„Bacalaureat”: Cristian Mungiu a trecut de la bastonaşe la litere

Vă obişnuisem cu ficţiune pe blogul ăsta, dar iată că fac o derogare, din lipsă de inspiraţie pentru roman sau pentru povestioara cu revoluţia hipsterilor.

Încă din start, ţin să precizez că nu sunt vreun critic de film sau de teatru, aşa că nu trebuie să citiţi părerile mele cu vreo afectare de lornion.

Am fost vineri seară la „Bacalaureat”, mai mult din speranţă decât din gregarism: copleşit de cronicile eclatante ale filmului, m-am gândit că poate Cristian Mungiu a reuşit să se spele de stratul gros de penibil din „După dealuri”. Şi nu vorbesc aici ca un taliban care face spume că Mungiu ar fi atacat ortodoxia, ci ca un jurnalist care nu a aruncat la coş ideea de documentare. Şi, da, regizorul citise cele două cărţi ale Tatianei Niculescu-Bran pe subiectul Tanacu (a recunoscut-o, de exemplu, AICI), dar a lăsat în urmă un film jenant de schematic. Acelaşi lucru (totuşi, mai atenuat) se poate spune despre „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” – aceste două filme veneau după sclipirile de originalitate din „Occident” şi scurtmetrajul „Zapping”.

Revenind la „Bacalaureat”: am început să scriu acest text cu ideea că voi umple cel puţin două pagini A4, dar, pe măsură ce tastez, speranţele mi se risipesc.

Nu stau să vă povestesc despre ce este filmul – găsiţi synopsisuri pe toate drumurile. Ceea ce vreau să vă zic este că, înainte de a intra, am încercat să mă eliberez de prejudecăţi. De exemplu, de prejudecata că, avându-l ca protagonist pe Adrian Titieni, pelicula urma să fie o telenovelă. Şi n-a fost chiar o telenovelă. Adică, da, a avut nenumărate momente de dramoletă, dar s-a bucurat şi de câteva (nu puţine) clipe de suspans decent – prăbuşite, însă, imediat după aceea, într-un mâl sentimental.

Pe de altă parte, trebuie să apreciez că Mungiu s-a desprins din tiparul peliculelor statice, filmate cu bricheta: cu imagini întunecate (la propriu: trebuia să te chiorăşti ca să vezi ce se petrece acolo – dacă se petrecea ceva) şi cu sunet ca din găleată. Dar mai e mult până departe, iar regizorul încă şchioapătă la capitolul „dinamism”: şi al cadrelor în sine, şi al tranziţiei dintre ele.

În rest, finalul este căldicel: se rezolvă problema care părea principală, dar rămân unele mai grave, însă la orizont. Per ansamblu, nu a fost chiar execrabil filmul: atmosferă – aproape deloc; jocul actorilor – decent; suspans – cât să nu pleci din sală.

Altminteri, o subtilitate demnă de aplaudat a fost cea în care, după ce trecuse prin fel de fel de peripeţii amare, personajul principal (medicul interpretat de Adrian Titieni) intră în şcoala fiicei lui, în timpul festivităţii de absolvire a clasei a XII-a. Bineînţeles că răsuna „Gaudeamus igitur”, dar momentul a fost excelent ales: cel al strofei care vorbeşte despre vremelnicia vieţii şi cruzimea morţii: „Vita nostra brevis est,/ Brevi finietur,/ Venit mors velociter,/ Rapit nos atrociter,/ Nemini parcetur”.

De ce m-am apucat să înşir paragrafele astea? A, da: ca să vă rog să vă duceţi la film, cel puţin să poată strânge Cristian Mungiu bani pentru nişte echipamente mai de Doamne-ajută – să nu mai filmeze din mână, ca sărăntocii. Ştiu, sunt subiectiv, dar când intru la un film, mă aştept să mă scoată măcar de-o şchioapă din cotidian; altfel, „felii de viaţă” văd în fiecare zi. Deci mă-ntrebaţi dacă merită să mergi la film. Merită, în caz că eşti milostiv şi vrei s-ajuţi un regizor care a trecut de la bastonaşe la litere să progreseze măcar până la silabe.

Anunțuri

Un gând despre „„Bacalaureat”: Cristian Mungiu a trecut de la bastonaşe la litere”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s