Stroe, zi și tu ceva!

De intercalat aici: https://psihedelicul.wordpress.com/2022/12/03/orgasm-branza-rosii-si-ceapa/

În martie 2011, nu numai invidia față de Costi l-a determinat pe Vali The Psychedelic să-i bată la cap pe martori să-și facă formație, ci și un episod care i-a amintit, pentru a nenumărata oară, că în lume există nu doar mult talent irosit, ci și o groază de talent mimat. Pur și simplu: vii în fața publicului și arunci o perdea de fum care să-ți mascheze găunoșenia. Le iei ochii cu mărgele de sticlă.

În martie 2011, la două luni după ce Constantin Cornițescu reînființase formația Black Code în Timișoara, Valentin Busuioc se afla într-o sală de cinema din București, alături de Cătălin Stroe și de prietena acestuia, Carla Stângău. Carla — studentă la Arte Plastice în anul I — îi luase pe cei doi martori la proiecția unui lungmetraj colectiv, realizat de către proaspeți absolvenți ai UNATC.

Așezat în dreapta Carlei, Stroe încercă să nu-și afișeze prea tare plictiseala, așa că butonă telefonul cât mai discret. Busuioc, în schimb, de-a stânga sculptoriței, avu grijă să se fâțâie, să se strâmbe și să se scarpine cât mai ostentativ, ca să-i scoată fetei pe nas chiar și ultima brumă de catharsis. Din când în când, Psihedelicul îi arunca Hackerului priviri la fel de elocvente: „Uită-te și tu, ce vrăjeală!” „Lasă-i, mă, fii înțelegător!” răspundea Stroe, tot pe mutește.

La final, cică păreri:

— Nu-ți plăcu, ă?

— Carla, vrei să te mint?

— De ce nu-ți plăcu, mă, firoscosule?

— Chiar vrei să avem discuția asta?

— Tocmai tu să te abții?!

— Păi, ce să zic, mă, nene, mă?… Fu o… peticeală, o însăilare. Fu mai degrabă o înșiruire de scurtmetraje decât un lungmetraj. Îi văzui într-o scenă pe unii îmbrăcați la fel, în niște pufoaice albe, lipiți de un zid de bloc, care veneau unii spre alții în poziția cocorului. Tot așa: de-a lungul peretelui. Dar atât; nu se luă nimeni la bătaie. Mă rog…

Pe urmă, văzui scena aia din mall, cu nenea ăla care semăna cu Lech Walesa. Trecea ca vântul de la un raion la altul, de la un etaj la altul… Așa, exaltat, ca și cum ar fi obținut o victorie. O mare victorie, pentru că peste tot pe unde trecea, se auzea un cor care îi scanda numele: „I-li-e Var-tic! I-li-e Var-tic!” La final, ne arătară unde era corul: în raionul de pescărie. Dar nu ne spuseră nici cine era Ilie Vartic, nici ce vrea el de la viața noastră. Îl văzurăm doar aducând o lădiță cu pești, cu același aer triumfal.

Ce să zic… „Foaie verde lobodă, curge apă-n lift”. Așa fu tot filmul.

— Tu te duceai să uzi buretele la lecțiile despre postmodernism — este? Nu-ți spune nimic conceptul de „felii de realitate”?

— Repet: de ce era nevoie de un lungmetraj, când mai cinstită ar fi fost o colecție de scurtmetraje?

— Pentru că toate secvențele alea sunt legate între ele, într-un mod subtil…

— Prea subtil pentru mine.

— …care arată poezia vieții cotidiene, cu tot ce înseamnă ea: și cu bucurii, și cu drame, și cu romanță, și cu absurd…

— Nu știu, vere; înseamnă că m-am născut eu bătrân.

— Aoleo! Înțeleptule care ești!

— Mă întrebași? Îți răspunsei.

— În fine… Stroe, zi și tu ceva!

— În rest, numai de bine și la iarnă cald!

Cătălin Stroe a zis atunci de iarnă pur și simplu ca să nu tacă, dar câteva zile mai târziu chiar s-a întors ninsoarea în București. Și nu numai ninsoarea, ci și înghețul — un îngheț care l-a prins pe Valentin doar în adidași, așa că i-a făcut cunoștință cu ghipsul.

În cele trei zile cât a stat la pat, textierul a avut timp să se acrească la amintirea filmului și mai ales la gândul că nu prea mai găseai oameni cu viziune de ansamblu, cărora să le fete mintea ceva mai mult decât niște globuri și beteală pe un molid scuturat.

— Haaai, Ioane, să facem formația aia… Haaai, Mishule — nu vă mai pierdeți vremea cu lălăieli prin baruri, cu taraful ăla al vostru de blues, cu instrumentiștii voștri de strânsură…