Chitaristul armonie Alexandru Skomorohin și bateristul Norbert-Gabriel Clocotici s-au dovedit oameni providențiali de-a lungul tuturor celor 25 de ani în care au cântat alături de formația Deltamistic / Jeg Tzappeshlitz: Sandu prin viziunea lui asupra orchestrației, Gabi prin talentul de a salva situația și amândoi prin tehnica instrumentală impecabilă.
De cele mai multe ori, toboșarul îi scotea pe martori din încurcătură complet involuntar. Cum s-a întâmplat, de exemplu, la sfârșitul lui august 2013, când trupa dădea din colț în colț să găsească o copertă pentru albumul de debut „Elvis captivus”. Martorii încercaseră tot felul de variante: ba câte o poză de grup (cea mai spectaculoasă fiind una cu Mishu deghizat în Elvis Presley, ținut într-un beci de către colegii de formație, care de care mai încrâncenat); ba o imagine cu sala de repetiții goală (cu instrumentele în semiîntuneric); ba un televizor vechi, deasupra cu o antenă în formă de V, iar pe ecran cu purici; ba Ion și Romi făcând skandenberg la o masă plină cu halbe, amândoi îmbrăcați în geci negre de piele cu ținte, priviți de colegii așezați în jurul mesei. Ba chiar la un moment dat Radu se fotografiase cu spatele, mergând pe stradă și ținând pe umeri un imens urs de pluș. Nimic nu ținuse.
În dimineața zilei de joi, 22 august 2013, în drum spre postul de radio unde lucra, Gabriel Clocotici trecu prin fața unui bloc cu patru etaje și boltă de iederă la intrare, unde, ca de fiecare dată, era parcată o motocicletă. Totuși, acum era ceva diferit. Tobarul se opri ca să se uite mai bine la acel ceva.
— Ia! Ce e cu tine aici?
Era un pisic galben, tolănit la umbră, pe care Gabi îl mai văzuse prin cartier. Când auzi exclamația de uimire a muzicianului, mâțul îi aruncă o privire atât de plictisită, încât Clocotici începu să râdă ca prostul.
— Gata: asta e coperta pentru album! făcu Gabriel anunțul triumfal pe grupul de chat al formației, în timp ce încărca pozele cu mâțul surprins din toate unghiurile, privindu-l peste umăr pe fotograf.
Şi chiar așa a fost: a doua zi, casa de discuri primea coperta pe care trona, plină de sictir, făptura tolănită a motanului de sub motocicletă. „Elvis — fratele mai mic al lui Garfield”, stătea scris pe pliantul albumului, undeva la final, ca notă explicativă.
Nimeni nu s-a așteptat ca albumul „Elvis captivus” să se vândă atât de bine în afara orașelor București și Craiova, unde Ion și Mishu, pe de o parte, și Romi, de cealaltă parte, își făcuseră de mult un nume prin bodegile de rockeri. Hai, poate și Timișoara, unde cânta formația Black Code refăcută.
— Dar în rest…?
— În rest, Mishule, a fost inspirația lui Gabi, avea să reflecteze Ion la sfârșitul anilor ’50, la una dintre obișnuitele băute anuale ale clăparului și vocalistului în memoria textierului-impresar. La fel cum a făcut cu sala de repetiții SPSR, de-am putut și noi să ne mutăm într-una mai răsărită, adăugă Johnny The Nox, provocându-i lui Mishu The Prince un „LOL” melancolic.
Strepezeala 