Sex, pizza și scaun cu rotile

Continuarea de aici: https://psihedelicul.wordpress.com/2022/12/03/orgasm-branza-rosii-si-ceapa/

În dimineața zilei de 2 martie 2013…

— E sâmbătă dimineața, disperatule…

— N-am vorbit o treabă?

— Am vorbit, da’ la ora asta?!

— Hai jos!

— Mmmh…

Un sfert de oră mai târziu:

— Dacă în cinci minute nu ești jos, venim peste tine și-ți spargem ușa!

— Bă, da-n halu-ăsta ești de disperat?! Efectiv nu mai poate omu’ să doarmă o oră-n plus sâmbătă dimineața?!

— Mai vrei să cânți cu noi sau nu?

— E zece dimineața. Sâmbătă…

— E zece jumate. Ții minte discuțiile despre talentul irosit și toate cele?

— …

— Hai, bă, Radule, că vine proprietarul!

— Hai, ‘te dreacu’ de drogangist!

— Îi auzi?

— Bă, da’ sunteți toți?!

— Normal! Romi a venit aseară de la Craiova special pentru asta. I-a lăsat și pe ta-su, și pe unchiu-său, și pe nașu-său, și pe toți. Dacă de noi nu-ți pasă, măcar de el să-ți fie rușine!

Romulus fuma liniștit și zâmbea complice. În mod normal, ar fi știut ce să-i spună lui Radu Madagan, ca să-l mobilizeze, dar vru să-l vadă pe Vali, ce manager zace-n el. Hm… Da — așa ar fi procedat și el, Stavru: l-ar fi luat la sentiment pe Madagan. Lepriconul nu era omul pe care să-l bruftuluiești prea tare, așa că trebuia să-l gâdili: cum, bă, Radule, tocmai tu, care, vorba aia…?!

Într-un final (ar fi fost mai multe finaluri posibile, dar se nimeri finalul ăsta), irlandezul coborî. Ceilalți martori statuisto-mochetiști plus Sandu și Gabi (martori prin adopție, cum ar veni) se aflau acolo, în Rahova, la doi pași de garsoniera în care Radu stătea cu chirie. Se adunaseră în fața sălii de repetiții. E mult spus: „sală de repetiții”. De fapt, erau două garaje unite, unde cineva lipise la repezeală pe pereți niște burete fonoabsorbant. O ieftinăciune de burete, după cum avea să observe ochiul de specialist al lui Ion, lângă vocea de impresar a lui Lynx, de un calm exersat: „Repet: este vorba despre o soluție provizorie. Găsim noi ceva mai bun”.

Însă deocamdată proprietarul nu ajunsese, ca să le deschidă, așa că Radu-Florian Madagan avu timp să-i observe pe martori, cu hiperluciditatea lui de cocainoman: Ion și Mishu dezbăteau ultimul meci de fotbal, Vali butona telefonul, Gabi studia pe toate fețele un obiect din fața sălii de repetiții, iar Romi și Sandu fumau privindu-se în tăcere și comunicând mai mult prin clătinări din cap decât prin cuvinte: Alexandru prea timid ca să scoată pe gură altceva decât generalități (despre vreme, facultate, traficul rutier etc.), iar Romulus prea atoateștiutor încât să nu înțeleagă că, mai devreme sau mai târziu, lucrurile tot se așază, într-un fel sau altul, și că nu trebuie să fii decât cu cinci secunde mai deștept decât ceilalți. Nu să-i sapi, dar nici să te lași prostit. Și totdeauna să studiezi oamenii. Uite: de exemplu, cum îi studia el acum (discret, cu nasul lui fin, de negustor aflat la a doua generație) pe cei doi conservatoriști pe care îi văzuse până atunci numai în filmările de la diverse cântări cu Ion și Mishu. Ca tehnică, erau impecabili; dar ca oameni? Ei, ceilalți cinci martori, se cunoșteau deja de șapte-opt ani: avuseseră timp și să se îmbete împreună, și să se ajute reciproc, și să-și paseze femei, și să se scoată din canal la Cheile Buții… „Pe când pe ăștia doi nu știu de unde să-i apuc”, se gândi Romulus-Andrei.

— Ai, Sandule? Pe tine așa te cheamă-n buletin: Skomorohin?

— A, nu: Lungu.

— Păi, și Skomorohin de la ce vine?

— De la „skomoroh” — „scamator”. Se pronunță: „scamaroh”. În limba rusă, orice „o” neaccentuat se pronunță „a” sau „ă”. „Akanie” se numește fenomenul ăsta fonetic.

Romulus își mută privirea dinspre Alexandru (cu aerul lui de popă de țară, roșu-n obraji și cu privire sfioasă) către colegul acestuia de Conservator:

— Ce faci, Gabi, acolo?

— Uite: mă minunez de mașinăria asta. Cine-o fi lăsat-o aici?

— E un scaun cu rotile — ce mare lucru?

— Da, dar uită-te și tu ce uzină e aici!

Într-adevăr: acel scaun avea tot fel de rotițe, pedale și manete, de parcă cine știe ce salon de inventică ar fi onorat cu prezența.

— Cine l-o fi lăsat aici?

— Al meu e — l-am cumpărat ieri pentru socru-meu, se auzi o voce nouă, venind spre ei.

— Dumnezeu să-l ierte… răspunse Sandu distrat.

— Bă, tâmpitule! Omu’ e paralizat, nu e mort, făcu Gabi Clocotici.

Cel care revendicase scaunul cu rotile era proprietarul celor două garaje — nea Gelu Merlea, instalatorul blocului, poreclit nea Ciorbă, din cauza înjurăturii lui preferate: „Să mi-l vezi în ciorbă!”

— Nea Gelule, stai așa! Nu deschide, că vreau să fac o poză! Lasă scaunul unde era! Aaașa… Uite, bă, martorilor: așa se va numi sala asta de repetiții: SPSR — „Sex, pizza și scaun cu rotile”.

Și așa i-a rămas numele — cum a zis Radu Madagan. Iar poza făcută de Lepricon s-a răspândit rapid pe Internet, ajutând formația Deltamistic să devină cunoscută și în afara orașelor București, Craiova și Timișoara.

Ce-i venise irlandezului?! Ce să-i vină? Așa scria pe ușile unuia dintre cele două garaje: pe lângă obișnuitele măscări care apar în astfel de locuri, cineva scrisese frumos, cu litere buclate: „SEX ȘI PIZZA”. Mare, cu marker negru. Fotografia s-a viralizat alături de explicația lui Romi: „Orice fană va fi bine primită și bine hrănită, dar s-ar putea să plece de aici cu probleme la servodirecție”.

În sfârșit, trupa intră la prima ei repetiție. Vali avu emoții ca nu cumva muzicienii să înceapă cu figuri și să se ducă naibii totul. Din fericire, lucrurile merseră bine — martorii nici nu simțiră când trecu timpul. Impresarul avu grijă să fie cât mai festiv, aducând nu doar bere și pizza, ci și șampanie și pișcoturi. Ținu un discurs, filmă întreaga repetiție… Și nu doar repetiția, ci și ceea ce urmă.

Când ieșiră, plouase. Mishu își dezmorți oasele, trăgând puternic în piept aerul proaspăt. Gabi se lăsă pe ciuci, ca să se lege la șireturi — moment în care îi căzu bricheta din buzunar. Când se întinse după ea, toboșarul văzu ceea ce…

— Pst! Bă! Veniți încoa’!

Martorii se strânseră roată. Într-un colț al garajului, în băltoaca dintr-o tufă, o țestoasă lovea cu capul în fundul alteia: dădea de trei-patru ori, apoi făcea o pauză de vreo jumătate de minut, după care iar începea ciocnirea carapacelor.

— Ce-are, mă? Înnebuni?

— Taci, Ioane, că le sperii!

— Da’ ce fac ele aici? Se bat pe teritoriu?

— Nu, Radule; se împerechează.

Peste câteva minute, hohotul general al martorilor ajunse până la ultimele etaje ale blocurilor dimprejur. Camera video a lui Lynx Holloway urma să le arate fanilor de ce: țestosul se urcase pe țestoasă și gemea pițigăiat, cu o gură cât o șură, cu ochii bulbucați și limba atârnându-i.

— Da, doamnelor și domnilor: după cum vedeți, ne aflăm în fața sălii de repetiții SPSR: „Sex, pizza și scaun cu rotile”. Scaun cu rotile avuserăm, pizza avuserăm. Cât despre sex… Ne-o luară țestoasele înainte, concluzionă Ion Clăparul în fața camerei de filmat, nebănuind că în mai puțin de jumătate de an acele imagini aveau să aducă vânzări nesperat de bune pentru albumul de debut, „Elvis captivus”, umplându-le contul de bani și canapeaua de secreții feminine.

Stroe, zi și tu ceva!

De intercalat aici: https://psihedelicul.wordpress.com/2022/12/03/orgasm-branza-rosii-si-ceapa/

În martie 2011, nu numai invidia față de Costi l-a determinat pe Vali The Psychedelic să-i bată la cap pe martori să-și facă formație, ci și un episod care i-a amintit, pentru a nenumărata oară, că în lume există nu doar mult talent irosit, ci și o groază de talent mimat. Pur și simplu: vii în fața publicului și arunci o perdea de fum care să-ți mascheze găunoșenia. Le iei ochii cu mărgele de sticlă.

În martie 2011, la două luni după ce Constantin Cornițescu reînființase formația Black Code în Timișoara, Valentin Busuioc se afla într-o sală de cinema din București, alături de Cătălin Stroe și de prietena acestuia, Carla Stângău. Carla — studentă la Arte Plastice în anul I — îi luase pe cei doi martori la proiecția unui lungmetraj colectiv, realizat de către proaspeți absolvenți ai UNATC.

Așezat în dreapta Carlei, Stroe încercă să nu-și afișeze prea tare plictiseala, așa că butonă telefonul cât mai discret. Busuioc, în schimb, de-a stânga sculptoriței, avu grijă să se fâțâie, să se strâmbe și să se scarpine cât mai ostentativ, ca să-i scoată fetei pe nas chiar și ultima brumă de catharsis. Din când în când, Psihedelicul îi arunca Hackerului priviri la fel de elocvente: „Uită-te și tu, ce vrăjeală!” „Lasă-i, mă, fii înțelegător!” răspundea Stroe, tot pe mutește.

La final, cică păreri:

— Nu-ți plăcu, ă?

— Carla, vrei să te mint?

— De ce nu-ți plăcu, mă, firoscosule?

— Chiar vrei să avem discuția asta?

— Tocmai tu să te abții?!

— Păi, ce să zic, mă, nene, mă?… Fu o… peticeală, o însăilare. Fu mai degrabă o înșiruire de scurtmetraje decât un lungmetraj. Îi văzui într-o scenă pe unii îmbrăcați la fel, în niște pufoaice albe, lipiți de un zid de bloc, care veneau unii spre alții în poziția cocorului. Tot așa: de-a lungul peretelui. Dar atât; nu se luă nimeni la bătaie. Mă rog…

Pe urmă, văzui scena aia din mall, cu nenea ăla care semăna cu Lech Walesa. Trecea ca vântul de la un raion la altul, de la un etaj la altul… Așa, exaltat, ca și cum ar fi obținut o victorie. O mare victorie, pentru că peste tot pe unde trecea, se auzea un cor care îi scanda numele: „I-li-e Var-tic! I-li-e Var-tic!” La final, ne arătară unde era corul: în raionul de pescărie. Dar nu ne spuseră nici cine era Ilie Vartic, nici ce vrea el de la viața noastră. Îl văzurăm doar aducând o lădiță cu pești, cu același aer triumfal.

Ce să zic… „Foaie verde lobodă, curge apă-n lift”. Așa fu tot filmul.

— Tu te duceai să uzi buretele la lecțiile despre postmodernism — este? Nu-ți spune nimic conceptul de „felii de realitate”?

— Repet: de ce era nevoie de un lungmetraj, când mai cinstită ar fi fost o colecție de scurtmetraje?

— Pentru că toate secvențele alea sunt legate între ele, într-un mod subtil…

— Prea subtil pentru mine.

— …care arată poezia vieții cotidiene, cu tot ce înseamnă ea: și cu bucurii, și cu drame, și cu romanță, și cu absurd…

— Nu știu, vere; înseamnă că m-am născut eu bătrân.

— Aoleo! Înțeleptule care ești!

— Mă întrebași? Îți răspunsei.

— În fine… Stroe, zi și tu ceva!

— În rest, numai de bine și la iarnă cald!

Cătălin Stroe a zis atunci de iarnă pur și simplu ca să nu tacă, dar câteva zile mai târziu chiar s-a întors ninsoarea în București. Și nu numai ninsoarea, ci și înghețul — un îngheț care l-a prins pe Valentin doar în adidași, așa că i-a făcut cunoștință cu ghipsul.

În cele trei zile cât a stat la pat, textierul a avut timp să se acrească la amintirea filmului și mai ales la gândul că nu prea mai găseai oameni cu viziune de ansamblu, cărora să le fete mintea ceva mai mult decât niște globuri și beteală pe un molid scuturat.

— Haaai, Ioane, să facem formația aia… Haaai, Mishule — nu vă mai pierdeți vremea cu lălăieli prin baruri, cu taraful ăla al vostru de blues, cu instrumentiștii voștri de strânsură…