Cântare tescovinei – cu un picior în groapă şi celălalt în celebritate

I

Tescovina trubadură –

“Comină” de-i zice –,

Aruncată-n bătătură,

Stă-ntinsă complice.

II

Complice spre hăndrălăul

Ce alături zace.

În poartă, solgăbirăul

A-nceput să toace.

III

Vali sta lungit, ca omu’,

Doi paşi mai încolo.

Vânăt precum hematomu’.

Ion făcea un solo…

IV

Eustaţiu, plin de ură,

Privea ca gibonu’

Pe Mihai, cum, dup-o şură,

Lustruia neonu’.

V

Colo, -n deal, lângă copacu’

Cel cu frunza flască,

Mihnea sta şi fuma macu’

Şi-l durea în bască.

VI

Iară Nazarov, vicleanu’,

Venit din Isaccea,

Primprejuru’ la ligheanu’,

Dansa cucaracha.

VII

Ion, cu ochiul său lugubru

Şi părul permanent,

Se căznea a cocli cupru

Cu-al lui eşapament.

VIII

Romi, -mblânzitor de coarde,

Supărat pe Mishu,

Povestea cum Printzu, -n noapte,

Deviase Crişu’.

IX

Deviase-l cu o bombă

Cu-atomi, se zvonise.

Sellafield lăsase, -n trombă,

Căci, vădit, chelise.

X

Mircea era hăndrălăul –

Lubric la renume.

Îl împinsese trascăul

La femei, cu dume.

XI

De la ele luase Zdrelea

Multe scărpinişuri.

Pe drum, se frecase-aievea

De verzi cărpenişuri.

XII

Ozzy era poliţistul,

Cu şapcă şi trese.

La – pupa-l-ar ametistul! –

Bal mascat fusese.

XII

Iar acel Bogdan, zis Ozzy,

Către Bercea, -ndată,

Încruntându-se, ca plozii

Cu halviţa luată,

XIII

Începu, nervos să-i strige,

Agitându-şi şapca:

– Puşca-n dos îţi voi înfige înfige

Şi te-oi lua cu japca!

XIV

Spartu-s-a atunci beţia:

Ozzy cugetase

Că în lan destul urgia

Soarele-şi vărsase.

Ce să urmeze?

Terminând romanul martorilor şi publicându-l (mai devreme sau mai târziu), o să rămân atârnat în gol, în ceea ce priveşte subiectele de scris. Ce sugestii îmi daţi? Mulţumesc anticipat.

Divulgare

Acesta este Mishu The Prince (cel nou, fiindcă şi-a şters WordPressul, într-un moment de anti-statuisto-mochetism): http://dragyoursoul.blogspot.com/ . Stresaţi-l.

A nenumărata continuare a Trilogiei: Romi The Guitar Tamer

– Hai, bă, Psihedelicule, să tragem şi noi ceva… să facem un tir… că de-aia suntem roacheri de frunte… Hai, nu mai sta ca fraieru’. Uite: până şi Ion, cât e el de martor, tot mişcă ceva. De Mishu, ce să mai vorbim? De două săptămâni, numai stors de vlagă umblă…

– Da, mă, nu ştiu… Tre’ să termin campionatu’ la FIFA.

– Bă, da’ eşti tembel???? Una-două: “– Ce faci, Vali? Hai la o bere. – Bă, Romi, vin, da’ mai încolo, că joc FIFA.”

Romi, pesineintitulat “Malvictus The Guitar Tamer”, avea anumite fixuri:

– Bă, eu nu mă uit la reclame.

– Ce-ai, mă? se mira Lynx. Că unele sunt chiar ingenioase.

– Mţ… Nu mă respectă.

– Păi, cum?

– Păi, n-ai văzut, mă? “Cumpără cutare produs, ca să ai cutare beneficii.”

– Păi, şi?

– Păi, şi-aşa vorbesc ei cu mine?

– Da’ cum?

– “Cumpăraţi cutare produs, ca să aveţi cutare beneficii.” Cu dumneavoastră, băăăă… că doar n-am păscut gâştele-mpreună pe izlaz.

– Ete, fleoşc… Păi, zic şi ei să fie mai cordiali, să se-apropie de tine… ca cumpărător, zâmbi Holloway.

– Să fie cu mă-sa şi cu ta-su, nu cu mine!

Romi era cel mai afemeiat dintre toţi martorii: cum vedea una bună, cum i se făceau ochii cât ploştile de şliboviţă şi jinduia după ea o lună-ntreagă. (Asta-n cazu-n care nu se-ntâmpla ca aia să îi pice repede în plasă şi să iasă de la el, după o noapte, ca după o zi întreagă de sapă.) De fapt, este puţin spus “jinduia”: mai degrabă, “jivinuia”, căci, atunci când era doar cu martorii, Malvictus făcea precum fiecare filă din calendarul de împerechere a urangutanului. Jinduia mai abitir decât femeile gravide la diverse mâncăruri sau fructe, femei în legătură cu care glumea chitaristul din când în când:

– Bă… la cât sunt de pofticioase ălea, nu m-ar mira să o văd într-o zi pe una dintre ele purtând pe piele o întreagă carte de bucate…

La asta se gândea The Guitar Tamer atunci când vedea vreo gravidă şi îi venea să se strâmbe la ea, ca să iasă copilul precum un vocalist de black metal în acţiune…

Romi era cel mai teribilist dintre ei. Pe lângă fazele cu femeile istovite ca după o zi de sapă, pe care le povestea el martorilor (şi dintre care erau adevărate cam jumătate), Nea Ibanez mai făcea un lucru: dacă erau toţi în vreun bar şi se apuca la întrecere cu Radu la cinzeci cu whiskey (Madagan îi deprinsese să bea whiskey, iar nu whisky – vasăzică, băutură irlandeză, de la mama ei, iar nu americană sau scoţiană), de regulă, îl biruia. Şi, atunci, începea să se umfle în pene:

– Ia uite, mă: băui douăzeci de păhăruţe şi nu mă-mbătai!

Radu era sub masă – bora pe pantofii lui Ion –, însă Mihai Bercea venea prompt cu replica:

– Da? Ia să-ţi testăm puţin reflexele…

Şi cerea o mătură, iar cu coada ei se făcea spre spre Malvictus, obligându-l să se ferească. (Mishu făcuse scrimă vreo patru anişori, aşa că ştia cum să mânuiască mătura.) Romi rezista un minut-două, dar, până la urmă, Pârtzu’ tot îl nimerea în burtă, silindu-l să alerge spre WC şi să facă acolo acelaşi lucru pe care îl făcea bassistul pe pantofii clăparului.

Romi făcea el pe teribilul, dar, la o adică, era cel mai de-nţeles dintre martori. Se situa la capătul opus aceluia la care se găseau Radu şi, mai pe urmă, Mike. La Nazarov, căpoşenia era mai explicabilă, dat fiind faptul că Şase-Şasele făcuse pe soldăţoiul în Forţele Aeriene Române.

Atât era de de-nţeles Romi, încât, dacă rămânea (sau dacă i se părea lui că rămâne) fără bani, imediat găsea ceva cu care să facă bişniţă şi să îi pice un ban grămadă. Era de-nţeles Malvictus: se-nţelegea bine cu oamenii la preţ.

Dare era de înţeles şi în alt fel: o dădea el înainte cu speedul, cu thrashul şi cu heavyul, dar, la o adică, atunci când lui Ion sau lui Vali i se năzărea (lui Mike, nu i se nazarovea nimic – pentru el, orice fel de rock sau de metal era bun, atât timp cât nu îl diluau, transformându-l în punk, şi nu îl îmbâcseau cu grohăieli de death, grind, black sau altele asemenea), atunci, deci, când Clapeşului sau Texteşului i se punea pata ca formaţia să cânte ceva mai excentric, Romi marşa. Astfel, atunci când The Nox a avut iniţiativa unui album cu sonorităţi sud-americane, The Guitar Tamer a exclamat, ascultând varianta finală a creaţiei:

– Oltenia (ţoc pe un obraz al clăparului)… eterna (pupat pe celălalt)… bossa (ventuză pe fruntea Ionului)… novaaaa… sfârşi el, uzmindu-se a îl ridica în braţe pe namila de Bufnitzox. Erau toţi mândri de ce înfăptuiseră şi, mai ales, de melodia de bossa nova de pe album, pe care, ulterior, au făcut-o şlagăr.

– Bă, Ioane, da’ ăsta nu e “Piano Suicide”, pe care l-ai compus tu atunci când eram noi martori la statuie şi Mocheta? îşi aduse aminte Stelu’ Întunericului.

– Ba da, mă, Plodule, da’, acu’, i-am schimbat numele; atunci, eram io-n perioad-aia emo, după ce mă părăsise Zambilica, şi de-aia l-am numit “Piano Suicide” – că, de emo ce eram, până şi pianului îi venea să se sinucidă.

– Aha. Bă, da’ de unde vă veni vouă să-i daţi albumului numele-’sta de “Ciorchinele”?

– Păi, America de Sud n-are formă de ciorchine? explică Romi.

– Bă, are mai mult formă de fustă lungă sau de rochie în partea de jos, strânsă pe trup…

– Da, mă, da’ mi-a fost mai mult foame decât poftă de tăvăleală, şi de-aia am zis să-l numim aşa.

Romi a avut odată ideea că, dacă Vali şi Ion îşi spuneau unul celuilalt “Clapeş” şi “Texteş”, atunci să extindă stilul acesta la nivelul unui întreg album: să scrie pe pliantul lui “vocaleş”, “chitareş solo”, “chitareş armonic”, “basseş”, “clapeş”, “tobeş” şi  ”texteş”. Iar, la apariţia discografică ulterioară, au înlocuit sufixul “-eş” cu sufixul “-nic”: “clapnic”, “vocalnic”, “textnic” şamd.

Chitaristul solo al formaţiei a fost ultimul dintre martori care s-a căsătorit. Trăgeau de el şi Mike şi Vali:

– Bă, Romi, nu prea e bine ce faci tu… îl dăscălea Preafericitu’. Te pomeneşti, la bătrâneţe, că n-ai şi tu o nevastă care să-ţi fie alături, un copil care să-ţi zică “tată”…

– Nu e grabă, Mikey… Nu e grabă.

– Hai, bă, chitaristule, ce faci? Când jucăm la nuntă? intra Psihedelicu’ prin alunecare. Că pantofi am, costum am, cămaşă şi cravată am…

– Ce să joci, mă, tu? N-ai văzut că ai două picioare stângi, când vine vorba de aşa ceva? Ce dreacu’ să joci? Ţintar, cu babele, pe margine?

Dar, până la urmă, tot s-a-nsurat. Pe la 36 de ani, dar s-a-nsurat. Cu una, Olivia, pe care Ion instantaneu a poreclit-o “Măslinia”, datorită pielii negricioase – femeia avea ceva rude greceşti. Semăna ea cu mama lui Romi – nu-i vorbă– (mai puţin la culoare), însă era şi mămoasă cu Malvictus, fapt pentru care ceilalţi martori îl fericeau – asta pe lângă faptul că râdeau de el şi îl strigau “Oedip”, iar Mishu The Prince i-a făcut cadou de ziua lui un tricou cu figura lui Freud imprimată pe el.

Şi, apropo de tricou: Romi avea boală pe The Doors şi pe fanii lor – să nu îi vadă, să nu îi audă.

– Ce-ai, mă, cu ei? se nedumerea Clapeş, care, în tinereţe, făcea să urle statuia martorilor de notele formaţiei sus-amintite.

– Nu-mi plac, bă – sunt dictatura boemei.

– Păi, cum?

– Păi, nu i-ai văzut? Şi Romi începu să îi maimuţărească pe cei pomeniţi, vorbind ca un fandosit: “Ăăă, noi, cei cu “The Doors”, suntem adevăraţii boemi… noi suntem rockeri clasici autentici… Ce Led Zeppelin? Ce AC/DC? Formaţii muncitoreşti, dragă…” Aşa par să spună fasonaţii ăia. “Dacă vrei să fii boem, trebuie, urgent, imediat, direct şi nemijlocit, să aderi la marele partid de cadre al fanilor The Doors”, îşi continuă Romi discursul, ajungând, pe măsură ce vorbea, să îl imite în vorbă şi în gest pe Ceauşescu. Aia e, Ioane… Spunea un critic literar, unu’, Bernard Leibovici, de-şi zicea Lucian Raicu, apropo de avangardă, ceva de genu’ că, la ei, nonconformismul ajunsese un conformism, că încălcarea regulilor ajunsese o regulă – aşa şi la doorsieni… la dorsali, făcu Romi o grimasă răutăcioasă.

– Bă, e veche faza cu nonconformismu-n calitate de conformism – e de la Baudelaire.

– Da?

– Da.

– Mă rog… Pricepuşi ideea. Plus că hai să fim serioşi: când era în viaţă, Jim Morrison era pielea pulpii, raportat la toată efervescenţa de atunci. Dădea bine pe scenă, da – era un David Hasselhoff al rockului –, dar, ca interpret şi compozitor, faţă de toată perioada aia, era ca un muc de ţigară faţă de un far marin…

Şi, aici, chitaristul se întrerupse, cu un icnet şi cu ochii ieşiţi din orbite:

– Băăăă… am fugit. Revin imediat.

– Păi? întrebă clăparul.

– Am o senzaţie de disecţie.

– Adică?

– Adică mă taie-o nevoie… difuză. Ca să nu zic împrăştiată, strigă Romi, trântind uşa WC-ului.

– Fugi.

Dar, când se întoarse, îl găsi pe Ion cu Mike, care intrase biniiiişor, ca o vâlvă, aducând cu el nişte partituri proaspăt compuse, iar acum ansamblul clăpar-bassist îl aştepta pe Romi cel mlăştinos, ca să îl ia la Psihedelic, la subsol, acolo unde făceau ei repetiţii. Îl sunară pe Pârtz, iar acesta abia răspunse, deoarece se afla într-una dintre acele perioade în care umbla stors de vlagă:

– Ce e, mă? se auzi Stelu’, gâfâind.

– Bă, ce faci? Vino la Lynx, că ne paşte ceva nou.

– Bă, Romi, hai, că vin, da’ cam într-o oră jumate, că deh…

– Că ce, mă?

– Că dau cu sapa…

– Aaa, dai la peşte…

– Da.

– Bă, ai grijă, să nu-i faci fetei greutăţi…

– Doamne fereşte – nu…

– Hai, că te-aşteptăm. Spor la treabă.

– Mersi.

La scurt timp după faza cu vorbitul la telefon, Mihai Bercea o cunoştea pe Emilia Zugschnauze (martorii aproape făcuseră infarct de atât râs, atunci când Vali le spusese că numele femeii înseamnă “bot de tren”) – Mihai, deci, o cunoştea pe Emilia şi se transforma într-un cazan întors cu capu-n jos. Adică îşi punea pirostriile. Romi râdea de el dup-aia, dar nu fără admiraţie:

– Ia uite, bă, martorilor: Mishu şi-a reglat unghiu’ de fugă.

– Păi, cum?

– Păi, acu’, nu-i mai fug ochii după alte fomei.

Romi venise mai târziu la Bucureşti – pe la 24 de ani, după ce terminase Automatica din Craiova. În toată vremea aceasta, martorii se adunau cu toţii la statuie, iar The Guitar Tamer se plângea:

– Băăăă… abia aştept să termin facultatea, să vin în Bucureşti…

– Pă’, de ce?

– M-am săturat, vere, de Craiova. Şi, în general, de oraşele ăştea mici (chitaristul avusese o gagică în Petroşani şi alta în Filiaşi). Ajungi să te plictiseşti, mă, Printzule… Porneşti dintr-un punct şi, peste două-trei ore, te pomeneşti tot acolo… Oraşele mici sunt ca nişte definiţii circulare.

Romi spusese el la priveghi la Vali ideea (nu a lui, ce-i drept, însă martorilor de acolo le plăcuse) cu “trăieşte repede, mori tânăr şi lasă în urmă un cadavru frumos”, dar leşul lui, la morgă, nu arăta tocmai vrednic de podiumul fotomodelelor. Ce se întâmplase? Pe la 74 de ani, fostului chitarist, văduv (Olivia o mierlise – de fapt, o măslinise – de vreo doi ani), fostului chitarist, deci, i se pusese pata să umble prin ţară, să vadă cum percepe el România acum, la bătrâneţe – dacă i se schimbase sau nu perspectiva faţă de când era tânăr şi ara cu Ibanezul ogoarele scenelor. Îşi cumpărase o maşinuţă electrică (atât datorită influenţei venite de la ecologistul de Radu Madagan, cât şi ca să aibă suficientă putere pentru chitară, pe care o lua cu el peste tot, doinind din ea, cu dor, oricui se nimerea să asculte: om, câmpie, pădure, apă, munte, animal…), o maşină electrică, aşadar, cu care bătea coclaurile… Pe unul dintre aceste coclaur – mai precis, un coclaur-purgatoriu, fiindcă făcea trecerea de la raiul natural către iadul orăşenesc –, pe Romi l-a tras vezica de mânecă să oprească pe marginea drumului. Şi, în timp ce colora pietrişul de pe marginea şoselei, scoţând nişte gemete ca sunetele unei drujbe, dar şi bucurându-se de vântul cu soare (care, în tinereţe, îi fusese cel mai bun uscător pentru pleată), Romi a intrat – fără să vrea, fireşte – într-un joc de-a “unul nu vede, celălalt nu aude”: nici el nu a auzit tirul venind, nici tiristul, băut, nu l-a văzut, în deraparea lui, pe Malvictus în şanţ.

– Unde eşti tu, Grindere, să mai tragi o expertiză medico-legală? ofta Mishu The Prince după rockerul legist, două zile mai târziu, la morgă, venit ca să ia cadavrul şi să îl îngroape după rânduială. Pasămite Alexandru Brânzan dispăruse de vreun an, o dată cu Mike Nazarov, după ce acestuia din urmă i se pusese pata să îl ia şi să îl facă o tură cu avionul pe deasupra taigalei ruseşti.

La priveghi, în jurul catafalcului Îmblânzitorului de Chitare, se afla şi un copil din flori, făcut de Romi într-un moment de neatenţie. În toţi acei ani, băiatul încercase să ia legătura cu Nea Ibanez, însă mama lui îl oprise, temătoare fiind să nu îşi ia pumni în gură de la copleşitor de gelosul ei soţ, căruia abia reuşise să îi înăbuşească bănuielile cu privire la copil şi la tătâne-su. Iar acum, odrasla venise, clandestin, să îşi prezinte condoleanţele, sperând, totodată, să capete o fărămă de moştenire. De unde – Romi vânduse şi donase mare parte din ce avusese, iar despre restul, se înţelesese cu Mishu şi Mike, după ce murise Ion, ca, în caz că i s-ar fi întâmplat ceva, să aibă ei grijă de el şi de lucruri. Dar, cum lui Nazarov i se pierduse urma, rămăsese Bercea să se îngrijească de lucruşoarele lui Romi, ajutat fiind numai de către Veta (soţia lui Mike se urcase cu nevasta Grinderului în avion, ca să îşi întovărăşească bărbaţii), iar de Castela nu mai ştia nimeni nimic.

Aşadar, după ce cioclii aruncau ultimele lopeţi cu pământ peste Romi, iar Mishu şi Veta se întorceau să facă praznic şi să dea de pomană de prin casă, nu mică le-a fost dezamăgirea nădăjduitorilor la o moştenire solidă, văzând că mai toată avuţia fusese vândută sau donată, iar ce bruma rămăsese era lăsată cu testament lui Mishu – după dispariţia bassistului, Romi îl lăsase singur împuternicit pe Printz, până la întoarcerea Şaptelui cel Norocos…

După ce plecase toată lumea aceea mai mult sau mai puţin prefăcută, Mihai a rămas, împreună cu Veta, în casa răposatului, ca să îi facă pomeni până la un an. În tot acest timp, chitara lui Romi stătea în suportul ei, sprijinind peretele precum Malvictus sprijinise, timp de patruzeci de ani, rockul mondial. Stătea, cuminte şi verde, precum fierea care îi amăra sufletul Printzului, gândindu-se că toate lucrurile lăsate în urmă de Romi, Mike, Ion şi chiar Vali aveau să ajungă la cine ştie ce târg de vechituri. Şi atunci Mishu dădu glas către Veta:

– Veto, noi prea mult nu mai avem de trăit… Hai să lăsăm ceva în urma noastră.

– Păi, şşşi ce şşşă facem? (De când ştirbise, văduva Psihedelicului devenise, din sâsâită, şâşâită.)

– Să… întemeiem un muzeu: Muzeul Rockului Românesc. Vorbim cu cineva de la Cultură, le dăm tot ce-avem prin casă, îi ajutăm cu ce putem, să adune cât mai mult material, şi, în doi-trei ani, ar cam trebui să fie gata.

– Cum jjjici tu, Mişşşule…

Un camion trecu pe drum, cutremurând, uşor, casa şi făcând coardele chitarei să zumzăie uşor.

– Aşa e, bă, Romi? E bine ce zicem? zâmbi Plodu’, hendriceşte, către “cobza” electrică.

Şi tot hendriceşte urma să zâmbească trei ani mai târziu, în faţa presei, la inaugurarea Muzeului. Avea să fie ultima lui apariţie în public. La scurtă vreme după aceea, Veta punea mâinile pe piept, ţinând între ele o fostă o poză a fostului impresar, în care acesta zâmbea cu gura până la urechi. Holloway îi spusese, cu puţin timp înainte să se senilizeze: “– Veto, dacă cumva dau în bâlbâială, tu să nu stai singură – să te duci la Mishu, că în el am cea mai mare încredere. – Bine, Psssihedelicule, da’ după ce-sssi fac rânduielile, ca tot omu’. – Bine.” El, prin “rânduieli”, înţelegea nouă luni-un an, dar Veta a ţinut doliu timp de şapte ani, iar abia apoi s-a dus la martorul cel fost vocalist, murind în casa lui şi ţinând în mâini fotografia în care Mishului i se părea că Vali zâmbeşte cu tâlc – ceva de genul “Vezi, bă, Mishule? Ce ţi-am spus eu?”.

Aşadar, în momentul deschiderii MRR-ului, zâmbetul cel hendricsimil al lui Mihai-Emilian Bercea avea să poarte, pentru cea din urmă oară, în spatele lui, forma normală a Printzului în public. Cincisprezece ani mai târziu, zâmbetul lui Mishu urma să mai iasă o dată în lume, purtându-l, de data aceasta, sub el, pe Mihai sub formă de cenuşă într-o urnă…

Iubire prăfuită

Din cauză că metafora supradozei este uzată, iar expresia “a se juca de-a animalul cu două spinări” am găsit-o în “Gargantua şi Pantagruel” (deci, puteam fi acuzat de plagiat), am modificat poezioara:

 

Va trage lungă brazdă timpul cu al său plug,

Iar zodiile vor merge în ceruri pe lung crug,

 

 Pân’ ce, în curtea veche, cu piatră şi nisip,

Şi-o aştepta iubita, cu patos, un alt tip,

 

Urmaş al celui care, în ’23, scria

„Aci sosi pe vremuri”, despre gagică-sa.

 

Stacojă fi-va zarea, de praf, de fum şi gaz,

Din hornul care mâine la combinat stă treaz.

 

Căci casa bătrânească nevoi n-ar mai avea

De-ogeac, vergele, prispă; la nou lipi-se-va:

 

Centrală, termopane, terasă cu fotolii

În care stau buierii întinşi ca sub linţolii.

 

Ca să te miri de-aiestea prea vreme n-o să ai;

Vei auzi un zgomot, şi iute-ai să tresai.

 

Şi o să vezi pe poartă, intrând cavalereşte,

O jună pe un Harley ce-un sfert de lume-uimeşte.

 

Şi trage lăngă scară, făcând roată, scrâşnind

Motorul ce-l priveşte băiatul jinduind.

 

Iar fata-i sare-n braţe – e bine spus „îi sare”,

Căci, până la bărbia-i, o palmă tot mai are.

 

E creaţă, durdulie şi gotică nepoata.

De-o laşi, îţi zugrăveşte în negru toată soarta.

 

Ea lanţ poartă la şolduri, de piele pantaloni,

Iar geacă tot de piele, cu argintii butoni.

 

Şi scoate el ştiuleţii, şi face frigărui,

Şi-n gura-i Cărtărescu sună dulce-amărui.

 

Ea versurile-ascultă cu încântare snoabă,

Că surdă nu e – numa’ că nu pricepe-o boabă.

 

Eh… mult s-or giugiuli ei când or să stea-mpregiur

La foc, cu alignire, femur lângă femur,

 

Şi-au să se-nfrupte hulpav, halind pe loc friptana,

Iar mâinile lui vajnic vor zgândări chitara,

 

Pân’ ce şatena fată un „hăăă…” de somn va face,

Şi-o cere lu’ gagiu’ îndat’ s-o lase-n pace,

 

Să nu o mai vrăjească cu vorbe, ci cu fapte,

Pe loc, sub cer de smoală, în hâdul miez de noapte,

 

Nimeni să nu îi ştie, lumea să nu cunoască

Iubirea lor ce-n vene a început să crească.

 

Iar venele se umflă şi prind a dudui –

Pe frigărui, flăcăul pusese ecstasy.

 

Cum stau ei doi sub lună, de-a dura dându-se,

De-a trenul care intră-n tunel jucându-se,

 

Îi cam apucă somnul, şi-n casă mi se duc,

Cu porcu’ ca să tragă, să doarmă ca un prunc.

 

Trei zile dup-aceea, la morga din oraş,

Purtând deasupra gurii musteţi de poteraş,

 

Clipind din ochii tulburi, sub fruntea obosită,

Legistul decretează: „iubire prăfuită”.

Nu se opreşte

Chiar dacă am trimis manuscrisul cu martorii la un concurs de manuscrise, iar zilele ăştea, până pe 20, aştept rezultatul, mi-au venit două-trei idei de scriere, aşa că voi scrie o nouă continuare, care îl va avea ca progatonist (normal – în roman, formaţia a cântat, o vreme, prog) pe Romi, zis Malvictus The Guitar Tamer. Aşteptaţi.

Iată, iată…

E gata: http://psihedelicul.wordpress.com/noxu-printzu-si-nu-doar-psihedelicu/ . Cu tot cu continuarea promisă. Savuraţi…

Noul Mishu The Prince – mai Hendrix decât oricând

- LOL.

Asta auzeai la statuie mai totdeauna când se afla pe-acolo Mihai Bercea. “LOL”-ul, ieşind dintr-o figură nepăsătoare şi uşor zâmbitoare, şi însoţit de un pufăit din ţigară, îi era caracteristic lui Mishu The Prince, tot astfel precum gâtul lung îi este caracteristic unei girafe. Pe care gât lung îl avea şi martorul cu pricina, dar numai la figurat: avea un imens talent în a trage cu urechea, în a întinde gâtul după câte şi mai câte veşti, însă rămânea mut ca un mim: le ţinea în el şi numai din când în când, atunci când vreunul îi orbea pe martori de la obraz, îl auzeai pe Mihai:

- E-e… Las’, că ştiu eu ce-ai făcut tu atunci cu aia, de era să cadă oala cu ciorbă de pe masă…

Mihai-Emilian Bercea era un caz aparte în grupa metalelor statuino-mochetoase din tabelul lui Martorilev. Să ne imaginăm un Jimi Hendrix alb, nebuzat, cu zâmbet larg şi cu perciuni ca două picioare de pod, şi vom avea imaginea lui Mihai Bercea, Printzu’/Pârtzu’/Plodu’/Stelu’ Întunericului, apreciat, în general, ca „martor” până şi de către Maria Creatza, rezervată de felul ei, vecină de cartier cu Mishu şi Vali, de care le plăcuse, în vremuri diferite, şi lui Mihai, şi lui Valentin „Psihedelicul” Busuioc, acesta din urmă trecându-i numărul de telefon în agendă sub numele de „Maria Hot” – fază la care Plodu’ se stricase pe el de râs, în plină stradă, de se uita lumea la ei şi era să se împiedice de capotele unor maşini parcate în faţă la ACR-ul din Craiova, în zona Mocheta. Le plăcuse celor doi de Maria – nu-i vorbă –, dar, fiind amândoi martori, nu se dăduseră la ea. După cum am spus, Mihai Bercea avea freză de Jimi Hendrix, însă numai atunci când îşi lăsa părul mare. Când se tundea, semăna cu ceva între Elvis Presley şi Johnny Bravo, la fel cum Mircea Chelu, când se poza cu ochelarii de soare şi cu chitara-n mâini, semăna cu un Carlos Santana prins între ţepii unei combine agricole, dar asta este cu totul şi cu totul altă poveste.

Dacă, în grupul de prieteni mai martori sau mai tupeişti, şi prietene mai bune ori mai naşpete, fostul vocalist Black Code purta galeria de porecle de mai sus, la locul de muncă, el se chema, pompos, „profesor doctor docent Mihai Bercea, ilustru membru fondator al Institutului de Lingvistică pe Verticală „Phi” din Craiova”. „Phi”, adică litera grecească „phi”: Φ. Întemeiat în anul 2020, de către Mihai Bercea şi Lynx „Psihedelicul” Holloway, Institutul ajunsese, în doar 4 ani, să aibă 33 de membri plenari (printre care şi Ion „Clăparu’ ” Ionescu – poreclit şi Johnny the Nox) şi 8 membri corespondenţi (printre care Mihail-Cristian Nazarov, zis Mike The Lucky Seven).

Faza cu Institutul o inventase Vali Busuioc, cofondator al Institutului, în timp ce stătea la statuie – nu oricum, ci ca martoru’. Îi venise sete, iar Printzu’ avea o rachetuţă de Pepsi de doi litri jumate:

- Mishule, ia probează-ţi dărnicia.

Şi, după ce băuse, se ştersese la gură cu mâneca bluzonului şi eşapase tot pe acolo (pe gaura diagonal opusă celei la care s-ar fi aşteptat martorii în caz de fasoloză acută) şi prinsese din nou a vorbi:

- Phaaaa… Muream, naiba, de sete… Mersi, bă, Printzule…

- Să-ţi stea-n gât. (Era felul lor de a-şi ura “poftă mare” sau de a-şi spune “cu plăcere”.)

- Bă, că bun e pe năplaiu-ăsta… Auz’, Stelule?

- E.

- Tu cu cine vrei să… (dar o nouă râgâială îi întrerupse glasul şi, implicit, prostia pe care avea de gând să o spună) Pardon. Tu ce vrei să te faci când ăi fi mare?

- Picamerist, răspunse Mishu la bâză.

- Zi, mă, Plodule.

- Nu ştiu, mă, ce naiba… Martor la statuie, să cânt despre domnia lu’ Ştirbéi, zâmbi Stelu’ hendriceşte. Apoi, arătă în sus, spre statuia care îl înfăţişa pe domnitorul Barbu Ştirbei, la picioarele căruia stătea un om desculţ, care îl preamărea – posibil un ţigan dezrobit de către el.

- Mă, eu mă gândeam să punem umăru’ amândoi şi să întemeiem un institut.

- Ce institut?

- Un institut… Să ne dăm ciumegi. Uite, de exemplu, un institut de lingvistică… pe verticală.

- Să-l construim pe verticală sau cum?

- Nu, mă. Lingvistica să fie pe verticală.

- Eşti nebun… începu Bercea să râdă. Şi cum să-l denumeşti? “Iorgu Ghiolban”? Sau “Sextil Martoriu”?

- Bă… Bă… Ţ… Nu fi nesimţit… Să-l denumim… aşa… sugestiv: “Phi”.

- Ce “fi”, mă?

- Litera grecească. Aia de arată aşa – şi Psihedelicu’ desenă prin aer litera sus-amintită.

Mishu-ncepu din nou să râdă, mai radical de data asta, scăpând din mână sticla cu Pepsi, din care n-apucă să se verse prea mult, fiindcă Psihedelicu’ plonjă după ea şi-ncepu s-o interogheze, până când Plodu-l înghionti:

- Ho, bă, că nu se termină lumea! Păi, şi cum anunţăm noi oamenii de înfiinţarea institutului?

- Dăm anunţ la ziar. Povestim ce şi cum, apoi băgăm o declaraţie a ta. Uite, c-am scris-o-asear-aci. Şi Vali Textieru’ începu să citească din agendă:

“Conturarea tot mai clară a lingvisticii pe verticală în cadrul lingvisticii generale se manifestă ca urmare a impetuoasei nevoi de lubrifiere a zonelor filologice aride în care lingvistica de astăzi este nevoită să funcţioneze.”

Între timp, martorii de pe toate laturile statuii se adunaseră în jurul lor. Când auziră “declaraţia”, începură să râdă atât de tare, încât Ion Clăparu’, care venea de pe treptele de deasupra Mochetei (unde şezuse cu Zambilica, mai retras, aşa, şi făcuse schimb de desene cu ea, că desenau amândoi) începu să alerge spre statuie, ca să vadă de ce râdeau martorii aşa de tare.

- Ce-aveţi, mă??

- Păi, uite ce- a scris Psihedelicu-aseară, îi arătă Monica, poreclită “Balls”, din cauză că era băieţoasă. Şi reluă “declaraţia”.

În timp ce asculta, The Nox se ţinea cu mâna de unul dintre picioarele omului cel desculţ din ansamblul statuar. După ce auzi toată povestea, râsul care îl năpădi îl făcu să bată cu palma piciorul de care se ţinea – “ăăhăhă, ăăhăhă…”. Iar, când văzu ce atingea, Clapeş se gândi:

- Ia uite, bă, la ăsta, săracu’… N-are şi el încălţări în picioare.

În momentul acela, Mishu, într-un acces de umanitate, se descălţă şi îi puse celui sculptat adidaşii lui, în hazul tuturor, iar Ion scoase telefonul şi trase o poză. După care, The Prince se aşeză pe treptele statuii, chiar pe latura de sub picioarele încălţate mai devreme, alături de Psihedelic şi de Nox, şi începu să mănânce chipsuri, servindu-i pe cei de lângă el.

- Îţi place, Ioane, cum îi stă ăstuia? arătă el în sus.

- D-apoi, cum…

- Păi, da.  Îmi mai aerisesc şi eu picioarele. Şi le  întinse în lături, până la nasurile celorlalţi doi martori, care săriră instantaneu în picioare.

Mishu şi Ion, Stan şi Bran ai rockului craiovean, s-au cunoscut într-un fel mai ciudat. Să nu vă închipuiţi că a fost ceva de genul: „Bună! Eu sunt Ionuţ. Pot să-ţi fac cinste cu un suc?”, pentru că ar fi pidosnic din partea dumneavoastră şi la fel de pidosnic ar fi fost din partea celor doi Bonnie şi Clyde doljeni.

Mishu este al doilea dintre cei trei martori fundamentali de la statuie, care statuie era un fel de agora a celor din categoria sus-amintită. Aici, se adunau fel de fel de rockeri, punkeri, pokemoni ai rockului şi chiar rapperi şi îşi fumegau gândurile ori le înecau în Cola sau Pepsi, sau chiar în bere – în cazul acesta, cu ochii în patru, să nu se ivească vreun comunitar de poliţist ori chiar preotul care locuia la câţiva paşi de statuie, în aceeaşi curte a bisericii în care se găsea ea. Plodu’ era un soi de James Bond al Craiovei, şi, când spuneau „Bond”, cunoscuţii lui se gândeau la două aspecte: atât la acela că Printzu’ era capabil să adune informaţii şi să îi ţină piept lui Johnny, de două ori mai puternic decât el (atunci când atacul venea din partea clăparului), cât şi la celălalt – că principala lui fantezie erotică era bondage-ul. Revenind la Mihai (pe care Mircea The Witness îl poreclise „Bercea Mondialu’ ”, căci aducea puţin a manelist, atunci când se tundea şi îşi subţia perciunii): în momentul în care l-a întâlnit pe John, trebuie spus că The Nox, stând pe o treaptă a soclului statuii, cânta paşnic, la o orgă cu baterii, acel suav cântec al Irisului care se cheamă „Somn Bizar”. Printzu’ Întunericului şedea în altă parte a soclului, alături de Mircea şi de Bogdan “Ozzy” Popescu (alt martor), vorbind şi sugând, cu o resemnare de sfârşit de lume, nişte ţigări, care se excitau şi deveneau roşii, scoţând un fum unduitor precum o cadână tânără, foarte tânără, poate chiar prea tânără, şi, eventual, gotică, aşa cum îi plăcea Mishului. Atunci când Johnny The Nox (pe numele lui adevărat, adevărat biblic şi adevărat a-nviat Ioan Alexandru Ionescu), un clăpar ca oricare altul din constelaţia Proxima Centauri, a început să streseze clapele, Mihai Bercea-Hendricea a ciulit urechea. Dar când Ion a dat drumul vocii (aşa cum, mai demult, Dumnezeu îi dăduse drumul lui Iona din burta peştelui), Pârtzu’ s-a sculat, s-a dus la el, a lăsat ţigara din gură (în legătură cu care Clapeş avea să le spună martorilor că este unicul lucru din lumea asta pe care îl pupi în fund şi-l baţi pe spate) şi i-a grăit ionului de noxiu aceste vorbe de zăbavă:

– Băî!…Cristi Minculescu n-avea un ardei iute băgat în fund atunci când cânta asta! Ia fii atent aici…

Şi s-a apucat Stelu’ să cânte…Şi a cântat, şi a cântat, şi a cântat, de se uita Noxu’ la el ca la o frunză de cannabis uscată de soare şi bătută de vânt. Aşa s-au cunoscut aceste două somnităţi ale muzicii cu distors din Bănie (somnităţi bizare chiar), şi în acest fel şi-a făcut Plodu’ intrarea în marele cazan în care fierb la foc mărunt dătătorii din cap de la statuie.

Într-una din zile, la vreun an după ce făcuse cunoştinţă cu Noxu’ (timp în care cei doi fuseseră chemaţi de către chitaristul Costi şi baterista Nicole în Black Code), Stelu’ a văzut venind spre ei un fraier cu o figură congestionată, de arbitru intrat din greşeală între pumnii boxerilor.

- Cine e, mă, ăsta?

- Dracu’ ştie.

- Hai noroc. Care ştiţi să acordaţi o chitară?

- Ia dă-o-ncoa. Mishule, ia bag-un mi.

- Miiiiiiiiiiiiiiii… făcu Printzu’ din gură.

- Aşa. Ia dă-mi acu’ un la.

- Laaaaaaaaaaaaaaaa…

- Aia e. Ia colea.

- Phaaaa… Mersi mult de tot. Vreţi nişte Cola? Şi omul cel nou le întinse o sticlă de un litru.

- Vrem, dacă ne dai.

Aşa au făcut Mishu şi Ion cunoştinţă cu Vali şi în felul acesta au pus ei bazele martoriei craiovene. Psihedelicu’ se apucase să înveţe la chitară (lucru cu care îl molipsise pe Mihai), dar nici unul, nici celălalt nu reuşiseră mai mult decât să o facă să sune precum nişte sârme ghimpate în ale căror mici corole de ţepi s-ar încurca un hoţ de dude.

Nu toţi martorii semănau cu rockeri mai vechi sau mai noi: Johnny The Nox avea figură de Meat Loaf şi de Jack Black, Mishu aducea a Jimi Hendrix şi (în caz de păr mai puţin) a Elvis Presley, însă Psihedelicu’ nu semăna cu nimeni. Cel  puţin, nu atunci, în primăvara lui 2007 – mai târziu, însă, după ce îşi va fi lăsat plete şi barbă, înfăţişarea lui avea să se învrednicească a se afilia la linia Geezer Butler-Tony Iommi – bassistul, respectiv chitaristul de la Black Sabbath. Atunci, însă, nu se asemuia decât o bucată de carne băgată-ntr-o oală sub presiune, fiindcă îl apuca ba agitaţia, ba râsul, încât l-a făcut pe Mihai să filosofeze, apropo de chipul congestionat al textierului:

- Uite, mă: dacă mâine-ar veni sfârşitu’ lumii, Ion s-ar da cu capu’ de pereţi, apoi s-ar zgâria pe mâini cu cheia, iar tu te-ai agita cât te-ai agita, după care, ai începe să râzi ca prostu’, pân-ar crăpa maţele-n tine. Numai eu aş sta aşa, liniştit, ca un martor veritabil, şi-aş fuma o ţigară.

- Şi Radiatoarea?

- Eee, alta acu’. De-asta tuşim noi acuma. Ţigări sunt?

- Sunt.

- Cola este?

- Este.

- Chipsurile foşnesc în pungă?

- Foşnesc.

- Atunci, care-i baiu’, Noxule?

Radiatoarea era una cu care stătea Mishu atunci. Porecla de la Psihedelic venea, căci fata purta aparat dentar, astfel încât gura îi semăna cu radiatorul unui automobil. Tot Vali a dat glas unui gând care-l măcina:

- Uite, bă, Mishule: dac-ar avea şi ochelari, se cheamă c-ar semăna mai mult cu faţa unei maşini. I-am putea spune… “Mercedesa”, de exemplu. Sau “Beemveica”.

- Da, bine că eşti tu deştept…

- Sau “Peojoata”.

The Prince era cel mai calm dintre martori – nu sărea la bătaie decât dacă-l zgândăreai. Sărise o dată la Ion, dar acesta, cu o mişcare de pogo, îl aruncase în iarbă, încât Plodu’, căzând, aproape că îşi sucise o mână.

- Bine, bă, van der Sare! îl aplaudase Lynx.

Mishu The Prince era un roacher ambivalent. Una la mână, putea să cânte. Şi să cânte bine, fiind în stare nu doar să îşi baleieze vocea de-a lungul a şase octave, ci şi să imite glasurile diverşilor vocalişti care puseseră piatră pe piatră până la el, pietre pe care Printzu’ a ştiut cum să urce, ca să ajungă pe culmea pe care urma să se păstreze timp de aproape patruzeci de ani. A doua la mână, avea el un talent de a se mişca pe scenă, încât dădea clasă tuturor Mick Jaggerilor de până la el. Psihedelicu’ numea “balerinare” această mişcare scenică a Mishului. Prima dată când martorii l-au văzut balerinând a fost în primăvara lui 2007, de Paşte. Erau Vali, Ion, Mihai, Romi şi Mike, frecând menta pe la Mocheta, în timp ce îl aşteptau pe Radu Madagan, zis Radu The Leprechaun (Mishu îl poreclise aşa, fiindcă era pe sfert irlandez şi, uneori,  imita diverse figuri ale mitologiei din insula Éire). Dăduseră gata pungi bune de cartofi prăjiţi şi de floricele de porumb, vărsaseră un tub întreg de Menthos într-un obuz de doi litri plin cu Coca-Cola (de îşi făcuse Psihedelicu’ aspersor pentru blugi, apoi băuse din amestecul acela din sticlă, în greaţa generală a celorlalţi patru martori), însă Radu tot nu venea. La un moment dat, ce i-a venit lui Mishu, că a ridicat un deget spre ceilalţi:

- Ia ascultaţi, mă…

Dinspre “fântâna muzicală” (un ansamblu de ţâşnitori, în apropierea cărora erau nişte boxe la care cânta în general muzică simfonică, dar şi balade rock şi colinde), se auzea un vals. Printzu’ începu să se mişte pe ritmul melodiei, până când îi smulse o exclamaţie Psihedelicului:

- La operă să te duci, Mishule, că uite ce mişto balerinezi!

- Hai, bă, Madagane, că muream aci ca proştii… îşi ridică Romi braţele către inginer.

- Bă, cum să vă zic… Mă lovi burta şi stătui s-o las să se exprime. Da’ ce făcurăţi aici? Îl împuşcarăţi pe vreunu’?

Şi porniră ei tusşase spre un bar din apropiere, ca să îşi afcă niţel curaj pentru pelerinările în care urma să purceadă în seara aceea, căci era Învierea. Şi, în timp ce stăteau ei la o masă dintr-acelea lunguieţe, cu bănci, şi sărutau franţuzeşte sticlele cu bere, Mishu începu să mormăie ceva, să bată cu capul tactul unei melodii care îi venise în minte şi să numere ceva pe degete – pesemne măsuri de versuri. Şi-odată ridică glas către martori:

- Bă, care-aveţi o foaie şi-un pix?

Radu ezită puţin, dar scoase dintr-un buzunar, de la spatele blugilor, o hârtiuţă şi un creion cu gumă:

- Ia, mă, Printzule. Da’ scrie cu creionu’, ca să pot dup-aia să şterg, că e o reţetă cu care tre’ să mă duc la farmacie.

Le luă Stelu’ şi, după ce scrise şi şterse câteva minute, le arătă celorlalţi roacheri de la masă:

- Iote.

Şi începu să cânte:

“Mihai a înviat din morţi,

Cu berea pre ţuică călcând

Şi celor din bar de roacheri

Ţigări dăruindu-le”.

- Mihai a înviat! rosti Romi, sentenţios.

- Adevărat că eşti martor, zâmbi Nazarov.

După care, au pornit pe la biserici, Mike şi Ion având plăcile de skateboard cu ei (pe care placă era să şi adoarmă Nazarov, în curte la Sfântul Dumitru, unde martorii stăteau puţin mai retraşi faţă de înghesuiala de acolo). Dar nu au cântat “Învierea Mishului” decât după miezul nopţii şi undeva ferit de ochii lumii – printre blocuri, în spatele Muzeului de Artă. Dar nu au stat mult acolo, de frică să nu vină comunitarii peste ei.

Dacă existau oameni care strâmbau din nas şi dădeau dovadă de scepticism, susţinând că rockul românesc ducea lipsă de vocalişti buni, îşi înghiţeau vorbele, ascultâdu-l pe Mishu. De-aia, a avut dreptate Psihedelicu’ atunci când l-a lăudat pe Printz:

- Când zici „Mishu The Prince”, adresezi o invocaţie tuturor soliştilor vocali care au existat până la el şi care parcă i-au transmis calităţile lor. De-aia zic, bă, martorilor: nu este de mirare că, atunci când cântă ăsta, parcă auzi un zvon de glasuri, care mai aspre, care mai mângâietoare, toate făcute pe măsura acestei muzici de ieri, de azi şi de mâine (vorbitorul se înflăcăra din ce în ce mai tare), care se cheamă rock şi pe care nimeni nu are cum să o ştirbească în esenţa ei…

- Aşa, aşa, Magdine, îl susţinea The Prince.

- … esenţă mereu capabilă de renaştere, mai mult sau mai puţin din cenuşă, cu mai mult sau mai puţin tam-tam, dar întotdeauna în chip sărbătoresc, cu o bucurie solară, la fel ca la Woodstock, ba chiar şi înainte, la Liverpool, ori în faza incipientă, la Graceland.

- La Elvis! exclamă The Nox, dând cu cotul către Elvisul de lângă el.

- Da. Iar cine a prins această esenţă, cine a intrat în rezonanţă cu ea, gesticula Vali precum un dictator, nu poate fi în nici un caz pokemon…

- Ca Edi, începu Ion să râdă.

- Care Edi, mă?

- Edi Talent, ăla de e prieten cu Romi.

- Mă rog…

- Aşa. Zi mai departe, îl îndemnă Mihai Vocalistu’.

- Da. Spuneam că ăla care a prins esenţa rockului nu poate fi pokemon, ci unul care a înţeles că, dacă vrea să fie purtător al unei renaşteri a rockului, nu trebuie să facă altceva decât să intre în dialog cu chitara clasică (şi aici oratorul ridică deasupra capului chitara lui Ion), cu simpla (dar nu „biata”!) chitară clasică, elementul din rock cel mai aproape de sufletul omului de la munte care stă lângă vatră cu chitara…

- Daaaaaaaaaaaaaaaai… Io mi-s pui ghe moroşanî… Io mi-s pui ghe moroşan. începu să cânte Mishu.

- Bă, eu vorbesc serios. Omu-ăla de la munte, care îşi întinde sufletul pe cele şase coarde ale chitarei, aşa, ca şase năluciri lungi, subţiri şi tremurânde ca luna privită prin fumul unui foc ce face lemnele să trosnească, trosnet de la care un baterist bun are de învăţat cam tot atât de multe lucruri câte se cuprind în cuvintele Genezei: „SĂ FIE LUMINĂ!”.

- Aplauze!!!! izbucni Ion, care, în aplauzele celorlalţi martori, adresate Psihedelichiorului, se ridică de pe treptele statuii, agită sticla cu Pepsi şi îl udă pe Vali din cap până-n picioare, ca pe un campion de Formula 1, făcându-l să se repeadă către el şi, cu o mişcare de pogo, să îl arunce în iarba din jur, unde se luară la trântă până văzură nişte comunitari venind, lucru care îi făcu s-o taie care-ncotro, lăsând în grija Mishului şi chitara Ionului, şi agenda Valentinului, şi ghiozdanele lor.

- LOL, încheie Printzu’, filosofic, trăgând un gât de Pepsi din altă sticlă, cruţată de urgia lui The Nox.

- Mai… ce? – Maiart, băăăăîî

Mă, ăştia se implică. Ăştia, adică Maiart. Asociaţie culturală. Şi se implică în bine, nu ca ICR-u’ jegului de Patapizdevici, care i-a promovat pe trădătorii ăia de ţară. Deci, hai să vedem: dacă ştii că eşti tare la datu’ din picoare şi mâini, la datu’ din gârgălot şi instrument sau la jucat teatru, bagă mare, că au trei secţiuni – dans, muzică şi teatru: http://culturalmaiart.wordpress.com/. Festivalul de Artă pentru Tineret Maiart. Da. Unde? La Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti (Plevnei, 61, sector 1). Aşa. Când fac ei treaba asta? Între 15 şi 18 mai. Ce premii dau? Cărţi de la editura Tritonic şi se mai gândesc ei acum la ceva, da’ n-o să vă spună decât la locu’ faptei, adică la premiere.

Deci, Mai…arde-o, că-i place.

Vali The Psychedelic – încă ceva

Filmul despre viaţa lui Vali The Psychedelic ar fi putut începe cu o imagine de ansamblu asupra cartierului său natal. Dar nu a început deloc – cel puţin, nu în acel mai 2007 –, fiindcă Vali nu ajunsese atunci nici regizor, nici scenarist, nici măcar cameraman; la sfârşitul primăverii lui 2007, el era doar martor, la statuie şi la Mocheta, deplasându-se, ca toată martorimea de acolo, dinspre statuie înspre Mocheta şi invers, ca un semn vital, ca o dovadă că respiră – alta decât dacă cineva i-ar fi scufundat în petrol, ca să vadă dacă fac bulbuci.

Ceea ce în filosofia antică greacă se numea „ataraxie” (adică o stare de perfectă linişte sufletească, obţinută prin detaşarea de frământările lumii) la Psihedelicul nostru cel de toate halucinaţiile, se găsea sub formă de miserupism. Totuşi, în acel început de mai al anului 2007, miserupismul dispărea, treptat, sub incidenţa unei multitudini de factori psiho-competitivo-educaţionali. Cu alte cuvinte, omul nostru începea să fie cu morcovu-n fund de-o palmă, căci se apropiau bacalaureatul şi admiterile la facultate. Perspectiva lui Vali aspura examenului de la sfârşitul liceului se schimbase: iniţial, el crezuse că bacu’ e ca flaku’ – trage în tine până te doboară din starea ta aeriană, precum, odinioară, flakurile (tunuri antiaeriene germane) în Al Doilea Război Mondial. Apoi, după ce revenise cu picioarele pe pământ, Psihedelichiorul (numit aşa întrucât, odată, băuse singur cam trei sferturi dintr-o sticlă mare de Garrone Cherry – pe lângă dozele de bere şi păhăruţele de vodcă, încât abia mai vedea) se asemuia cu un amerindian care îşi scoate cleiul din ureche şi o lipeşte de calea ferată a timpului, ca să audă examenul venind. Şi, bineînţeles, încearcă să îi ţină piept cu un blocaj, un zid, ceva.

Poreclele celor trei martori-tartori aveau „orogeneze” diferite. Johnny, sentimental până la siropozitate („siro-”, nu „sero-” – oricât de ironizat ar fi fost Ion, nimeni nu îi dorea răul, pentru că, în definitiv, era ionul lor hidroniu şi pokemoniu), şi-a spus „The Nox”, motivând că aşa era firea lui – mai întunecată – şi că îi plăcea mai mult noaptea decât ziua. Şi îl lua la şuturi pe Lynx Holloway când acesta făcea bâză de el, apropo de aplecarea către noapte: “Johnny The Bufnitzox”.

Pe Mishu, l-a intitulat Ion cândva, cu o caldă ironie, „Prince Of Darkness”. Dar acelaşi Ion, sesizând discrepanţa dintre ideea (chiar dacă numai ironică) de prinţ al întunericului şi înfăţişarea cvasimanelistică a vocalistului Black Code, i-a zis, simplu: „Pârtzu’ Întunericului”, iar, mai apoi, prin extensii, întinderi, entorse şi luxaţii de imaginaţie, „Plodu’ Întunericului” şi „Stelu’ Întunericului”.

Cu Vali, lucrurile au stat altfel. El nu a purtat nici un titlu de nobleţe: nu a fost nici duce de Valois, nici conte de Halva, nici marchiz de Mucava. În vara anului 2006, în vacanţă, s-a trezit, într-o dimineaţă, cu urechile ţiuindu-i a Pink Floyd şi a Grateful Dead: o ureche aşa, o ureche aşa. De remarcat, însă, că martorul în cauză se dezvelise de cearşaf în timpul nopţii, căci fusese prea cald. Căldura, deci, îl afectase şi îşi spunea cuvântul prin sonorităţile formaţiilor sus-amintite. Ca urmare, omul a stat mai toată ziua aceea sub influenţa ţiuiturilor şi şi-a schimbat id-ul de messenger în ceva legat de rockul psihedelic, iar porecla i-au dat-o şi au popularizat-o membrii fostei formaţii Black Code. Totuşi, Vali nu avea nici nici în clin, nici în mânecă cu drogurile; nici măcar nu fuma. O fi fost el inert, dar inerţia presupunea şi instinctul de autoconservare.
– Etimologic vorbind, Vali ăsta al nostru îşi merită porecla de „Psihedelic”, făcea Radu Madagan (poreclit, de către Mishu, Radu The Leprechaun, fiindcă era pe sfert irlandez). Ţinând cont de cele două etimoane greceşti…

– Aşa, aşa… făceau martorii. Ia uite cu ce texte ne ia Radu…

– Zi, bă, Radule, că eu te-ascult, îi lua apărarea Lynx Holloway.

– Ţinând, după cum spuneam, cont de cele două etimoane greceşti („psyche” = ”minte”; „delos” = „manifest”), martoru-ăsta aici de faţă îşi dovedeşte cât poate de des şi sub un unghi cât mai solid (în sensul geometric al cuvântului)…

– Aşa, aşa, inginere… îl întrerupeau ascultătorii, jumătate cu ironie, jumătate cu admiraţie. (Radu încă de atunci vroia să se facă inginer de telecomunicaţii.)

– Îşi dovedeşte, aşadar, imprevizibilitatea şi loopingul în gândire, tinzând către condiţia de om-manifest, aşa cum Mishu The Prince, acest Jimi Hendrix al nostru (Radu arătă spre el, iar Printzu’ se ridică, în aplauzele tuturor) tinde către omul-cal troian (purtând în el aproape toţi vocaliştii însemnaţi ai rockului românesc şi străin), iar Johnny The Nox (acelaşi joc ca la Mihai) tinde către omul-şampon, deoarece este 3 în 1, ca şamponu’ („Flush, Wash ’n’ Go”): este mare, gras şi…deştept într-un mod atât de complex…

– Eee, bine că eşti tu deştept…

– Atât de complex, zic, încât, dacă cineva ar reuşi să îl descifreze, ar pune bazele unui curent filosofic (ionosofia, clăparontologia) ori, cel puţin, ar scrie o carte („Pokemonadologia”) sau ceva asemănător.

Dacă ar fi fost cum glumea Radu, să apară, adică, un curent de gândire legat de Ion ca vaca de pripon, acest curent l-ar cam fi tras pe la urechi pe Mishu, care ar fi deschis gura şi ar fi prăvălit cuvânt către John:

– Ioane, închide uşa aia, că intră veacu’ peste noi!

Vali scria, şi scria din dorinţa de a se face cunoscut, de a ieşi în faţă ca păduchele. Iar atunci când scriitura lui presupunea existenţa unor personaje, martorul le construia cu sau fără ironie, dar cu o bucurie de zile mari, arătându-le lumii cu sentimentul sus-amintit, precum cel al unui tată, care îşi arată lumii copilul, de la balcon, zicând: „Ecce copilu’…ăsta…puer!”. Vali scria, Ion scria, Mishu avea idei, dar nu prea scria, iar Psihedelicu-l tot bătea la cap să scrie tot ce îi trecea prin minte, toate ideile care pribegeau sau făceau transhumanţă prin spaţiul carpato-danubiano-pontic al minţii Printzului Mishu von Dunkelheit, adică „Mishu de Întuneric”. Iar dacă cineva – e puţin spus „s-ar fi încumetat” – ar fi avut tupeul şi abnegaţia celor care fac bungee jumping şi s-ar fi apucat să scrie o lucrare de istorie literară a creaţiilor martoreşti de la statuie, ar fi ieşit ceva cu numele de felul „Istoria literaturii craiovene martoreşti: de la siroposul Ion, la sucitul Vali, trecând prin momentul Mishu The Prince”. Văzând lucrarea tipărită, Mishu ar fi spus, în stilul lui definitoriu, încolţit din Purgatoriu ca un cuţit dezosatoriu:

– LOL.

Psihedelicul ar fi rânjit, dar Johnny The Nox ar fi făcut ochii cât cepele şi, „scuipefiat”, s-ar fi repezit la Lynx Textieru’:

– Ia uite, bă, Psihedelicule, e Ion în carte!

Ca în ziua aceea în care văzuse, într-un mic supliment de ziar, scos de nişte colegi de an cu el, un articol în care era şi personaj şi fotografiat:

– Ia uitaţi-vă, bă, e Ion la ziar!

Holloway rânjise şi îl întrebase cam într-o doară:

– Nu dai o bere pe tema asta?

Dar Ion pusese botu’ şi chiar făcuse cinste cu o bere. Fusese – aşa cum el însuşi mărturisea (în general, nu numai atunci) – botanist.

Într-o zi, Mishu The Prince, acea Mata Hari a statuii, l-a zărit venind către ei pe Vali The Psychedelic, păşind în pantaloni cargo şi în bocanci, de parcă ar fi venit de pe front, deşi era pacifist şi nu tolera războiul armat decât în jocurile pe calculator.

Din reflex, Bercea Mondialu’ îşi făcu probă de sunet:

– Vine Psihedelicu’.

Moment în care un tricou cu Rammstein se desprinse dintre martori şi îl trase după el pe Johnnie Walker-The Nox, care merse către The Psychedelic cu paşi mari, de parcă ar fi pus porumbi.

– Aaa!…Ce faci, bă, Lynxule? N-ai mai dat nici un semn de viaţă!

Şi, dintr-o cordialitate care ar fi dereglat aparatul de EKG, Ion îl luă în braţe pe Vali şi începu să-l bată pe spate ca pe un covor, moment în care textierul, din cauză că nu avea o poziţie favorabilă, nu putu să facă altceva decât să îl strângă pe Ion de sfârcuri, până când acesta îi dădu drumul, iar după aceea, stătea şi îşi freca mameloanele, încât Mishu iar slobozi voroavă:

– Ce-ai, Ioane? Eşti Chippendale?

– Tu vorbeşti, mă, Mishoila?

– Eee, bine că eşti tu mare masculă!

Dar cearta fu întreruptă de Monica Balls, o fată care observă că Pshedelicul scosese o bancnotă de zece lei noi, ca să cumpere nişte Cola şi ceva de mâncare din Primăvara, un magazin de sub Mocheta:

– Bani! Vreau şi eu!

– Ce eşti dispusă să faci pentru ei? zâmbi Vali generos, străduindu-se să nu pară tendenţios.

– Să-l omor pe Ion.

– Neah… N-ai avea unde să deversezi ditamai deşeu’.

– Eu deşeu, mă?

– Tu, tu! De când tot zici că-ţi faci formaţie!

– Păi, dacă nu găsesc oameni…

– Nu găseşti…

– Da’ ce te mănâncă pe tine de formaţia mea?

– Păi, vreau să vă scriu texte, bă, fraiere!

– Ăăău, ău…vai de capu’ tău!

Dar cearta celor doi martori fu întreruptă de o bufnitură venită de undeva de jos, totuşi, nu din tenebre, ci de la muncitorii care renovau centrul Craiovei. Dar, fiindcă erau prea inerţi, martorii şi fetele care erau cu ei rămaseră pe loc, pierzând firul certei, întrerupt din cauza zgomotului ca de clopot uriaş ce venise de jos în sus ca o minge scufundată în apă.

Şi, apropo de clopot: la sfârşitul săptămânii aceleia, pe messenger, Johnny l-a zdruncinat pe Vali the Psychedelic, spunându-i că se spânzură din cauza depresiei. A doua zi, luni, Vali stătea, ca tot martorul, la Mocheta, pe trepte, în spatele balustradei de beton ca o tăblie, ca şi cum s-ar fi pus la adăpost de viziunea vijelioasă a bacului, când îl auzi pe Romy, Malvictus The Guitar Tamer (aşa se gândise el să i se scrie pe cruce: „Malvictus The Guitar Tamer”), zis şi „Nea Ibanez” (de la chitara lui cu care se dădea ciumeg):

– De ce nu mai vine Ion?

Pe Psihedelic îl apucară durerile de cap, amintindu-şi de ziua dinainte.

– A zis că se spânzură…

– Iar se spânzură? îşi dădu Printzu’ ochii peste cap.

– Păi, ce, a mai zis treaba asta?

– Aoleo…N-am eu păr în cap de câte ori ne-a ameninţat el că se sinucide!

– Mă…ştii cum e Ion, spuse Monica, fata care se oferise să-l omoare. Una-două, „nimeni nu mă place, aşa c-o să mă spânzur sau o să-mi tai venele”.

– Păi, de ce? întrebă Vali, care începea să îşi schimbe impresia despre clăpar.

– De emo ce e, de-aia! Johnny The Emox.

– Bă, să nu se sinucidă până nu-mi aduce-napoi pana de la chitară! conchise Romy.

– …Au, fi-ţ-ar capu-al dreacu’, Ioane! izbucni Psihedelicul, căci tocmai îl văzu pe Ion venind. Vru să îi sară la gât, dar Jean Le Clabar (adică Ion Clăbaru’) sosea c-o sticlă de Cola de doi litri.

Lui Vali The Psychedelic îi plăceau grasele – atât în vremurile statuisto-mochetiste, cât şi după aceea. Grase nu la modul dizgraţios (adică să atârne şuncile pe ele şi să le poţi folosi pe post de spumă poliuretanică), ci grase la modul estetic: dolofane, durdulii, fete la care să aibă pe ce pune mâna, cărora să le tremure uşor şarlotele atunci când îşi lipea palma de ele. Lynx Holloway ajunsese celebru, printre martori, pentru obiceiul ăsta al lui, aşa încât Johnny The Nox nu se putuse abţine de la o remarcă:

– Bă, textierule… tu tre’ să-ţi deschizi un chioşc cu mâncare la minut.

– De ce?

– Pentru că îţi plac hamburghericile… şaormicile…

– Eee, bine că eşti tu estet…

– Păi, e, venea Mishu The Prince în sprijinul clăparului. Iar dacă grasele tale sunt şi scunde (cum a fost cazu’  Tamponicăi), atunci se cheamă că trebuie să te faci geograf.

– De ce?

– Păi, aia era ca Pământu’: mai turtită la Poli şi mai bombată la Ecuator.

Tamponica era porecla tipei, dată chiar de Vali, atunci când fusese băgat cu ea, şi izvorâse (ea, porecla) nu din ironie, ci din necesitatea de a o identifica mai uşor, întrucât prenumele şi numele ei de familie erau destul de comune. Porecla de “Tamponica” îşi avea obârşia în faptul că fata avea un irepetabil talent de a se băga printre picioarele oamenilor, de a le sta în cale, făcându-te să te împiedici de ea, să te tamponezi cu ea precum s-ar fi tamponat două maşini într-o intersecţie în care Psihedelicu’ ar fi fost agent de circulaţie.

Aşadar, Clapeş nu era singurul care avea un bâţ în ceea ce priveşte fetele: lui îi plăceau felinele, iar lui Holloway, grasele. Rarele excepţii erau sărbătorite zgomotos de către martori:

– Ia uite, băăăă… Psihedelicu’ nu mai ascultă Led Zeppelin, făcea Mihai Bercea-Hendricea.

– Păi, cum? întreba The Nox.

– Păi, nu se mai combină cu o zeppelină… cu o baloancă…

Mai târziu, însă, când textieru’ devenise şi el cistern, preferinţa lui nu mai avea să li se pară deplasată martorilor. Atunci, însă, în mai 2007, da. Atât în cazul lui, cât şi în cel al altui martor, Mihail-Cristian Nazarov, zis Mike The Lucky Seven (adică “Mike Şase-Şase”), deoarece avea nu de puţine ori infernalul noroc de a îi pica 6-6 la zar, la table, tocmai în momente cruciale şi nicicând în mod izolat, ci de cel puţin patru ori la rând.

Şi lui Mikey, deci, îi plăceau cozonacele şi, precum Vali, reacţiona prompt dacă făcea cineva bâză pe tema asta. De aceea a păţit Ion ce a păţit într-o zi, la statuie.

Se întâmplase ca Johnny The Nox să aibă atunci nişte bani la el şi, deci, să fie generos:

– Bă, care merge cu mine-n Primăvara, să luăm ceva de mâncat şi-o Cola?

– Hai, că vin io, se ridică Mike de pe treptele statuii.

– Bă, remorcaţi-mă, că vin, da’ mi-e lene să mă scol, întinse braţele Psihedelicu’.

Ionescu şi Nazarov îl apucară pe Busuioc şi îl traseră în sus, dar îl traseră cam tare, pentru că, atunci când îi dădură drumul, Vali ateriză în iarba de lângă statuie, trecând prin gardul viu.

– Hoooo, băăăă… nemâncaţilor!

– Hai, bă, ce faci? Te dai cu deltaplanu’? (Şase-Şasele vroia să se facă pilot militar.)

– Nazaroave, nu vrei să te dai tu cu faloplanu’?

– Hai, mă, că intră ăia-n pauză de masă.

Pe drum, pe una dintre aleile care duce de la statuie la Primăvara, mergeau cei trei martori, cu foamea şi setea-n gârgălot: Vali, Ion şi Mike, în ordinea aceasta, cu Johnny The Nox la mijloc – martor care, fiind cel mai înalt dintre ei, părea un deget mijlociu ridicat din pumn, având în stânga degetul arătător (Vali), iar în dreapta – pe cel inelar (Mikey). Lynx era indexul, fiindcă el mereu le arăta câte ceva martorilor: “Ia uite, Ioane, ce mai scrisei” sau “Ia uite, Mishule, ce faţă de boiler are aia”. Iar The Lucky Seven putea fi asemuit cu degetul inelar din două motive. Primul era acela că propovăduia căsătoria (”Bine, nu de-acu’ “, explica el. “Pe la 30 de ani, aşa…”). Iar al doilea motiv era obiceiul bassistului de a se scobi în nas cu degetul sus-amintit. Apoi, ajutându-se de degetul mare, transforma ceea ce scosese de acolo în biluţe, pe care, discret, cu ajutorul degetului mic, le catapulta în jurul său, nedându-şi seama că ele aterizau, de cele mai multe ori, în freza de Jimi Hendrix a lui The Nox sau The Prince, pe clapele orgii cu baterii a lui Ion ori pe filele agendei lui The Psychedelic, chiar în drumul stiloului cu care acesta scria (şi de la care avea mereu degetele pătate cu cerneală). Şase-Şasele nu se pomenea luat la şuturi şi aruncat în iarbă decât în cazurile în care ţinta involuntară a biluţelor o constituia numai geanta sa de umăr, cu care se ducea la şcoală, pe care scria diverse nume de formaţii rockoase şi care nu era în două săptămâni aceeaşi, din cauza următorului fapt: Mihail-Cristian Nazarov ieşea, ca omu’, în pauze şi îşi lăsa geanta în bancă, la locul ei. Cam o dată la două săptămâni, colegi de-ai lui care vroiau să-l enerveze luau geanta şi, cu pixuri, markere şi pastă corectoare, scriau, alături de sau peste numele de formaţii rock, nume de manelişti. Când se întorcea bassistu’ de afară şi vedea pocinogu’, urla de se auzea pe tot coridorul, apoi lua la rând toţi colegii, ca să descopere vinovaţii. De unde – nici nu clipeau. Cum ajungea acasă, păgubitul o stropea cu benzină şi îi dădea foc cu chibritul, ca să ardă ruşinea. Se întâmpla ca ta-su să se enerveze şi să nu îi dea bani de geantă nouă, iar atunci Mikey venea la şcoală cu cărţile şi caietele într-o plasă.

După cum s-a văzut, Vali Textieru’, Ion Clăparu’ şi Mike Bassistu’ mergeau spre Primăvara. Când au ieşit de acolo, fiecare avea în mâini câte ceva: Lynx – pungile cu chipsuri (”Ho, bă, nemâncatule, s-ajungem la statuie”), Mike – sticla cu Cola, iar Noxxie – o doză de energizant. La un moment dat, ce-i vine clăpăugului:

– Vali, eu te ştiu pe tine ecologist, da’ nici chiar aşa.

– Păi, cum?

– Păi, cu programu’ “Salvaţi balena”…

Psihedelicu’ era, în perioada aceea, pe felie cu una deluroasă, după asemănarea lui.

În momentul acela, Ion se pomeni cu doi pumni în coaste, atât din stânga, cât şi din dreapta, din partea lui Mihail-Cristian, care, chiar dacă nu era vorba despre gagică-sa, avea un profund respect pentru fetele din categoria menţionată şi se băga cu ele oridecâte ori avea ocazia. O fracţiune de secundă mai târziu, doza de energizant sâsâia, înspumată, pe lespezile aleii – singura victimă a asediului lateral asupra clăparului.

Psihebelicul – căci, dacă respingea războiul armat, nu avea nimic împotriva celui psihologic – ardea de nerăbdare încă din vara anului 2006 să plece la Bucureşti, la facultate, unde să adune doi-trei rockeri şi să încropească un grup de umor gen Vacanţa Mare veche (din anii în care trăia Dan Sava), dar mai puţin vulgar şi purtând respect pentru rockerii care într-adevăr merită. Astfel vroia el să demonteze ideea cum că rockerii nu au umor. Dar astea toate, la Bucureşti, căci în Craiova nu avea să mai stea decât un an şi vreo trei luni.

În mai 2007, din acel an şi vreo trei luni, nu au rămas decât cinci luni, un bacalaureat şi trei admiteri la facultate. Şi un miserupism în descreştere.