Păţăşti! sau O revoluţie de hipsteri (partea a șasea)

Bogdan Legolicea a știut că va lupta toată viața împotriva ambulanțelor private din acea noapte în care a pățit ce a pățit din cauza patronului unei salvări. Oricât ar fi naratorul de prezent, scient și potent, se vede nevoit a îi lăsa cuvântul personajului, dintr-o minimă delicatețe față de sufefrințele prin care acesta a trecut.

Singura precizare pe care mă văd nevoit să o fac este aceea că totul i s-a tras de la prea multă sărăcie. Întreg anul 2016, Legolicea trăise într-o risipă de bani și de prezervative, din care, dacă le-ar fi topit, ar fi putut ridica Monumentul Venerologului Necunoscut.

Din această cauză, anul 2017 i-a fost lui Bogdan o continuă agitație ca să strângă bani pentru plata datoriilor. Din disperare că nu o scotea la capăt cu salariul de farmacist, omul a început să facă taxi. Mașină avea, Craiova o cunoștea foarte bine, așa că și-a lăsat sărăcia să se legene lângă brăduțul parfumat, iar disperarea să colinde printre gigabyții tabletei prin care primea comenzi.

Ziua — farmacie; seara — taximetrie. Așadar, Legolicea nu mai avea timp de femei. Libidoul i se îmbâcsise de la prafurile spițerești și i se gheboșase în scaunul de șofer, astfel încât cel care avea să devină fotograf prezidențial, apoi ministru al Sănătății ajunsese să fie obsedat de gândul că îl pândea impotența. Mai ales că încrederea în oameni îi scădea din zi în zi, în special pe fondul a trei încercări de țepuire din partea clienților, dintre care una chiar izbândise. Și izbândise cu atât mai uimitor, cu cât clienta avea o aparență respectabilă, fiind chiar studentă la Drept, oricât ar părea de ironică situația (Bogdan aflase asta când, folosindu-i identitatea din aplicația pentru comenzi, îi găsise profilul de Facebook). Asupra ei nu are rost să insist, întrucât fusese „punct ochit, punct lovit”: îl rugase să o aștepte cât timp ea ar fi urmat să meargă după bani, lăsându-i zălog un ghiozdan plin cu ziare.

În schimb, celelalte două cazuri — nereușite — i-au adus farmacistului-taximetrist în fața ochilor extreme ale condiției umane.

Dar îl las pe Bogdan Legolicea să continue. fiindcă deja îl văd foindu-se de nerăbdare, ca o notă de subsol dintr-un tratat de farmacologie.

*

**

Eeei, dragii moșului… Strângeți-vă roată împrejurul meu și ascultați ce am a vă spune!

Stingherit fiind eu de vârsta mea înaintată (doar trecusem de 25 de ani) și de toanele cele rele ale zăludei vremi, mi-am visat într-o noapte impotența. Sexul era zero de aproape un an, iar băierile sănătății mele mintale dădeau discotecă.

Într-una dintre acele nopți, fără Aldebaran, dar cu Algolul bătându-mi drept în față, ca un reflector înghețat, mi-am visat potența la jenantul nivel.

Se făcea că aveam de scris un text pentru un blog despre sex şi chiar ieşise bine, dar nu conţinea nimic despre joaca de-a dihania cu două spinări. Stăteam, mă gândeam, încercam să-mi amintesc vreo peripeţie… Absolut nimic! Era ca într-un cântec de Enya: „One by one my leaves fall,/ One by one my tales are told”. Administratorul blogului mă tot presa să bag ceva despre sex acolo, dar pas de-mi venea vreun strop de inspiraţie!

Pe urmă, la trezie, mi-am explicat impotenţa: citisem, cu puțin timp înainte, mărturisirea unui participant la Piaţa Universităţii, bătut de mineri. Omul explica violenţa minerilor prin impotenţa lor destul de timpurie, cauzată de mediul toxic. Şi descria în amănunt brutalitatea lor împleticită, îngălată, orientată spre schingiuire, nici pe departe una virilă, concisă. Instinctul tanatic îl compensa pe cel erotic. Pe scurt, m-am visat eu însumi miner (mai ales că, dacă ar fi să fiu 100% sincer, aș spune că nu am empatizat niciodată pe deplin nici cu revoluționarii din decembrie 1989, nici cu protestatarii din iunie 1990, fiindcă orânduirea pe care ei au adus-o subminează, prin loisir, rezistenţa şi, in extremis, eroismul). Dacă mi-aş putea ecraniza visul, aş pune pe coloana sonoră „The Tide Is Turning”, de Roger Waters, dar nu tot cântecul, ci partea lui de final, cu corul ortacilor.

De altfel, dacă stau să mă gândesc, e bine să ai coşmaruri din când în când, ca să vezi ce demoni îţi sălăşluiesc în subconştient. Ai mei dintr-un vis erau exact ca mine: înalţi, graşi, cu buze groase şi umede, cu ochii mici şi stăteau la masă. Nu vorbeau (nu de alta, dar aveau conformaţie de downişti şi, mai mult, aduceau cu copilul acela, sărmanul, bolnav de ihtioză — cunoscut pe YouTube drept Harlequin Child —; atât doar că nu aveau culoarea verde), însă erau prietenoşi: zâmbeau, dădeau mâna cu mine… Şi stăteau împrejurul mesei încărcate. Unul chiar avea faţă de cuptor cu microunde. De fapt, el însuşi era un cuptor cu microunde cu ochi, dar fără uşă — gaura aia era toată gura lui. Când am dat mâna cu el, l-am apucat de o margine laterală.

Ei bine: oricât ar părea de paradoxal, șeful de echipă al acestor demoni era un om, nea Stere. Ei cu toții erau maistori tocmiți pentru diverse munci prin curte. Singur nea Stere vorbea cu mine, ceilalţi doar privind tâmp, în gol, cu ochii lor de peşti şi cu buzele lor jilave de pofta mâncării. Doar când dădeam mâna cu ei scoteau nişte mugete încântate şi zâmbeau. Iar unul dintre ei, după cum v-am zis, nu era altceva decât un imens cuptor cu microunde, care nu putea să îmi zâmbească decât din ochi şi cu care am dat mâna apucându-l de o margine laterală.

— Cu el ce faceţi? l-am întrebat pe nea Stere.

— Lasă-l, că e băiat bun — ne încălzeşte materialele. Plus că e econom: nu mănâncă, nu bea. Se mulţumeşte cu firimiturile de la încălziri.

Şi abia atunci au început ei să mănânce, nemaivăzând altceva decât propriile farfurii, umplând de bale toată masa şi scoţând nişte mugete pofticioase. Monstruoase, dar pofticioase. Iar la final mă priveau recunoscător, pentru că repet: erau nişte monştri cu bun-simţ.

Am spus că e bine să ai coşmaruri din când în când; atât doar că ale mele se țineau lanț. Ceea ce ați citit mai sus n-au fost nici pe departe singurele astfel de episoade. În multe dintre acele nopți, mă bântuiau coșmaruri (legate atât de foamea care mă înconjura, cât și de o iminentă impotență), alimentate inclusiv de aberanta comedie umană care mi se desfășura în fața ochilor cu fiecare zi ce trecea în spatele volanului.

Extremele mi-a fost dat să le cunosc la șase luni distanță: una în primăvară (după ce se încălzise binișor, iar depravaților le scăzuse riscul de moarte prin hipotermie), iar cealaltă în toamnă (când tulburelul începea să încălzească inimi). Întâmplător, aceste două extreme s-au dovedit niște simple tentative ale unor clienți de a-mi da plasă mie, taximetristului. A treia încercare — cea izbutită — a avut loc cândva prin vară, din partea unei studente la Drept despre care am aflat că se pregătea să devină procuroare — luar-ar achitări pe „fapta nu există”!

Incidentul din primăvară a pornit de la un heroinoman. Îi recunoști încă din clipa în care trec pragul farmaciei: de la privirea pierdută și fața scofâlcită, plină de răni, până la mânecile lungi chiar și pe caniculă. De data aceasta, consumatorul mi-a intrat în taxi, rugându-mă să îl duc într-o zonă destul de dubioasă a Craiovei, cu blocuri înnegrite parcă de ultima suflare a industriei de altădată.

Când am ajuns în fața blocului, drogatul m-a rugat să-l aștept, fiindcă urma să urce după bani.

Iar acum închipuiți-vă că aveți un cablu conductor foarte lung pe care trebuie să-l înfășurați pe un tambur. În mod normal, ștecherul ar fi scos din priză, așa că mânuirea cablului nu ar pune probleme. Dar, dintr-un motiv sau altul, în acea seară deopotrivă cablul meu era conectat la electricitate, iar eu nu purtam mănuși. Doar trăgeam de el, sperând să nu-i răsară vreo fisură în izolație: auzisem până atunci nenumărate istorisiri despre taximetriști țepuiți prin metoda „mă duc după bani”, însă pe undeva speram ca mie să nu mi se întâmple.

Am stat să-l aștept pe heroinoman: zece minute, douăzeci… După o jumătate de oră, am pornit glonț spre intrarea blocului. Pe bancă stăteau două babe. (Ah, slavă ție, bandă izolieră care-l salvezi pe meseriașul de pretutindeni!) Femeile imediat m-au îndrumat, fiindcă lumea din cartier îl știa pe drogat ca pe un cal breaz.

Am urcat într-un suflet. Totuși, odată ajuns sus, mi-am dat seama că, în iureșul meu furios, nu observasem ceva la intrarea în bloc: tocmai când să mă pregătesc a zbici ușa de perete, mi-am dat seama că ea era complet deschisă, înfățișând privirii un mort pe năsălie, cu lumânări, flori și bocete în jurul lui. Nu observasem prapurul de la intrarea în bloc.

Am întrebat pe cineva unde era băiatul și am fost îndrumat mai mult prin semne către baie. Acolo, mi-am dat seama că moartea terminase deja deja de alergat o tură și făcea fandări pentru a doua: tânărul își injecta doza de heroină în picior, întrucât în mâini nu mai avea loc, de atâtea răni — închise sau nu.

I-am băgat bonul fiscal sub nas:

— Dă banii!

— Stai, șefule, că oricum veneam cu ei — urcasem doar să-mi fac o doză.

— Bă, nenorocitule, nu ți-e, mă, rușine? Vrei să te iau la bătaie aici, cu tac-tu mort lângă noi?

A plătit, nu e vorbă — măcar ăsta a făcut-o personal, nu ca țiganul pe care l-am luat câteva luni mai târziu și care a pățit-o mai dihai decât mine.

Păi?! L-am luat de pe drum — părea că vine de la muncă, o muncă de jos: era și prăfuit, și un pic băut, iar în mână ducea o geantă de voiaj (probabil cu haine de schimb). S-a așezat în față și m-a rugat să dau muzica mai tare. Pe drum, a agățat două țigăncușe pe care le-a văzut așteptând autobuzul. Ce s-o fi gândit? Să le plimbe cu taxiul, să se dea mare.

Când am ajuns, țiganul s-a dat jos și — la fel ca drogatul — m-a rugat să îl aștept până urma să vină cu banii. Tot așa: după vreo 30 de minute, m-am dat jos. Dar acolo, în zona aia de case sărăcăcioase, era pustiu; nu ca la bloc, ca să zici c-ai fi avut pe cine-ntreba. Ce m-a ajutat de data asta a fost intuiția: am ochit o casă mai dărăpănată și m-am gândit că unui asemenea „lasă-mă să te las” numai o astfel de casă i se potrivea.

— Alo! Alo!

A ieșit o țigancă. Norocul meu a fost c-am avut un moment de sclipire: n-am întrebat-o dacă acolo stătea un om așa și pe dincolo, căci riscam să mă mintă. Am luat-o direct:

— Ia cheamă-l pe bărbac-tu, să-mi plătească taxiul! Își mai și lăsă geanta-n mașină.

Ș-atunci am văzut-o pe femeie schimbându-se la față și intrând val-vârtej în casă. Iar în următorul minut am putut desluși ceva ca niște lovituri de oală sau de tigaie și niște strigăte:

— Au, nu mai da, șe!

— Mo, fire-al dracului tu cu pielea dă pă tine! Să mor în cancer și-n pușcărie dacă nu te dau afară din casă! Așa-mi faci tu? Să mă știe tot cartierul?

În câteva secunde, am găsit o explicație: ăla o fi intrat de la frig la cald (afară era toamnă de trei degete) și, cum era băut, l-o fi apucat toropeala.

A ieșit țiganca la mine cu o bancnotă de 100 de lei:

— Na! Și să-mi aduci și geanta, și restul!

Oricât de greu v-ar veni să mă credeți, jocul hazardului a făcut ca și femeia să aibă încredere oarbă în mine, și țigăncușele din taxi să fi stat cuminți pe banchetă, chiar dacă eu, cuprins de iureș, uitasem în mașină și cheile-n contact, și banii în parasolar.

Am deschis de curiozitate fermoarul genții: erau acolo haine de schimb și un borcan cu mâncare neînceput. Și m-am gândit: „Uite, mă: nevastă-sa avu grijă de el, dar el se-mbătă și-l duru-n cur”.

Le-am lăsat pe puștoaice undeva în drumul meu (nu le-am luat niciun ban, fiindcă ele, săracele, n-aveau nicio vină) și m-am dus să mă culc, fiindcă a doua zi intram de serviciu la farmacie.

Și la farmacie aveam să pățesc ceva de infarct, dar măcar acolo a fost de bine și — mai mult — a fost un semn că perioada de sărăcie se apropia deja de sfârșit.

Serios: la ce v-ați gândi dacă vi s-ar pune în față o grămadă de cocaină? La o spinare de bani, la un atac de cord sau la ani de închisoare cu nemiluita. Pe care închisoare o riscam și eu, în caz că nu aș fi cântărit cum trebuie acel porcoi de cocaină cu care m-am trezit sub nas și sub glandele lacrimale. Iar cel care mi-a adus drogul chiar în farmacie era… Ia să vă văd! El Chapo Guzmán? Nu. George Jung? Nu. Vă spun eu: un procuror DIICOT. Ați făcut deja infarct?

Serios: eram de serviciu, amărât de sărăcia în care încă mă scăldam, când în farmacie a intrat magistratul cu pricina, secondat de un comisar și de patru mascați cât ușa.

S-a întâmplat când șefa intrase în concediul de vară și îmi lăsase pe mână întreaga farmacie. Văzându-mă eu șef pe tarla, stăteam cu cheia de la dulapul cu narcotice mereu în buzunarul de la halat și cu ochiul atent pe asistentele de farmacie. În special pe Janina: scunduță, ageră și mereu zâmbind, ea era întruchiparea zicalei „esențele tari se țin în sticle mici” și făcea turele de 12 ore mult mai suportabile. Se înțelege, așadar, că renunțasem la taximetrie. Încă eram oarecum sărac, dar deja viitorul se întrevedea mai suportabil.

Prin a treia sau a patra zi, doar ce deschisesem tura și completam un tabel cu temperaturi când m-am trezit cu Janina speriată și cu ochii mari:

— Poliția. De fapt, mai sus decât poliția. Ceva trupe speciale. Întreabă de tine.

— De mine???

— De farmacistul-șef. Și momentan, tu ești ăla.

M-am grăbit în oficină, unde pe scaunul de așteptare se afla ceva înalt comisar sau inspector. Înalt, subțire, cu părul tuns scurt și grizonant, cu față dură, dar calmă. Lângă el, era unul ceva mai tinerel. Stătea cocoșat și zâmbea la Ana, cealaltă asistentă de farmacie, recent măritată. S-a prezentat: era procuror DIICOT. După ce ne-am retras în camera de ședințe, m-a întrebat:

— Ai ceva istoric de consum de droguri?

Ce puteam să răspund? Dacă erau de la DIICOT, probabil știau ei ceva. Am decis să mint, cu un „nu” scurt. Și acum mă mir cum de nu m-a pufnit râsul. Procurorul s-a uitat la mine lung și într-un final a zis:

— Nu te cred, dar îmi dau seama de circumstanțe.

A scos un plic A4 și a deșertat din el niște hârtii. Apoi s-a apucat să îmi explice tot.

Treaba stătea cam așa: sub ceva program al UE și sub atenta supraveghere a unui consilier local cu relații multe și buzunare adânci, Spitalul Județean tocmai căpătase o nouă secție de dezintoxicare și reabilitare. Și pentru că Universitatea de Medicină și Farmacie avea nevoie de puțin mai multă credibilitate și renume dincolo de o facultate doar de formă, au decis să colaboreze la un proiect pentru reabilitarea narcomanilor. Au existat două grupuri: de test și de control. Cocainomanii din grupul de test primeau un agent nou care se presupunea să reducă sevrajul și recidiva. Ceilalți primeau o soluție foarte diluată din cocaină pură și apoi tratament clasic. Numai că nemții erau puțin grăbiți, iar laboratoarele Medicinei Legale din Craiova lăsau mult de dorit. Studenții nu puteau fi implicați din motive evidente, iar profesorii acuzau lipsa de reactivi. Așadar, cu ajutorul Inspectoratului Județean de Poliție, au decis să apeleze la firma unde lucram eu, fiind — de bine sau de rău — cea mai stabilă financiar și cu o reputație solidă.

Dintre toate farmaciile pe care le deținea lanțul la care eram angajat, doar a mea avea laborator și receptură. Și chiar unele destul de bine dotate, având în vedere tendința din zilele noastre de a renunța la absolut tot ce înseamnă preparare farmaceutică.

— Și ce se presupune că trebuie să fac? am prins eu glas după ce inspectorul a luat o pauză ca să soarbă din cafea.

— Analiză (calitativă și cantitativă), divizare și împachetare.

— A ce, mai exact?

— Patronul mi-a zis că ești băiat deștept. Cocaină, tinere, cocaină!

Ce era să fac? Documentele erau toate acolo, cu toate semnăturile și ștampilele seci cu semnătura ministrului cu tot. Firește: dat fiind că era vorba despre un studiu clinic, semnătura îi aparținea ministrului Sănătății. De-ar fi știut el cine urma să îi ia locul în guvernarea de după 2020!…

A doua zi, am deschis mai devreme. Tot patru mascați cât malul au adus o cutie sigilată cu ceva bandă albastră. Mi-au luat datele și m-au pus să semnez niște hârtii. În interior, am găsit o hârtie cu instrucțiuni (inclusiv despre ce analize trebuia să fie efectuate), precum și un tabel „ce va fi completat de mână, doar cu mâna ta, tinere, și cât mai citeț”.

Așa că m-am pus pe treabă. Două zile am muncit, în halat, cu mănuși, mască chirurgicală și ochelari de protecție. Devenisem irascibil. Mi-era teamă că orice deschidere a ușii ar fi putut produce un curent ca să impurifice sau să împrăștie de pe talerul balanței pudra albă. Eram obosit. Fiecare pacient care prezenta o rețetă TAB 2 sau 3 mă făcea să întrerup lucrul, să îmi dau jos echipamentul ca să îi pot elibera medicamentele (asistentele nu aveau dreptul legal să facă asta).

Analiza a decurs ușor. Mai greu era cu divizarea și ambalarea. Aveam în fața ochilor și a nărilor aproximativ un kilogram de cocaină de calitate excelentă, netăiată și cu foarte puține impurități. Ceva de vis. Un vis columbian.

Am divizat drogul în pachețele. Am recântărit. Mi-a fost teamă să nu existe variații interindividuale.

— Ce eroare are balanța, tinere?

— 1,8%. Producătorul notează 0,4-0,5%, dar între timp s-a mai decalibrat. Nu vă faceți probleme — am luat în calcul și am compensat.

— Aha. Fii atent: o să măsurăm și noi. Dacă diferența este mai mare de 3%, discutăm la secție.

— Am înțeles…

Am semnat, au plecat, iar eu am răsuflat ușurat. Poza făcută în grabă cu telefonul am arătat-o la bere prietenilor. Unii m-au crezut, alții nu. De altfel, în toiul muncii, unul dintre prietenii ăștia îmi dăduse o veste pe care am procesat-o abia câteva zile mai târziu — atât de prins eram în cântărirea cocainei.

Venise omul în farmacie și îmi arătase pe mobil o poză pe care o făcuse la urgențe, acolo unde lucra ca medic. Imaginea înfățișa un bărbat pe masa de operație, cu trunchiul secționat în V: cuțitul îi sfâșiase toracele, diafragma și splina, trecând foarte aproape de inimă și de plămân. Abia după ce m-am liniștit cu totul în legătură cu drogul de la DIICOT, mi-am amintit esențialul: pacientul era unul care încercase să se sinucidă. La început, doar se înțepase, dar, într-un final, își făcuse curaj și se avântase cu cuțitul în perete. Odată ce îl străpunsese bine, trăsese de mâner, iar lama urmase traiectoria în formă de V despre care tocmai v-am spus. Doar splina a avut de suferit, necesitând extirparea.

— Alo, Labie? (Pe doctor îl chema Turbatu, deci calamburul Rabie-Labie era inevitabil.) De ce-ai zis că vrusese ăla să se sinucidă?

— Pentru că o omorâse pe mă-sa cu 24 de lovituri de cuțit. Stropitoare o făcuse. Cică intrase dracu-n ea.

Era același cu heroinomanul care încercase să mă înșele în taxi. Totuși, mintea mea nu mai putea să se șocheze. Ea doar stătea și contempla, cu un zâmbet înțelegător, tragicomedia umană.

Dar știți cum e: cele rele să se spele, cele bune să se-adune. La puțin timp după incidentul cu cocaina, s-a nimerit să mă intersectez  cu un celebru creator de modă (să zicem domnul Q), care mi-a făcut trupul să se înfioare tot de plăcere. Nu vă grăbiți cu concluziile!

Când m-am angajat la farmacia unde „m-a călcat” DIICOT-ul, încă nu îmi obținusem diploma universitară, așa că lucram pe un post de operator PC (alias vânzător). În firmă, exista o anumită ierarhie, iar halatele reflectau asta. Aveau aceeași temă coloristică și de design, dar mici elemente făceau diferența între farmaciști, asistenți, operatori PC și farmaciști-șefi. Evident, mi-au fost comandate două halate de operator PC, de calitate pe măsura postului și a plății: proastă. Culoarea a ieșit puțin câte puțin cu fiecare spălare, iar călcarea era cel mult o glumă nesărată. Deh: hainele uceniciei…

Odată confirmat ca farmacist prin diploma UMF-ului craiovean, era imperios necesar să îmi înnoiesc garderoba. Un e-mail la departamentul de Resurse Umane, urmat de un telefon, mi-a confirmat că aceia nu aveau nimic pe măsura mea, dar că urma să îmi trimită de îndată ce primeau.

Trebuie să menționez aici că halatele întregii firme erau executate maiestuos la atelierele domnului Q, în urma unui contract de publicitate bine gândit, menit să atașeze un brand cunoscut unei companii farmaceutice, iar numele unui designer să fie atașat de reclame și publicații în revistele de specialitate, cu scopul de a crește atât prestigiul ambelor părți, cât și invidia concurenței.

Era o dimineață rece și liniștită. Asistentele se ocupau de comenzi, iar eu de treburi administrative plicticoase, pe jumătate absent. Ușa farmaciei s-a deschis și a intrat primul val de pacienți. O rețetă-două, niște antigripale, o discuție despre alăptare… Tocmai ce terminasem de eliberat niște drajeuri calmante unei domnișoare cu o laringită supărătoare, când am observat că s-a deschis ușa și prin ea a trecut o figură cunoscută. Din fericire, mi-am dat seama repede despre cine era vorba. Până să se dezmeticească ceilalți pacienți și înainte ca Janina să închidă gura în urma semnului subtil pe care tocmai i-l făcusem, am ieșit de după tejghea și mi-am luat în primire noul pacient, a cărui deghizare lăsa mult de dorit.

— Haideți cu mine, vă rog!

— O să aștept — mulțumesc.

— Rețetele de acest tip se eliberează după verificare în prealabil, i-am zis, ceva mai apăsat, încercând să îl fac să își dea seama că, dacă va fi deconspirat, masa de babe și de domnițe proaspăt mămici care așteptau după formulele de lapte ne-ar fi îngreunat tuturor ziua.

În sfârșit, s-a prins și m-a urmat.

— Domnule Q, cu ce vă pot fi de folos astăzi?

— Nimic deosebit. Niște antigripale. Am avut un show la Paris și m-a prins ploaia fără o eșarfă. Mă tem că nu prea pot să înghit. Ah: și ceva pentru somn. Am fost stresat zilele astea și abia dacă am reușit să închid vreun ochi.

— Cu mare drag. Altceva? Să vă ofer ceva cât așteptați?

— Nu, mulțumesc — ești amabil. Deși…

— Da?

— Presupun că știi orașul mai bine decât mine. Nu vin prea des aici, iar de cluburi de fițe sunt sătul. Vreau liniște și pace din partea presei, dar va trebui să scot fetele undeva. Au avut niște săptămâni grele și merită o petrecere.

M-am gândit un pic mi-a picat fisa:

— Am să-i dau un telefon unui prieten. Barul nu este unul foarte select și în niciun caz cu ce sunteți obișnuit, dar vă garantez perfectă discreție și intimitate.

Q s-a uitat la mine cu niște ochi obosiți și injectați și mi-a replicat:

— Fie — văd că ești băiat de treabă. Merg pe mâna ta. Care e adresa?

— O să mă asigur că sunteți așteptat.

A achitat, mi-a strâns mâna și a ieșit pe ușă discret. Janina mă suduia din ochi. Ana nu se prinsese încă. I-am făcut semn Janinei să vină până în depozit.

— Ăla a fost Q?!

— Da, dar…

— Măcar un autograf să fi luat și noi! Ce l-ai expediat așa?

— Omul era obosit și răcit. Avea nevoie de un pic de liniște.

— Da, măi, dar puteai măcar să îl mai ții un pic.

— Dacă vrei neapărat, îți pot face rost de un autograf.

— Daaa?

— Sigur. Diseară merg cu el la un party. Nu te mai zgâi la mine cu ochii ăia de elfă, că mă lasă genunchii!

— Cum fac să vin și eu?

— Mergi și ai grijă de pacienți puțin! Am niște telefoane de dat.

Alin dormea dus și mi-a luat ceva timp să dau de el. Deh: avantajele de a fi patronul propriei afaceri, chiar dacă afacerea aia însemna să fii barman în propriul bar. N-avea a face — îi plăcea. Era un cheflangiu de cursă lungă. Chiar și după operația pe creier care i-a salvat viața după ce o scrumieră masivă din sticlă își găsise loc în tâmpla lui dreaptă după un zbor de patru metri prin barul aglomerat.

După un „Fute-te-ar Lenin pe 7 noiembrie!” (tradiționala formulă garantată a-l scoate din mahmureală), Alin era să se prăbușească din nou pe podeaua unde dormise când a auzit că însuși domnul Q urma să-i acorde onoarea de a-i fi client în acea seară, împreună cu fotomodelele lui. E inutil să mai spun că s-a pus în mișcare ca expresul transeuropean, iar totul era gata cu cel puțin trei ore înainte ca designerul să îi calce pragul.

În seara respectivă, m-am dus la cârciumă pe jos, pe o burniță care mă termina după săptămâna cu regim de muncă farmacie-taxi-somn pe apucate. Era să rămân pe dinafară (căci Alin nu doar că lipise pe ușă o hârtie pe care scria „Petrecere Privată. Ne pare rău, barul este închis”, dar își și pusese telefonul pe nu-știu-unde), însă m-a salvat sora patronelului.

Petrecerea era deja în toi. Răcoarea subsolului pierea încet-încet, de la energia emanată de boxe și de fetele care dansau. Lumina scăzută și roșie a barului cu temă orientală făcea ca totul să pară mai cald decât era. Scaunul de lângă bar, capitonat cu catifea roșie (fost 34 J într-un cinematograf comunist), mă aștepta. Pe măsuța de lângă el, narghileaua abia aprinsă emana mirosul dulce și exotic de mango, iar un pic mai încolo sticlea un whiskey cu două cuburi de gheață. Nu mai mult.

Alin era agitat, vesel și surprinzător de treaz. Când m-a văzut, a strigat peste muzică:

— Ooo! Haida, Bogdanele, haida!

— Nu mai vreai să mă lași să intru? Să te delectezi doar tu?

— Suflete al meu! Tu nu văzuși ce-i aici?

În separeu, era o lumină și mai scăzută, narghilele fumegând, gene fluturând, iar Janina între două modele cu două capete mai înalte ca ea. M-a luat în brațe. Am întrebat-o dacă își primise autograful. Mi-a zâmbit și a îndepărtat ușor mâneca bluzei. A zâmbit și când m-am aplecat să îmi spună ceva, m-a pupat pe obraz și apoi s-a uitat la mine cu subînțeles. Am priceput că nimic de pe mine nu avea să mai fie albastru…

Am dat mâna cu domnul Q, care, la întrebarea mea, a ținut să sublinieze că totul era excelent. I-am oferit intimitatea jumătății de bar despărțite de arcade și draperii. Am mers la narghilea și whiskey. Alin și sora lui făceau cu rândul pe șeful de sală, în timp ce barmanițele alergau de colo-colo. Clienții erau Q, doi prieteni și aproximativ 25 de modele. Am înțeles rapid că e marfă scumpă, bună de privit, dar greu de atins.

Peste 5 ore, trebuia să intru pe tura de taxi (nu mă gândeam în acele clipe că ea urma să se numere printre ultimele astfel de ture). Am salutat, am sărutat obraji, am strâns mâini și am plecat. „Ciudă și obidă” e puțin spus, dar asta este… Nu toți suntem patroni de bar. Mai târziu am aflat că petrecerea se dezlănțuise spre dimineață, când hainele și inhibițiile dispăruseră direct proporțional cu alcoolul. Aparent, modelele de podium sunt flexibile. Foarte flexibile.

Crama s-a golit considerabil, iar buzunarele patronului au crescut proporțional. Echivalentul a două luni de muncă plus bacșiș gras. Plus celelalte beneficii.

Peste vreo două săptămâni, halatele încă nu sosiseră. Eram nervos și trimiteam mail-uri acide la HR. Într-o joi, prin mașina de marfă a ajuns un pachet cu numele meu pe el. Măricel, dar ușor.

L-am desfăcut și în interior, într-un ambalaj discret, am găsit două halate exact mărimea mea. Dar ce diferență! Materialul era de cea mai bună calitate. Ușor, moale, țesut fin, iar inserțiile și butonii (da-da: butoni pe un halat) erau suficient de cuminți cât să nu atragă atenția, dar suficient de bine realizați cât să îți dai seama cu ce fel de design aveai de-a face.

În interior, era și o felicitare albă, simplă, pe care scria:

„Mulțumiri nespuse pentru serviciul farmaceutic și non-farmaceutic exemplar. Mi-am permis să încropesc rapid ceva, fiindcă am înțeles că ai nevoie de halate. Q”

Acela a fost ultimul și definitivul semn că perioada de sărăcie și de nefericire era pe sfârșite. După cum era de așteptat, m-am întors la risipa de bani și de prezervative, la nopțile pline de litri de vin și de prieteni cu povești spumoase. Într-una dintre acele nopți sardanapalice, am cunoscut-o pe Lavinia, ca o asonanță de „iii!” pe toboganul cu apă al lubricității mele.

Cu trăsnăile obișnuite nu are rost să vă plictisesc. Nu zăbovesc nici asupra faptului că avea cele mai etanșe buze din câte mi-a fost dat să simt. Vă spun doar că într-o seară s-a întâmplat ceva ce a aruncat o nouă lumină asupra termenului „etanș”.

Într-unul dintre obișnuitele noastre jocuri plurimanifeste, s-a auzit afară o bubuitură: băietanii de pe stradă dădeau cu pocnitori din carbid. Ș-atunci hup! s-a-nchis supapa, a crescut exponențial presiunea, iar eu am rămas captiv în locul de unde până și soarele se vede picurând.

Când am sunat la ambulanța privată unde eram asigurat, nici prin gând nu-mi trecea că avea să sosească nu doar un echipaj de salvare, ci și patronul firmei, care își fixase camera de filmat pe frunte, tocmai pentru ca mâinile să fie libere a se pocni când una de cealaltă, când de șolduri; să ne arate cu degetul; să plesnească burta… Afaceristul se îndoia și în față, și în spate; scotea limba; își micșora un ochi… toate astea în timp ce râdea, de făcea să se cutremure pereții.

Abia atunci mi-am adus aminte că asistam la o grandioasă răzbunare pentru faptul că în liceu îi suflasem o gagică…

Biata Lavinia… (Nu, nu era aceeași cu fata din liceu.) După pățania cu antreprenorul, multă vreme n-am mai știut nimic de ea. Ultimele zvonuri care mi-au ajuns la ureche arătau că se făcuse asasin plătit. Dar eu eram deja ministru al Sănătății — nu se cădea să mă entuziasmez prea tare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s