Sex, pizza și scaun cu rotile

Continuarea de aici: https://psihedelicul.wordpress.com/2022/12/03/orgasm-branza-rosii-si-ceapa/

În dimineața zilei de 2 martie 2013…

— E sâmbătă dimineața, disperatule…

— N-am vorbit o treabă?

— Am vorbit, da’ la ora asta?!

— Hai jos!

— Mmmh…

Un sfert de oră mai târziu:

— Dacă în cinci minute nu ești jos, venim peste tine și-ți spargem ușa!

— Bă, da-n halu-ăsta ești de disperat?! Efectiv nu mai poate omu’ să doarmă o oră-n plus sâmbătă dimineața?!

— Mai vrei să cânți cu noi sau nu?

— E zece dimineața. Sâmbătă…

— E zece jumate. Ții minte discuțiile despre talentul irosit și toate cele?

— …

— Hai, bă, Radule, că vine proprietarul!

— Hai, ‘te dreacu’ de drogangist!

— Îi auzi?

— Bă, da’ sunteți toți?!

— Normal! Romi a venit aseară de la Craiova special pentru asta. I-a lăsat și pe ta-su, și pe unchiu-său, și pe nașu-său, și pe toți. Dacă de noi nu-ți pasă, măcar de el să-ți fie rușine!

Romulus fuma liniștit și zâmbea complice. În mod normal, ar fi știut ce să-i spună lui Radu Madagan, ca să-l mobilizeze, dar vru să-l vadă pe Vali, ce manager zace-n el. Hm… Da — așa ar fi procedat și el, Stavru: l-ar fi luat la sentiment pe Madagan. Lepriconul nu era omul pe care să-l bruftuluiești prea tare, așa că trebuia să-l gâdili: cum, bă, Radule, tocmai tu, care, vorba aia…?!

Într-un final (ar fi fost mai multe finaluri posibile, dar se nimeri finalul ăsta), irlandezul coborî. Ceilalți martori statuisto-mochetiști plus Sandu și Gabi (martori prin adopție, cum ar veni) se aflau acolo, în Rahova, la doi pași de garsoniera în care Radu stătea cu chirie. Se adunaseră în fața sălii de repetiții. E mult spus: „sală de repetiții”. De fapt, erau două garaje unite, unde cineva lipise la repezeală pe pereți niște burete fonoabsorbant. O ieftinăciune de burete, după cum avea să observe ochiul de specialist al lui Ion, lângă vocea de impresar a lui Lynx, de un calm exersat: „Repet: este vorba despre o soluție provizorie. Găsim noi ceva mai bun”.

Însă deocamdată proprietarul nu ajunsese, ca să le deschidă, așa că Radu-Florian Madagan avu timp să-i observe pe martori, cu hiperluciditatea lui de cocainoman: Ion și Mishu dezbăteau ultimul meci de fotbal, Vali butona telefonul, Gabi studia pe toate fețele un obiect din fața sălii de repetiții, iar Romi și Sandu fumau privindu-se în tăcere și comunicând mai mult prin clătinări din cap decât prin cuvinte: Alexandru prea timid ca să scoată pe gură altceva decât generalități (despre vreme, facultate, traficul rutier etc.), iar Romulus prea atoateștiutor încât să nu înțeleagă că, mai devreme sau mai târziu, lucrurile tot se așază, într-un fel sau altul, și că nu trebuie să fii decât cu cinci secunde mai deștept decât ceilalți. Nu să-i sapi, dar nici să te lași prostit. Și totdeauna să studiezi oamenii. Uite: de exemplu, cum îi studia el acum (discret, cu nasul lui fin, de negustor aflat la a doua generație) pe cei doi conservatoriști pe care îi văzuse până atunci numai în filmările de la diverse cântări cu Ion și Mishu. Ca tehnică, erau impecabili; dar ca oameni? Ei, ceilalți cinci martori, se cunoșteau deja de șapte-opt ani: avuseseră timp și să se îmbete împreună, și să se ajute reciproc, și să-și paseze femei, și să se scoată din canal la Cheile Buții… „Pe când pe ăștia doi nu știu de unde să-i apuc”, se gândi Romulus-Andrei.

— Ai, Sandule? Pe tine așa te cheamă-n buletin: Skomorohin?

— A, nu: Lungu.

— Păi, și Skomorohin de la ce vine?

— De la „skomoroh” — „scamator”. Se pronunță: „scamaroh”. În limba rusă, orice „o” neaccentuat se pronunță „a” sau „ă”. „Akanie” se numește fenomenul ăsta fonetic.

Romulus își mută privirea dinspre Alexandru (cu aerul lui de popă de țară, roșu-n obraji și cu privire sfioasă) către colegul acestuia de Conservator:

— Ce faci, Gabi, acolo?

— Uite: mă minunez de mașinăria asta. Cine-o fi lăsat-o aici?

— E un scaun cu rotile — ce mare lucru?

— Da, dar uită-te și tu ce uzină e aici!

Într-adevăr: acel scaun avea tot fel de rotițe, pedale și manete, de parcă cine știe ce salon de inventică ar fi onorat cu prezența.

— Cine l-o fi lăsat aici?

— Al meu e — l-am cumpărat ieri pentru socru-meu, se auzi o voce nouă, venind spre ei.

— Dumnezeu să-l ierte… răspunse Sandu distrat.

— Bă, tâmpitule! Omu’ e paralizat, nu e mort, făcu Gabi Clocotici.

Cel care revendicase scaunul cu rotile era proprietarul celor două garaje — nea Gelu Merlea, instalatorul blocului, poreclit nea Ciorbă, din cauza înjurăturii lui preferate: „Să mi-l vezi în ciorbă!”

— Nea Gelule, stai așa! Nu deschide, că vreau să fac o poză! Lasă scaunul unde era! Aaașa… Uite, bă, martorilor: așa se va numi sala asta de repetiții: SPSR — „Sex, pizza și scaun cu rotile”.

Și așa i-a rămas numele — cum a zis Radu Madagan. Iar poza făcută de Lepricon s-a răspândit rapid pe Internet, ajutând formația Deltamistic să devină cunoscută și în afara orașelor București, Craiova și Timișoara.

Ce-i venise irlandezului?! Ce să-i vină? Așa scria pe ușile unuia dintre cele două garaje: pe lângă obișnuitele măscări care apar în astfel de locuri, cineva scrisese frumos, cu litere buclate: „SEX ȘI PIZZA”. Mare, cu marker negru. Fotografia s-a viralizat alături de explicația lui Romi: „Orice fană va fi bine primită și bine hrănită, dar s-ar putea să plece de aici cu probleme la servodirecție”.

În sfârșit, trupa intră la prima ei repetiție. Vali avu emoții ca nu cumva muzicienii să înceapă cu figuri și să se ducă naibii totul. Din fericire, lucrurile merseră bine — martorii nici nu simțiră când trecu timpul. Impresarul avu grijă să fie cât mai festiv, aducând nu doar bere și pizza, ci și șampanie și pișcoturi. Ținu un discurs, filmă întreaga repetiție… Și nu doar repetiția, ci și ceea ce urmă.

Când ieșiră, plouase. Mishu își dezmorți oasele, trăgând puternic în piept aerul proaspăt. Gabi se lăsă pe ciuci, ca să se lege la șireturi — moment în care îi căzu bricheta din buzunar. Când se întinse după ea, toboșarul văzu ceea ce…

— Pst! Bă! Veniți încoa’!

Martorii se strânseră roată. Într-un colț al garajului, în băltoaca dintr-o tufă, o țestoasă lovea cu capul în fundul alteia: dădea de trei-patru ori, apoi făcea o pauză de vreo jumătate de minut, după care iar începea ciocnirea carapacelor.

— Ce-are, mă? Înnebuni?

— Taci, Ioane, că le sperii!

— Da’ ce fac ele aici? Se bat pe teritoriu?

— Nu, Radule; se împerechează.

Peste câteva minute, hohotul general al martorilor ajunse până la ultimele etaje ale blocurilor dimprejur. Camera video a lui Lynx Holloway urma să le arate fanilor de ce: țestosul se urcase pe țestoasă și gemea pițigăiat, cu o gură cât o șură, cu ochii bulbucați și limba atârnându-i.

— Da, doamnelor și domnilor: după cum vedeți, ne aflăm în fața sălii de repetiții SPSR: „Sex, pizza și scaun cu rotile”. Scaun cu rotile avuserăm, pizza avuserăm. Cât despre sex… Ne-o luară țestoasele înainte, concluzionă Ion Clăparul în fața camerei de filmat, nebănuind că în mai puțin de jumătate de an acele imagini aveau să aducă vânzări nesperat de bune pentru albumul de debut, „Elvis captivus”, umplându-le contul de bani și canapeaua de secreții feminine.

Stroe, zi și tu ceva!

De intercalat aici: https://psihedelicul.wordpress.com/2022/12/03/orgasm-branza-rosii-si-ceapa/

În martie 2011, nu numai invidia față de Costi l-a determinat pe Vali The Psychedelic să-i bată la cap pe martori să-și facă formație, ci și un episod care i-a amintit, pentru a nenumărata oară, că în lume există nu doar mult talent irosit, ci și o groază de talent mimat. Pur și simplu: vii în fața publicului și arunci o perdea de fum care să-ți mascheze găunoșenia. Le iei ochii cu mărgele de sticlă.

În martie 2011, la două luni după ce Constantin Cornițescu reînființase formația Black Code în Timișoara, Valentin Busuioc se afla într-o sală de cinema din București, alături de Cătălin Stroe și de prietena acestuia, Carla Stângău. Carla — studentă la Arte Plastice în anul I — îi luase pe cei doi martori la proiecția unui lungmetraj colectiv, realizat de către proaspeți absolvenți ai UNATC.

Așezat în dreapta Carlei, Stroe încercă să nu-și afișeze prea tare plictiseala, așa că butonă telefonul cât mai discret. Busuioc, în schimb, de-a stânga sculptoriței, avu grijă să se fâțâie, să se strâmbe și să se scarpine cât mai ostentativ, ca să-i scoată fetei pe nas chiar și ultima brumă de catharsis. Din când în când, Psihedelicul îi arunca Hackerului priviri la fel de elocvente: „Uită-te și tu, ce vrăjeală!” „Lasă-i, mă, fii înțelegător!” răspundea Stroe, tot pe mutește.

La final, cică păreri:

— Nu-ți plăcu, ă?

— Carla, vrei să te mint?

— De ce nu-ți plăcu, mă, firoscosule?

— Chiar vrei să avem discuția asta?

— Tocmai tu să te abții?!

— Păi, ce să zic, mă, nene, mă?… Fu o… peticeală, o însăilare. Fu mai degrabă o înșiruire de scurtmetraje decât un lungmetraj. Îi văzui într-o scenă pe unii îmbrăcați la fel, în niște pufoaice albe, lipiți de un zid de bloc, care veneau unii spre alții în poziția cocorului. Tot așa: de-a lungul peretelui. Dar atât; nu se luă nimeni la bătaie. Mă rog…

Pe urmă, văzui scena aia din mall, cu nenea ăla care semăna cu Lech Walesa. Trecea ca vântul de la un raion la altul, de la un etaj la altul… Așa, exaltat, ca și cum ar fi obținut o victorie. O mare victorie, pentru că peste tot pe unde trecea, se auzea un cor care îi scanda numele: „I-li-e Var-tic! I-li-e Var-tic!” La final, ne arătară unde era corul: în raionul de pescărie. Dar nu ne spuseră nici cine era Ilie Vartic, nici ce vrea el de la viața noastră. Îl văzurăm doar aducând o lădiță cu pești, cu același aer triumfal.

Ce să zic… „Foaie verde lobodă, curge apă-n lift”. Așa fu tot filmul.

— Tu te duceai să uzi buretele la lecțiile despre postmodernism — este? Nu-ți spune nimic conceptul de „felii de realitate”?

— Repet: de ce era nevoie de un lungmetraj, când mai cinstită ar fi fost o colecție de scurtmetraje?

— Pentru că toate secvențele alea sunt legate între ele, într-un mod subtil…

— Prea subtil pentru mine.

— …care arată poezia vieții cotidiene, cu tot ce înseamnă ea: și cu bucurii, și cu drame, și cu romanță, și cu absurd…

— Nu știu, vere; înseamnă că m-am născut eu bătrân.

— Aoleo! Înțeleptule care ești!

— Mă întrebași? Îți răspunsei.

— În fine… Stroe, zi și tu ceva!

— În rest, numai de bine și la iarnă cald!

Cătălin Stroe a zis atunci de iarnă pur și simplu ca să nu tacă, dar câteva zile mai târziu chiar s-a întors ninsoarea în București. Și nu numai ninsoarea, ci și înghețul — un îngheț care l-a prins pe Valentin doar în adidași, așa că i-a făcut cunoștință cu ghipsul.

În cele trei zile cât a stat la pat, textierul a avut timp să se acrească la amintirea filmului și mai ales la gândul că nu prea mai găseai oameni cu viziune de ansamblu, cărora să le fete mintea ceva mai mult decât niște globuri și beteală pe un molid scuturat.

— Haaai, Ioane, să facem formația aia… Haaai, Mishule — nu vă mai pierdeți vremea cu lălăieli prin baruri, cu taraful ăla al vostru de blues, cu instrumentiștii voștri de strânsură…

Mâțul de sub motocicletă

Chitaristul armonie Alexandru Skomorohin și bateristul Norbert-Gabriel Clocotici s-au dovedit oameni providențiali de-a lungul tuturor celor 25 de ani în care au cântat alături de formația Deltamistic / Jeg Tzappeshlitz: Sandu prin viziunea lui asupra orchestrației, Gabi prin talentul de a salva situația și amândoi prin tehnica instrumentală impecabilă.

De cele mai multe ori, toboșarul îi scotea pe martori din încurcătură complet involuntar. Cum s-a întâmplat, de exemplu, la sfârșitul lui august 2013, când trupa dădea din colț în colț să găsească o copertă pentru albumul de debut „Elvis captivus”. Martorii încercaseră tot felul de variante: ba câte o poză de grup (cea mai spectaculoasă fiind una cu Mishu deghizat în Elvis Presley, ținut într-un beci de către colegii de formație, care de care mai încrâncenat); ba o imagine cu sala de repetiții goală (cu instrumentele în semiîntuneric); ba un televizor vechi, deasupra cu o antenă în formă de V, iar pe ecran cu purici; ba Ion și Romi făcând skandenberg la o masă plină cu halbe, amândoi îmbrăcați în geci negre de piele cu ținte, priviți de colegii așezați în jurul mesei. Ba chiar la un moment dat Radu se fotografiase cu spatele, mergând pe stradă și ținând pe umeri un imens urs de pluș. Nimic nu ținuse.

În dimineața zilei de joi, 22 august 2013, în drum spre postul de radio unde lucra, Gabriel Clocotici trecu prin fața unui bloc cu patru etaje și boltă de iederă la intrare, unde, ca de fiecare dată, era parcată o motocicletă. Totuși, acum era ceva diferit. Tobarul se opri ca să se uite mai bine la acel ceva.

— Ia! Ce e cu tine aici?

Era un pisic galben, tolănit la umbră, pe care Gabi îl mai văzuse prin cartier. Când auzi exclamația de uimire a muzicianului, mâțul îi aruncă o privire atât de plictisită, încât Clocotici începu să râdă ca prostul.

— Gata: asta e coperta pentru album! făcu Gabriel anunțul triumfal pe grupul de chat al formației, în timp ce încărca pozele cu mâțul surprins din toate unghiurile, privindu-l peste umăr pe fotograf.

Şi chiar așa a fost: a doua zi, casa de discuri primea coperta pe care trona, plină de sictir, făptura tolănită a motanului de sub motocicletă. „Elvis — fratele mai mic al lui Garfield”, stătea scris pe pliantul albumului, undeva la final, ca notă explicativă.

Nimeni nu s-a așteptat ca albumul „Elvis captivus” să se vândă atât de bine în afara orașelor București și Craiova, unde Ion și Mishu, pe de o parte, și Romi, de cealaltă parte, își făcuseră de mult un nume prin bodegile de rockeri. Hai, poate și Timișoara, unde cânta formația Black Code refăcută.

— Dar în rest…?

— În rest, Mishule, a fost inspirația lui Gabi, avea să reflecteze Ion la sfârșitul anilor ’50, la una dintre obișnuitele băute anuale ale clăparului și vocalistului în memoria textierului-impresar. La fel cum a făcut cu sala de repetiții SPSR, de-am putut și noi să ne mutăm într-una mai răsărită, adăugă Johnny The Nox, provocându-i lui Mishu The Prince un „LOL” melancolic.

Alt semn al ghinionului: problema 3x+1

Alt semn al ghinionului a venit din partea inginerului de lumini Empedocle Titirez, autointitulat Entalpen Turumbellcea. Trupa Jeg Tzappeshlitz nu l-a sesizat atunci, la finele anului 2036, dar martorii rămași aveau să-l înțeleagă prima dată în vara lui 2038, când devenise clar ca lumina zilei că Sandu și Gabi plecaseră definitiv și că nu era deloc ușor ca membrii rămași să le găsească înlocuitori. A doua oară (mult mai dureros), formația l-a priceput în 2041, când noii instrumentiști au comis-o în Japonia. Impresarul Vali The Psychedelic avea să se mai lămurească o dată, înainte de Japonia, când își vedea propria soție, Veta, la dezintoxicare, căzută victimă celebrității aduse de Nobelul pentru Medicină și mai ales epidemiei de opiu declanșate în anii 2030, întâmplător, de către același Entalpen Turumbellcea.

La sfârșitul lui 2036, în toiul dezamăgirii provocate de albumul „Nifoblepsie”, Empedocle Titirez a găsit de cuviință să deschidă gura, ca să împrăștie din ostilitatea tăcută pe care o simțea din partea celorlalți martori. Titi avea impresia că formația Jeg Tzappeshlitz îi punea în cârcă — fie și așa, pe muțește — o parte din vina pentru eșecul „Nifoblepsiei”, din moment ce el, Entalpen, fusese textierul principal pe acel album:

— Bă, martorilor, ce vă spune vouă succesiunea asta de numere: 4, 2, 1?

— Numere câștigătoare la ceva joc de noroc: poker, loto, păcănele…

— Un concurs unde nu s-a acordat premiul al treilea.

— Animal, om, plantă. Patru picioare, apoi două, apoi unul singur (lujerul).

— Un campionat cu patru jucători: ai semifinale, apoi finala, iar la sfârșit iese un singur câștigător.

— Bă, da’ vă duserăți prin porumbi rău de tot. Adică OK: v-apreciez imaginația, dar eu mă gândesc la ceva mai simplu: o împărțire succesivă la 2. „4, 2, 1” este cea mai împuțită succesiune de numere din întreaga matematică cunoscută de omenire până în prezent. Împuțită nu în sine, ci din cauza problemei cu care este asociată. Este o problemă care la prima vedere pare extrem de ușoară, ca pentru copiii de gimnaziu, încât imediat îți vine să-l iei la rost pe ăla care ți-o arată: „Ce, bă, mă crezi prost?” Totuși, dacă stai să te apleci asupra ei, efectiv îți mănâncă zilele. Pentru simplul fapt că deși pare atât de banală, pe măsură ce o analizezi, îți dai seama că nu știi de unde s-o apuci. O întorci pe toate fețele și tot degeaba. Și-ți roade ficații. La anul se împlinesc 100 de ani de când a apărut. Generații întregi de matematicieni și-au spart creierii cu ea. Unii chiar au înnebunit. Au înnebunit pe bune — i-au internat în ospicii.

Se numește „problema 3x+1” sau „conjectura lui Collatz”. Conjectura este o teoremă care pare adevărată, pentru că a fost testată de extrem de multe ori și s-a confirmat, dar încă nu a primit o demonstrație teoretică. Problema asta a lui Lothar Collatz este atât de mizerabilă, încât a devenit o înjurătură printre noi, matematicienii. Noi toți știm că, mai devreme sau mai târziu, fiecare își va face timp să lucreze la „3x+1”, dar cu greu găsești pe vreunul care s-o recunoască. De ce? Fiindcă toată lumea se teme să nu ajungă de bășcălia celorlalți. Și nu doar de bășcălie, ci, mai grav, să nu ajungă ținta privirilor condescendente — la modul: „Ț-ț-ț… Iaaa uite-l și pe-ăsta, săracu’ de el! Mâine-poimâine-l vedem în cămașa de forță”.

Conjecturile, în general, sunt periculoase, pentru că au existat cazuri în istorie în care ele au fost desființate cu atât mai spectaculos, cu cât infirmarea a venit târziu și pornind de la ceva simplu. De pildă, în secolul al XVII-lea, Fermat a pretins că a găsit o formulă pentru numerele prime. A testat-o pentru un caz, pentru al doilea, pentru al treilea, pentru al patrulea. La vreo 70 de ani după moartea lui, a venit Euler și a testat-o pentru al cincilea caz. Nu mai mergea.

Bun — revin: conjectura lui Collatz sună în felul următor: avem mulțimea numerelor naturale nenule: 1, 2, 3, 4, 5 ș-așa mai departe. Dacă numărul este par, îl împarți la doi. Dacă ceea ce obții este par, îl mai împarți o dată la doi. Dacă împărțirea asta îți dă un număr impar, îl înmulțești cu trei, iar rezultatul îl aduni cu unu. La fel procedezi dacă numărul de pornire este impar: îl înmulțești cu 3, iar la rezultat adaugi 1. Deci x/2 dacă x e par și 3x+1 dacă x este impar. Bunul-simț ne spune că orice succesiune de felul ăsta inevitabil se va sfârși cu ultimele trei numere 4, 2 și 1, pentru că testezi un caz, testezi două, testezi o sută și tot acolo ajungi: la 4, 2, 1.

Prima problemă este: de ce succesiunea de final conține numai numerele 4, 2, 1 și nu altele? Altfel spus: există vreun număr — oricât de mare — care, trecut prin funcția asta a lui Collatz, să dea ultimele rezultate altele decât 4, 2 și 1?

A doua problemă: de unde știm că nu există un număr (repet: oricât de mare, pentru că deja calculatoarele au apucat să testeze până la niveluri astronomice) care pur și simplu să creeze o buclă? Adică să ajungă într-un punct în care rezultatul algoritmului să scadă, apoi să crească, pe urmă iar să scadă și tot așa. Empiric (adică luând-o băbește), vedem că lucrurile se termină mai devreme sau mai tâziu. Dar cum demonstrăm asta teoretic?

A treia problemă: nu e deloc obligatoriu ca dacă un număr e mai mare, atunci și pașii parcurși până la final (adică până la rezultatul 1) să fie și ei mai mulți. Ia uitați-vă în aplicația asta, care generează liste de pași și graficele aferente (cu suișuri și coborâșuri — ca graficele de la burse). Ia uite, ia: dacă introducem numărul 27, vom avea 111 pași până la final. Pași cât se poate de spectaculoși: unii ajung să producă rezultate chiar și de ordinul miilor. Pentru 28, avem numai 18 pași. La fel pentru numerele 29 și 30: tot 18 etape. Ajungem la 31 — numărul etapelor se prăbușește la 7. La 32, devine chiar mai mic: 5. La 33, urcă la 26. La 34, iar scade la 13. Nu există niciun tipar.

— Bine-bine: am înțeles. Unde vrei s-ajungi?

— Mishule, fii atent: am pornit de la ideea că orice număr nenul am introduce în algoritm, sfârșitul va fi același: 4, 2, 1. Oricât de mari ar fi culmile atinse de graficul funcției. Așa și-n viață: ai suișuri, ai și coborâșuri, dar până la urmă eșecul este inevitabil. Tot ajungi odată ș-odată la fundul butoiului. Trebuie doar să te asiguri că o mai poți lua de la capăt — că mai ai și timp, și nervi. Pentru că nu uitați: algoritmul îți permite să-l testezi cu numere oricât de mari. Oricât de mari!

Ceea ce însă nu bănuia deloc Titi era faptul că formația Jeg Tzappeshlitz încă nu atinsese minimul absolut al carierei. Oricând se putea întâmpla ceva mai rău. Și chiar avea să se întâmple.

Intersecția blestemată

În 2015, după apariția albumului „Sedermalibet”, bateristul Norbert-Gabriel Clocotici a înțeles că formația Deltamistic era o treabă serioasă, care își închegase deja o bază de fani și care promitea să facă purici măcar un deceniu de atunci încolo.

De aceea, Clocotici s-a gândit să se implice mai mult în promovarea trupei, în afară de lecțiile video pe care le dădea gratis pe Internet, la fel ca Sandu. OK: îi vedea pe Ion și pe Mishu opriți pe stradă pentru poze și autografe; îi vedea pe Vali și pe Romi răspunzându-le fanilor pe forum; îl vedea pe Radu făcând pe interesantul în diverse filmulețe, alături de prietena din acel moment… Dar el? El ce făcea?

Până într-o zi, când Gabi și-a dat seama că avea soluția mult mai la îndemână decât credea.

În primul an de facultate (2009-2010), atât Alexandru Skomorohin, cât și Gabriel Clocotici au locuit în căminul Conservatorului din București. În august 2010, înainte să înceapă al doilea an, cei doi și-au găsit o vilă pe care au împărțit-o cu chirie până în 2017, când și-au dat seama că faima națională adusă de albumul „Antonel de Bontonel” le permitea să-și cumpere ceva al lor.

„Antonelul” a reprezentat consacrarea formației Deltamistic în rockul românesc. Însă lumea largă începuse să audă de martori încă din 2015, mulțumită bateristului Gabriel Clocotici. Mai exact, grație unei mici obsesii a acestuia, apărute încă din 2010, odată cu mutatul în chirie. Dar ceea ce era chiar mai ciudat era faptul că doar Gabi pățea ce pățea. Lui Sandu, în schimb, nu i se întâmpla niciodată când se nimerea singur sau cu altcineva decât toboșarul, chiar dacă era vorba despre exact același loc.

De unde îi lăsa autobuzul, cei doi instrumentiști aveau de parcurs pe jos cam 500 de metri. Ca să ajungă acasă, Clocotici și Skomorohin mergeau pe jos 100 de metri după intersecție. Era o intersecție simplă, cu câte o bandă pe sens, fără semafoare și cu zebra desființată pe partea stângă, pe unde traversau muzicienii. La orice, dar absolut orice oră s-ar fi întors acasă, Gabi era nevoit să se oprească în intersecție și să aștepte: oricât ar fi fost de târziu în noapte, se ivea de undeva o mașină. De cele mai multe ori, venea din spate, dinspre stația de autobuz. Chiar dacă nu se întâmpla asta, nici atunci toboșarul nu avea voie să răsufle ușurat: imediat apărea cineva din față, de pe strada unde locuia el. Iar acolo trotuarul stâng era totdeauna ocupat de automobile. Așadar, martorul era nevoit să înainteze pe carosabil, strecurându-se între automobilul parcat și cel în mers. Din fericire, șoferul care venea avea pe unde să se strecoare, căci strada era cu sens unic. Din nefericire, tracasarea era veșnică. Așa avea Gabriel de pătimit nu doar la el acasă, ci. și la alte două răspântii din cartier, însă pe acolo avea drum mai rar.

În 2015, bateristul s-a gândit să facă un vlog cu aceste traversări ale lui, filmate în fiecare zi timp de o lună. Zis și făcut: timp de 31 de zile, Norbert-Gabriel a arătat că nu conta absolut deloc viteza cu care mergea, pauzele pe care le făcea pe stradă, ora la care se nimerea să vină acasă sau însoțitorii lui: dihania cu patru roți sărea ea de undeva.

Materialul a ieșit cam lung (15 minute), dar a avut un succes neașteptat, viralizându-se încă din primele 12 ore și devenind cea mai vizualizată filmare de până atunci cu vreun membru al trupei Deltamistic, în afară de cele din concerte. E drept: Gabi a știut să aducă toată lumea în fața camerei: nu doar pe Sandu și ceilalți colegi de formație (inclusiv impresarul), ci și pe prietenele lor. Nu-i vorbă: la popularitate a ajutat și titlul: „Coșmarul toboșarului: intersecția blestemată”. Încă de a doua zi, au apărut vloggeri care au promis să repete experimentul — atât la ei acasă, cât și la răscrucea lui Gabriel.

Și uite așa trupa Deltamistic a ajuns să fie cunoscută și în afara cercurilor de rockeri. De aceea, binemeritata celebritate din 2016, datorată lui „Antonel de Bontonel”, a fost mai degrabă o treaptă decât un salt.

În 2023, după ce formația — redenumită Jeg Tzappeshlitz în 2017 — a devenit vestită la nivel internațional, o fană i-a mărturisit lui Gabi că în 2016 agenția imobiliară la care lucra a profitat de faima acelui clip ca să pluseze discret la prețurile și chiriile din cartier.