Nunta lui Vali cu Veta (prima parte)

Citiţi întâi asta: http://psihedelicul.wordpress.com/2011/11/27/nu-chem-pe-nimeni-la-nunta/ .

Degeaba se fasolise Lynx atunci, cum că ar fi vrut să facă nunta numai între neamuri, discret, fără să se spargă în figuri. Degeaba! Mikey a fost cât se poate de convingător. Bine, şi popa Remus îl sfătuise mai-nainte: “Bardule, nu fi scârţar: invită-ţi trupa, că ea e a treia ta familie, după părinţi şi Veta. Cu ei trăieşti şi-ntinzi leatul pe pâine, nu cu alţii.” Impresarul bâlbâise atunci ceva evaziv, dar, imediat după ce vorbise la telefon cu Mike, acesta, bassistul, făcuse un împrumut la clăpar, îşi cumpărase nişte uşi noi pentru apartamentul din Timişoara, unde locuia cu soprana, şi îl chemase pe Texteş să îl ajute, iar acesta o luase cu el pe Mira, să-i ţină de urât şi să mai stea la o şuetă cu Maria. ”Să-mi ţii de urâtă, clujeanco”, o tachina el, luându-şi câte o muşcătură pe gât.

Munca durase o zi întreagă: spart ziduri, pus uşi, rezidit, retencuit. “Munci şi zile, Piloate. Munci şi zile”, se ştergea Psihedelicu’ de sudoare. “Amin, Vali, amin.”

La sfârşit, seara, cică să plece.

— Staţi, mă, duşmanilor: de ce să plecaţi? Patul meu nu e suficient de moale? Adu, Mărie, oala cu vin! De-ăla de-acu’ trei ani, din ’20 – ştii tu. Venişi?

Ca fulgerul pornise Marghioala şi se şi-ntorsese.

— Să vedeţi, mă, fiinţe, ce bine găteşte soprana asta a mea, pupa-i-ar neica ochişorii ăia negri! Maria, sol major!

Şi, pe trilurile blondei, ieşise din cuptor un stufat de iepure de tot arpegiul, de toată esenţa gamei.

— Ce n-a văzut Parisul! Am apucat să le mulţumesc alor tăi c-au făcut aşa bijuterie de fată?

— Ai toată vremea înainte să-i faci o tură de glob cu avionul, zâmbise Marghioala.

Maria Balc-Stegaru nu vorbea în dodii: încă de la începutul civiliei şi al băssăriei, Mihail-Cristian Nazarov se apucase să pună bani deoparte pentru avionul trupei. Îl anunţase pe impresar: “Mane, tu eşti taicul nostru: instrumente, instalaţii, autocare — toate te-au jupuit de bani. Lasă-mă şi pe mine să fac un gest.” “Mikey, stai cuminte, că nu ne dau banii afară din casă!” “Crucea mea, Vali, crucea mea! Eu o duc.” “Eh, lasă, c-om vedea noi cum s-o dăm să iasă bine.” A doua zi, Psihedelicul îi băgase pe roacheri în şedinţă:

— Bă, fiţi atenţi aici, c-o dată vă spun! Suntem pe val, pe valul de rock, aproape de culme chiar — putem face surfing. Ideea e să nu ne pierdem pe drum — aveţi deja exemplul lui Radu Madagan. Eh: când om fi noi pe culmea culmilor, ‘ceam că să ne eficientizăm. Vă daţi seama c-o să ne ştie toată lumea şi că mulţi, mulţi ne vor solicita. Şi nu, nu la nunţi ori la concerte electorale, ca acum, ci la treburi mult mai răsunătoare. Cuvântul de ordine va fi: “eficienţă”. Doreşte canadianul să ne vadă la Vancouver? Hop! Sărim în avion. A doua zi, ne vrea americanu-n Florida? Iar învârtim elicele. Dup-aia, o trebui să fim în Moscova. Păi, ce? Moscova crede în moşmondeli? Nu crede! De-aia zic: să punem ban pe ban pentru un avion. Nu să ne spargem în figuri transoceanice, da’ măcar aşa, unul mic, ca de excursie cu clasa, tot ne face trebuinţă-n bătătură. Şi de-asta vă chemai: trebuie să strângem bani. Nu cât să facem foamea sau să umblăm rupţi în coate, dar câteva zeci de grame de aur pe an de om tot putem economisi. Mai investim pe ici, pe colo… În 15 ani, ar trebui s-avem banii.

Vali vorbise, Vali auzise: treisprezece ani mai târziu, în 2030, în plină glorie mondială, numai el, Mike, Sandu şi Gabi se chivernisiseră; în rest, sufla vântul.

— Nici nu mă aşteptam, mă, nici nu mă aşteptam… chiorbeliţilor! avea să râdă impresarul părinteşte. Bă, şi v-am spus: hai să investim. În terenuri, în locuinţe, în centrale eoliene, în panouri fotoelectrice… N-aţi vrut. “Las’, că ştim noi!” Aţi ştiut… păcatele voastre. Dacă n-am fi fost noi patru, acu’ vă mâncau câinii pe maidan. Uită-te la ei: artişti. “Artă pentru artă”, auzi… Artă — poartă spartă. Dacă n-ar urla talentu-n voi, ca mâine mi-aş găsi alţii. Altă lume, tot talentată, cântă prin cârciumi obscure, rabdă de foame, îşi creşte copiii… şi voi ce faceţi? Săriţi din crac! Bravo, mă! Da’ să nu vă miraţi dacă-ntr-o zi o să vedeţi afiş mare la mine pe casă: “PRESELECŢIE”. Să nu vă miraţi!… Asigurările vi le-aţi plătit măcar?

— Plătit, plătit!

— Da, Psihedelice — totul.

— Măcar atât… Hai: încărcaţi-vă bagajele-n avion! Eins-zwei-drei! Eins-zwei-drei!

Blonda nucleară (primul text pentru al doilea volum)

[Informaţie de fundal: Marius-Mugurel Ciobanu, zis Denver [Ultimul Dinozaur], a ţinut trei neveste, dintre care prima i s-a aruncat de la balcon cu câteva zile înaintea procesului de divorţ, sătulă de excesiva atenţie mediatică asupra ei. După sinuciderea soţiei, Marius a încercat să facă la fel, înghiţind un pumn de somnifere cu votcă.]

Când Marius se trezi, după trei zile, nu recunoscu încăperea — era cam luminoasă. „Oi fi uitat eu becu-aprins?” Un bip se auzea intermitent, iar la pumnul drept simţea o uşoară jenă. Îl privi: era bandajat. Privi mai bine: din bandaj, ieşea în sus un furtunaş. Înţelese:

— Aaah, fir-ar al naibii!

Şi îşi lăsă capul să pice la loc pe pernă.

— Domnu’ Ciobanu, v-aţi trezit?

— Da… Săru’ mâna. Spuneţi-mi Marius, vă rog. Nu mai sunt nici un domn.

— Copilu’, era s-o mierleşti binişor. Cu graţie. Fenobarbital cu votcă? E cazul să te-apuci de-o religie, în caz că n-ai făcut-o. Practicant, mămicule, practicant!

Denver iar îşi lăsă capul să cadă, învins:

— Mai bine opiu decât somnifere cu alcool…

— Gând la gând, maestre! După ce ieşi de-aici, să scrii un editorial: „Mugur de branulă în braniştea morţii. Despre cum era să dau în primire”.

— Mai scriu… dădu el din mână a lehamite, privind tavanul. Nu mai scriu nimic.

— Ba să scrii, Mariuse, să scrii! Pentru fiecare picătură de ser, varsă câte una de cerneală! Măcar pentru sufleţelul meu cel mare.

— Da! Da! aprobă întreg salonul. Doamna doctor e o bijuterie!

— Of… Nici măcar nu ştiu cum vă numiţi.

— Cum te numeşti.

— Cum te numeşti.

— Anca. Sau Carmen.

— Carmen Bri… n… Brindineanu, silabisi el pe ecusonul doctoriţei.

Medicul din faţa lui, de la coada patului, era o zdrahoancă de femeie. Deşi hamburgherică şi aproape de 45 de ani, creaţa cea blondă avea un trup de puteai să spargi lemne pe el şi pe formele lui, şi o piele marcată numai sporadic şi abia vizibil de micile valuri mâloase ale vieţii: un rid colea, un cearcăn dincoace… În rest, vedeai Atena şi Roma renăscând.

Valuri mâloase, da, însă unele pe care ea prea le pusese la inimă: scoicile le simţise ca pe gloanţe, ciobuşteţele ca pe fragmente de grenadă, iar nisipul cu pământ îi fusese în nenumărate rânduri mortar pentru mormânt. „Vrau”, cum zic oltenii. „Vrau, auzi… Ascultă şi tu cum sună: ca ultimul scâncet sau mieunat.”

Terminase Medicina Veterinară în 2010 şi avusese slujbe multe şi mărunte până în 2017, când izbucnise unul dintre nenumăratele războaie între Etiopia şi Eritreea. Războiul în sine nu era o noutate pentru relaţiile dintre cele două ţări, dar mass-media aservite Deminternului înnebuniseră: la fel cum, în anii ’90, îi demonizaseră cu spume pe sârbi, plângând crocodiliu de mila bieţilor bosniaci şi, mai apoi, kosovari, tot aşa în anii 2010 se dădeau de ceasul morţii şi nu puteau dormi de grija pedofilului sectar Joseph Kony (cunoscut, dealtfel, de peste un deceniu, dar nebăgat prea mult în seamă) şi a obişnuitelor războaie africane mai mult sau mai puţin civile. Pe tema resurselor ce luaseră drumul metropolelor coloniale abia de mârâiau câte ceva.

În acest context, văzând maţele şi creierii serviţi cu îndârjire de mediile ce implorau intervenţie militară străină „pacificatoare”, blonda s-a pus cu burta pe carte, iar un an mai târziu era admisă la Medicina din Bucureşti, având drept ţintă precisă spitalele de pe numeroasele fronturi ale contemporaneităţii.

Nu mai plecase. Prin anul al doilea, se împrietenise cu un buclat din oraş, pescuit dintr-un club de salsa. Carmen dansa dumnezeieşte latinoisme, iar băiatul aşijderea, astfel că rămăseseră la o palavră.

— Băi, avea făptura aia nişte mişcări… îi povestea ea lui Marius. Şarpe, nu altceva! Dar şarpele casei, ăla bun — ştii tu. Să mori şi mai multe nu! Curgeau sudorile de pe mine ca lacul peste baraj când se zburlesc ploile la oameni. Sudori şi curenţi electrici, că uitai să-ţi spun: era inginer. De altminteri, de la inginerie i s-a tras. Lucra pe-atunci la un proiect de-astea, ultrasecrete, finanţate de NATO (paranteză: una dintre puţinele părţi bune ale ocupaţiei americane), un proiect, zic, al NATO de a dezvolta o nouă şi complicată armă sonică, pentru fronturile recent deschise în Asia şi în Africa. Nu te entuziasma, că n-ai cum să faci ştire din asta — Tedi acum e oale şi ulcele, iar eu nu ştiu nici măcar unde era sediul lui, căci tot ce am aflat am aflat întâi din ce vorbea el în somn, apoi de la rudele lui, informate şi ele, sec, de cei care le aduseseră cadavrul, de cauza efectivă a morţii (colaps al organelor interne), nu şi de locul şi desfăşurarea ei. Aia e, Mariuse… ofta blonda, pufăind cu Denver din ţigara de după, în vreme ce îi mângâia jurnalistului şuviţele lipite de tâmple. Afară, mijea un răsărit straniu de violet, iar Mugurel se pusese cu capul în poala Ancăi:

— Cum a murit? reuşi el să escaladeze nodul din gât pricinuit de amintirea fostei soţii.

— Nu mă crezi dacă-ţi spun.

Denver făcu un gest evaziv.

— Cu mult răsunet.

— Răsunet? se miră el. Păi, n-ai zis tu că nu ştia mai nimeni unde lucra?

— Lucra la o armă…?

— Sonică.

— Exact. Iar a doua zi după ce mă ceruse în căsătorie…

— Şi acceptaseşi…

— …şi acceptasem, s-a dus glonţ la serviciu, fix în sala mare, „a motoarelor”, să zic aşa. Eu ce-ţi spun acum am aflat la şase săptămâni de la moartea lui, dintr-un e-mail anonim. Nu m-am dus la pomană — nu era treaba mea. În sâmbăta aia, am fost la biserică, am aprins lumânare pentru el, a citit popa, am împărţit… am făcut şi eu ce-am putut. Mă chemaseră ai lui la parastas, dar am pretextat ceva comun, că nu sunt în oraş sau pe-acolo. Şi duminică primesc bomba… Uite (trage laptopu-ncoace): mail. Citeşte! Nu cu voce tare, că iar m-apucă jelaniile.

Marius se conformă. Un bărbat care se semna Oswald o avertiza că, dacă i se află identitatea, şi-ar pierde slujba şi chiar viaţa şi că numai imensa dragoste pe care răposatul i-a purtat-o doctoriţei l-a îndemnat să-i scrie, rugând-o cu cerul şi pământul să nu facă public e-mailul, fiindcă ar îngropa de vie întreaga echipă de cercetători.

Lucrurile stătuseră aşa: în ziua fatală, inginerul venise în sala maşinilor, cu noaptea-n cap şi cu un extaz bizar, inexplicabil, mai ales că la autopsie nu fusese găsită nici o substanţă străină. Se oprise exact în mijloc, pe platforma de testare, şi îşi dechisese braţele triumfal:

— Bă! Mă-nsor! Cine-a zis că dragostea adevărată a apus o dată cu romanele cavalereşti să vină aici! Îl provoc la turnir!

Dar n-a mai apucat. Două unde infrasonice concurente i-au făcut zob măruntaiele.

Iar aici a apărut misterul: cel care a apăsat pe buton îl văzuse acolo sau nu? Vinovatul nu stătea pe roze, dar nici să îl dea afară nu puteau, căci nu risca nimeni să răsufle ceva.

Marius o mângâie, tăcut, pe „blonda nucleară”, cum însuşi o numise. Cuvintele erau de prisos.

Pe urmă, a fost politicianul acela tânăr, Laurenţiu, destul de radical pentru partidul din care făcea parte, asasinat de o echipă încă necapturată ce-şi zicea „Noile Sumane Negre”. „Noile Sumane Negre”… N-auzise nimeni de ei. Apăruseră peste noapte şi ad-hoc, pentru a discredita mişcările naţionaliste, atât de numeroase şi atât de dezbinate în absenţa unui Codreanu care să le adune laolaltă. În gruparea asta, nu erau decât ei, cei trei care trăseseră. Un fel de echipă a lui Traian Boeriu.

Lumile, în rotirea lor, ele toate se prăbuşiseră peste Anca. Era terminată. Stătuse să se gândească: pe cine supărase? Cine ar fi vrut s-o blesteme în aşa hal? Soarta politicianului ar fi putut avea-o şi ea, dacă nu şi-ar fi luat „la revedere” de la el cu exact 33 de minute înainte să audă împuşcăturile.

Doctoriţa începu a îşi masa sinusurile, ca să nu izbucnească în plâns. Ziaristul o privea neajutorat. Cunoştea foarte bine cazul, dar nu putuse să se ocupe, fiind în concediu.

— Doamne… oftă el. Mă simt bicisnic în faţa unei asemenea dureri.

— Stai liniştit, răspunse femeia, gâtuită de amintiri. Mă duc să fac un ceai.

Fericirea celor doi nu a durat mai mult de şase luni. Într-o zi cu mană, pe la prânz, Marius-Mugurel intra în redacţie, proaspăt întors de la o conferinţă de presă. Atmosfera era ca-n fiecare zi: plasmele urlau de televiziunile de ştiri, colegii vorbeau tare, spunând glume sau certându-se… Pe birou, îl aştepta un pachet.

„Domnului Marius Ciobanu”… Scrisul părea cunoscut. În el, o tabacheră servea drept culcuş pentru zece trabucuri unsuroase din soiul cel mai bun al lumii.

— Iar se gudură vreun politician?

Nu era nici un politician. Scrisoarea de sub tabacheră indica altă fiinţă, mult mai dragă, tocmai pentru că era cinstită. De-asta îi şi scria acum.

Dragule, plec. Îţi scriu fără briz-brizuri şi zorzoane. Nu e vina ta, a mea poate că este, dar sigur este a contextului. Dacă ne-am fi cunoscut altundeva, poate chiar şi mai tineri, ar fi fost frumos — am fi avut vreme şi sânge pentru utopii şi ucronii. Dar aşa… Criza vârstei a doua îşi spune cuvântul.

Mă duc pe front în Eritreea. M-aş fi dus în India, însă nu vreau să am nimic de a face cu un război întreţinut de marile puteri. Asta ştiu, asta fac: anestezie şi terapie intensivă. Iar frontul este sita marilor caractere.

Dealtfel, viaţa mea întreagă a fost un continuu război: de la rude tiranice şi iubiţi nerecunoscători, până la birocraţi din sistemul medical şi chiar şi clănţăi din mass-media, deşi, îţi spun, tu te afli printre marile excepţii. Nu ştiu dacă eşti chiar cel mai talentat presar român contemporan, însă cu siguranţă te găseşti printre ei şi, chiar mai sigur, îi depăşeşti pe toţi la onestitate. Nu dispera, nu te da cu capul de pereţi: farmecul şi condeiul îţi pot aduce orice femeie deşteaptă vrei tu.

Repet: nu eşti tu de vină, ci contextul sau, mai precis, anturajul tău. Nu, nu zic că te înconjori cu golani — Doamne fereşte! (Pe popa Remus, de pildă, chiar şi mâine l-aş înfia, chit că e cu un an mai mare decât mine. N-am avut copii, deşi mi i-am dorit enorm. N-a fost să fie — toţi bărbaţii peste care am dat au fost mereu pe drumuri, cu treabă.)

Dar există pe lângă tine un om, un singur om, care nu-mi poate fi indiferent.

Şase ani, şase munţi de fericire, şase bolgii de nervi. De dragul lui m-am apucat de medicină umană, de dragul lui era să intru în politică. Când, însă, a părăsit Bucureştii în 2018, cu un „pa” simplu şi cu un zâmbet debil, nu mi-a mai trebuit nimic. S-a ales praful de vara aia şi de sesiunea mea. Eu am crezut întâi că glumeşte, apoi că şi-a pierdut minţile. Nu şi le pierduse. Nu era nici o femeie la mijloc. Atât doar că ambiţiile lui de atunci nu mă mai includeau. E drept, în cei şase ani, ne certaserăm devastator, dar ne iubiserăm aşijderea. Pleca el trântind uşa, însă tot la mine se-ntorcea. Se-nvăţase cu mine-n bătătură. Şi eu cu el. Dar vezi tu, Mariuse, omul era ahtiat după succes. Şi încă este.

Iar acum lucrează ca impresar de formaţie.

Da, ai ghicit: Vali Busuioc. Teribilul, teribilistul chiar, formidabilul Valentin Busuioc. Extremist în tot ce face. Mă mir că mai trăieşte, la câţi duşmani şi-a adunat cu gura aia mare.

Doctoriţă a avut, doctoriţă are ş-acum. Departe de mine gândul cel rău — o respect pe Mira până la veneraţie! Am şi vorbit cu ea în câteva rânduri, cu ea şi cu Manuela, şi sunt nişte femei cât se poate de respectabile şi două dintre doctoriţele de vârf ale ţării. Atât doar că nu dorm bine noaptea ştiindu-l pe impresar atât de aproape. De-asta mă şi bucur că locuim în cartiere atât de îndepărtate şi că Fundenii mei sunt la kilometri buni de Universitarul Mirei.

Iar acum ai apărut tu: slab, palid şi neajutorat după prostia care era să devină tragică… Mi s-a făcut milă de tine. Ştiam ce bijuterie de gazetar eşti şi de mult vream să te cunosc. Aşa a fost să fie… Şi, o dată cu tine, textierul s-a apropiat periculos de mult de mine. Ţi-am văzut pozele, ştiu că sunteţi aproape la cataramă, şi tocmai asta mă sperie: spectrul lui. Acum înţelegi de ce am refuzat să merg cu tine la concertul lor.

Şi de-asta plec. Am multă energie şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că încă nu mi-a luat-o. Aici, în Bucureşti, am udat prea multe perne cu lacrimi. În Africa, simt că voi fi utilă şi că îmi va sta mintea numai la lucruri şi la oameni care contează cu adevărat. De aceea, dragă Marius, îmi iau tălpăşiţa. Repet şi subliniez: nu ai de ce să te simţi vinovat, nu ai de ce să disperi. Blonda a ţinut mult la tine şi ar fi ţinut chiar mai mult de nu ar fi fost împrejurările date.

Rămâi, deci, cu bine şi urmează-ţi calea! Te pupă Ancuţa!

Asta se petrecea într-o vineri. Duminică, după liturghie, patrafirul lui Remus Manoilă auzea grele oftaturi de o parte şi de cealaltă a lui, iar covorul bisericii, de-ar fi putut, ar fi rodit un lan întreg de nu-mă-uita din lacrimile lui Marius.

Mult-aşteptata fază cu Zenovia Cepta

Textul de faţă este, în principiu, definitiv. Pasajele pentru restul istoriei celor două familii, Cepta şi Cipleş, le-am scris pe unde am apucat, iar munca principală constă în găsirea lor. Deci, răbdare! După asta, voi pune cap la cap toate fragmentele din marele capitol despre Mike, apoi urmează succesiunea medicilor din neamul Vetei, după care definitivez şi postez imensul capitol despre Veta, iar la sfârşit public romanul, că de prea multă vreme trag de el. Secvenţa cu Laura Cepta şi medicina de urgenţă e posibil să o mai fi citit, dar, între timp, ea a fost actualizată cu fragmentul despre Raed Arafat şi protestele începutului de an. Pentru detalii privind personajele, vedeţi: http://psihedelicul.wordpress.com/2010/08/10/vali-veta-soprana-si-statisticiana/. Mulţumesc blondei cu suflet curcubeu şi minte înstelată (modestalmente parlando din partea ei) pentru informaţia culinară.

Mira nu avu vreme să îşi amintească prea multe, pentru că semnalul pilotului îi ridică pe toţi în picioare: venea trenul, aşa că ia, Mishule, cu mine de geanta asta, fetele, nu uitaţi mâncarea, Vali, ia chitara şi rucsacul cu hainele şi vezi că stai pe hanoracul meu, fraiere, păi, cin’ te puse, ciumete, să-l laşi aici, hai, sus, Maria, hai, soprano, hââţ, of, că grea eşti, ceee, sunt grasă, nu, bre, eşti uşoară ca o bucată de Pagamimi, hai sictir, mă, Aripele!

În sfârşit, se văzură în compartiment. Veni controlorul, scoaseră biletele, apoi se puseră pe moţăit — ce altceva puteau să facă? Oricum, în ultimele luni, îşi povestiseră tot ce aveau de povestit. Leopoldina începu, timid, o bârfă din comuna unde lucra, dar pleoapele grele ale Vetei şi ale Marghioalei o descurajară. Puse capul pe umărul Plodului şi adormi.

Mike nu avea un strop de stare, aşa că ieşi pe coridor, cu playerul pe urechi, cu PSP-ul în mână, iar în buzunarul de la spate cu nişte portative. Când se întoarse, Texteş adormise ca un preinfarct amânat în poala Vetei, care i se juca prin păr. Privindu-i gâtul, viitoarea dr. Cepta începu să-şi amintească de primii ani ai liceului, când încă devora filme cu vampiri…

— Ce prostie… LOL, cum ar zice Mishu.

— M-ai părăsi pentru Mishu, Ventuză pufoasă? gânguri pletosul, trezindu-se

— Neah… Prea-i curvalău.

— Heh… Deci, tot m-ai părăsi dac-ar fi om de casă.

— Culcă-te, textiere, că te-o bătut soarele-n devlă!

Dacă a fost cineva din marele neam martoricesc de care i-a plăcut vreodată Vetei, acela a fost Mishu The Prince. Valentin o lua cu ei la tot felul de concerte — şi la ei, şi la Black Code —, iar doctoriţa avea să îi vadă şi pe unii, şi pe alţii. În Black Code, la Timişoara, le pusese repede etichete: Radu era un drogat instabil, Costi era un Ion cu coarde-n loc de clape, Grinderu’ îi apărea ca un biet legist stresat, care grohăia şi el pe-acolo, la microfon, iar Edi Talent, oricâtă virtuozitate ar fi avut, rămânea un copilandru. “Eduardo Copilu’ Minune”, râdea ea. Mircea era coşcogeamite metrosexualul, iar ceilalţi nu ieşeau în evidenţă cu nimic. Acasă la ei, siropoşenia lui Ion nu mai avea nevoie de nici o prezentare, Romi era un Mircea mai deştept, Mike se înfăţişa, la fel ca Edi, drept un copil mare, deşi mai disciplinat, pe Vali îl ştia bine drept un mâncău zgomotos şi nu de puţine ori vulgar, cu toate versurile lui elaborate şi cu tot bla-bla-ul de negociat contracte, iar Sandu şi Gabi erau periculoşi: tăcuţi-tăcuţi, aproape bovini, dar, şi când li se umplea paharul, spărgeau tot şi se lăsa cu sânge, cu dosare penale şi cu arestări. Nu cu colegii de trupă şi nici cu femeile lor, ci victime le cădeau primii şmecheri întâlniţi în baruri, care se credeau smardoi. Toţi se mirau cum făceau de scăpau de puşcărie, însă asta numai golurile din buzunarele celor doi malaci şi ale impresarului o ştiau.

Mira, zic, a avut niscai gânduri necurate legate de Mihai, dar, după o lună de gândire şi de turneu al trupei, şi-a dat cu apă pe faţă şi şi-a revenit: ar fi distrus nu doar căsnicia, ci şi întreaga formaţie, întrucât un asemenea vocalist nu ar mai fi găsit ei oricât ar fi scormonit cu polonicul în imensa ciorbă muzicală din jur. În luna respectivă, din primii ei ani de căsnicie, îl apelase de câteva ori pe vocalist pe messenger, cu pretexte inofensive, doar-doar s-o prinde ceva, iar răspunsurile laconice ale lui Mishu (dintre două partide de tăvăleală cu groupie-urile) o aţâţaseră şi mai mult pe rezidentă, care nu avea de unde şti şi îl credea pe Bercea când acesta băga scuza că fusese pe hol, la o ţigară. Totuşi, la sfârşitul acelei luni, tulburarea încă era prezentă, iar cum întoarcerea soţului se apropia tot mai mult, medicul neurochirurg s-a gândit să devieze impresia de cauză a vinovăţiei către altceva: s-a apucat să gătească paella cu fructe de mare (ceva noaptea minţii) şi, cum antitalentul ei culinar era printre martori mai celebru decât perciunii Printzului, iată, Psihedelice, de ce nevastă-ta te întâmpină aşa de plouată!

Eee, dar pân-atunci mai va… Trenul acum îşi urma drumul prin Bărăganul ţepos ca Lynx după zilele de turneu. Nazarov stătea pe coridor, dospindu-şi faţa palidă de nesomn în vântul ca un val al celebrităţii. Se uită la ceas: era binişor. Pentru un tren sosit tocmai de la Belgrad, o întârziere de o jumătate de oră era chiar prezentabilă. Înapoi, în campartmént, lumea vegeta: poala medidcinistei moţăinde adăpostea pleata textierului, umărul vocalistului găzduia capul statisticienei… Numai Marghioala stătea cuminte, adulmecând un roman siropos. “Uneori, e prea cuminte”, gândi pilotul. “Aşa a fost crescută — ce vrei? Un dram de tupeu să fi avut ş-ar fi fost perfectă. Da’ n-a fost să fie… Mă uit la Veta, de exemplu: ea, în adâncul ei, nu e tupeistă — e rezervată poate chiar până la nesociabilitate —, dar maică-sa şi chiar şi Manuela, cât o fi ea de de Şuie Paparude, au învăţat-o să pună picioru-n prag. Vrea Vali să sară cu noi în butoiul cu vin când vine ea pe la el? “Eee, mai stăm şi pe-acasă!” Vrea impresaru-ăsta bărbos să prelungească seria de concerte? “D-apăi, şezi blând, că n-am ajuns în sapă de lemn!” Şi tot aşa. Se jertfeşte soprana mea, nu zic nu, dar repet: parc-un pic de step pe tocărie nu i-ar strica… Laura… Laura Cepta ar fi un model perfect pentru ea. Ia să vorbesc eu cu Lynx, să le-o prezinte medicilor pe Maria!”

Mikey se întoarse în compartiment, lăsând în faţa geamului urma ochilor minţii cu care o revăzuse pe dermatologă. 

Chiar dacă Veta era de-acum mare, în anul al IV-lea, “bătrâna doctoriţă” era un apelativ cât se poate de nepotrivit pentru Laura, mama ei, căci viitoarea soacră a Lynxului era, deocamdată, singura care merita epitetul de “a dracu’ “. Deşi împlinise 50 de ani în buza primăverii acelui an, 2021, nu doar că îţi uimea privirea cu o piele a feţei perfect întinsă, ci avea şi nişte ochi codaţi ce, biciuindu-te, parcă îţi trasau pe tot corpul linii cu creionul dermatologic înainte de operaţie. Câteodată, e-adevărat, întrecea măsura în cicăleală şi îşi lua un dos de palmă peste gură de la Corneliu, însă nici măcar atunci nu îi pierea din priviri focul ca al comorilor jucând de Sânziene, motiv pentru care cardiologul o săptămână încheiată stătea muncit de remuşcări, dar, om mândru, rareori se întâmpla să deschidă gura a căinţă.

Anii de care Laura Cepta îşi amintea cel mai cu foc fuseseră cei ai medicinei de urgenţă. Încă studentă în 1994, la înfiinţarea SMURD Cluj, viitoarea dermatologă a continuat această îndeletnicire ani buni după absolvire. Toată treaba pornise dintr-o întâmplare: se afla la spital tocmai când Raed Arafat ţinea discursul inaugural în faţa noii Unităţi de Primiri Urgenţe din Cluj-Napoca. Vorbele însufleţite ale medicului despre dăruire, promptitudine şi dezinteresare arătau că viitorul subsecretar de stat înţelesese tare bine noţiunea de “doctor fără arginţi”. Glasul său moale, dar cu cuvinte ferme, avea să îi atragă numeroşi adepţi medicinei de urgenţă, cu atât mai mult cu cât viitorul om de stat nu era deloc un anonim în lumea medicală românească; cel puţin, nu atâta vreme cât el fusese cel care pusese piatra de temelie a SMURD-ului, la Târgu-Mureş, şi, în plus, avea girul profesorului Aurel Kaufmann, impecabila colaborare a celor doi în anii facultăţii putând fi oricând dată ca exemplu negociatorilor din Orientul Mijlociu. Dealtfel, 18 ani mai târziu, în ianuarie 2012, Laura era în stradă, în fruntea colegilor de la spitalul clujean unde lucra, protestând, alături de numeroşi concitadini, împotriva preşedintelui deminternist al acelor ani, Traian Băsescu, care făcuse presiuni asupra lui Arafat şi îi determinase demisia. Câteva luni mai încolo, subsecretarul era rechemat în post de către premierul momentului, Emil Boc. Protestele, începute câteva zile mai înainte la Târgu-Mureş, se extinseseră rapid în întreaga ţară şi aveau să servească drept model pentru cei care, în anii ’20, mai ieftin sau mai scump, mai licit sau mai ilicit, puneau umărul la repornirea unor domenii esenţiale ale vieţii româneşti.

Anii urgenţelor au fost cei mai vijelioşi pentru Laura: trezit la 4, început tura la 6… Simţea în ceafă deopotrivă duhurile zorilor şi hăţurile amiezii, a cărei căldură (când era) încetinea totul prin moleşeala ei… Apoi, când clopotele Catedralei băteau ora 2, viitoarea mamă de nobelistă ieşea pe poarta spitalului, cu ochii cât cepele şi timpanele în tiribombă. Peste ani, ea avea să glumească despre asta, dar numai sufleţelul ei ştia câte strângeri de inimă avusese la fiecare convulsie a unui pacient, la fiece picătură de sânge care ieşea din el, la cea mai mică grimasă de durere… Dacă se întâmpla să moară vreun om (şi au fost patru cazuri, toate după căsătoria ei, însă înainte ca Mira să devină conştientă de ce se întâmpla în jur), Laura se stăpânea pe teren, dar, odată ajunsă acasă, mergea drept la bucătărie, golea pahare întregi cu apă, diferite, ca şi cum ar fi vrut să fie sigură că lasă în toate uscăciunea din gură şi din gât, că bea pentru fiecare vamă a văzduhului, pentru… Zduf! Ţsss! Paharele se întorceau în nisipul din care fuseseră făcute. Laura se lăsa să se scurgă de-a lungul unui bufet, plângând printre cioburi, la fel cum lumânarea plângea din ceară la căpătâiul celui care îi scăpase printre degete… Când se afla acasă, Corneliu venea repede, să vadă ce era, însă un pahar ţintit spre el îl obliga să se retragă. Abia după ce ultimul zornăit înceta, venea s-o consoleze pe Laura, dar ea îl respingea fără un cuvânt şi, la fel de tăcută, fugea în cea mai îndepărtată şi întunecată debara, de unde zeci de minute apoi se auzeau hohote înfundate şi izbituri cu capul în uşă.

Martorii nu aveau de unde şti, dar Vali urma să afle că, sub aparenţa înţepată, dermatologa ascundea o imensă putinţă de sacrificiu: atât direct, pentru propria fată, cât şi indirect, în semn de respect pentru eforturile posibilului ginere, care muncea pe rupte şi, imediat după logodna din vara lui 2020, avea să se mute doi ani în Bucureşti, şocându-i pe toţi, mai puţin pe Mira, căreia îi explicase că urma să vină la lună în Cluj şi că, ban pe ban, urma să cumpere o garsonieră în apropierea Spitalului Universitar. “Tu învaţă-ţi bine acolo, să iei rezidenţiatul la Universitar, că m-am interesat eu: aici vine grosul fondurilor pentru cercetare.”

În primele săptămâni ale lui 2022, Laura consimţise imediat la sprijinirea impresarului pentru cumpărarea garsonierei, astfel încât să grăbească întoarcerea lui în Cluj, unde studenta stătea ca pe ace, deşi cuvântul era cuvânt. Valentin nici nu voise să audă aşa ceva: era crucea lui, el o ducea. Nu se exprimase chiar atât de autovictimizator, dar soţii Cepta prinseseră ideea. Totuşi, ei aveau să şunteze refuzul ginerelui pe altă cale: două bilete lucioase, aproape lipindu-se de degete, de noi ce erau (sau de mierea lunii pe care o purtau), spre Santiago de Chile, pentru vara anului 2023, să-i priască Mirei învăţatul. Urmau examenul de rezidenţiat în noiembrie şi angajarea în ianuarie.

Cândva, în anii Laurei de medicină de urgenţă, în partea lor suprapusă peste studenţie, apăruse Corneliu, stâncos şi, totodată, stingher, neştiind cum să se poarte decât cu femeiuştile din porturi. Dar cu fetele cu coc şi priviri de lasere antifurt, cu toc ce tocmai şi-a oprit podeaua sub el? Apăruse, zic, Corneliu, prezentat de tatăl ei, stomatologul la care se tratau părinţii tânărului. Ochii Laurei îl citiseră până-n mitocondrii.

Ani de urgenţă… Laură sălbatică… Zburdă de nubilă celtică prin păduri druidice. Salturi de Bendis pe sub coroane dacice. Nici sineli, nici căneli, ci doar înfrigurări: “Rezistă! Rezistă! M-auzi? Amu, eşti bine — merem la spital.” Şi vrafuri, vrafuri de cărţi despre minunea asta numită “om”…

Un om. Un stânjen. O barbă seismografic de deasă. Contururi stâncoase. O gură ca un aeroport în munte. Un zâmbet stângaci.

— Corneliu… Corneliu Cepta, domnişoară…

— Laura Cipleş. Îmi pare bine, rostise ea ca şi cum ar fi pus: “Situaţie stabilă. Perfuzia îşi face efectul.”

Ani de urgenţe… Laură sălbatică, aproape nărăvaşă, chiar, căci capriciile nu erau puţine: măşti de faţă unele naturale, altele farmaceutice; covoare groase în toată casa; luni întregi în mătăsuri fine, apoi altele aproape de rasa din şiac; tot felul de bibelouri şi nimicuri artizanale în camera ei, ce, pe neaşteptate, sfârşeau care-n pod, care-n beci, care date cine ştie cui, care arse şi spânzurate în flăcări pe marginea ferestrei când pe viitoarea doctoriţă o apuca o nestăvilită bucurie sadică, bucurie ce, oricât ar fi vrut stăpâna, se oprea când venea vorba de fiinţele vii (excepţie făcând inevitabilele şi sâcâitoarele insecte cu aripi), sadismul, zic, se bloca în faţa fiinţelor vii pe baza unei mistici simple: “Nu sunt în stare să fac a apărea oameni şi alte vietăţi când, unde şi cum vreau, deci nu am nici un motiv să intru cu bocancii.”

Ani de urgenţe… Laură sălbatică…

Ani de căsnicie… Laură domesticită…

Moartea părinţilor ei, într-un naufragiu, în 1997, la un an după nuntă… O odaie întreagă făcută miş-fărâmiş cu toporul şi chibritul…

Naşterea Mirei, în 1998… Seninătate domestică, dar mândră… Buiestru de paradă festivă.

Laura şi Corneliu — două furtuni. Una în pădure, alta pe mare. Nu putea să iasă din ei doi altceva decât o fată care, deşi moştenea atavic ochii somnoroşi ai unei strămoaşe din al optsprezecelea secol, purta în ea, latent deocamdată, o furtună ce avea să se dezlănţuie în 2040, o dată cu Nobelul pentru remediul la Alzheimer. Prima etapă a furtunii avea să se consume în camera în care ea şi Manuela gândeau discursul de primire, încăpere îmbâcsită de trabucuri şi cu pecetea agitată a cafelei ce o aducea pe hiperactiva blondă până aproape de combustie spontană, mai ales că geneticiana cu greu se abţinea de la picanterii în mâncare, de la “iuţâci — pluralul lui iuţâcă“, după cum explicau oltenii din trupă. Dar grosul ei, al tempestei, pe scena decernării urma să se producă, în freamătul general al indignării: cum să insulţi comitetele pentru Literatură de până la tine, acuzându-le de marxism, şi, mai ales, cum să reabilitezi un om atât de odios, un fascist avant la lettre ca Nicolae Paulescu? “Uite-aşa, bine: biciul, oricât ar fi el de bici sau chiar de cnut, se rupe după atâtea ş-atâtea autoflagelări impuse de străini”, răspunsese Mira-Elisabeta în faţa jurnaliştilor din curentul principal. “Ziceţi “mersi” că nu-i luăm la goană cu codirişca”, adăugase Manuela.

Mike The Lucky Seven privi spre Veta: păstrase ceva de la Laura: figura şi nasul prelungi, buzele pline… Obrajii, sprâncenele voievodale şi părul sebuminos oricât l-ar fi spălat, prea greu să mai fâlfâie pe holurile facultăţii şi, mai apoi, ale spitalului, de la Corneliu le moştenise. Numai ochii somnoroşi, ce îl terminaseră din prima pe Holloway, numai ei erau un atavism: i-i transmisese o strămoaşă dinspre tată, care trăise pe timpul lui Horea şi care rămăsese în istoria familiei Cepta drept cea mai fertilă înaintaşă: dintre cei şaptesprezece copii, trei îi muriseră, doi rămăseseră lângă ea, iar restul de 12 se răspândise în toată Transilvania, dar, fiind mai multe fete, numele se păstrase în principal în Maramureş, vatra lor genealogică.

Neam de apicultori, strămoşii Mirei trăiseră nu chiar pe picior mare, dar nici strânşi cu uşa nu fuseseră. Înlesnirile de care se bucurau, inerente rarităţii ocupaţiei lor, îi făceau să nu se sinchisească prea mult de stăpâniri, oricât de des s-ar fi perindat şi orice înfăţişare ar fi avut. Atestaţi prima oară în 1285, într-un zapis de danie al voievoului Roland Borşa aflat la a doua dintre cele trei domnii, prin care acesta îi împroprietărea pentru participarea la respingerea invaziei tătare, înaintaşii Vetei îşi continuaseră îndeletnicirea până către începuturile veacului al XVIII-lea, când noile vlăstare cu coatele tocite pe băncile unor şcoli înalte de prin Viena prinseseră a se nărăvi: nu mai era de cinul lor să trudească în soare, cu pielea tăbăcită de acele albinelor — de-acum, vremea era a profesiilor “liberale”: unii se făcuseră avocaţi, alţii ingineri… vreo doi se popiseră… Numai unul îmbrăcase halatul alb, entuziasmat de proaspătul progres medical al vremii: primul manometru pentru măsurat presiunea arterială, definitivat de preotul englez Stephen Hayes în 1733. Din vechea viţă a apicultorilor, doar doi veri rămăseseră pe poziţii. Restul stirpei răspundea epocii… Răspundea epocii cu un “poc!” energic ca al dopului de şampanie.

Tot atunci, în al optsprezecelea secol, apărea şi Zenovia, acea htonic de fertilă strămoaşă a familiei Cepta. Atât de vestită avea să ajungă, încât toate fetele născute de atunci încolo aveau să audă de la ursitoare urarea ce a dăinuit până pe 22 iunie 1998, la naşterea Mirei-Elisabeta, şi chiar şi mai apoi, pe linia urmaşilor lui Tudor Cepta, agronomul unchi al neurochirurgei:

Stea Zenovia să-ţi steie
Când o fi să zămisleşti
Prunci ce-a lumii groasă cheie
O să ştie a-nvârti
Şi-ntre steiuri, şi-ntre peşti,
Creştet făr’ de-a-şi asfinţi!

Una scurtă de la catafalcul Emiliei

De intercalat aici. Primul paragraf îl repet, pentru cei care nu au citit:

Veta, după cum spuneam, din prima a prins drag de Emilia (cum era ea, aşa, ascuţită la minte şi cu gusturi bune la trabucuri şi cafele) şi nu şi-a pierdut simpatia pentru nemţoaică nici măcar în 2046, la un an de la moartea ei, când Lynx le-a istorisit martorilor, într-o memorabilă autocritică, episodul din 2027, de la hotelul bucureştean (de care nici măcar Mishu nu avusese habar până atunci), când era să o părăsească pe Mira-Elisabeta, care se afla în Cluj-Napoca, la părinţi, iar Holloway profitase de moment să doarmă şi aiurea, la hotel, căci casa era pustie, iar impresarul avea prea mare respect pentru curăţenia pe care dr. Cepta o făcea (chiar dacă el nu totdeauna reuşea să o păstreze) ca să aducă acolo ditamai ciurda de bezmetici puşi pe beţivăneală. Neurochirurga, auzind povestea cu Cremilia, nu s-a supărat nici pe oceanografă, nici pe ameţitul de bărba-su, gândindu-se că era destul de firesc pentru roacheri să păşească pe de lături, cu atâtea groupie-uri pe lângă ei. În ultimii ani de facultate, când textierul se găsea în Bucureşti, iar ea dădea din colţ în colţ după el în Cluj, Veta învăţase de la nişte babe să dea în cărţi şi în bobi, apoi se mai liniştise: semnele erau bune. Totuşi, pe măsură ce se afunda în programul de cercetare împotriva Alzheimerului, doctoriţa nu mai avusese timp de aşa ceva, şi iată surpriza, dezvăluită nouăsprezece ani mai târziu. “Să-ţi fie de bine — ce-a fost a fost. Am măcar atâta încredere în tine încât să fiu convinsă că m-ai fi anunţat dac-ai fi vrut să fugi cu ea.”

Mihai Bercea avea să ţină bine minte momentul priveghiului: se strânseseră toţi martorii, plus Costi şi Mircea, iar cei din propria formaţie îl însoţiseră afară, la aer la parterul blocului-turn unde Printzu’ şi dr. Zugschnauze locuiau încă de când se cunoscuseră. Colegii de trupă îl mai înghionteau să se mute şi el la casă, la vilă chiar, că acum avea bani, dar Bercea ridica din umeri: “Casă mare, mult de curăţat. Las-aşa.” Erau, după cum spuneam, toţi şapte, cu tot cu textierul, numai ei, fiindcă femeile rămăseseră înăuntru, la priveghi. Stăteau în cerc la poalele zidului de blocuri turn alipite şi se uitau aşa, unii la alţii, neajutoraţi, iar Ion, stingherit, se juca în nisip, trasând cu vârful piciorului o linie subţirică, de parcă ar fi zis: “Uite, vezi? Asta e viaţa noastră — firicelul ăsta.” Mikey ar fi vrut să spună ceva, să aerisească atmosfera aceea apăsătoare, ce îi amintea de primăvara lui 2025, de cadavrul sopranei mutilat îngrozitor de explozie, să zică şi el măcar o vorbă, măcar un “Mishule, încă ne ai pe noi”, dar nu-şi mai găsea glasul, aşa că avea să plece primul de acolo, încercând să nu fie văzut cum izbucnea în plâns. Valentin voia să zică şi el ceva, dar simţea că orice ar fi sunat artificial, aşa că nu a făcut altceva decât să îl îmbrăţişeze pe vocalist. Singur Sandu a spart gheaţa: “Brat, oricând ai nevoie, noi… prişepi? Oricând!”. Şi iarăşi o îmbrăţişare de urs, sinceră şi puternică…

Impresarul, chiar dacă nu arăta, avea un mare gol în stomac. Nu, nu din cauza întâmplării de la mare din 2027 (moartă, dealtfel, în faşă), ci din pricina surorii pe care nu o avusese niciodată şi pe care o descoperise în Emilia. Popa Remus, Mike Pilotu’ şi ceilalţi martori aveau să îl audă pe Busuioc şoptindu-i brunetei sale soţii într-una dintre zilele acelea ale priveghiului că nu doar frigul esenţializează, ci şi moartea — bunăoară, dr. Zugschnauze: nobleţea de pe chipul ei părea acum fără de margini.

Mira, plânsă şi încercănată, dar cu atât mai frumoasă la cei 47 de ani, l-a încuviinţat, însă povestea douăzecistă nu a aflat-o decât la pomana de un an a oceanografei, dar nu a făcut urât: “Să-ţi fie de bine, textiere! Puteai să-mi spui chiar şi atunci, că doară nu te mâncam. Cu atât mai mult ai un motiv s-aprinzi o lumânare şi să faci milostenie pentru sufletul ei mare. N-o fi fost ea băgată-n treburi curate, dar eu, cel puţin, mă rog pentru odihna-i.” “Şi eu, Veto, şi eu…”

Ce îmi bag eu în Phoenix

Promovarea şi suportul — la ce vă gândeaţi? Dar, pentru că sunteţi nişte bastarzi slinoşi care citiţi tabloide (monitorii de presă nu se pun), alt titlu nu se putea mai bun ca să vă servească drept felie de salam agăţată cu sfoară.

Despre ce este vorba: trupa împlineşte anu-ăsta 50 de ani (50 de ani — eşti nebun??? Cu o singură femeie dintre cele cunoscute până acum aş sta 50 de ani, şi ea ştie treaba asta, dar face pe interesanta), iar un alt bastard, destul de simpatic în schimb (sau, mă rog, nu atât de antipatic încât să merite o lampă cu halogen peste mufă) mă rugă să promovez pagina de Facebook pe care el a făcut-o ca să… nu ştiu. Să agaţe minore sub vârsta consensuală (da, aţi ghicit: 15 ani), să le spună că are acasă vinilul original cu “Cantafabule”, din ’75 (pe care un downist a uitat de la mână pân’ la gură şi a scris Cantofabule, dându-le prilej ghiorţanilor să polenizeze pe forumuri despre cum este corect), apoi să le cotârcească în dosul scenei, printre boxele de-un stat de om, povestindu-le lipicios despre fuga Phoenicşilor din ’77. Posibil.

Revenind: ăsta cu pagina căşună pe mine şi zise că dă o bere fiartă ş-un mic expirat în Piaţa Sudului dacă îi promovez şandramaua. Poftim: http://www.facebook.com/TranssylvaniaPhoenixOficial. Da, pagină oficială. Intraţi şi înjuraţi-vă între voi legat de cine e cel mai fan şi de cine înţelege cel mai bine ce-au vrut Foarţă şi Ujică să spună prin “ceţuri verzi, ceţuri de livezi” şi cât de fumaţi erau când au scris asta!

Bă, gata! Gluma-i glumă, da’ mă distrai destul cu voi. Intraţi, ca să nu muriţi proşti! În fond, e vorba de cea mai bună formaţie de rock a românilor.

Hai, m-aţi pupat! Covaci a-nviat!

Capitolul definitiv despre Radu Madagan (partea a cincea)

Poate că şi gonoreea aceea a lui Madagan a contribuit la plecarea sa din trupă — cine poate şti? Cert este faptul că, după lansarea răsunătorului „Antonel de Bontonel”, Radu era din ce în ce mai nervos: Ion şi Romi tot pe roace şi metale moderne o dădeau. Pe de-ălea ca nişte ciocane şi polizoare. Iar Mishu, „tu, Mishule, pe cât eşti de valoros, pe atât de puţin îţi pasă — mă enervezi cumplit! Nu iei nici o atitudine!” „Păi, ce atitudine să iau? Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască!” „Pe naiba! Trăieşte, învaţă şi educă!!!” bătea Lepriconul din picior, citându-l pe impresar, care le spunea doar atât: „Băgaţi-vă minţile-n cap şi hotărâţi-vă pe o direcţie, că, dacă se sparge formaţia, rămânem toţi săraci, c-am băgat bani în fundu’ vostru: boxe, reflectoare, microfoane — am făcut ditamai creditul ca să vă ţin în puf, că ştiu că puteţi! Iar voi ce faceţi? Daţi din gură ca babele?” Nervii creşteau. Sandu Skomorohin şi Gabi Clocotici, încet-încet, se radicalizau de partea bassistului, iar Johnny şi Malvictus ameninţau cu plecarea. Şedinţele de împăcare convocate de Psihedelic nu erau puţine, dar i se urâse şi lui. Văzuse o pace temporară concretizată în „Antonel”, aşa că se gândise că, de-acu-ncolo, Dumnezeu cu mila. Plus că un prieten şi coleg de serviciu, Marius Ciobanu, un sclipitor jurnalist dar, din păcate pentru textier, un adept al pieţei libere, îi amintea ori de câte ori avea ocazia de mâna invizibilă şi de cererea şi oferta care, până la urmă, se echilibrează de la sine. Mai c-un Ach, mai c-un Krach*, dar de la sine. În plus, după lansarea albumului, adusese în trupă o soprană, Maria Balc-Stegaru, că doar-doar i-o convinge pe hăndrălăi să se-ntoarcă la muzici clasice, dar ţi-ai găsit! Taberele rămâneau încruntate.

— Plec la Timişoara. Am vorbit cu Costi. Mă duc în Black Code.

Pe Busuioc l-a străbătut o lance prin stomac.

— Radule, totuşi…

— Nimic!

La câteva zile după plecarea lui The Leprechaun din formaţie, The Psychedelic punea mâna pe telefon. La capătul celălalt, se auzea un huruit şi, din când în când, decolări şi aterizări de avioane militare.

— …şi să-mi transmită coordonatele de zbor. Da! Aici locotenent Nazarov.

—  I-auzi, băăăă, a ajuns locotenent! se miră Vali către ceilalţi martori. Salut, Mikeeey!

— Oooo… Salutăm Psihedelicu’!

— Ce… coada avionului mai faci?

— Bă, ce să fac… Mă dau cu zburătoarele. Tu ce mai faci, bă, şaormistule?

— Haha, şaormist, da. Ce dracu’ să fac? Mă dau cu contractele. Şi cu textele.

— Eh… mai cu uşurica…

— Mai cu uşurica — pe dracu’ să mă pieptăne! E de muncit, Mikey, de alergat, de convins… Da-n fine. Fii atent de ce te ce te sunai: ne-a plecat bassistul.

— A plecat Radu????

Martorii simţiră că, la celălalt capăt al undelor, Mike Pilotu’ făcea ochii mari.

— Da.

— Să mori tu!

— Da, mă.

— Unde?

— Pe pustii. La Timişoara — cică să cânte-n Black Code, cu Costi.

— Vali, eu te-aş ajuta, dar, pe-aici, pe la noi, lumea cel mult în fanfară cântă.

— Lumea, da’ tu?

— Bă, eşti nebun?! Să las eu toate astea? Dacă izbucneşte vreun război?

— Hai, Mikey, las-o-n sânge de treabă, că e puţin probabil să fie un război al nostru!

— Mă, nu ştiu… Hai, că vin la sfârşitu-ăsta de săptămână, ca să vedem ce şi cum. În tot cazul: n-am cum să renunţ la aviaţie…. Scuză-mă puţin… Ce zic ăştia? Reintroduc Nighthawk-urile? Eah… Frecţie. Am proiectat eu unul mai tare. Când avem şedinţă, să v-arăt?… Aha. Bun. Vali, scuze, da’ trebuie să cam plec. Când pot să trec pe la tine, să vorbim?

— Oricând.

— Hai, că vin sâmbătă sau duminică.

— Aici suntem — nu plecăm.

Au mai tăinuit ei ce-au mai tăinuit, apoi, la sfârşitul acelei săptămâni, Deltamisticii erau adunaţi toţi la Lynx acasă, ascultându-l pe Nazarov dând probe de bass.

— Îl luăm? întrebă impresarul.

— Îl luăm! săriră Ion şi Mishu.

— Da, mă. Ce e-al lui e-al lui, întări Romi.

Texteş răsuflă uşurat. Ion şi Romi erau pietrele de hotar. Ce să le faci? Artişti! Mult talent, dar şi multe nazuri.

— Bă, eu n-aş prea vrea… se codi tobarul.

— Nu e, mă, ca Radu — ce să mai…

— Sandule, Gabi, sunteţi 3 la 2 — n-am ce să vă fac.

— Mda…

Şi astfel a început epoca Mike Nazarov… Radu Madagan a mai cântat o vreme, în Black Code, la fel de paranoic şi la fel de drogălău, dar şi cu ei s-a certat la un moment dat, când l-a luat Costi pe Alexandru „Grinderul” Brânzan la voce. Lepriconul a spus „stop”, s-a retras cu nevastă-sa la Văliug şi acolo l-a prins moartea, la optzeci de ani.

— Aia e, mă, puţă, şi cu Radu… oftă Mishu în faţa fiului şi a soţiei de-a doua. Mai toarnă nişte ceai!

_________________________________________________

*„mit Ach und Krach” — „cu chiu, cu vai” (germană)

Capitolul definitiv despre Radu Madagan (partea a patra)

Este de prisos să spunem că a doua zi i-ar fi gonit în şuturi pe cei trei dacă nu i-ar fi fost jenă de soţiile acestora.

Şi ciudat, „ciudat, bă, Noxule, că doar ştii cum era când rockărea cu noi. Eh… femeia, vezi? Bine zice poporul: om şi muiere. Muierea nu e om — e ceva între om şi drac.” „Amin, Pârtzule, amin.”

Mishu avea dreptate: în cei patru ani de zile (infimi, raportaţi la cele patru decenii ale formaţiei), Radu Madagan îi învăţase la cele mai înfiorătoare tâmpenii posibile. Nu este cazul să le enumerăm aici, dar e suficient să spunem că Mike Nazarov, succesorul definitiv al lui The Leprechaun la chitara bass, încercase din răsputeri să tempereze aceste obiceiuri. Singure căsătoriile izbutiseră.

De pildă, Nazarov, a cărui şmecherie a fost redusă de a doua căznicie la simplul nivel verbal: prin 2026, în tumultuoasa perioadă de lucru la trilogia “Construind Imperiul”, Mikey, care se combinase de câteva luni bune cu Manuela, era acum în Craiova, să le-o prezinte părinţilor. Căsătoria se întrevedea cili-şea, la o aruncătură de muc, iar ai bătrâni trebuia să dea blagoslovirea. Părinţii Manuelei deja aprobaseră. La un moment dat, se-auzi telefonul, urlându-i un cântec eroic, compus de el pentru “Trompa-n Eurompa”:

— A, ăsta e Vali… Ia: da, el e. Ce faci, mă?

— Piloateeeeee! rase* difuzorul mobilului. Vezi c-aterizez în seara asta.

— Roger Antenna Flight 09 cleared for final rwy 2R, taxi via taxi-way bravo, gate 07, îşi luă Mike o voce serioasă, de ‘ceai că cine ştie ce om de stat sau general devenise.

— Ce, băăă?

— Pfff… râse Pilotu’, dându-şi seama cu ce explicaţii urma să-şi răcească gura. Cumetre, fii atent aici: Antenna Flight 09 e indicativul tău. (Pilotto Pronosport începuse să-l “cumătruiască” pe celălalt după ce se băgase pe felie cu blonda, care îi era ca o soră Vetei, soţia Psihedelicului. „Cumetre” sau „cumnate”, dar mai degrabă cumnaţi erau Mike şi Veta, respectiv Vali şi Manuela.) Antenna Flight 09 e indicativul tău, mă, şogore.

— Păi, şi dacă pe mine mă cheamă Lynx Holloway, tu ce indicativ îmi pui?

— LYHW. Roger Antenna Flight LYHW cleared for final rwy 2R, taxi via taxi-way bravo, gate 07.

— Hahahaha… Bine-bine. Da’ tradu, te rog.

— “RWY 2R” înseamnă “runway 2 right side”, “taxi way” e calea către poarta de debarcare, iar “gate 07″ bănuieşti ce este.

— Dadada. Vezi c-aduc cinci litri de vin de la socri. Aducem, adică, fiindcă vin cu Veta.

— Ooo… Da’ vezi ce ţăran eşti? Abia acu-ţi aduseşi aminte să pomeneşti de Veta.

— Păi…

— Nici un “păi”!

— Bine-bine. Ce indicativ îmi mai pui, în cazu-ăsta?

— Nu-ţi mai pun nici un indicativ, că se-mbată turnu’ de control. Hai, tai-o-ncoa’!

Dar asta… hăhă… Trebuia martorii să sară un şanţ de doisprezece ani ca să ajungă aici. Pentru moment, ei se aflau în tren, mergeau la mare şi moţăiau de-a lungul şi de-a latul fetei morgana agăţate de geam. Radu se liniştise cu discursurile şi se tolănise alături de ceilalţi cumetri, fiindcă trebuie spus că, până în octombrie 2018, când Vali s-a combinat cu Mira-Elisabeta, aşadar în primii cinci ani de trupă, ei toţi erau cumetri de-o crupă de fiecare dată când poşteau o fană îndrăzneaţă. De altminteri, de la o astfel de groupie avea să li se tragă un pocinog chiar în vara aceasta, a lui 2014, la numai un an de la lansarea formaţiei.

Primul se trezi Lynx în camera aceea mărişoară de hotel de-o juma’ de stea, unde zgârcenia lui de impresar economisea banii pentru şaorme, pizze, berule, vinuri şi whiskane, dar şi pentru parcuri de distracţii extreme (Mishu şi, mai târziu, Mike), plante fumabile (Radu şi, mai târziu, aproape toţi, în afară de Mike şi Vali) şi spitalizări în urma bătăilor cu salvamarii şi  cu maneliştii de prin discoteci (Sandu şi Gabi, cei doi zdrahoni nesiropoşi ai formaţiei, paşnici la trezie). La un moment dat, avea să îl ia salvarea şi pe Madagan, după ce o bagaboantă ocazională i-a îndeplinit rugămintea şi l-a clismat cu extract de salvia divinorum, dar asta este altă poveste.

Valentin, după cum spuneam, se deşteptă cel dintâi în odaia lor unde dormeau claie peste grămadă şi unde, dacă veneai cu vreo femeie, făceai ce aveai de făcut în văzul tuturor, căci nu se pomeneau paravane ori perdele, iar cine se încumeta să tragă peste sine şi peste muiere o pătură era imediat dezvelit şi ars pe spinare cu prosopul ud, ceea ce, de-a lungul vremii, a avut ca rezultat nişte pumni în gură şi nişte şuturi în fund pentru Ion şi Romi, precum şi, din greşeală, o palmă zdravănă pe întreaga jumătate de faţă a Stelului (Verde, fireşte), care se băgase să-i despartă pe bătăuşi.

Acolo, deci, în public, se desfăşurau martorii, iar cei care se fofilau erau pedepsiţi prin felurite farse fizice, dintre care cea mai memorabilă avea să rămână smulgerea firelor de păr de pe scrot, faptă ce îi adusese lui Holloway un picior în faringe şi un apropiat creion ascuţit aruncat în direcţia lui, ce i se înfipsese în arcadă, foarte, foarte aproape de ochi.

Acelaşi Holloway se sculă acum chinuit ca un copil forţat să doarmă după-amiază. La cât de buimăcit era, nici nu-şi dădu seama că îl mânca pubisul. Se duse, se uşură, îşi făcu un duş, apoi disconfortul parcă îl mai părăsi. Se trânti la loc, dar nu apucă să doarmă nici măcar o oră, căci accentul de basarabean al lui Aleksandr Skomorohin, chitaristul armonie, îi întoarse cu furca pe toţi:

— Blea**! Viniţi răpidi, blea! O dat boleşniţa-n noi! Aviem mandavoşte! Lăţei!

— N-avem, bă… Ce găluşte, ce tăiţei? bombăni Mishu, întorcându-se pe partea cealaltă.

— Lăţei, brat***, nu tăiţei! Păduchi laţi! Oaaai-ai-ai! Aişi ni rămân oas’li! striga Skomorohin din baie.

Un dram de dreptate tot a avut cobzarul: cei zece-cincisprezece destrăbălaţi, câţi se găseau în odaie  (cine avea prietenă stabilă dormea separat) şi-au prelungit şederea cu o săptămână, timp în care au pendulat nu între metafizică şi clitoris, ca Gelu Voican-Voiculescu, ci între scărpinişuri şi alifii, şapte zile petrecute în cea mai mare discreţie, trăind doar cu mâncare comandată prin telefon şi cu apă de la robinet. Atunci s-au născut cele mai înverşunate piese din întreaga lor istorie, admirabile nuclee pentru „Antonel de Bontonel” şi, mai târziu, pentru „Aer-sol în si bemol”. Toţi, fără excepţie, aveau poftă să o găsească pe cea care îi canonea în halul ăla, s-o înghesuie în toba mare a lui Gabriel Clocotici şi s-o dea de-a dura pe faleză, dar nu ştiau altceva decât că se numea Georgiana şi că purta un tricou cu Black Code, trupa rivală pe care Costi Corniţescu şi Mircea Chelu o reînfiinţaseră în 2011 în Timişoara.

Pe urmă, după săptămâna de foc, au venit două în care au cântat în disperare, pe contracte negociate la sânge, să scoată pârleala medicamentelor, a cazării şi a mâncării recente. Mai aveau servicii, li se cam terminau concediile… draci. Au lăsat totul baltă. Totuşi, răul s-a dovedit a fi spre bine, fiindcă noile compoziţii s-au lipit de public ca palma de buca… aaah, dar mai bine nu, căci amintirea Geaninei încă era dureroasă.

Doi ani mai târziu, în 2016, aveau să se găsească pe acelaşi litoral românesc, promovând de zor albumul ce le aducea consacrarea: „Antonel de Bontonel”. Lăsaseră ciorilor şi slujbe, şi şcoli, şi tot. Nu mai luaseră între timp nici un lăţel, nici un tăiţel, nici un căţel de usturoi. Stăteau cuminţi.

La un moment dat, într-o dimineaţă, în aceeaşi cameră de bivuac din hotel, Radu se trezeşte cu o usturime cumplită. Fuga la doctor. Diagnosticul cade ca satârul pe lintiţa de dat la raţe: blenoragie. Phaaa! Bietul bassist, cum ş-aşa era paranoic, mai avea acum un pic şi pornea un genocid. Mă, de unde să fie? De unde? Carneţelul îi arăta patru femei în ultimele două săptămâni. Păi, se poate? Nici să plece de la mare nu avea cum, pentru că ieşea banul gros. Cu chiu, cu vai, bizuindu-se pe discreţia samsarului, găseşte un medic şi se tratează în cea mai mare taină — nici măcar Mishu nu află.

Ceva mai încolo, după vindecare, Psihedelicului îi ardea de glume proaste. Stăteau ei tolăniţi pe plajă, aburind de lene şi de alcoolul serii precedente, unşi cu alifii de bronzat de către grijuliile lor femei, şi priveau în sus, spre norii care nici măcar nu catadicseau să se arate, iar care pricăjit se iţea repede făcea paşi, fiindu-i jenă să deranjeze mândreţe de senin, dar şi slipăreala de sub el, presărată pe nisip ca ţânţarii pe mămăligă când o uiţi descoperită seara sub bec în Deltă. Texteş sorbea un ceai verde din termos, să-şi cureţe măruntaiele, cătând, absent, către Nox şi Stel, care se ştiobâlcăiau cu două fete.

Cândva în anii ’70 ai secolului XX, veneau la cafeneaua lui Gheorghe Florescu, din Bucureşti, fel şi fel de oameni de cultură şi, evident, dădeau naştere la tot soiul de discuţii ce ambuscau monotonia cotidiană. Venea, de exemplu, actorul Toma Caragiu (cel puţin aşa povestea cafegiul) şi, mimând un ceainic, se prefăcea că îl mângâie: „Ceainicule… Ce-ai, Nicule? Ce mai scorniceşti?”

Patruzeci de ani mai târziu, la mijlocul anilor 2010, un impresar surâdea cu o ironie calmă spre un bassist:

— Becule, becule… Ce faci, becule? Ai luat filament?

— Bă… dar băssarul se opri. Un ţigan se plimba încolo şi-ncoace, strigând din bojoci: „Poftiţi la nămol de la Techirghiol!” Radu avu un déja-vu: nimic nu se schimbase din anii ’90, când se juca cu puţa-n nisipul plajei. Mamă, şi nămolu-ăla care te strânge ca tensiometrul…

— Poftiţi la nămol de la Techirghiol!

Radu rămase înmărmurit:

— Da… DA! Asta e soluţia: NĂMOL!!!

___________________________________________

*perfectul simplu de la “a rage”

**băi

***frate