Păţăşti! sau O revoluţie de hipsteri (partea a cincea)

lui Octavian Radu

[Nota autorului: nu mai includ „Epurarea” în al doilea volum al romanului cu martori.]

A se vedea și: Păţăşti! sau O revoluţie de hipsteri (partea a patra)

După ce am lăsat aceste figuri istorice să se simtă bine, povestindu-şi ascensiunea către putere, iată că mă văd nevoit să revin eu, naratorul omniprezent, omniscient şi, mai ales, omnipotent. (Nu mă crezi? Auzi-ţi ibovnica – a început deja să tropăie!)

Vorba este că atunci, la sfârşitul anilor 2010, izbucnise o asemenea prigoană împotriva telurocraţilor, încât talasocraţii mai aveau un pic şi începeau să umble pe străzi în procesiuni, purtând statuete criselefantine ale senatorului american de mahmură amintire Joseph McCarthy.

În toată acea „glorioasă lipsă de sofisticare” (l-am citat pe comediantul american Jeff Foxworthy, referindu-se la redneckşi), când catastifele fremătau, aşteptând să fie deschise de câte un index şi pentru la index (ca şi cum vreun talasocrat ar fi comandat: „pentru la pachet”), în tot acest context, ideile telurocrate au început să prindă rădăcini în importante redacţii de ştiri. Şi atunci, cu o veninoasă interpretare a versurilor populare „Uscă-i-să crăngile, /Săce rădăcinile!” (din colindul „O, moarte, ce ţi-aş plăti!” sau „Viţă verde iadăra”), strâmbaţi de nebunia demnă de un Salem al anilor 1692-1693, şefii de redacţii şi patronii de presă au început epurările în rândurile jurnaliştilor impii, fie şi dacă aceştia cutezau măcar să îşi pună întrebări asupra epocii care începuse în 2004, o dată cu aderarea României la NATO.

O astfel de epurare s-a petrecut în redacția unui ziar care se încăpățâna să apară pe hârtie, ba chiar își promova ființa tipărită ca pe un lux.

— Uitaţi-vă la acest specimen, la această creatură, la acest individ care se recomandă: „jurnalist”! Uitaţi-vă şi voi: hal de ziarist! Hal de redactor la cel mai mare cotidian din ţară! Care încă apare pe hârtie, fără întrerupere, de când s-a înfiinţat. Inclusiv în anii crizei. Stă şi scrie poezii, în timp ce comunicatele vin gârlă pe mail! Staaa-au comunicatele ciorchine, necitite, iar Gigi ce face? Stă ş-o freacă. Pe banii mei! Uitaţi-vă la el: netuns de-o juma’ de an, neras de-o lună, cu hainele şifonate şi mahmur ca un porc! Ca ultimul boschetar! Şi măcar de-ai fi, nu ştiu, vreunul sărac, crescut la casa de copii, să zici c-ai avea probleme… Dar nu! Părinţii amândoi jurişti… Ce zic, mă, oamenii ăia de tine? Ei te-au văzut în ce hal arăţi? Barem ai apucat să treci pe-acasă, să-ţi faci un duş?

— Da…

— Măcar atât. Mi-a zis cineva că dormeai pe bancă-n bar!

— M-am trezit şi m-am dus acasă.

— Te-ai dus… Păcatele tale! Cum poţi, mă, să fii atât de nesimţit? Un material de cap de ziar într-o săptămână-ntreagă? Un singur material? Ce facem aici? Joci bambilici cu răbdarea mea? Unde s-a mai pomenit, în ce redacţie de pe Pământul ăsta, să stai o săp-tă-mâ-nă încheiată şi să scrii un singur cap de ziar? Care nici măcar n-a fost cine ştie ce investigaţie, n-a necesitat vreo documentare de amploare. O săptămână, în morţii ei de săptămână! Tania, du-te la Resurse Umane şi cere-le raport imediat despre activitatea lui Gigi în ultima lună! Vedem noi ce şi cum! Momentul adevărului… Ce scrii acolo?

— Nu contează…

— Ba contează — să văd şi eu dimensiunea lipsei tale de respect faţă de colegii tăi. Să vedem şi noi până unde merge durempulismul ăsta al tău.

— Ce să… Ceva despre noul expansionism rusesc…

—  Poftim! Tocmai a apărut în presă ştire despre situaţia de la Marea Caspică. Ai văzut-o? Ai avut bunăvoinţa sau măcar o minimă curiozitate să cauţi?

— Urma să mă uit imediat…

— Ce imediat, când tu stai şi scrii poezii? Măcar citeşte-ne şi nouă, să vedem cu ce artist trăim la bătătură!

— Nu e neapărată nevoie…

— Ba da! Jurnalismul este, prin excelenţă, o activitate de creaţie, aşa că e normal să ne intereseze manifestări conexe.

— Ce să… Uite. Încă nu i-am pus titlu:

Pe daiboji, pe hai sictir,
Pe păstăi cuneiforme,
Plânseră trei crocodili,
Tremurară lir-tractir
Străluciri de trei ocale,
Fulgerări de trei parale,
Isterii duminicale
Date prin zaharicale.

Cât de cât din câte câturi
La-mpărţire-a dat cu rest?
Iar nădejdea coaptă-n ţest,
De la Litovsk şi din Brest,
Au râmat-o câte râturi?

Ce chist cekist rămase şi glodeşte
Nostalgii colective roase-n cot?
Cu palmă te-ai bronzat pe-obrazul tot.
Icono-dulu-n izbă NEPuieşte.

Câţi Alexandri-ncap peste pârleazul
Lui Kant? Moţaţi, visează hărţi de zor.
N-o fi Trieste, dar vor fi Galaţii,
Iar la Warsaw Wałęşii mai şi mor.

Hei, tocilare, vin ş-ascute cheia
Şi pe Mugabe-adu-l, legat de gnu!
Am chef să patinez pe Marea Barents.
Găsești, cirac, prin tunuri vreun tutu?

— Poftim! Atât talent, şi-l iroseşti pe prostii…

— Nu sunt prostii. O să mă public la primăvară.

— Cu ce bani, mă, tetelule? Fii atent că, dacă raportul de la HR arată prost, în secunda următoare ai zburat de la noi!

— Da, ştiu că am greşit. Mea culpa.

— Ce mea culpa, Gigi? Că e a treia oaaară când te prind că stai şi freci manganul, în loc să te duci, coló, să-ţi pui în mişcare sursele: de la MApN, de la servicii, de la Guvern… Ai venit în redacția asta cu ditamai lista de contacte. Şi? Săptămâna viitoare, se întruneşte CSAT-ul. Dacă aprobă ăia să trimitem soldaţi pe frontul India-Pakistan? Ar trebui să fim primii cu informaţii pe surse, chiar şi înaintea agenţiilor!

— Serios, Sidonia: chiar îţi cer iertare…

— Ce iertare, vere? Ce iertare? Este a treia oară. Prima dată, n-am zis nimic, că orice om greşeşte. Hai, şi a doua oară, că, deh, dreptul la a doua şansă. Mă, da’ a treia oară? A TREIA? Păi, dă-o-n spuma mării de treabă, că asta nu e treabă, ce facem noi. Lumea nu ştie cum să se mai înghesuie să se angajeze la noi, să trimită CV-uri, să ne sune, să ne-ntrebe dac-avem locuri libere, să vină la interviuri… Şi Gigi dă cu piciorul!

— Lasă-l, Sidonia, c-o fi avut şi el vreun eveniment, de s-a chefuit.

— Lasă-l, Mariuse, că nu e prima dată! Nu zice nimeni să nu petreci până la ziuă în timpul săptămânii, dar când te ştii cu realizări. Când ştii că n-ai făcut nimic toată săptămâna, bagi nasu-n monitor şi faci treabă. Vă spun tuturor, că sunteţi de faţă: în 20 de ani, de când fac presă, n-am mai întâlnit atâta nesimţire, atât jeg sufletesc!

— Înţelege-l şi pe el, că…

— Nu mai vreau să-nţeleg nimic! Am tot înţeles! Doi ani de zile, am tot înţeles. Şi-n plus, ştii ce, Marius? A, uite c-a venit Tania! Ia să văd raportul. Ia… Uite, exact cum mă gândeam: nimic. Zero barat. O lună încheiată. Gata — ai zburat de-aici! Mâine, poţi să vii să-ţi strângi lucrurile.

— Dar…

— Nimic! Adio! Am pierdut o dimineaţă-ntreagă cu asta. Hai, înapoi la lucru! Ce staţi şi vă uitaţi?

Marius Ciobanu (poreclit „Denver”, de la protagonistul desenelor animate „Denver, ultimul dinozaur”, cu care semăna) urmărise întregul spectacol din pragul redacţiei, înfigându-şi adânc unghiile în rigipsul peretelui, în efortul de a nu se lăsa copleşit de greaţa cât se poate de fizică pricinuită de scandalul ce atrăsese privirile întregului norod, de la redactori şi tehnoredactori până la oamenii de la marketing şi publicitate. Până şi la telefoane răspunseseră în şoaptă, să nu piardă un cuvinţel din avalanşa Sidoniei Simbotelecan, şefa de redacţie. Când totul luă sfârşit, Marius se repezi în baie şi vomită amarnic tot ce ţinuse în el până atunci. „Urâciunea omenească adunată ca-ntr-o ghindă. Ca-ntr-un bob de jir. Înghesuită acolo”, se gândi el, privind voma ce se scurgea prin gaura chiuvetei şi în care bucăţelele de biscuiţi de la mic-dejun pluteau ca, odinioară, bărcile gonflabile pe Marea Caraibilor, înţesate cu oameni care fugeau din Cuba lui Fidel Castro.

„Urâciunea umană…”

Şi a nesimţitului de Gigi, şi a Sidoniei, care îşi vărsase, într-o jumătate de oră, tot năduful pricinuit de… „Cine ştie? De trafic, de vreo problemă în familie, de fluctuaţiile Bursei…  Cine ştie?” De lângă automatul de cafea, o văzuse străbătând cu paşi mari parcarea, intrând ca o vijelie şi spumegând birjăreşte:

— Băga-mi-aş picioarele-n ea de viaţă şi-n creierii mă-sii cui m-a pus să mă-nhăitez cu putori!

Cu Marius n-avea treabă — Marius era un mare domn. Sidonia ştia că Denver putea să stea chiar şi o zi întreagă la cafea şi la ţigară; seara, invariabil, venea cu articol de prima pagină.

— Bună.

— Lasă-mă, Mariuse, că nu e bună deloc!

Şi zburase în sus pe scări trei etaje, nemaiavând răbdare după lift. Înjurăturile ei se auzeau pe trepte, stăruind în aer ca nişte dâre de avion.

Denver, patriarhal, luase liftul, ajungând în pragul redacţiei tocmai când şefa îl trăgea de perciuni pe „numitul Viziru Gheorghe”. Porecla „Numitul” o avea de când povestise ce păţise la el, în Hârşova, cu un prieten care, beat, se urcase în maşină, pornise de nebun prin oraş şi se oprise într-un stâlp, alegându-se cu dosar penal pentru şofat la beţie şi distrugerea parului cu pricina. Gigi fusese chemat la secţia de Poliţie, ca martor, şi citat în declaraţia aceluia: „Până atunci, băusem cu numitul Viziru Gheorghe”. Al dracului Numitu’! Acum, îi făcea vânt de la ziar.

— Ooof, Doamne… oftă Marius, privind jetul de apă ce spăla voma din chiuvetă.

Telefonul nu îi lăsă prea mult timp de jale:

— Trăiască şi-nflorească! Ia zi, maestre: vrei o informaţie caldă-caldă, scoasă din cuptor? Normal că vrei. Primul din toată presa, cum îi şade bine voinicului. Facem moţiune de cenzură luna viitoare. Da’ o dai pe surse, da?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s