz, cu patru locuri”.

Acolo, la intrarea în peşteră, era o grămăjoară de crengi cu frunze pe ele – posibil un culcuş de urs sau de vulpe. Era.

– Bă, ursule, să mă scuzi… îţi… stricai apartamentu’, făcu Radu cu părere de rău, vărsând, comemorativ, o picătură din Buceaga de doi litri pe care o ţinea în mână.

Intrară ei în peşteră, merseră două-trei sute de metri (Radu descoperi că lanterna nu avea baterii), când – hop! – dădură de o ditamai prăpastia.

– Uoleoooo… câta sfincteru’… se miră Costi.

Făcură ei popas, începură să cugete dacă să mai stea sau să se-ntoarcă…

– Bă, pe mine mă taie-o nevoie – tre’ să plec, anunţă Ion şi se-ndreptă spre ieşire.

Nu mai stătură mult nici ceilalţi – încet-încet, apucară calea-ndărăt.

Pe drumul spre gura peşterii, era o stâncă mai mărişoară, aşa. Când trecură pe lângă ea, Ion le sări în faţă, făcând ca ursul. Radu era el beat, dar nu-şi pierduse întrutotul reflexele şi i se dovedi de folos lanternei, pentru că, atunci când îi bubui o lovitură cu ea în cap lui Ion, de sperietură, îşi reveniră bateriile. („Bă, eşti prost?? Ursu’! şi trosc! cu lanerna-n capul clăparului”) Juan-Alejandro căzu înapoi, după stâncă, urlând. Ceilalţi săriră să-l scoată de-acolo. Când îl văzu Radu, aşa, rănit, ca de pe front, nu se gândi că el fusese mai devreme:

– Bă, eşti prost? Te bătuşi cu ursu’!

Dar puse umărul şi el, îl ridicară pe clăpar şi îl transportară de urgenţă, în Cadillacul roz, până la cabană, unde îl făcură ca pe mumie.

A doua zi, dimineaţă, Noxxie începu să gongăne printre bandaje:

– Băăăă… ce dracu-am făcut aseară?

– Te-ai bătut cu ursu’! strigă Radu, bucuros că bandajatul nu îşi amintea. Ai fost curajos. Bravo, Ioane! Hai la o bere.

În seara următoare, în aceeaşi stare de agregare, i-a venit rândul lui Radu să fie pacient în Cadillacul roz, deoarece se pornise să se bată cu ursul, însă faţa lui a avut parte de calda ospitalitate a unei mocirle din apropierea cabanei.

În dimineaţa ce a sosit, Madagan nu mai ţinea minte nimic. Mishu stătuse cuminte – nu mai băuse defel, ci ieşise cu puşca pe-afară. Vânase nişte iepuri şi jupuise blănurile de pe ei, ca să le-aştearnă pe-acolo, de ornament. The Leprechaun avu o revelaţie:

– Bă, eşti prost? M-am bătut aseară cu ursu’ şi-am jupuit pielea de pe el. Ioaneeee, vino să te vezi răzbunat!

În seara următoare, tot aşa, târziu, pe-ntuneric, Constantin-Eusebiu Corniţescu (încă XBC, raportat la vechiul Black Code) ieşise pe-afară, ca să se joace cu Piff, câinele cabanei. Despre cât de treaz era Corniţescu, se va vedea mai jos.

Vine şi Radu. Stă el ce stă, şi-odată-l apucă nevoia lichidă:

– Costi, dă-te la o parte, să-mi vărs udu’…

– Hai, bă, du-te şi tu mai încolo. Du-te la WC.

– Nu pot, că e Mishu-acolo – dă la raţe.

– Ete, na…

– Costi, dă-te la o parte, că-mi dau drumu’ pe tine…

– Pleacă, bă, de-aci…

– Costi, n-auzi? Aaaah, ce bine e… şopti Lepriconu’, ca să nu-l audă celălalt.

Ceva mai târziu, Radu, bine-mersi, intra în cabană, alunecând pe mica baltă de vomă lăsată de Printz la intrare, baltă care se prelungea, pe hol, ca o pancartă, până la WC, de unde Stelu’ se auzea făcând vocalize înecate. După cinci minute, venea şi Exbisiu’, fiind întâmpinat de aceeaşi băltuţă.

– Bă… cre’ că plouă, spuse acesta din urmă, uitându-se la cracul pantalonului, irigat în curte de către Madagan.

– Bă, da, c-anunţară două-trei burniţe la radio… încuviinţă Radu, abţinându-se să pufnească în râs.

Praf ca atunci nu aveau să se mai facă decât în turnee, peste ani…

Radu a cântat vreo doisprezece ani în Black Code-ul lui Costi, după care a spus „gata” şi s-a retras în munţi, la Văliug, „aici”, spunea el, „unde a fost concepută cea mai mare operă românească de rock de până la noi – „Cantafabule””. Acolo, trăia în acord cu sine: mânca ce trebuia, bea ce trebuia, fuma ce trebuia… Adică nu singur – el şi consoartă-sa cea icosaedrică, Severina (pe care Radu o compătimea că nu se făcuse actriţă şi în legătură cu al cărei prenume Madagan se obişnuise de mult a îi vedea pe martori mustăcind şi făcând jocuri de cuvinte). Ce să mai… Vieţuiau ca nişte hippioţi.

Într-una dintre zile, au venit pe la ei Vali, Mishu şi Ion, cu soţiile, ca să vadă cum o mai duce fostul bassist. („– Ce mai faci, bă, Lepricoane?? Cum o mai duci? – Bă… Cum să-ţi spun… Ţapănă. Perpendiculară pe direcţia firului cu plumb.”)

Radu mai ţinuse legătura cu ei, dar numai la distanţă – telefon („stelefon”, dacă era vorba să îi sune pe telefonul Stelului) şi Internet. Mai mult Internet, de fapt, căci Lepriconu’ devenise paranoic în legătură cu telefonul mobil şi se debarasase de el, după ce Severina îl luase, cu ea şi cu o prietenă de-ale ei, doctoriţă, într-o clinică de oncologie, ca să vadă ce şi cum şi să se lase de fumat tutun. Ceea ce Madagan a şi făcut, adăugând, pe lista debarasărilor, telefonul mobil şi cuptorul cu microunde.

– Aia e… Telefon fix cu disc şi cuptor normal, clasic, conchisese The Leprechaun.

De lucrat, lucrau amândoi Madaganii: erau programatori pentru o mare întreprindere de atunci, însă munceau de acasă – lenea îi împiedica să facă naveta între Văliug şi Timişoara, iar ataşamentul faţă de locurile acelea nu le îngăduia să se mute.

N-avea copii: „viaţa mea e pentru mine, nu pentru copii”, explica el. „Plus că o să se fleoşcăiască femeia asta a mea ca anvelopa când faci pană. Mai bine nu.”

Aşa. Au ajuns cei trei martori fundamentali, trăgând după ei o Castelă, o  Cremilie şi o Vetă, la poarta celor doi şi s-au mirat şi i-au fericit pentru cât de lalocul lor  îşi duceau traiul…

– Băăăă… se pocni Mishu, după o vreme, cu mâna peste frunte, ca la o revelaţie sau ca la o muscă predestinată a deveni tocăniţă.

– Ce?

– E prea multă ordine. Asta era! i se aprinse un bec Printzului, care, până atunci, nu ieşise din „LOL”, „mişto” şi „eh… ce să faci…”

– Ce-ai, mă? Ce-ţi veni? se miră Lepriconu’.

– Este muuuult prea multă ordine, sublinie Printzu’. Ordinea, prin geometrismul pe care îl implică, dă impresia de lipsă a vieţii, continuă Pârtzu’, sentenţios.

– Păi, cum? întrebă Severina, care până atunci nu prea vorbise, ca să îi studieze pe cei şase oaspeţi.

– Aşa, bine. O figură sau un corp geometric are viaţă?

– Nu.

– Păi, vezi? Pe când o ţoală aruncată mai aşa, o mică frescă pe peretele WC-ului, un coş de gunoi revărsat – toate acestea arată că acolo locuieşte cineva. Ce vreţi voi să faceţi aici? Muzeul Circuitelor Integrate? Muzeul Ninjilor?

– Da, mă, Plodule, da’ ce vrei? Să mă-ngrop în gunoi?

– Uite, vezi? Tu şi Costi: doi paranoici. Ziceam să ai şi tu, aşa, ca tot omu, -n casă, o mică dezordine – o pulsaţie de umanitate.

– Ete, na… Păi, nu am când dăm câte-un chef pe-aci?

– Du-te, bă… Eşti mic copil. Uite – şi Pârtzu’ scoase dintr-o geantă o lădiţă frigorifică  –: aduserăm carne, ca s-o fleoştim pe grătar. Băutura e-n maşină… Ce să facem? Să stăm şi să citim Biblia?

A doua zi, pe la chindie, după ce se trezise din beţie (singur, căci Severina era mai puţin rezistentă la băutură), Radu îi deştepta cu un răcnet pe cei şase musafiri şi era mai-mai  să-i ia la şuturi pe cei trei martori…

La câteva zile după plecarea lui The Leprechaun din formaţie, The Psychedelic punea mâna pe telefon. La capătul celălalt, se auzea un huruit şi, din când în când, decolări şi aterizări de avioane militare.

– … să-mi transmită coordonatele de zbor. Da! Aici locotenent-comandor Nazarov.

–  I-auzi, băăăă, ce grad are… se miră Vali către ceilalţi martori. Salut, bă, Mikey!

– Oooo… Salutăm Psihedelicu’!

– Ce coada avionului mai faci?

– Bă, ce să fac? Mă dau cu zburătoarele.

– Aha.

– Tu ce faci?

– Bă… eu mă dau cu contractele. Şi cu textele.

– Eh… mai cu uşurica…

– Mai cu uşurica – pe dracu’ să mă pieptăne…

– Păi, cum?

– Păi, e de muncit… de alergat… de convins…

– Aha.

– Mikey, de ce te sunai…

– Ia zi.

– Ne-a plecat bassistu’.

– A plecat Radu????  Martorii simţiră că, la celălalt capăt al undelor, Mike  Pilotu’ făcea ochii mari.

– Da.

– Să mori tu…

– Da, mă.

– Unde?

– Pe pustii. La Timişoara – cică să cânte-n Black Code, cu Costi.

– Vali, eu te-aş ajuta, da’, pe-aici, pe la noi, lumea cântă cel mult în fanfară…

– Lumea, da’ tu?

– Bă, eşti nebun?? Să las eu toate astea? Dacă izbucneşte vreun război?

– Hai, bă, Mikey, că e puţin probabil să fie un război al nostru…

– Mă, nu ştiu… Hai, că vin la sfârşitu-ăsta de săptămână, ca să vedem ce şi cum. În tot cazu’: n-am cum să renunţ la aviaţie…. Scuză-mă puţin… Ce zic ăştia? Reintroduc Nighthawkurile? Frecţie. Am proiectat eu unu’ mai tare. Când avem şedinţă, să v-arăt?… Aha. Bun. Vali, scuze, da’ tre’ să cam plec. Când pot să trec pe la tine, să vorbim?

– Oricând.

– Hai, că vin sâmbăta sau duminica asta.

– Aici suntem – nu plecăm.

Au mai tăinuit ei ce-au mai tăinuit, apoi, la sfârşitul acelei săptămâni, Deltamisticii erau adunaţi toţi la Lynx acasă, cu tot cu bateristul Gabi Onofrei şi chitaristul armonic Sandu Melcioiu, ascultându-l pe Nazarov dând probe de bass.

– Îl luăm? întrebă impresarul.

– Îl luăm! săriră Ion şi Mishu.

– Da, mă. Ce e-al lui e-al lui, întări Romi.

– Bă, eu n-aş prea vrea… se codi tobarul.

– Nu e, mă, ca Radu – ce să mai…

– Sandule… Gabi… e 3-2 – n-am ce să vă fac.

– Mda…

Dacă Radu stătuse patru ani cu ei, Mike a rezistat până la sfârşit – treizeci şi şase de ani bătuţi pe muchie şi ştanţaţi cu chipul lui Alexandru cel Bun, pentru că, la fel cum acela stăpânise îndelungat şi cu înţelepciune Moldova, formaţia martorilor domnise peste ţara rockului…

A cincea dendrită: Iorgu şi Cremilia

Dintre cei trei martori fundamentali, nici unuia nu îi plăcea să conducă. Printzu’ îşi plimba freza de Jimi Hendrix în vapor, căci îi plăcea lui cum îl legăna în ritm de ”Dancing in the streets of New Orleans”, al lui Bon Jovi, Psihedelicu’ îşi plăcinţea ochii pe fereastra trenului, privind şinele regulate şi implacabile ca un destin de funcţionar la arhive, iar Noxu’ ar fi luat mai degrabă avionul, fiindcă avea un teribil rău de înălţime şi, astfel, mai slăbea puţin. De altfel, într-una dintre plimbările ionului de noxiu prin Europa cu avionul, se întâmplase să o cunoască pe Castela. Cum a cunoscut-o nu mai este nevoie să povestim, căci despre asta au scris mai toate ziarele mari ale vremii, de a căror atenţie Printzu’ se bucura că scăpase, o dată cu încetarea activităţii muzicale. Iar acum, îşi ducea bătrâneţile în larghissimo, gândindu-se că o să apuce a doua venire a lui Hristos pe Pământ…

Mishu se uită spre cer: era galben la apus, acolo unde soarele se retrăgea ca un mare fotbalist, privit cu regret de mai toată suflarea, care spera să apară un nou soare, cel puțin la fel de bun ca acesta care acum se ascundea, treptat, telescoapelor ce îl priveau din cine ştie ce ferestre şi balcoane…

Pe copilul pe care i-l făcuse italianca, Mihai îl botezase Iorgu. The Prince se găsea atunci într-o perioadă în care se uita cu inima strânsă la tot ce îi amintea de trecut, de martori, de statuie, de Mocheta, de celebritatea lui împreună cu Jeg Tzappeshlitz… De aceea îşi şi numise copilul cu acel vechi prenume românesc.

Printzu’ stătea în curte, pe un fotoliu din acelea electrice, care, dacă ţineai apăsat pe un buton, se făceau şezlonguri, iar dacă ţineai apăsat din nou, reveneau la forma de fotolii. Stătea, deci, şi se juca la buton, bâţâindu-şi picioarele şi dând cu bidineaua privirilor pe peretele orizontului, perete curbat ca interiorul unui clopot ciudat, prelungit cu o dantelă de vii, precum clopotul unei meduze se prelungeşte cu o dantelă de tentacule. Plodului îi plăcea la nebunie vinul, motiv pentru care se şi trăsese prin părţile Italiei.

– Iorgule, ia cheam-o pe mumă-ta, îi zise Printzu’, în româneşte, copilului care tocmai trecea pe lângă el, jonglând cu o minge de fotbal.

Iorgu era un copil singuratic. Deşi avea vreo 12 ani, nu îşi făcuse prea mulţi prieteni, plăcându-i mai mult să bată coclaurile, însoţit de un cerc pe care îl mâna cu un băţ. Câteodată, când găsea vreo crăpătură mai adâncă în pământ ori, dimpotrivă, vreo ridicătură, scotea o busolă cu care se orienta, apoi o praştie cu crăcan şi un centimetru de croitorie. Măsura o oarecare distanţă de la crăpătură sau gâlmă, înfigea praştia acolo, căuta pietricele (ori le scotea din buzunar, dacă avea la el), se aşeza pe burtă, punea o pietricică în cauciucul praştiei, striga “foc!” sau “fuoco!” (în italiană), după care trăgea, făcând pietricica să zboare cu zecile de metri. Zicea că-şi apără ţara şi trage-n duşmani… Care ţară – nu ştia, dar aşa zicea el…

Plodu’ Întunericului era, deci, într-o perioadă în care căuta cu înfrigurare ceva care să îi amintească de trecut, de epocile martoriceşti, de anii cei buni ai rockului, din vremea şi mai ales, dinaintea lui, a lui Mishu von Dunkelheit… De aceea îşi şi botezase copilul cu prenumele acela vechi. Cea mai mare bucurie a lui acum, la bătrâneţe, era Iorgu, care aducea leit-poleit a Mishu The Prince Cel Martor – a Mihai Bercea-Hendricea din timpurile statuisto-mochetiste. Aşa de tare semăna, încât ta-su se aştepta, din clipă-n clipă, să-l vadă împreună cu doi graşi: unul creţ, cu figură de Meatloaf, iar celălalt bărbos, rârâit şi pletos; cu alte cuvinte, să mai vadă un Nox şi un Psihedelic. Sau măcar cu o Cremilie să-l vadă…

Cremilia avea şi ea o poveste… Nu fusese doar o soţie; marcase o epocă: epoca Pârtzului Cel Familist. O chema Emilia, dar Vali o poreclise Cremilia, fiindcă era dezarmant de blondă şi de albă la piele. Pe jumătate nemţoaică, pe Emilia o aduseseră treburile în România când Stelul avea 32 de ani şi 8 ani de Deltamistic. Venise într-o delegaţie, se nimerise în acelaşi hotel cu Printzu’ şi… e o poveste cam complicată, iar Mihai a dorit întotdeauna să o îngroape, aşa că, din respect pentru memoria lui, nu o vom relata. Ideea este că, la un an după ce se cunoscuseră, se aflau în faţa preotului luteran (după ce fuseseră cununaţi şi în legea pravoslavnică), cu Ion, Vali, Mike, Romi şi alţi rockeri ca nuntaşi, dându-şi ochii peste cap că trebuia să stea înfipţi în costume ca sperietoarea de ciori în băţ.

Dar Michel Le Prince nu era singurul nefericit conjugal: Romi avea şi el pe atunci o Emilie, cu care nu se plictisea, dar care îl înşela în ritm de cazacioc. Ansamblul vocalist-chitarist solo îl făcuse pe bassist, pe Mike Nazarov, să le distingă pe cele două Emilii: „E indice em, respectiv, E indice er”, spunea el, nu fără amărăciune, totuşi, pentru cei doi bărbaţi, care ajunseseră indicii femeilor cu care îşi duceau traiul ca o ciorbă de ştir (Mishu) şi ca o pizza pepperoni (Romi).

Pe cât era de lipsită de culoare la propriu, pe atât era la figurat (sau, cel puţin, aşa i se părea lui Mihai, fiindcă femeia, fiind fiziciană, nu avea pitorescul martorilor), încât, nu de multe ori, Bercea Mondialu’ (chiar era mondial – formaţia în care cânta rupsese gura târgului, iar Mishu putea spune pe drept cuvânt, precum Diogenes: “sunt cetăţean al lumii”) regreta că se luase cu ea şi privea cu invidie la Psihedelic – cum o redescoperea el pe Veta în fiecare zi… Până şi Noxu’ avea aievea o viaţă mai interesantă cu Castela: cam de două ori pe an, se certau ca chiorii, se băteau (dădea şi Ion, dădea şi Castela), stăteau certaţi aproape o săptămână, apoi se împăcau. De regulă, bubuielile aveau loc una toamna, iar alta după Sărbători. După un astfel de meci, Noxu’ pleca de-acasă, numai cu orga, pornit să-şi ia lumea-n cap, dar n-ajungea mai departe de Printz sau de Psihedelic.

– Bă, Printzule, iar mă certai cu ea, fi-i-ar botu-al dreacu’!

– LOL… Lasă, bă, Noxule, că nu se face gaură-n cer. La meteo, anunţară soare. Hai să mai compunem ceva, că mă plictisesc.

SAU

– Bă, Psihedelicule, fi-r-ar ea a dracu’ cu carnea de pe ea!

– Stella sau Beck’s?

– Stejar…

– Hai, să trăieşti, Ioane.

– Noroc… Măcar tu să ai…

Pe urmă, Vali scotea telefonul şi punea “You’re My Mate”, de la Right Said Fred. Johnny se mai lumina:

– Ăăă…îşi amintea el, zâmbind. Cântecu’ nostru de veşnică martorie…

Aşa stătea treaba… John şi Vali aveau nişte căsnicii în care nu se plictiseau. Dar Mishu? De multe ori se gândise să se despartă de Emilia, însă nu se îndura… Îi era mai comod să lase lucrurile aşa cum erau…

Într-o zi, cei trei martori se aflau în jurul unei mese rotunde, într-un bar, de Ziua Bărbatului, şi tocmai venise vorba de soţia Printzului – Mihai se plângea că se plictisea cu ea, că vroia să se despartă de ea… Ion îi dădea apă la moară:

– Da, bă, Mishule… Te acaparează… Calcă pe tine ca un tanc.

– Şe-nilia! exclamă Psihedelicu’, precum un orator, făcând un gest teatral: ridică un braţ cu degetul arătător în sus şi, în acelaşi timp, se sculă scurt de pe scaun, lăsându-se să cadă la loc cu o bufnitură.

– Nu mai eşti Printzu’ ăla de altădată, cu farmec, pe care îl ştim noi…

– Are ochi frumoşi, murmură Vali, ca-ntr-un aparté, la teatru. Are ochi atât de frumoşi, continuă el, contemplativ, încât, atunci când e-ntr-un muzeu, zici că se uită tablou’ la ea, nu ea la tablou… Hipnotic de frumoşi îi are…

Abia mai târziu avea să se gândească Mishu la asta, mult mai târziu, după ce se despărţise de Emilia…

Deocamdată, profesorul doctor docent Mihai Bercea, ilustrul membru-fondator al Institutului de Lingvistică pe Verticală “Phi” (Φ), răbda şi se întorcea la Şenilia, precum un montaigne russe la punctul de pornire, după urcuşuri, coborâşuri, curbe, porţiuni în linie dreaptă, pe care le parcursese mai repede ori mai încet, dar liniştit, după rânduială, iar nu plin de adrenalină, ca unii spectatori şi ca oamenii din el: colegii de trupă şi impresarul – oameni care, prin orice trecuseră şi ar fi urmat să treacă, rămâneau parte din viaţa Stelului… Viaţă căreia nu i se întrevedea sfârşitul – ca unui tău acoperit cu ceaţă, în care, dacă strigi o dată „Printzule!”, poţi să asculţi întreaga discografie a formaţiei Jeg Tzappeshlitz până să auzi ecoul…

A nenumărata dendrită: Romi The Guitar Tamer

– Hai, bă, Psihedelicule, să tragem şi noi ceva… să facem un tir… că de-aia suntem roacheri de frunte… Hai, nu mai sta ca fraieru’. Uite: până şi Ion, cât e el de martor, tot mişcă ceva. De Mishu, ce să mai vorbim? De două săptămâni, numai stors de vlagă umblă…

– Da, mă, nu ştiu… Tre’ să termin campionatu’ la FIFA.

– Bă, da’ eşti tembel???? Una-două: “– Ce faci, Vali? Hai la o bere. – Bă, Romi, vin, da’ mai încolo, că joc FIFA.”

Romulus-Andrei Stancu, pesineintitulat “Malvictus The Guitar Tamer”, avea anumite fixuri:

– Bă, eu nu mă uit la reclame.

– Ce-ai, mă? se mira Lynx. Că unele sunt chiar ingenioase.

– Mţ… Nu mă respectă.

– Păi, cum?

– Păi, n-ai văzut, mă? “Cumpără cutare produs, ca să ai cutare beneficii.”

– Păi, şi?

– Păi, şi-aşa vorbesc ei cu mine?

– Da’ cum?

– “Cumpăraţi cutare produs, ca să aveţi cutare beneficii.” Cu dumneavoastră, băăăă… că doar n-am păscut gâştele-mpreună pe izlaz.

– Ete, fleoşc… Păi, zic şi ei să fie mai cordiali, să se-apropie de tine… ca cumpărător, zâmbi Holloway.

– Să fie cu mă-sa şi cu ta-su, nu cu mine!

Romi era cel mai afemeiat dintre toţi martorii: cum vedea una bună, cum i se făceau ochii cât ploştile de şliboviţă şi jinduia după ea o lună-ntreagă. (Asta-n cazu-n care nu           se-ntâmpla ca aia să îi pice repede în plasă şi să iasă de la el, după o noapte, ca după o zi întreagă de sapă.) De fapt, este puţin spus “jinduia”: mai degrabă, “jivinuia”, căci, atunci când era doar cu martorii, Malvictus făcea precum fiecare filă din calendarul de împerechere a urangutanului. Jinduia mai abitir decât femeile gravide la diverse mâncăruri sau fructe, femei în legătură cu care glumea chitaristul din când în când:

– Bă… la cât sunt de pofticioase ălea, nu m-ar mira să o văd într-o zi pe una dintre ele purtând pe piele o întreagă carte de bucate…

La asta se gândea The Guitar Tamer atunci când vedea vreo gravidă şi îi venea să se strâmbe la ea, ca să iasă copilul precum un vocalist de black metal în acţiune…

Romulus era cel mai teribilist dintre ei. Pe lângă fazele cu femeile istovite ca după o zi de sapă, pe care le povestea el martorilor (şi dintre care erau adevărate cam jumătate), Nea Ibanez mai făcea un lucru: dacă erau toţi în vreun bar şi se apuca la întrecere cu Radu la cinzeci cu whiskey (Madagan îi deprinsese să bea whiskey, iar nu whisky – vasăzică, băutură irlandeză, de la mama ei, iar nu americană sau scoţiană), de regulă, îl biruia. Şi, atunci, începea să se umfle în pene:

– Ia uite, mă: băui douăzeci de păhăruţe şi nu mă-mbătai!

Radu era sub masă – bora pe pantofii lui Ion –, însă Mihai Bercea venea prompt cu replica:

– Da? Ia să-ţi testăm puţin reflexele…

Şi cerea o mătură, iar cu coada ei se făcea spre spre Malvictus, obligându-l să se ferească. (Mishu făcuse scrimă vreo patru anişori, aşa că ştia cum să mânuiască mătura.) Romi rezista un minut-două, dar, până la urmă, Pârtzu’ tot îl nimerea în burtă, silindu-l să alerge spre WC şi să facă acolo acelaşi lucru pe care îl făcea bassistul pe pantofii clăparului.

Romi făcea el pe teribilul, dar, la o adică, era cel mai de-nţeles dintre martori. Se situa la capătul opus aceluia la care se găseau Radu şi, mai pe urmă, Mike. La Nazarov, căpoşenia era mai explicabilă, dat fiind faptul că Şase-Şasele făcuse pe soldăţoiul în Forţele Aeriene Române.

Atât era de de-nţeles Romi, încât, dacă rămânea (sau dacă i se părea lui că rămâne) fără bani, imediat găsea ceva cu care să facă bişniţă şi să îi pice un ban grămadă. Era de-nţeles Malvictus: se-nţelegea bine cu oamenii la preţ.

Dare era de înţeles şi în alt fel: o dădea el înainte cu speedul, cu thrashul şi cu heavyul, dar, la o adică, atunci când lui Ion sau lui Vali i se năzărea (lui Mike, nu i se nazarovea nimic – pentru el, orice fel de rock sau de metal era bun, atât timp cât nu îl diluau, transformându-l în punk, şi nu îl îmbâcseau cu grohăieli de death, grind, black sau altele asemenea), atunci, deci, când Clapeşului sau Texteşului i se punea pata ca formaţia să cânte ceva mai excentric, Romi marşa. Astfel, atunci când The Nox a avut iniţiativa unui album cu sonorităţi sud-americane, The Guitar Tamer a exclamat, ascultând varianta finală a creaţiei:

– Oltenia (ţoc pe un obraz al clăparului)… eterna (pupat pe celălalt)… bossa (ventuză pe fruntea Ionului)… novaaaa… sfârşi el, uzmindu-se a îl ridica în braţe pe namila de Bufnitzox. Erau toţi mândri de ce înfăptuiseră şi, mai ales, de melodia de bossa nova de pe album, pe care, ulterior, au făcut-o şlagăr.

– Bă, Ionuţe, da’ ăsta nu e “Piano Suicide”, pe care l-ai compus tu atunci când eram noi martori la statuie şi Mocheta? îşi aduse aminte Stelu’ Întunericului.

– Ba da, mă, Plodule, da’, acu’, i-am schimbat numele; atunci, eram io-n perioad-aia emo, după ce mă părăsise Zambilica, şi de-aia l-am numit “Piano Suicide” – că, de emo ce eram, până şi pianului îi venea să se sinucidă.

– Aha. Bă, da’ de unde vă veni vouă să-i daţi albumului numele-’sta de “Ciorchinele”?

– Păi, America de Sud n-are formă de ciorchine? explică Stancu.

– Bă, are mai mult formă de fustă lungă sau de rochie în partea de jos, strânsă pe trup…

– Da, mă, da’ mi-a fost mai mult foame decât poftă de tăvăleală, şi de-aia am zis să-l numim aşa.

Romulus a avut odată ideea că, dacă Vali şi Ion îşi spuneau unul celuilalt “Clapeş” şi “Texteş”, atunci să extindă stilul acesta la nivelul unui întreg album: să scrie pe pliantul lui “vocaleş”, “chitareş solo”, “chitareş armonic”, “basseş”, “clapeş”, “tobeş” şi  ”texteş”. Iar, la apariţia discografică ulterioară, au înlocuit sufixul “-eş” cu sufixul “-nic”: “clapnic”, “vocalnic”, “textnic” şamd.

Chitaristul solo al formaţiei a fost ultimul dintre martori care s-a căsătorit. Trăgeau de el şi Mike şi Vali:

– Bă, Romi, nu prea e bine ce faci tu… îl dăscălea Preafericitu’. Te pomeneşti, la bătrâneţe, că n-ai şi tu o nevastă care să-ţi fie alături, un copil care să-ţi zică “tată”…

– Nu e grabă, Mikey… Nu e grabă.

– Hai, bă, chitaristule, ce faci? Când jucăm la nuntă? intra Psihedelicu’ prin alunecare. Că pantofi am, costum am, cămaşă şi cravată am…

– Ce să joci, mă, tu? N-ai văzut că ai două picioare stângi, când vine vorba de aşa ceva? Ce dreacu’ să joci? Ţintar, cu babele, pe margine?

Dar, până la urmă, tot s-a-nsurat. Pe la 36 de ani, dar s-a-nsurat. Cu una, Olivia, pe care Ion instantaneu a poreclit-o “Măslinia”, datorită pielii negricioase – femeia avea ceva rude greceşti. Semăna ea cu mama lui Romi – nu-i vorbă– (mai puţin la culoare), însă era şi mămoasă cu Malvictus, fapt pentru care ceilalţi martori îl fericeau – asta pe lângă faptul că râdeau de el şi îl strigau “Oedip”, iar Mishu The Prince i-a făcut cadou de ziua lui un tricou cu figura lui Freud imprimată pe el.

Şi, apropo de tricou: Romi avea boală pe The Doors şi pe fanii lor – să nu îi vadă, să nu îi audă.

– Ce-ai, mă, cu ei? se nedumerea Clapeş, care, în tinereţe, făcea să urle statuia martorilor de notele formaţiei sus-amintite.

– Nu-mi plac, bă – sunt dictatura boemei.

– Păi, cum?

– Păi, nu i-ai văzut? Şi Romi începu să îi maimuţărească pe cei pomeniţi, vorbind ca un fandosit: “Ăăă, noi, cei cu “The Doors”, suntem adevăraţii boemi… noi suntem rockeri clasici autentici… Ce Led Zeppelin? Ce AC/DC? Formaţii muncitoreşti, dragă…” Aşa par să spună fasonaţii ăia. “Dacă vrei să fii boem, trebuie, urgent, imediat, direct şi nemijlocit, să aderi la marele partid de cadre al fanilor The Doors”, îşi continuă Romi discursul, ajungând, pe măsură ce vorbea, să îl imite în vorbă şi în gest pe Ceauşescu. Aia e, Ioane… Spunea un critic literar, unu’, Bernard Leibovici, de-şi zicea Lucian Raicu, apropo de avangardă, ceva de genu’ că, la ei, nonconformismul ajunsese un conformism, că încălcarea regulilor ajunsese o regulă – aşa şi la doorsieni… la dorsali, făcu Romi o grimasă răutăcioasă.

– Bă, e veche faza cu nonconformismu-n calitate de conformism – e de la Baudelaire.

– Da?

– Da.

– Mă rog… Pricepuşi ideea. Plus că hai să fim serioşi: când era în viaţă, Jim Morrison era pielea pulpii, raportat la toată efervescenţa de atunci. Dădea bine pe scenă, da – era un David Hasselhoff al rockului –, dar, ca interpret şi compozitor, faţă de toată perioada aia, era ca un muc de ţigară faţă de un far marin…

Şi, aici, chitaristul se întrerupse, cu un icnet şi cu ochii ieşiţi din orbite:

– Băăăă… am fugit. Revin imediat.

– Păi? întrebă clăparul.

– Am o senzaţie de disecţie.

– Adică?

– Adică mă taie-o nevoie… difuză. Ca să nu zic împrăştiată, strigă Romi, trântind uşa WC-ului.

– Fugi.

Dar, când se întoarse, îl găsi pe Ion cu Mike, care intrase biniiiişor, ca o vâlvă, aducând cu el nişte partituri proaspăt compuse, iar acum ansamblul clăpar-bassist îl aştepta pe Romi cel mlăştinos, ca să îl ia la Psihedelic, la subsol, acolo unde făceau ei repetiţii. Îl sunară pe Pârtz, iar acesta abia răspunse, deoarece se afla într-una dintre acele perioade în care umbla stors de vlagă:

– Ce e, mă? se auzi Stelu’, gâfâind.

– Bă, ce faci? Vino la Lynx, că ne paşte ceva nou.

– Bă, Romi, hai, că vin, da’ cam într-o oră jumate, că deh…

– Că ce, mă?

– Că dau cu sapa…

– Aaa, dai la peşte…

– Da.

– Bă, ai grijă, să nu-i faci fetei greutăţi…

– Doamne fereşte – nu…

– Hai, că te-aşteptăm. Spor la treabă.

– Mersi.

La scurt timp după faza cu vorbitul la telefon, Mihai Bercea o cunoştea pe Emilia Zugschnauze (martorii aproape făcuseră infarct de atât râs, atunci când Vali le spusese că numele femeii înseamnă “bot de tren”) – Mihai, deci, o cunoştea pe Emilia şi se transforma într-un cazan întors cu capu-n jos. Adică îşi punea pirostriile. Romi râdea de el dup-aia, dar nu fără admiraţie:

– Ia uite, bă, martorilor: Mishu şi-a reglat unghiu’ de fugă.

– Păi, cum?

– Păi, acu’, nu-i mai fug ochii după alte fomei.

Romi venise mai târziu la Bucureşti – pe la 24 de ani, după ce terminase Automatica din Craiova. În toată vremea aceasta, martorii se adunau cu toţii la statuie, iar The Guitar Tamer se plângea:

– Băăăă… abia aştept să termin facultatea, să vin în Bucureşti…

– Pă’, de ce?

– M-am săturat, vere, de Craiova. Şi, în general, de oraşele ăştea mici (chitaristul avusese o gagică în Petroşani şi alta în Filiaşi). Ajungi să te plictiseşti, mă, Printzule… Porneşti dintr-un punct şi, peste două-trei ore, te pomeneşti tot acolo… Oraşele mici sunt ca nişte definiţii circulare.

Romi spusese el la priveghi la Vali ideea (nu a lui, ce-i drept, însă martorilor de acolo le plăcuse) cu “trăieşte repede, mori tânăr şi lasă în urmă un cadavru frumos”, dar leşul lui, la morgă, nu arăta tocmai vrednic de podiumul fotomodelelor. Ce se întâmplase? Pe la 77 de ani (când începuse să creadă că o să mai trăiască 700 de ani, după care se va transforma în baterie electrică), fostului chitarist, văduv (Olivia o mierlise – de fapt, o măslinise – de vreo doi ani), fostului chitarist, deci, i se pusese pata să umble prin ţară, să vadă cum percepe el România acum, la bătrâneţe – dacă i se schimbase sau nu perspectiva faţă de când era tânăr şi ara cu Ibanezul ogoarele scenelor. Îşi cumpărase o maşinuţă electrică (atât datorită influenţei venite de la ecologistul de Radu Madagan, cât şi ca să aibă suficientă putere pentru chitară, pe care o lua cu el peste tot, doinind din ea, cu dor, oricui se nimerea să asculte: om, câmpie, pădure, apă, munte, animal…), o maşină electrică, aşadar, cu care bătea coclaurile… Pe unul dintre aceste coclauri – mai precis, un coclaur-purgatoriu, fiindcă făcea trecerea de la raiul natural către iadul orăşenesc –, pe Romi l-a tras vezica de mânecă să oprească pe marginea drumului. Şi, în timp ce colora pietrişul de pe marginea şoselei, scoţând nişte gemete ca sunetele unei drujbe, dar şi bucurându-se de vântul cu soare (care, în tinereţe, îi fusese cel mai bun uscător pentru pleată), Romi a intrat – fără să vrea, fireşte – într-un joc de-a “unul nu vede, celălalt nu aude”: nici el nu a auzit tirul venind, nici tiristul, băut, nu l-a văzut, în deraparea lui, pe Malvictus în şanţ.

– Unde eşti tu, Grindere, să mai tragi o expertiză medico-legală? ofta Mishu The Prince după rockerul legist, două zile mai târziu, la morgă, venit ca să ia cadavrul şi să îl îngroape după rânduială. Pasămite Alexandru Brânzan dispăruse de vreo doi ani, o dată cu Mike Nazarov, după ce acestuia din urmă i se pusese pata să îl ia şi să îl facă o tură cu avionul pe deasupra taigalei ruseşti.

La priveghi, în jurul catafalcului Îmblânzitorului de Chitare, se afla şi un copil din flori, făcut de Romi într-un moment de neatenţie. În toţi acei ani, băiatul încercase să ia legătura cu Nea Ibanez, însă mama lui îl oprise, temătoare fiind să nu îşi ia pumni în gură de la copleşitor de gelosul ei soţ, căruia abia reuşise să îi înăbuşească bănuielile cu privire la copil şi la tătâne-su. Iar acum, odrasla venise, clandestin, să îşi prezinte condoleanţele, sperând, totodată, să capete o fărămă de moştenire. De unde – Romi vânduse şi donase mare parte din ce avusese, iar despre restul, se înţelesese cu Mishu şi Mike, după ce murise Ion, ca, în caz că i s-ar fi întâmplat ceva, să aibă ei grijă de el şi de lucruri. Dar, cum lui Nazarov i se pierduse urma, rămăsese Bercea să se îngrijească de lucruşoarele lui Romi, ajutat fiind numai de către Veta (soţia lui Mike se urcase cu nevasta Grinderului în avion, ca să îşi întovărăşească bărbaţii), iar de Castela nu mai ştia nimeni nimic.

Aşadar, după ce cioclii aruncau ultimele lopeţi cu pământ peste Romi, iar Mishu şi Veta se întorceau să facă praznic şi să dea de pomană de prin casă, nu mică le-a fost dezamăgirea nădăjduitorilor la o moştenire solidă, văzând că mai toată avuţia fusese vândută sau donată, iar ce bruma rămăsese era lăsată cu testament lui Mishu – după dispariţia bassistului, Romi îl lăsase singur împuternicit pe Printz, până la întoarcerea Şaptelui cel Norocos…

După ce plecase toată lumea aceea mai mult sau mai puţin prefăcută, Mihai a rămas, împreună cu Veta, în casa răposatului, ca să îi facă pomeni până la un an. În tot acest timp, chitara lui Romi stătea în suportul ei, sprijinind peretele precum Malvictus sprijinise, timp de patruzeci de ani, rockul mondial. Stătea, cuminte şi verde, precum fierea care îi amăra sufletul Printzului, gândindu-se că toate lucrurile lăsate în urmă de Romi, Mike, Ion şi chiar Vali aveau să ajungă la cine ştie ce târg de vechituri. Şi atunci Mishu dădu glas către Veta:

– Veto, noi prea mult nu mai avem de trăit… Hai să lăsăm ceva în urma noastră.

– Păi, şşşi ce şşşă facem? (De când ştirbise, văduva Psihedelicului devenise, din sâsâită, şâşâită.)

– Să… întemeiem un muzeu: Muzeul Rockului Românesc. Vorbim cu cineva de la Cultură, le dăm tot ce-avem prin casă, îi ajutăm cu ce putem, să adune cât mai mult material, şi, în doi-trei ani, ar cam trebui să fie gata.

– Cum jjjici tu, Mişşşule…

Un camion trecu pe drum, cutremurând, uşor, casa şi făcând coardele chitarei să zumzăie uşor.

– Aşa e, bă, Romi? E bine ce zicem? zâmbi Plodu’, hendriceşte, către “cobza” electrică.

Şi tot hendriceşte urma să zâmbească trei ani mai târziu, în faţa presei, la inaugurarea Muzeului. Avea să fie ultima lui apariţie în public. La scurtă vreme după aceea, Veta punea mâinile pe piept, ţinând între ele o fostă o poză a fostului impresar, în care acesta zâmbea cu gura până la urechi. Holloway îi spusese, cu puţin timp înainte să se senilizeze: “– Veto, dacă cumva dau în bâlbâială, tu să nu stai singură – să te duci la Mishu, că în el am cea mai mare încredere. – Bine, Psssihedelicule, da’ după ce-sssi fac rânduielile, ca tot omu’. – Bine.” El, prin “rânduieli”, înţelegea nouă luni-un an, dar Veta a ţinut doliu timp de şapte ani, iar abia apoi s-a dus la martorul cel fost vocalist, murind în casa lui şi ţinând în mâini fotografia în care Mishului i se părea că Vali zâmbeşte cu tâlc – ceva de genul “Vezi, bă, Mishule? Ce ţi-am spus eu?”.

Aşadar, în momentul deschiderii MRR-ului, zâmbetul cel hendricsimil al lui Mihai-Emilian Bercea avea să poarte, pentru cea din urmă oară, în spatele lui, forma normală a Printzului în public. Cincisprezece ani mai târziu, zâmbetul lui Mishu urma să mai iasă o dată în lume, purtându-l, de data aceasta, sub el, pe Mihai sub formă de cenuşă într-o urnă…

A hăhăhăăăă-a dendrită: Nelu „Se trageeee!” Mierloi

Aici, trebuie să le permitem lui Radu Madagan şi lui Mike Nazarov să facă, o vreme, pe povestitorii, pe relatorii (cu „r”, nu cu „d” – nu te-ar fi dat în gât nici dacă le-ai fi luat bassurile şi le-ai fi topit, ameninţându-i că îţi faci hazna din ele; dacă, în schimb, ai fi greşit şi, în loc de „hazna”, ai fi rostit „cazan”, ţi le-ar fi dat de bunăvoie, başca închinându-ţi nişte solouri bassnice, de să le povesteşti nepoţilor şi strănepoţilor, adunaţi în jurul mesei – fie ea de cină, fie de spiritism). Aşadar, aici, Radu şi Mike au onoarea de a ofta în cheia fa despre Nelu Mierloi, impresarul Black Code-ului.

Se întâmplase ca cei doi bassişti să fie într-o zi acasă la Nazarov, la scurt timp după ce se sinucisese Busuioc, ca să mai vorbească de una, de alta… Mike îl chemase pe Radu pe la el, fiindcă, dacă mai stătea mult aşa, singur-cuc, fără nici un martor prin preajmă, l-ar fi apucat angoasele şi se temea ca nu cumva să vină impresarul, să îl bântuie şi să… să ce? Să-i ţină un monolog comic?

– Lasă, Maichişor, că nu vine… îl ogoia soţie-sa, Manuela, mângâindu-l ca pe copilu-al mic, în timp ce bassistul se cuibărea la pieptul ei, ca să scape de vedeniile cu Psihedelicul pe catafalc. N-am agăţat eu usturoi la uşă? (Săraca femeie agăţase ca să scape de gura Preafericitului, care făcea la cruci şi trăgea la scuipaţi în sân de-l lăsaseră puterile, iar acum el nu mai era în stare decât să stea în fotoliu şi să se uite la acel multpreavioipentrusecolulacela sport numit golf.)

– Eee, păi, nu ştii că-i plăcea aiu’ ? Ce mai mânca el la usturoi, apoi îşi turna o Buceagă-ntreagă-n el, pe gât, ca să eructeze… se fasolea Mike. Să tragă o râgă mare cât casa, pe care ar fi fost invidioasă orice boxă de o sută de waţi… zâmbea, cu amărăciune, fostul pilot militar.

Îl chemase, deci, pe Madagan, iar acum, cei patru babalâci (martorii şi soţiile) şedeau în jurul unei mese din lemn, încrustate cu fel şi fel de scene mitologice, precum acelea pe care le visa, de mult, Ion cel statuisto-mochetisto-martor, împodobind mânerul unui revolver.

Bă, că ce mai faci, bă, că ce să fac, mă cam bate gându’ să ies la pensie, că m-am plictisit, am mai făcut două-trei cântări cu Costi, aşa, prin baruri, de martorie, da’ nu mai are nici un haz… se plângea Radu.

– Auzi tu? Cre’ că m-apuc să-mi scriu memoriile, făcu Mike într-un târziu.

– Să ce? Să scrii „Istoria creaţiilor literare martoreşti”, cum zicea Mishu la Mocheta? zâmbi Radu.

– Nu, mă. Să…

Dar, întocmai cum, peste ani, izvodul memoriilor avea să îi fie curmat de dispariţia cu avionul (şi nici până astăzi nu se ştie dacă Mike mai trăieşte, a murit pe loc ori a fost prins şi făcut votcă de către cine ştie ce ciudaţi din partea locului siberian), acum, fostul locotenent de aviaţie îşi curmă vorba, fiind nevoit să îi facă loc unui ţache care aducea o tavă pe care erau aliniate, în formaţiune de tragere, nişte pahare cu suc de lămâie. Copilandrul, posibil gimnazist, imposibil licean, deşi era progenitura lui Mike, nu avea de la el decât  privirea à la „Kill ’em all” şi „Ride the Lightning”, cu care Mihail-Cristian făcuse istorie în anii de Mocheta. Degeaba râdeau unu’ şi altu’ (adică Ion şi Vali), cum că nevastă-sa l-ar fi făcut pe copil cu vecinu’ – Mikey le reteza imediat vorba (şi, dacă ar fi avut la-ndemână, le-ar fi reteveiat picioarele):

– Bă, da’ sunteţi bătuţi în cap?? Păi, pe ce-a pus el mâna prima şi prima dată?

– Mi-e frică să aflu… făcea Psihedelicu’.

– Da’ degetu’? Degetu’ unde l-a băgat prima şi prima dată? se maimuţărea Noxu’.

– Ce sunteţi, bă, inapţi aşa? îi privea Mike, covăsit de lehămesit. (Faza cu „inaptul” o avea de la Nelu, dar asta puţin mai încolo.) S-a uitat aşa, la mine, de parc-ar fi vrut să spună „Metal up your Mike!” şi a zis „Ta-ta…”

– De fapt, a vrut să spună „Ta-ta… e vecinu’ Rică”.

– Un cap în gură… cu garnitură de fasole bătută, se făcea Nazarov spre Holloway, arătându-i pumnul.

– Gata… Bă… lasă-l să ne povestească. Zi, bă, Mikey, că eu te-ascult… chiar dacă ştiu adevărul…

– Ce adevăr?

– Că nu i-ai făcut pân-acu’ nici un test de paternitate, izbucnea Noxu-n râs.

– Eee, mai lăsaţi-mă, naiba, -n pace, se enerva MC Nazarov. (Aşa-i zicea Nelu: „Emsi Nazarov”, fiindcă soldăţoiului îi plăcea, din când în când, să facă din gură ritmuri de hip-hop.)

– Nu… Gata… Tăcem. Următoru’ care mai scoate-o tâmpenie pe gură spală WC-urile din camere, de la hotel. (Ion rânjea, căci ştia că Valentin era cel mai vorbăreţ dintre cei trei.)

– Deci, da… După care, a-ntins copilu’ mâna spre fereastră, către bass şi făcea „ăăă… ăăă…”, adică vroia să pună mâna pe el. (Psihedelicu’ se smuci, vrând să comenteze, însă îşi aminti ce l-ar fi aşteptat, aşa că se abţinu, mulţumindu-se a-i face semn bassistului să continue.) Aşa… Când i-am dat bassu’, odat-a-nceput copilu’ să râdă şi să se joace cu el… Aia e…

– Bă, Mikey, da’ nu cumva bassu’ era atârnat la fereastra aia care dă-n curte la vecinu-tău Rică? zâmbi textierul cu subînţeles, sfidând ameninţarea periei de WC. Ion începu să se tăvălească de râs:

– Vali, vezi că la mine-n cameră e blindaju’ gros pe peretele budei.

Ion-Marian Mierloi fusese impresarul Black Code-ului timp de vreo treizeci de ani, de la reînfiinţarea timişoreană, până la sfârşitul carierei formaţiei. Pe om îl chema Mierloi, iar Costi mereu făcea joc de cuvinte, spunându-i „Jean Merlot”, cu admiraţie, căci el le dăduse celor din Black Code obiceiul de a bea vin, mai cu seamă merlot şi pinot noir.

Deşi, după numele de familie, te-ai fi aşteptat să triluie, Nelu nu ştia să cânte decât la chitare, la ţambal cu distors, la acordeon şi la acel instrument tradiţional hawaiian care se cheamă ukulele. Costi se rugase mult timp de el să intre în formaţie, pe post de bassist, după plecarea lui Madagan, însă Mierloi refuzase, detestând să fie în centrul atenţiei.

Dacă formaţia Jeg Tzappeshlitz era admirată şi invidiată pentru textele sale, aceleaşi sentimente erau nutrite faţă de Black Code, însă în privinţa impresarului.

– Bă, avea Nelu-ăsta-n el o punctualitate şi un parolism ceva de speriat, îşi aminti Radu, jucându-se cu un flexor uitat pe masă de către copilul lui Mike. Dacă nu era brunet şi negricios, cu păru-ăla de amerindian, mai-mai c-ai fi zis că e neamţ.

– Bă, Radule, da’ el unde e-acu’? întrebă Mike.

– Prin porumbi, ridică Madagan din umeri. Ultima oară când am vorbit cu Costi, mi-a zis de Nelu că era prin Vietnam.

– Păi, ce căuta tocmai acolo?

– Dracu’ ştie… Cică i s-a pus pata să vadă cum e viaţa prin părţile-ălea: şi-a cumpărat o căsuţă şi o palmă de pământ, şi-acu-şi duce zilele prin ale coclauri.

– Bă, eşti nebun? începu Nazarov să râdă iepureşte. Păi, el nevastă, copii n-are?

– Mă… ba da, da’ a luat-o cu el numai pe soţie-sa…

– Calipsiţa? Sau cum o cheamă?

– Calipsiţa, da… Iar pe fie-sa a lăsat-o la soră-sa.

– Eeeeh… soră-sa… zâmbi Mihail-Cristian, visător. Dar, apoi, îşi reveni: cum, bă? Nelu are o fie-să?

– Daaa… de mult, chiar. A crescut-o bine – ştia copila cei patru „stâlpi” ai thrashului înainte să ştie cele patru puncte cardinale. Când a-ncercat sora lu’ Nelu s-o-nveţe „Căţeluş cu părul creţ”, ea i-a spus: „Da’ nu vrei mata să te-nvăţ eu <<Bring Your Daughter to the Slaughter>>?”, de era să facă infarct biata femeie. Da’ ştii că Nelu a făcut-o din greşeală, nu? zâmbi Radu-Florian cu toţi dinţii, precum Chewbacca.

– Cum, mă, din greşeală – ce-ai?

– Oricum – n-a avut niciodată gânduri de abandon.

– Da, mă. Ce? Nu-l ştiu pe Nelu? Da’ cum a făcut-o din greşeală?

– Aşa, bine. Erau ei odată-n turneu (mai încoace, după ce plecasem eu) şi le căşunase să fac-o paranghelie cu nişte fete din zonă. Da’ lu’ Nelu, nu ştiu de ce, i se pusese pata să facă pe abstinentu’ şi să nu folosească decât o păpuşă gonflabilă, pe care a numit-o, atunci, pe loc, Zambilica. Mi se pare că l-a şi sunat pe Ion, ca să-i spună şi să-l oftice.

– L-a sunat, da… întări Mikey. L-a trezit din somn. Îl vezi pe ăsta, pe Noxu’ (că mi-a povestit): tocmai când dormea el cel mai bine, aude „ţâr, ţâr, ţâr… ţâr, ţâr, ţâr…” Răspunde Clapeş şi se pomeneşte cu Nelu (care nu era nici el extraordinar de treaz, da’ din alte motive): „– Ce şuncile mele vrei, bă, la ora asta? – Bă… Noxule… hăh… ghici cine e sub mine… heheheeee… – Cine e, bă, somnambulanţo? – Zambilica, Ioaneeee!!!! – Mori, bă!…” şi a trosnit telefonu-n furcă, lovind, în acelaşi timp, cu mâna cealaltă, liberă. Ion crezuse că loveşte-n gol, da’ de unde – a nimerit-o pe Castela, care dormea cam pe marginea patului. Odat-a sărit asta de sperietură şi-a căzut jos din pat. Şi, pe urmă, ţine-te de box cu clăpăugu’…

– Da, mă, da’ pe fie-sa cum a făcut-o?

– Eee… Păi, în învălmăşeala de-acolo, Nelu n-a mai nimerit păpuşa, ci a nimerit-o pe una dintre fătucile venite pe la ei. Şi… înţelegi tu…

– Hăh… Păi… parc-a luat-o de nevastă pe-aia după ce l-a anunţat că e cu burta la gură, nu?

– Da. Că, altfel, s-ar fi ţinut de certuri cu ai ei. Da’ n-a stat mult cu ea – doi ani –, după care a cunoscut-o pe  Tina şi s-a căsătorit cu ea.

– Aşa o fi… căzu Radu pe gânduri. Bă, Mike junior… zâmbi el apoi către rezultanta dintre Mike şi Manuela.

– Nu mă team-asa, răspunse copilul cel peltic.

– Da’ cum te teamă? îl maimuţări Madagan.

– Carmen.

– Bă, eşti nebun???? zvâcni The Leprechaun către The Lucky Seven. I-ai pus nume de fată????

– Bă… hăh… eu eram undeva deasupra Oceanului Indian atunci când ei l-au botezat. Şi m-au sunat înainte de decolare: “Mikey, ce nume să-i punem?”, da’ eu atunci tocmai strigam o stewardesă, fiindcă vărsasem cafea pe pantaloni – ”Carmen!”. Ei, săracii, au insistat: “Bă, da’ e băiat!!”, da’ eu nu-i mai auzeam – urlam la aia ca disperatu’: “Carmen!!!! Carmen!!!!”. Şi, dac-au văzut că n-au cu cine discuta, i-au pus numele Carmen.

– Bă, eşti prost?… îşi înfrână Madagan un hohot de râs, de ruşine faţă de copil. “Doamna bassist Manuela Nazarov”, după cum glumea Ion, se făcuse roşie – ai fi zis că de ruşine, dacă n-ai fi văzând-o astupându-şi gura cu palma şi trepidând ca un frigider vechi. Bă… Carmene… îşi reluă Radu vorba, stânjenit… tu l-ai cunoscut pe Nelu?

– A venit pe la noi odată, după ţe a făcut tata chestia aia cu bathu-n dzer, afală, de i-au înghetat dedetele. A venit si s-a apucat la concurlth cu tata, la gătit. (Radu rânjea către Mike.) Da’ erau amândoi lupti în gulă de beti, asa că, dup-aia, tata si teilalţi maltoli n-au mai avut nevoie de thubtholu’ Pthihedelicului, pentlu lepetitii – aveam idholatia noastlă. Mâncale pe peleti.

– Bă, voi nu cre’ că ştiţi, da’ avea Nelu un talent la gătit… ceva de speriat. Păi, cărţile-ălea de bucate pe care şi le imagina Romi pe pieile femeilor gravide, cărţile-ălea ţi le gătea Nelu din scoarţă-n scoarţă. Da’ să vedeţi coincidenţă: toate gagicile lui aveau nume predestinate: Amalia (de-o porecliserăm noi “Sarmalia”), Tina (”Spaghettina”), da’ şi Manda (”Gămanda”) sau Calipsiţa (”Haplisiţa”). Mai ales cu Sarmalia a fost şou mare… Mai ţii minte, bă, Mikey, când am fost noi la Cheile Buţii şi ce-am făcut în prima seară?…

– Eeeh… zâmbi Nazarov cu toţi dinţii şi cu bărbuţa zbârlită de plăcerea amintirii. Ne făcuserăm toţi muci, iar Psihedelicu’ ne băgase-n cântări. Da’, spre sfârşit, aproape de spartu’ chefului, lu’ Lynx i s-a făcut somn. Şi zice: “– Bă, care veniţi spre cabană? – Io. – Păi, hai, Mikey, du-te-nainte, ca să luminezi drumu’.” Mă duc eu înainte, cu lanterna de la mobil aprinsă… mergem noi aşa… la un moment dat, aud o bufnitură şi ditamai fleoşcăitu’.

– Păi, ţe se-ntâmplase? (Radu râdea în barbă.)

– Ce să se-ntâmple… Căzuse Lynx în apă. “– Ce faci, bă, Psihedelice? Joci în Baywatch, de-noţi aşa? – Săriiiiţi, că mă muşcăvipera! Mă lovi şi ursu’!” Noi, când am auzit aşa, fuga la el, acolo, ca să vedem ce face.

– Înota ăsta de mama focului… I-am întins o mână, ca să-l trag afară, da’ el era ditamai omu’, aşa că era cât pe-aci să mă tragă el pe mine… “Nelule, hai să m-ajuţi!” A venit Nelu mai aproape, şi am făcut o miniechipă de tras la sfoară. Hai-hai, hai-hai… Până la urmă, l-am pescuit pe textier. Mike stătea cu lanterna şi dădea indicaţii… Aaau, Mikey, Mikey… îl privi Radu, dojenitor.

– Da’ Vali unde cădhuse?

– Într-un canal. După culoare şi miros, colecta numai apa menajeră din cabane, da’ poţi să ştii?…

– De-aia şi-l vezi pe Nelu: “Bă, Psihedelice, băăăă… căzuşi în… păcat.”

– Da’ de ţe urla el că-l muscase vipela?

– Păi, stai să vezi: el întâi s-a-mpiedicat de ceva pe-acolo. Apoi, s-a rostogolit câţiva metri, până în apă. Da-n timp ce se rostogolea, l-au înţepat nişte urzici pe la încheieturi – şi de-asta i s-a părut lui că l-a muşcat vipera. Iar, la final, când să cadă-n apă, s-a lovit la genunchi de un bolovan de piatră… Şi ăla cic-a fost ursu’, zâmbi Radu cu toţi dinţii.

– Bine, naiba, că nu s-a lovit la cap… făcu Mike, gânditor.

– Da… Dup-aia, a venit la mine şi la Nelu: “Băăăă… mă salvarăţi…” Şi – hait! – o-mbrăţişare de fiecare, de ne-a făcut fleaşcă.

– Si cum th-a terminat toată treaba?

– L-am dus eu şi Nelu la cabană, că-ngheţa, naiba, de frig pe-acolo… făcu fostul pilot militar.

– Nelule, Nelule… oftă Madagan după hoinar.

Madaganii nu mai stătură mult pe-acolo – Severina îşi aminti că nuştiuce rude de-ale ei aveau să vină în vizită a treia zi, aşa că a doua zi trebuia să pornească spre Văliug, ca să mai deretice prin casă. Dimineaţă, înainte de plecare, le lăsară vorbă Nazarovilor să îi anunţe când se întoarce Nelu, se pupăciră de rămas-bun, apoi femeia Radului se sui la volan şi plecară spre Semenic…

Nelu, după cum am spus, şi după cum îşi amintea Mike în urma de praf a celor doi programatori, era vântură-lume, însă, când se afla în România, stătea mai mult închis în casă, dat fiind faptul că lumea se uita la el ca la O.Z.N., din cauza puternicului accent american pe care îl avea, forţat fiind de călătorii să se descurce în engleză şi în germană. Ştia şi franceză, deşi nu o folosea decât în cazuri extreme, pentru că nu îi plăcea cum sună. “Ce, bă? Limba aia de cocote şi de pămpălăi? Să mă scutească.” Germană, după cum spuneam, ştia bine de tot, aşa încât Costi nu s-a mirat atunci când un cunoscut de-ai lui, auzindu-l pe Nelu cum se conversa cu un neamţ, a întrebat, cu admiraţie: “Cine e, mă, Goethe ăsta?”.

Pe Mierloi îl poreclise Radu „Se trageeee!”, deoarece îl depăşea în paranoia. Madagan, înainte să intre în Black Code, credea că el era borna kilometrică supremă a paranoiei, dar bassistul nu îl cunoştea pe impresarul cel amerindianosimil… Pentru el, chiar şi o aburire de geam era semn rău. De aceea, odată, în pauza unuia dintre filmele de groază pe care obişnuiau să le privească acasă la impresar, Costi şi Radu, văzând că Nelu adormise, se apucaseră să facă din gură zgomote de arme de foc. Atât i-a trebuit lui Mierloi… A sărit în sus de era mai-mai să dea cu capul de tavan:

– Se trageeeeeeee! Pivniţa, pivniţa! şi s-a repezit către chepengul beciului, pe care era pe punctul de a îl deschide, dar, chiar în momentul acela, i-a auzit pe martori râzând în spatele lui.

Nelu era unul dintre acei oameni pe care, dacă i-ai fi lăsat în buricul deşertului, numai în pantaloni scurţi şi în tricou (cu Dream Theater – se-nţelege; aaa, nu se-nţelege? Eh – trebuie să ştiţi de-acum încolo), în trei-patru zile, ţi-ar fi construit o cazemată; ba mai mult: ar fi început să vândă, la uşa ei, floricele de porumb, suc de portocale, bragă şi simiţi pentru semiţi, hamiţi şi, în general, orice hămesiţi care s-ar fi întâmplat să treacă pe acolo.

Ion-Marian, după cum povesteau cei doi foşti bassişti, avusese, la viaţa lui, tot felul de prietene pentru care talentul lui la gătit îşi găsea o finalitate: mâncăcioase, dar şi unduioase; vreo două cam desuete, dar cu mult talent la cântat şi la dansat menuete. Una dintre ele, cu precădere, rămăsese în memoria colectivă martoricească: Antoaneta. Care Antoaneta – surprinzător – gătea cot la cot cu impresarul cel negricios. Mai ales îngheţată gătea, astfel încât Black Codes-ii o denumiseră (cu bucurie, fiindcă aveau din plin parte de îngheţată atunci când treceau pe la cei doi Mierloi), o cognumiseră (cum glumea Alex “Grinderu’ ” Brânzan, vocalistul de atunci, fiindcă el fusese cu ideea poreclei) Toneta şi, ceva mai rar, Tonica. Deci, “Toneta”-n sus, “Toneta”-n jos, zâmbete sincere şi complimente şi mai şi, iar muzicienii lui Nelu făceau burţi de la îngheţatele femeii…

Dar era ceva ciudat cu ea: atunci când o apuca uimirea, o apuca, nu glumă: rămânea nu doar holbată, ci înţepenită. Da, da, da: înţepenită ca un vas intrat prea adânc în uscat. Şi înţepenită nu ca tot omul uluit, ci aşa cum o surprinsese viitura mirării. Grinderul, care, în afară de cântat, se juca cu cadavre (era medic legist) şi îşi făcea mari delicii din lucrurile morbide, a observat treaba asta şi, la un moment dat, pe când erau toţi acasă la Nelu, în faţa unui film de groază, a început să râdă:

– Ăăhăhă, ăăhăhă…

– Ce-ai, mă, bâţâitule? Băuşi gaz? îi dădu Nelu cu palma peste spate, ca la înecaţi.

– Hăhăhăhăăăă… continua vocalistul să dea de-a dura vălătucii de râs. Uită-te la Catatonica, abia putu omul să arate cu degetul, că se prăvăli pe podea, tăvălindu-se de râs.

Femeia Nelului înţepenise bine de tot şi degeaba dădu Costi să o zgâlţâie – Mierloi îl opri:

– Lasă, că-şi revine ea…

Brânzan se tăvălea în continuare, în asedii de râs, şi o arăta cu degetul pe îngheţată – îngheţata de Tonica:

– Catatonica… Catatonica… făcea legistul, care făcuse asocierea cu catatonia.

Peste ani şi ani (şi câteva luni, acolo), Constantin Corniţescu avea să îşi amintească de femeia cea ciudată a lui Nelu, şi le-a povestit martorilor adunaţi în jurul căpisterei celei de-un stat de om (de om prost, în cazul acesta, fiindcă el singur s-a adus în situaţia respectivă) în care stătea Psihedelicu’, tot înţepenit, dar din cu totul alte motive.

– Bă, voi ştiţi cum înţepenea? căscă povestitorul ochii, pentru emfază. Uite-aşa – şi Costi mimă câteva poziţii în care o văzuse pe Tonica.

– Păi, de ce-nţepenea, mă? Era neunsă? rânji Ion de pe scaunul lui, făcându-l pe Mishu să tresară din melancolie şi să îi privească pe cei din jur cu o uimire deopotrivă tâmpă şi amuzată.

– Nu, bă – nu fi idiot. Aşa înţepenea ea. Nelu a dus-o de 2-3 ori la doctor (îi era să nu aibă ceva la cap), da’ ăia au zis că aşa e firea ei – s-o lase-n pace.

– Păi, stai, mă… încercă Bogdan Popescu, zis Ozzy, să îşi amintească: nu e aia de care ziceai tu că era pesimistă până-n măduva oaselor?

– Aha… Aia, aia… zâmbi Costi către sunetist (Popescu nu se lăsase de meserie – el era deasupra oricăror înfiinţări şi desfiinţări de formaţii – îşi găsea de lucru oricând). Radu i-a spus odată: “mă, Toneto… dacă mâine-ar izbucni un război mondial, tu ai începe cu pesimismele tale (”că vai, că ce mă fac, cum o să supravieţuiesc”…), da’, la trei-patru zile dup-aia, te-am vedea dictatoare…” Şi asta ştiţi de ce? Pentru că aşa i se întâmpla mereu: înaintea fiecărui pas important (la şcoală, la serviciu, în viaţă, în general), se plângea… Adică nu că se plângea, da’ n-avea-ncredere-n ea: o angoasa iminenţa pasului: “că să vezi, că nuştiuce…” şi, pe urmă, te pomeneai cu ea că îţi spunea aşa, în treacăt, ca rubrica de fapt divers: “mai ştii faza cutare? Am reuşit”… Aşa e, mă, Radule? Unde eşti?…

Pe Radu îl cam luase ameţeala de la aerul închis de acolo, aşa că ieşise cu Mike şi cu Nelu pe-afară, ca să îşi dea cu apă pe faţă – parte din cauza sus-menţionată, parte pentru că nici acum nu îi venea să-şi creadă ochilor, despre ce făcuse Lynx Holloway.

Mishu vru să le povestească martorilor ceva, dar se abţinu, gândindu-se că nu mai are rost să dezgroape tot felul de lucruri care fac nasul să cârnească… De fapt, omul să cârnească din nas, dar mă-nţelegeţi… Într-o toamnă metalogenă (mai precis, heavymetalogenă, adică dând oamenilor o vreme de-ţi venea să te-ncălzeşti la foc de chitare, tobe şi, eventual, voci, în sunetele lor de metale grele, să te încălzeşti frecându-ţi mâinile, suflând în ele şi întrebându-l pe cel de lângă tine: “– Ce zici, Texteş? Punem de-un cântec din strofele-ăle-ale tale? – Punem, Clapeş, punem”), într-o astfel de toamnă, bună de făcut autocritica (atât tu, cât şi ea), Ion-Marian Mierloi, cu o căciulă îndesată pe cap şi cu părul lăsat liber pe spatele gecii cu The Offspring, aştepta răbdător ca un slăbănog creţ şi perciunat să îşi termine pendularea cu placa într-un semicilindru pentru skateri (”juma’ de ţavă” sau “ţăvuşcă”, cum îi spunea Mishu).

– Ce faci, bă, Mishule? veni impresarul spre el cu braţele deschise. Hai, să trăieşti.

– Oooooooo… salutăm Mierloiu’! se hendrici Mishu până la urechi. Hhhhîî! se opinti el, ridicându-l pe Nelu.

– Bă… nu te-am mai văzut de la eclipsă… îl privi Nelu cu admiraţie.

– Care eclipsă, mă? se contrarie Mishu.

– Aia din Mexic, de-acu’ cinci ani.

– Aaa… Heh… Martorie… Da’ ce? Tu tot în Mexic ai stat de-atunci pân-acu’?

– Eeeh… în cea mai mare parte, da… făcu Nelu, stânjenit, nevrând să intre în detalii.

– Bă, Troţki, băăăă… râse Mihai, admirativ.

– Taci, mă – dă-ţi peste  gură, că ăla a murit acolo! se repezi Nelu, superstiţios.

– Bine, retrag.

– Băi, Printzule, prinse impresarul a vorbi după ce se mai linişti… De ce venii pe la tine: a plecat Grinderu’…

– Oaaaa… izbucni Printzu’, nereuşind să îşi ascundă entuziasmul. Ştia deja de plecarea lui Alexandru Brânzan şi avea răspunsul pregătit, bănuind că, într-un fel sau altul, Ion-Marian avea să ia legătura cu el. Uite colo: îl vezi pe ăla cu căciula cu urechi şi pantaloni de camuflaj?

– Da.

– Ăla cu bărbuţa aia de zici c-a pupat o capră.

– Da, mă, da.

– Eh – tu ştii cum cântă ăla? Cum poate băiatu-ăla să grohăie şi să chiţăie? (Nelu îl privi neîncrezător.) Vai de mine… Zici că l-a făcut mă-sa cu un polizor.

– Bă… hăh… nu, mă… Adică… nu ştiu… să-ncerc – să vorbesc cu el… Da’ tu? Tu ce zici?

– De el? se prefăcu Mishu că nu înţelege.

– Nu, mă. De cântat la noi în formaţie.

– Bă, eşti cu nervii? se prefăcu Mihai Bercea mirat, ca în faţa unuia care nu îşi dă seama de ceva evident. După şaişpe ani de cântat cu ei, crezi c-o să le fac şusta şi-o să plec, aşa… ca şoferu’ de la locu’ accidentului?

Câteva secunde, se semănă o tăcere pe ogorul dintre cei doi roacheri, tăcere cu ochi mierloici cât ţintele de darts. Apoi, Nelu îşi reveni brusc:

– Bă, vere, numai ghinioane avusei azi! îşi ridică el mâinile a consternare furioasă. Mă dusei să-mi cumpăr bicicletă – nu mai aveau de care vream eu. Luai tramvaiu’ ca să vin aici – dădu vatmanu-ntr-o maşină şi trebui să cobor şi să merg pe jos, că stătu de mă găsiră dracii. Şi, acum, şi tu mi te pui de-a curmezişu’. Lasă-mă, vere, -n pace, că mor aici… Mor şi înviu a treia zi, după scripturi, făcu Nelu, congestionat, iar Plodu’, când îi văzu figura, se abţinu să râdă. Lasă-mă, naiba, -n pace, îşi smuci el braţul a ciudă, într-un gest care se vrea de “adio”. Se întoarse pe călcâie şi plecă bombănind şi fluturând din mâini, privind în jos, ca şi cum ar fi certat dalele aleii.

Stelu’ ridică din umeri şi îşi reluă pendulatul pe jumătatea de ţeavă a skaterilor, fredonând “I’ve been working on the railroad”.

După întrevederea Mierloi-Bercea, cel dintâi îşi rugase formaţia să nu bată toba. Nu de alta, dar nu vrea să strice relaţiile cu Psihedelicu’ şi cu muzicienii din jurul impresarului. Dar Mircea, care, de-a lungul anilor, ţinuse legătura cu Ion şi cu Mihai, îl sunase pe clăpar şi, cu glasul jumătate, îi spusese:

– Bă, Ioane… mi-e jenă să-ţi zic… da’, pe de altă parte, îmi pare bine pentru el, că s-a ţinut tare… În sfârşit… E om ca lumea – să ţineţi de el…

– Ce e, mă?

– Eeeh… Mishu…

– Ce? A fost în război? Ce-a făcut? întrebă The Nox, din ce în ce mai nedumerit.

– Eeeh… A fost Nelu pe la el… că cică să viniă la noi…

La capătul celălalt  al undei, se auzi un urlet epocal: Ionelio îşi dăduse cu ciocanul peste degete.

– Ce făcuşi, mă??

– Pe dracu’ făcui… Îmi dădui cu ciocanu’ peste degete.

– Păi, ce faci acolo?

– Cuşcă pentru câine.

– Păi, ce? Ai câine?

– Aaa… nuuu… Mă mai joc de-a sadica şi masochistu’ cu Castela şi-mi place să stau în cuşcă, legat.

Mircea începu să râdă contrariat.

– Bă, vere, lasă-mă, că am treabă, făcu Ion, ursuz. După ce că mă sunaşi ca să-mi dai veşti proaste, mă mai şi-ntrebi

tâmpenii.

– Păi, stai, mă…

– Pa. Şi Noxxie închise telefonul, aruncându-l, cu scârbă, mai încolo, după care se duse să ţină degetele în apă rece, ca atunci, la Revelionul 2009, după ce se arsese cu apa de la cafeaua pentru Psihedelicul cel beat.

La vreo zece ani după ce Valentin fusese îmbuteliat, acel specimen de martor, acel zăcământ martorifer numit Mishu The Prince stătea singur în casa lui de veşnică martorie, pe o stradă încă pietruită, căptuşită pe ambele părţi cu nişte castani de-ţi venea să-i pupi, de frumoşi ce erau. (Dintre toţi roacherii statuisto-mochetişti, Mishu era singurul care nu îşi schimbase niciodată casa (bine – înainte de a o cumpăra, stătuse vreo opt ani cu chirie – în prima fază, din lipsă de bani, apoi, din inerţie), în ciuda ameţitor de multelor ciurde de paparazzi care se învârtiseră pe-acolo de-a lungul anilor.) Veta murise între timp, Ion de şi mai multă vreme, Mike dispăruse de câteva săptămâni cu Grinderu’ deasupra Siberiei, iar Plodu’ nu mai avea chef de nimic, decât, poate, de nişte bere cu ketchup picant, suc de mere şi mujdei, dar îi era prea lene să prepare amestecul.

Mihai stătea, deci, în casă, prijunit de pervaz (mereu rânjea când îşi amintea cum făceau Vali şi Romi pe ţăranii), privind zăpada din curte, care îl chema să o dea cu lopata. Printzu’ stătea ca martoru’, dar avea în el nu atât lene, cât o ditamai fronda faţă de neaua de afară şi se gândea: “Eh? Ce-o să-mi faci? O să mă-ngropi? Dinspre partea mea, poţi şi să…”

Dar se opri, căscând teribil ochii şi gura încă plină cu dinţi. Puse mâna pe telefon.

– Bă, Radule?

– Eh.

– Iar te sâcâi. (Stelu’ tocmai se despărţise de el pe messenger.)

– Nu mă sâcâi, mă – zi.

– Tu îi mai ştii pe copiii ăia de care ziceai că spun poante pe scenă?

– Băăă… N-am zis că-i ştiu eu – Costi îi cunoaşte. Unu’ e chiar rudă cu el.

– Aha. Eh… bine. Mersi că-mi spuseşi.

– Da’ de ce?

– O să vezi. Vorbesc cu Costi şi te sun dup-aia. De fapt, după ce vorbesc şi cu puştii. Îţi spun mâine… poimâine, cel mai târziu.

– Treaba ta…

– Hai. Te-am pupat. Mersi, înc-o dată.

– Papa… N-ai pentru ce.

Mishu iar rânji, gândindu-se la cât de mult îl dresase Severina pe bassist: nu mai era ăla iute la mânie şi cu lungi perioade de posăceală, de pe vremea când rupea scena-n două (atât cu ei, cât şi cu Black Code-ul). Se lăsase şi de fumat… Era om de casă, ce mai… Vru să se oftice pe Ion, pe motiv că multă vreme îl numise pe Radu “rotaşul Severinei”, dar îşi aminti că pe clăpar nu mai avea cum să îl afecteze ciuda lui, fiindcă…

– Ce faci, meştereeee?? se entuziasmă Printzul.

– Băăăă… dormeam… Îmh… Am fost aseară la o nuntă… Vai de puterile mele…

– Mai poţi, mai poţi, ă? râse Mishu cu subînţeles.

– Zi de ce mă sunaşi, gemu Costi din nou, cu somnu-n nas. În sinusuri, de fapt – acolo îşi simţea el morfismul. Nununuuu… Costi, când spunea “morfism”, nu se gândea defel la formă, ci la somn. Prima dată îi spusese asta în glumă lui Nelu Mierloi, atunci când el încercase să le explice Black Codes-ilor morfismul din matematică (numai aşa, ca să se dea ciumeg), dar, cu timpul, Corniţescu răspândise sensul cel nou printre martori.

– Dă-mi, te rog, număru’ unuia din trupa aia de umor, te rog.

– Hai, că-ţi dau…

Şi, după ce  îi dictă numărul, Costi se scuză şi se întoarse pe partea cealaltă în pat, lăsându-i să îi scape o flatulaţie, însă înainte de închiderea telefonului, fapt ce îl făcu pe Mishu să râdă cu gura până la urechi.

Trei săptămâni mai târziu, în seara zilei de 29 decembrie 2064, pe scena principalului (şi principialului, căci, de când era sponsorizat de Mishu, nu mai lăsa să fie puse-n scenă tot felul de mizerii)  teatru din oraş, patru copilandri de liceu (în care Printzului i se părea că vede muguri de statuismo-mochetism) ţineau scenete comice sub o pânză imensă, pe care erau proiectate diverse imagini cu Psihedelicu’. Pasămite, se comemorau (de către cine îşi mai aducea aminte, ce-i drept) zece ani de când Holloway se îndopase cu somnifere, iar Mishu se gândise să nu stea ca martoru’, ci să îl pomenească în felul lui. „Bă, Lynxule”, vorbise el după ce închisese Costi, privind poza impresarului de pe studio, în care Vali îşi băga limba într-o nară, „să fac şi eu ceva în cinstea ta, că mâine-poimâine ne-ntâlnim şi parcă văd că mă iei cu miştouri: <<Ce faci, bă Printzule? Ai stat ca martoru’ – n-ai dat nici măcar o tură de bloc cu bicicleta în amintirea mea… >>” Şi Mihai îi zâmbi cu nostalgie  texteşului cel bărbos din poză. Dar zâmbetul îi îngheţă: pentru o clipă, i se păru că figura din poză îşi mută limba dintr-o nară în cealaltă. Stelu’ se scutură puternic – nu era nimic. Nu putea spune cu certitudine că nu fusese nimic, ci doar că nu era nimic.

Trei săptămâni după aceea, deci, pe patru scaune grele, din metal, lipite de perete, împrumutate de către soţia lui Costi, din atelierul acestuia, Plodu’ râdea cu lacrimi de băieţii de pe scenă, alături de Romi, Radu şi Nelu, după ce, la începutul spectacolului, fuseseră destul de reticenţi: Costi nu putuse să vină, deoarece, după ce vorbise atunci cu Mishu, nu mai putuse să se trezească – lui Mihai, dar şi Lizei-Balizei aproape că le era ciudă pe el, că nu fusese în stare să fie un modern în moarte, după ce ajunsese un clasic în viaţă. Liza era soţia lui Costi, poreclită Baliza, de către Nelu Mierloi, nu fiindcă ar fi fost grasă (nu era, deşi martorii iniţial la asta se gândiseră, înainte să o vadă), ci pentru că mereu îl însoţea – de aceea, chitaristul putea fi oricând reperat după ea, ca nordul după busolă. Cu care nord şi începea să semene Constantin-Eusebiu, atunci când martorii făceau prea multă bâză pe tema soţiei lui cea cu figură de copil – altă direcţie de miştocăreală pe seama martorului.

La un moment dat, după un moment de suspans, unul dintre comedianţi spuse o poantă atât de hazlie, încât Nelu izbucni în râs, aruncându-şi capul pe spate şi izbindu-l de spătar.

– Bă… Nelule… încercă Romi să îl trezească, zgâlţâindu-l puţin. Bă… îl lovi el uşor peste obraji.

– Lasă-l, mă, că leşină – îşi revine el, îl linişti Radu.

Dar Mishu sări ca ars de la locul lui:

– Bă, sunteţi idioţi?? Hai cu el afară, să ia aer.

Cinci zile după aceea, în rezerva în care Nelu zăcea în comă, medicul îi anunţă pe martorii şi martoriţele adunaţi în jurul patului că Black-Code-impresarul era la fel de mort precum Costi, a cărui poză Printzu’ o purta în buzunarul hainei de la costum. Mishu simţi că-i fuge pământul de sub tălpi… Scoase din acelaşi buzunar o ploscă în care ţinea nişte vin de pe bolta de acasă şi vărsă puţin din el. Ceilalţi trei înţeleseră…

– Măcar muri râzând, încercă Romi să le zâmbească în chip de consolare.

Odată ajuns acasă, Mihai-Emilian închise uşa atât de uşor, de parcă ar fi vrut să îi spună: „Tu să stai aici, cuminte… Să nu pleci, ca Nelu…”  Uşa scârţâi cuminte, urmată de pocnetul întrebător al întreruptorului, de parcă l-ar fi întrebat pe Printz: „Ce ţi se-ntâmplă, Mishule?”. Pantofii şi papucii aproape de la sine se schimbară între ei, nevrând să îl necăjească pe Stel mai mult decât era atunci.

Plodu’ se aşeză pe marginea patului, cu falca în mâna sleită de puteri, şi se privi în oglindă:

– Şi Mike şi Alex şi Costi şi Nelu… Nu se mai poate. Nu se mai poate fiindcă nu se mai găseşte… aproape nimeni. Printzule, tu de ce mergi cu frâna de mână trasă? rosti el, într-un târziu, parte cu dojană, parte cu durere.

A doua zi după-amiază, după ce se trezi dintr-un somn la fel de greu precum cel de după moartea Marghioalei, Mihai se duse la barul-glob pământesc din sufragerie şi învârti de el. O dată, de două ori… Vânjos. Fără să se uite. Hop! Puse degetul.

– Sicilia? se uită lung Mishu la insula pe care o nimerise. Eh… cum mi-o fi norocu’…

O jumătate de an mai târziu, Mihai-Emilian îşi elibera nările din lanţurile mirosului de tuş de imprimantă, aşternut pe actele pe care trebuise a le face ca să vândă tot ce avea în România. O lună după aceea, privea ţara prin hubloul avionului de Palermo…

A n(n+1)/2-a dendrită: Căderea Berceantinopolului

Mihai-Emilian Bercea, profesor doctor rockcent, nu a murit călcat de submarin ori muşcat de varice de către un rechin, aşa cum glumea cu el Romi, autozis Malvictus The Guitar Tamer, când se aflau la priveghi la Ion:

– Bă, Romi… ce n-aş da să am şi eu parte de o moarte ca a Noxului…

– Bă, Printzule… pe tine ori te calcă submarinu’, ori te muşcă rechinu’ de varice. Altfel, nu văd cum.

Ultima oară când am pomenit de Mishu, el stătea pe fotoliul lui cel electric, bâţâindu-şi picioarele precum un vânt uşor bâţâie o barcă, şi tocmai îl pusese pe Iorgu să o cheme pe Alda, italianca de nebraskă-sa (aşa glumea Plodu’ cu ea: „Tu, Aldo, ai o ditamai dragostea pentru mine – mare cât statu’ Nebraska”). Până când cei doi aveau să se întoarcă, Stelu’ ţinea în mână o pungă cu sticksuri, din care scotea câte unul, îl ţinea în gură ca pe o ţigară, iar abia mai apoi începea să îl mestece. Şi, tot sticksăind aşa, îşi aminti râzând de Psihedelic – cum îl făcuse el pe Nox să se lase de fumat… Pârtzu’ cedase relativ uşor, dându-şi seama că, dacă nu se lăsa, avea să se rupă lanţul, iar găleata, cu vocea lui în ea, urma să cadă în fântână. Ei bine, cu Ion, fusese altceva: Vali îi făcuse cadou de ziua lui o tabacheră mărişoară, unde putea încăpea cu uşurinţă o bandă de gloanţe – darămite un pumn de ţigări. Într-o seară, erau în culise, aproape de momentul intrării, când Ion a simţit o uşoară nevoie de a fuma.  Normal – a deschis tabachera şi, până să se dumirească ce şi cum şi că o scăpase din mână, o şopârliţă fugea speriată pe lângă bocancul lui.

– Ne cerem scuze că nu suntem toţi – se auzea, zece minute mai târziu, vocea lui The Prince pe scenă –, dar clăparul nostru cel de toate arpegiile tocmai ce a mâncat iaurt cu bere, iar acum… acum, are multe să-i spună WC-ului.

Publicul râdea, dar Ion avea jumătate de măruntaie în gât şi nu putea să zică “mau”. Abia după ce trecu pe lângă el Marghioala, Noxu’ se trezi:

– Un’ te duci?

– Eşti nebun? Pe scenă.

– Stai. Stai aşa.

– Ecce homo clapiens! exclamase Pârtzu’, văzându-i pe cei doi intrând, iar locul pieselor de blues de la-nceput îl luaseră cântecele de thrash, printre care formaţia îşi obişnuise publicul să audă mai vechile bluesuri.

– Aaa… Bine că venirăţi, zâmbi Printzu’, cu dinţii care îi rămăseseră, către Alda şi Iorgu. V-am povestit de Marghioala?

– Ceva-ceva… răspunse Alda, care, de când stătea cu Pârtzu’, prinsese binişor româna.

– Da… că a fost vocalistă la voi nişte ani… adăugă Iorgu.

– Aaaa… A fost pomina lumii cu ea…. Şi cu ea, şi cu Gabi Orinovrei, şi cu Sandu Glissandu…

– Lasă. Zi de ea întâi.

– Păi, da. O ştiam – şi eu, şi Vali – de la Ion. El o aducea pe la statuie şi Mocheta, după ce terminau orele. Asta un an numai (când era Ion într-a zecea şi Marghioala într-a noua), că, dup-aia, Ion a trecut într-a unşpea şi avea dimineaţa, nu ca Marghioala, după-masa. Şi, dacă nu mai aveau program comun, n-a mai venit fata pe la Mocheta. De altfel, nici nu prea mai era lume pe-acolo: Psihedelicu’ plecase la facultate, eu intrasem într-a douăşpea… Şi nu eram miserupist, ca Lynx, să stau şi să pierd vremea pe la statuie, când aveam o cârcă de-nvăţat. Mai mult decât avusese el la vremea lui, cu un an mai devreme, pentru facultatea aia la care urma să dea admitere. Mă rog… Ideea e că am luat-o-n formaţie, că se gândea Vali cum ar fi să avem şi o voce de femeie pe-acolo… Şi Ion şi-a adus aminte de ea. Tipa, între timp, terminase Conservatorul la Timişoara, se angajase la Opera de acolo şi o ducea destul de bine, cu trei turnee naţionale pe an. Era soprană. Noi ţinuserăm cât de cât legătura cu ea. Noi… Mai mult Vali şi Ion decât mine. Da’ nu cine ştie ce – “bună, bună, ce mai faci?, bine”. În tot cazul: ştiam unii de ceilalţi, ce ni se-ntâmpla. Şi-odată-l vezi pe Holloway că-şi ia telefonu’, formează un număr şi-ncepe – cu glasu’ lui rârâit, aşa… –:

” – Rondo pour un trombone bouché avec du jambon.” (”Rondo pentru un trombon înfundat cu şuncă”, traduse Mihai pentru cei doi.)

– Hai, lasă, că nu rimează, l-a luat Marghioala atunci peste picior pe Valentin.

– Eh… bine că nu râmă.

– Păi, da…”

Din vorbă-n vorbă, Psihedelichioru’ (îmi vine şi-acu’ să râd când mi-aduc aminte ce ne-a povestit el odată, că se făcuse muci din lichior, amestecat cu vodcă şi cu bere, şi dăduse la raţe o noapte-ntreagă) a-ntrebat-o: “Auzi, Maria? Nu vrei să cânţi cu noi?” La care s-a lăsat tăcere. (Vali pusese telefonciu’ pe şpicher… aşa… şi se-auzea-n cameră ce vorbea tipa.). Zice soprana:

” – Păi, nu ştiu… Să plec eu de-aici…

– Păi, ce? Îţi plâng copiii de foame? a clipit Vali către noi.

– Eeeh, copii… N-am eu copii. Nici măcar nu m-am măritat. Martoriţă de Mocheta, ce vrei!”

Şi râdea. Ion ţinea-n mână o sticlă de o juma’ de litru de Cola şi, când a auzit că Marghioala era nepirostriită, au început să-i lucească ochii-n cap de bucurie şi, nebăgând de seamă sticla, s-a pornit să dea din mâini şi n-a durat mult până când i-a făcut lu’ Romi pe pantaloni o hartă politică a lumii.

” – Ho, bă, clăparule, băga-ţ’-aş sticla aia-n gâlci!

– Staţi mereu, mă!

– Ce, mă, e şi Ion pe-acolo?

– Nooo… Mă uitam la un film porno în care joacă el. Normal că e şi Ion aici. E toată formaţia. Ce? Sunt de capu’ meu?

– Aha. Şi ei ce zic?

– Că Venus e-n conjuncţie cu Marte. Ce dracu’ să zică?? Zic că vor să vii.

– Aha.

– Păi, da.”

Iarăşi tăcere.

” – Deci, vii sau nu?

– Stai, că uite… Iaaa… Ia uite ce-i face fetei mârlanu-ăsta de Juan Carlos.

– CE FAAAACI???? Nouă ne ţâţâie fundu’ pe-aici, şi ţie-ţi arde de telenovele? Ia uite, vere, cu cine pierd eu timpu’ şi minutele…

– Stai mă… Ho! Ho, că vin.

– Bun.”

Şi i-a spus ăsta unde să ne găsească, a zis şi ea când poate să vină, şi venită a fost. Două luni mai târziu, apăream cu ea pe scenă la Târgovişte.

Au fost vremuri grele… Ţin minte şi-acu’: venea Psihedelicu’ la noi: “Bă… peste-o săptămână, cântăm la Baia-Mare.” Repetam noi trei zile, ca robii, da’, dup-aia, rupeam scena la maramureşeni. Jar mâncam. Apoi, şase-şapte ani mai târziu: “În şase luni, să fiţi gata, că mergem la München. La Bayern, Printzule”, zâmbea el către mine, ştiind cât de legat eram eu de echipa lor de fotbal şi cum oftasem eu luni în şir după ce se retrăsese Oliver Kahn, portarul. Tu nici nu te născuseşi, Aldo, când s-a retras omu-ăla… Eh. Venea Psihedelicu’ şi zicea: “Peste trei săptămâni, cântăm la Oradea”, da’ numai Dumnezeu ştie ce păţea sufleţelu’ lui până să obţină un contract: cât stres, câte târguieli, câte hârtii… Dacă n-ar fi avut un sac de box acasă, la patru’ş’cinci de ani, era mort – claca ori, în cel mai spectaculos caz, se-nrola iar, în timpul serviciului, se-mpuşca sub bărbie. Ori poate-şi băga capu-n vreun storcător de fructe.

N-am avut de nici unele la-nceput… În anu-ăla, 2009, când ne-am adunat toţi trei la Bucureşti, când a venit, adică, şi Ion la facultate, dintre noi trei, numai Vali lucra – se angajase la nuştiuce firmă de relaţii publice şi dracu’ ştie ce făcea… El zicea că organizează evenimente… conferinţe, alea-alea… era ciumeg – ‘ceai că cine ştie ce maestru de ceremonii era… A pornit de jos şi el, ca noi… Păi, eu ce făceam? Eu eram corector la “Zbirul Mătreţii” – era un ziar care apăruse atunci, nimeni nu ştie cu ce resurse, da’ toată lumea-l citea, ca pe Ion Creangă. Era un ziar care, de bine, de rău, mai însenina lumea: le dăea oamenilor ceva de duh să citească… Băi, şi ce duh!… Îmi amintesc că era unu’, Severică Popescu – semna Pax Draconi, ca să se dea ciumeg –, care îşi ucisese nevasta, minuţios şi paşnic, ca un Mahatma Gandhi matematizat, pentru simplul motiv că îi gătise o omletă fără şuncă (da, Aldo, există şi oameni de-ăştia, nu te mira) şi jucase, la proces, rolul îndureratului, al omului care îşi găsise nevasta ucisă – da’ magistral, nu aşa! – şi fusese lăsat liber. Jucase la proces ca la poker. Da’ şi avocatu’ lui pledase de balamuc… Tu-nţelegi, bă, Iorgule, ce-nseamnă asta?? E ca şi cum tu, ca portar, ai degaja, iar sărăcia aia de minge ar nimeri tocmai în poarta opusă. Tu-nţelegi, bă? Şi Mishu-ncepu să râdă accelerat, ca un tren care pleacă din gară, suprapunându-se, întrucâtva, peste răspunsul româno-italianului cu nume de provenienţă greacă:

– Da, papà (aşa-i zicea el bercificului de Mihai), înţeleg, răspunse Iorgu, în mintea căruia încolţea ideea că soarele era prea puternic pentru tată-su.

– Da, mă… Şi-aşa, că m-apucai să vă povestesc de Vali… Ce s-a mai bucurat el, săracu’, când ne-a văzut pe-amândoi – pe mine şi pe Ion – în Bucureşti, în acelaşi oraş cu el…

” – Băăăă”, zice (parcă-l văd şi-acu’: cu barba aia a lui care, când creştea prea mult, începea să fie blondă pe la vârfuri, ca şi cum abia şi-o scosese din alge… ca un Poseidon al impresariatului de rock, he-he-he-he!), “voi mai vreţi să cântaţi?

– Da, bă, de ce să nu vrem?” întreba Ion, a cărui înfăţişare, cu anii, îl aducea tot mai aproape de cea a lui Meatloaf. “Vrem.

– Păi, dacă vreţi, atunci tre’ să puneţi osu’ la muncă, bă”, a făcut Lynx ochii mari şi s-a uitat la noi, adică “da sau nu?” “– Da, mă”, am zis eu şi Ion într-un glas.

” – Păi, atunci, hai.

– Unde?” a-ntrebat Noxu’.

” – Să căutăm baterist, bassist, chitarist solo, chitarist armonic…

– Şi noi?

– Şi voi, mă, da’ singuri, ce-aţi vrea să faceţi? Vangelis Experience? Nox ‘n’ Prince Pouring Rain Blues Band? Vreţi sau nu să fiţi şi voi o formaţie în rându’ lumii?

– Da, bă, Psihedelicule”, am răspuns eu.

” – Bun, atunci.” Şi nu l-am mai văzut patru zile de-atunci: o joi, o vineri, o sâmbătă şi-o duminică. Da’, după patru zile, s-a-ntors cu două feţe noi: Gabriel Onofrei şi Alexandru Melcioiu. Tot Ion a fost omu’ care, după şapte ani de Jeg Tzappeshlitz (de formaţie, carevasăzică), a propus-o pe Marghioala… A fost circ cu Marghioala!… I s-a urcat la cap celebritatea, a ajuns să gândească c-o să-mpărăţească Pământu’…

– Şi ce s-a-ntâmplat cu ea? întrebă Iorgu.

– Stai să vezi… Ion ne-o prezentase nouă, celorlalţi martori, încă din vremurile statuiste, că o cunoştea din liceu.  Le mergea gându’ la prostii, şi lui, şi ei – credeau că urma să facă amândoi un yin şi yang al rockului… nevoie mare… Da, bă… Şi, cum vă spusei, a luat-o Psihedelicu’ pe Marghioala-n Jeg Tzappeshlitz… A luat-o, frate… Pentru că, abia opt ani mai târziu, şi-a dat seama Vali ce greşeală făcuse…

– De ce? se nedumeri Alda.

– Păi, de ce nu? O dată cu trecerea lunilor, lu’ Ion începuseră să-i joace ochii când o vedea pe Marghioala – mai dihai decât atunci când vorbiseră la telefon ea şi Lynx. Iar vocalista, văzând aşa, a-nceput să profite de el… ca de profiterol, he-he-he-he… Când avea câte-o poftă, odat-o auzeai: “Ioneli-o-o-o-o-o”, cu o-urii pe diferite note, ca şi cum ar fi făcut vocalize. Iar Ion se precipita la degetul ei cel mic. Asta n-ar fi nimic, da’ nu zici că şi pe Vali-l lovise damblaua? Phaaaa… Nu de puţine ori se uitau unu’ la altu’, Clapesh şi The Psychedelic, de parc-ar fi vrut să se ia la trântă pe buza unui vulcan…

– Păi, şi cum s-a terminat, Mishule?

– Heh… Aci e-aci… Eram noi într-o seară într-un bar, după concert, şi nu ştiu ce îi venise lu’ Gabi Onofrei (poreclit Orinovrei dintr-un joc de cuvinte al lu’ Radu Madagan), îi venise, zic, să joace jocu-ăla-n care dai cu cuţitu’ printre degete, pe masă, având grijă să nu te-nţepi. Da. Şi au jucat ei aşa – Gabi, Ion, Vali, Romi şi Sandu (eu ţineam scoru’), până când, la un moment dat, rândul lui The Nox fiind, a apucat clăparu’ cuţitu-aşa, ca pe o descoperire, şi se uita la el, când pe-o parte, când pe alta… Şi-odată s-a uitat la Psihedelic. Pffff… Dacă n-aş fi făcut scrimă la viaţa mea, al dracu’ ăla care-ar mai fi avut reflexe bune şi al dracu’ el de impresar, dacă nu-i bătea coliva-n piept… M-am repezit la Ion, i-am luat cuţitu’ din mână… S-a spart chefu’. A doua zi, Vali ne băga-n şedinţă şi o dădea afară pe Marghioala…

– Păi, da, da’ parcă Marghioala, dup-aia, s-a măritat cu Mike.

– Da, Aldo, da’ târziu, după ce plecaseră Onofrei şi Melcioiu, când căutam alţi membri şi lâncezea treaba. Vine Mike într-o zi la Vali:

” – Bă, Psihedelicule, pe mine te rog să mă scuzi vreo 3-4 luni, aşa…

– Da, mă, nici o problemă… Da’ de ce?

– Mă-nsor.

– E, draci”, a zâmbit The Psychedelic (Mike a fost primu’ dintre noi care s-a-nsurat – cu forme, adică, pentru că, altfel, şi noi am aveam pe câte una).

” – Cu cine? a-ntrebat atunci impresarul.

– Eh… N-o ştii tu.

– Bine. Casă de piatră şi toate cele. Dă să te pup. Muah… Muah. Să fie-ntr-un ceas bun…

– Mersi.” (Bassistu’ a făcut nunta extrem de discret – numai cu familiile lor. Nu-i plăcea lui tarantela…)

Câteva săptămâni mai târziu, când erau ei în luna de miere, ne-a trimis Mikey o poză de nuntă, ca s-o vedem şi noi pe preafericită (Nazarov avea câteodată un fel preoţesc de a fi, aşa încât Ionelio îl poreclise “Preafericitu’“). Când a deschis Romi plicu’ şi ne-a arătat poza, Noxu’ şi Psihedelicu’ au izbucnit în râs simultan, ca la un semnal, arătându-se cu degetu’ unu’ pe celălalt.

Aia e… Romi, când s-a-nsurat, a luat-o pe una care semăna cu maică-sa, de-a-nceput Psihedelicu’ să râdă de el: “Oediiiip… Oediiiip…”

– Da, da’ parcă Marghioala a murit tânără…

– Eh… să tot fi avut 38 de ani. Se dusese să-l caute pe Mike la serviciu (Nazarov, când nu cânta, era pilot comercial – se lăsase de aviaţie, că nu mai avea timp şi nici condiţie fizică). Iar ăsta, Preafericitu’, era-ntr-un hangar, stătea de taină cu nişte muncitori care reparau un avion. Şi-odată-l loveşte nevoia pe bassist, şi se duce pe-aci-ncolo, să-şi verse ofu’. Da… Şi, în timp ce Marghioala-l aştepta, dracu’ ştie cum, s-a făcut o scânteie la un rezervor al avionului… A bubuit hangaru-ăla, de n-au putut medicii legişti, dup-aia (a, ştiţi cine era printre ei? Nu mă credeţi dacă vă spun: Alex Brânzan, Grinderu’, pe care-l luase Costi-n Black Code ca vocalist, da’ ceva mai încolo – de altfel, de-asta s-a şi certat Radu cu el şi a plecat, că nu era de acord cu stilu’ de cântat al lu’ Brânzan)… N-au putut, zic, să recunoască leşurile nici măcar după dinţi, după amprenta dentară…

– Papà, atunci a fost faza aia cu Vali, cu Mike şi cu “EŞTI VĂDUV=EŞTI LIBER”?

– Hah… Atunci…

– Da’ cum de v-aţi schimbat voi numele? Că ştiu că-nainte vă chema Deltamistic.

– Da, da’ s-a gândit Psihedelicu’: “Bă… E cam pretenţios. Seamănă cu numele-ălea de frăţii de tocilari, de prin filme. Plus că sună a nume de formaţie new age. Hai să vedem ce şi cum.” Stăm noi, ne gândim, aşa, şi, peste câteva zile, ridică Holloway un deget:

” – Da! Jeg Tzappeshlitz.

– Păi, cum?

– Păi, uite cum, Glissandule: mai demult, am văzut scris “Led Zappelin”,  în loc de “Led Zeppelin”. La status la unu’ – pe messenger. Bun. Mă gândii ca, de la Zappelin, să fac Tzappelin. Led Tzappelin. Da’ era mai demult o baladă, la bâză, de Vacanţa Mare: “Balada lui Ţapeş-Vodă”. Deci, Led Tzappeshlin. Şi, de la “shlin”, mă duc cu gându’ la “shlitz”. “Led Tzappeshlitz”. Da’ nu putem lăsa “Led”-u’ ăla aşa, pentru că 1. lumea nu trebuie să spună că am copiat numele după Led Zeppelin şi 2. nu suntem o formaţie de leduri. Sau cu leduri. Deci, m-am gândit să zicem “Jeg”, în loc de “Led”. Jeg Tzappeshlitz.

– Da, bă, Psihedelice, da’ cum află lumea că ne-am schimbat numele?

– Păi, dăm anunţ la ziar – la toate ziarele-ăştea mari. Zicem aşa: “În cartierul Urlaţi, sectorul 1,  Bucureşti, a apărut o formaţie care cântă un nou tip de rock: rock mămăligos cu brânză şi smântână. Acest subgen muzical este departe de a semăna cu muzica pe care o face Led Zeppelin, formaţia din al cărei nume se pare că s-au inspirat membrii săi. Trupa Jeg Tzappeshlitz este actualmente în căutare de bassist. Cine doreşte să se înscrie este rugat să sune la numărul de telefon – şi dau numărul meu –, începând cu data de 6 august, a.c.” Ce ziceţi?”

Ăia, săracii, nu mai puteau să zică nimic, că se-necau de râs.

– Păi, şi lumea a dat telefon?

– A dat, Iorgule. I-au făcut minute lu’ Lynx.

– Şi voi ce le ziceaţi?

– Ce să zicem… Că ne găsiserăm, între timp.

– Auzi, Mishule? A fost pe bune faza cu Vali, când a cântat pe scenă?

– Aaaahahahaahahaha… Da. Da’ era rupt în gură de beat. Aveam noi concert odată, ne abţiguiserăm înainte, ca să ne triluiască vocile şi degetele. Şi, pe la sfârşitul concertului, odată ce-aud o bufnitură în dreapta mea (în stânga scenei, cum te uiţi din public) şi-l văd pe The Nox că ajută pe cineva să se ridice, cineva care i se ţinea de cracu’ pantalonului. Câââând mă uit mai bine…

” – Ce faci, bă, Psihedelice?? Faci flotări cu Ion în spate?

– …Mmmm…. bleă…. Mmmmijule… Lază-mă ză le zic ji io doo-drei vvvvorbe.

– Păi, hai. Da’ poţi?

– Mmmm… pot. Pol Pot. Hehehe.”

Şi s-a apucat Lynx să dea la microfon: “Waaaannderer on poooooles… Saaaaaaagitarium mooooooooles….” şi-aşa mai departe. Text al nostru, de altfel, scris de el. Da’ suna ca trenu’ când frânează.

” – Maaaamă, zic… Hai, bă, Romi, să-l ducem să se culce.

– Iiiiiiiin the Milan suuuuuuuuun… liiiiiiies a My Lai guuuuuuuuun…”

Abia l-am dus pe braţe până la rulotă. “Ne cerem scuze, dar impresarul şi-a luat recent licenţa în regie de film, iar acum a sărbătorit.” Ceea ce era adevărat. La 30 de ani, The Psychedelic se-apucase de a doua facultate, dar urmase o serie de întreruperi şi reluări, un joc de-a “uite facultatea-nu e facultatea, că e concertu’“, astfel încât nu reuşise decât la 38 de ani s-o termine. Patru ani mai târziu, regiza primul film. “Da, simpatic”, spuneau criticii, “pentru început, e bun”. Următorul film i-a apărut peste 2 ani, mai bine apreciat… Iar la 58 de ani, după ce ne făcuserăm un program mai lejer de concerte, Valentin Busuioc îşi semna, ca regizor, capodopera… Aia despre daci – o ştiţi, aţi văzut-o de o groază de ori. Da. Avea păru’ pe jumătate mai des şi de două ori mai alb decât la 50 de ani, când se apucase de lucru… Da’ a meritat din plin. Dup-aia, a zis “gata” şi a reluat Jeg Tzappeshlitzu’ nostru. Da’ nu pentru mult timp: şapte ani mai târziu, începea să se ramolească şi punea capăt formaţiei. Iar, după un an şi un pic, eu, Ion şi cine mai era    pe-acolo făceam bicepşi şi tricepşi cu racla lui…

Aia e… Sunt bătrân. Am 94 de ani şi opt dinţi în toată gura, da’ vă spun: parc-aş mai trăi o dată ce-am trăit. Măcar să aud solo-urile de chitară ale lu’ Romi şi pe-ălea de clape ale lu’ Ion. Şi, dup-aia, poate să mă lovească meteoritu’. Aia e… Şi Printzu’ se ridică uşor de pe fotoliu, cu şalele trosnind ca puştile la Plevna, ca să se ducă-n casă, că se-nsera.

– Lasă, Emiliano (Alda îi spunea de puţine ori aşa), c-o să ne-ngropi pe toţi. O să prinzi a doua venire a lui Hristos, îi zâmbi tandru italianca de soţie-sa, care abia dacă-mplinise 54 de ani.

– Păi, cred şi eu că o să pr… hhhhhhhh…. hhhhîîîî…

– Ce-ai, papà???? – Mishule! se alarmară soţia şi copilul, la unison.

Se repeziră spre el, dar abia ce apucară să-l prindă, ca să nu cadă, că Printzu’ îşi dădu sufletul, lăsându-şi pe spate freza de Jimmy Hendrix, albită şi înjumătăţită de chelia frontală, dar sprijinindu-se pe aceiaşi perciuni-picioare de pod de pe vremea statuistă, mochetistă, martoricească…

În felul acesta pieri cel care avea să ocupe unul dintre ultimele mari locuri în enciclopediile de rock mondial, lăsând în urmă doi oameni şi de douăzeci de ori câte două tehnici de cântat pe care le inventase ori le perfecţionase…

Faptul că abia la autopsie s-a văzut că moartea îi fusese pricinuită de o albină care îi intrase accidental în gât nu a fost dat presei. Nimeni nu dorea ca rockerul cel încărcat de mit să fie imortalizat astfel, iar nu în fotografii, tablouri, sculpturi şi urna de la Muzeul Rockului Românesc, pe care Alda a scris cu tandreţe ceva ce nu a fost descifrat nici până astăzi – nici măcar de către Iorgu – şi despre care unii cred că nici nu va fi descifrat până când va apărea un nou Mishu The Prince, un alt Johnny The Nox ori chiar un al doilea Vali The Psychedelic…