Păţăşti! sau O revoluţie de hipsteri (prima parte)

Anul 2085: Primarul municipiului Cluj-Napoca decretează ca un bulevard să poarte numele lui Ion Bostan, erou al Războiului Civil din 13 iunie 2040-15 iunie 2050, la centenarul naşterii acestuia. Cercurile internaţionaliste din România se opun vehement, dar trebuie să cedeze în faţa imensei susţineri populare. Fiul eroului, Filonaş Bostan, publică în premieră imagini de la întrunirile conspirative din strada bucureşteană a Schiorilor, din cartierul Militari, ţinute în anii 2020 şi soldate cu organizarea rebelilor eurasianişti conservatori ce au înfrânt, douăzeci de ani mai târziu, puterea deminternist-atlantistă. În vârstă de 98 de ani, Tranquil Viscolescu-Triptofan, ideologul insurecţiei, dezveleşte bustul lui Ion Bostan, ucis din greşeală în anii 2060 de explozia unei maşini-capcană ce îl vizase pe unul dintre propagandiştii revoltei, Călin Dăscălescu, a cărui editură tipărise manifestele mişcării.

Dovedit ca autor al atentatului, deminternistul Răzvan Luca fusese prins şi legat de un stâlp pe vârful Retezat, unde murise două zile mai târziu mâncat de lupi, fapt ce declanşase un nou şir de violenţe soldate cu împuşcarea cu 33 de gloanţe a altui propagandist al insurgenţei, Nicu Alifaticu (nom de guerre: Nelu Şrapnelu), pe 23 august 2064. Suita vendettelor s-a încheiat abia pe 29 februarie 2068, cu armistiţiu între forţele conduse odinioară de Bostan şi de Luca. Semnarea actului fusese în pericol să nu mai aibă loc, din cauza zgomotului unei explozii. Din fericire, se dovedise doar un mic meteorit. Deşi se ţesuseră în jurul lui zvonuri legate de o posibilă nemurire, Călin Dăscălescu şi-a găsit sfârşitul pe 7 noiembrie 2064, în urma unei îndelungate şi discrete otrăviri cu ricin (substanţă neidentificabilă la autopsie, în cantităţi mici şi repetate) din partea soţiei, Aleksandra Kalliste (cu 16 ani mai tânără decât el), recent recrutată de către Mossad. Fuga ei în Israel a fost întreruptă pe strada Petre Tunsu, din cartierul bucureştean Ferentari, după ce un beţiv răsturnat din greşeală peste balustrada balconului a strivit-o, el amintindu-şi brusc că trebuie să meargă la chioşc, după ţigări. Revenind în 2085: dezvelirea bustului lui Ion Bostan se încheie cu un şoc: se naşte, în faţa presei, stră-stră-stră-nepotul lui Tranquil Viscolescu-Triptofan, Menumorut Viscolescu-Triptofan al III-lea, purtând pe mâna dreaptă o pată în formă de ouroboros.

*

**

Eu mă numesc Bogdan Legolicea şi de când mă ştiu sunt fotograf, de unde m-am ales cu porecla Lighthurt Dweller, din cauza asemănării mele la faţă şi la plete cu personajul de meme-uri de Internet Butthurt Dweller. Bine, sunt şi farmacist, dar bănuiesc că nu vă interesează otrăvirile pe care le-am făcut, oricât de exoftalmici ar fi fost ochii, oricât de înspumate ar fi fost gurile, oricâte piei arse ar fi picat de pe victime şi oricâte cangrene ar fi ajuns la os. Neimportante. Pentru Lucrezia Borgia, apelaţi interior 480.

În timpul facultăţii, am lucrat ca măcelar cu jumătate de normă, aşadar mă pricep la carne. La cărnuri. La pieliţe. La zgârciuri. Preţ de o scurtă perioadă (2019-2020), mi-am servit ţara ca fotograf prezidenţial. Ca să parafrazez un şef de stat de tristă amintire: „Când eşti fotograf prezidenţial, eşti tare… fottore.”

Copii din secolul al XXII-lea, socot că v-aţi făcut temele la Istoria românilor: în 2019, cu sprijinul Rusiei, a câştigat alegerile pentru preşedinte un necunoscut, Călin Dăscălescu, care, în doi ani, a reuşit să alunge sau să marginalizeze cercurile deminterniste. La sfârşitul lui iulie 2022, au izbucnit proteste în rândurile hipsterilor din toată ţara, indignaţi că administraţia prezidenţială avea programate manifestaţii naţionale la centenarul naşterii lui Marin Preda, iar comemorarea morţii lui Florian Pittiş, a cincisprezecea, urma să primească prea puţin din banii publici.

Eu ocupam deja funcţia de ministru al Sănătăţii, dar, imediat după declanşarea tulburărilor, am cerut voie de la premier să ies în stradă cu aparatul la gât, să fotografiez hipsterii în toată indignarea lor. După 48 de ore şi un trichomonas, m-am întors la palatul prezidenţial, situat în fostul CC al PCR. Acolo, prim-ministrul, invitat la consultări cu şeful statului, se consultase mai mult cu secretara acestuia, iar acum zăcea răjghinat în fotoliu, ascultând cu sinceră curiozitate consideraţiile preşedintelui despre revolta din stradă şi ciorba din carne de jder. Soţia Călinului de stepă, blondă natural, eminescian de albă şi cu ochii verzi, însă prea timpuriu îmbătrânită de grijile ţării, asculta spusele conducătorului, întărindu-le din când în când. Se numea Alexandra Kalliste, iar opozanţii regimului denumiseră anii aceia „Kali Yuga”.

În timp ce eu îmi descărcam pozele pe tabletă, am prins cu coada urechii următoarele cuvinte prezidenţiale în legătură cu desecularizarea statului:

— Domn’e, preoţii ca preoţii, dar fetele de preot… Doam-ne! Aveam odată, hăhăăă… demult, aveam ca liubovnică o Lolită de prin părţile Botşănilor. Eu 24, ea 17. Eu în Bucureşti, ea în Botoşani — n-am făcut nici o brânză. Fireşte — doar ştiam să mă spăl! pufăi liderul din pipă în râsetele grosolane ale audienţei. Dar să vedeţi: la un moment dat, tipesa se combinase cu unul din oraş, iar eu, la Bucureşti, nu dădeam doi bani — dacă mă vedeam cu ea o dată la lună, bine, dacă nu, aveam destulă faună-n Capitală. Cââând aud că ăla era un ratat şi jumătate, o bag în şedinţă: „Păi, bine, mă, Săftico, de-astea mi-eşti?” Şi deschid traista cu miştouri. Nemaiputând răbda, Lolita se pune pe urlete.

Ş-acum, atenţie — reproduc textual, fiindcă astfel de cuvinte sunt memorabile. Aşa mi-a zis: „Sper să mori în chinuri cumplite, Căline! În momentul ăsta, îmi doresc să te pun într-un scaun cu electroşocuri, să-ţi tai pleoapele şi să te las să orbeşti pe picătura chinezească trei luni, apoi să îţi smulg unghiile una câte una! Te voi jupui de viu, iar la sfârşit am să te bag într-o bază tare ş-o să-ţi dau foc!” Exact aşa.

La un moment dat, văzând că nu termin cu băşcălia, m-a ameninţat că se sinucide. Eee, ş-atunci mi-a sărit mie ţandăra: „FĂ! Să nu dea dracu’ să faci prostia, că mă sui în tren, te dezgrop, te jupoi şi-mi fac geacă de piele din tine! Jar mănânci!”

— Se pare că nu trebuie să te joci cu dragostea, observă râzând nevasta conducătorului.

— Ce dragoste, vere? Abia-nvăţase cum arată un prezervativ. Apropo: acum, e urolog militar.

Lumea se porni să aplaude frenetic. Îndrăznii să intervin:

— Adevărat, Căline: e jale mare cu fiicele de popi. Păi, n-aveam eu o prietenă acum cinci ani? Locuiam în Tulcea pe-atunci. Eu 27, ea 15. Eu normal, ea fantezii sado-maso cu ceva tendinţe de dominatrix. I-am făcut toate poftele — am umplut apartamentul de lese, de botniţe, de bice, de ’ceai că eşti în grajd, nu-n casă de oameni. Veneam, vorba aia, rupt de şale de la câmp şi mă punea s-o leg şi să… Doamne, apără şi păzeşte!

Până la urmă, nemaiputând dormi de conştiinţă, m-am dus la spovedanie. LA TA-SU. Mă gândeam aşa: cum poate reacţiona popa? Da, va face spume, va vrea să pună mâna pe topor, dar pe fată n-are cum să o bruscheze, fiindcă va fi legat prin taina spovedaniei. Ştiu, sunt un mare nemernic, dar măcar ea, săraca, să stea la adăpost, barem pentru pielea ei… pielea ei — Sfinte Ceruri! — fierbinte ca o fisiune în lanţ. Părinte, aşa, aşa, aşa… am păcătuit cu o fată de cinşpe ani (popa n-a avut nici o tresărire — nu era prima dată când auzea aşa ceva)… am legat-o, am biciuit-o, am făcut roaba cu ea prin casă… am băgat în ea tot felul de obiecte… Preotul simţeam că îşi ţine respiraţia, de curiozitate, aşa că am continuat: roşcată, ondulată, seamănă cu Loreena McKennitt… o bomboană de fată! Şi… cum o cheamă? Când am pronunţat numele ei, am simţit mâna sacerdotului cum îmi apasă creştetul, mai-mai să mă bage-n pământ. Mi-a dat canon, m-am dus acasă… Câteva săptămâni mai târziu, vindeam tot şi mă căram la Bucureşti, să îmi pierd urma.

— Păi, bine, mă, păgânule, fără să-ndeplineşti canonul? întrebă Kalliste, răsucind pe deget şnurul de la o plăcuţă din metal, ca de armată, pe care îşi gravase numele.

— Nu mi-a mai ars de pocăinţă dup-aia. Nu se vede? Uită-te în ce hal de depravare am ajuns!

— Nu e bine, Bogdane… Fă un efort! Altminteri, cum ne mai legitimăm puterea?

Prim-ministrul Guvernului României, Ion Bostan, sfârşise de mâncat ciorba de burtă oferită în gură de secretara preşedintelui, şi prăvăli cuvânt:

— Scuzoaiele mele, doamnă, că deturnez discuţia. Bogdane, dacă vom fi amândoi în agonie simultan şi în aceeaşi încăpere, tu îmi vei destăinui că vrei să mori nespovedit, să ajungi în Iad, iar eu voi fi fiind proaspăt spovedit, chem asistenta şi-i promit c-o trec în testament dacă îmi îndeplineşte cele mai scârboase fantezii. Doar ca să fiu sigur că nu te duci singur în Iad.

— Este de departe cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus vreodată un bărbat care nu e gay.

— Căline, dă-i afară pe-ăştia doi!

Acum, din păcate, trebuie să vă las. Am proces mâine dimineaţă. Delapidare de fonduri, ceva? Şantaj? Vreun fal(u)s în declaraţii? Fac o paranteză: tocmai avusei un flash cu mine, desenând la sfârşitul unui document oficial, în loc de propria semnătură, o imensă mătărângă bârzoită. Se cheamă asta falus în declaraţii? În fine: nici unul dintre aceste capete de acuzare. N-aţi ghicit. Vă spun doar atât: avea 16 ani. Pătrat perfect, precum celula ce mă paşte.

*

**

Dar să începem cu începutul. Să ne amintim cum, în primăvara anului 2022, au apărut în presă informaţii despre unele discuţii… Se întrevedea ziua de 5 august, care urma să marcheze centenarul naşterii lui Marin Preda şi 15 ani de la moartea lui Florian Pittiş. Întâi „pe surse”, apoi din ce în ce mai asumat, mass media publicau declaraţii potrivit cărora Guvernul intenţiona să aloce sensibil mai mulţi bani pentru Preda decât pentru Pittiş, lucru foarte la îndemână, având în vedere majoritatea parlamentară.

A trecut o miercuri, apoi încă o miercuri, dar nici o şedinţă de Guvern nu vorbea despre vreunul dintre cele două evenimente. În a treia săptămână, prim-ministrul Ion Bostan a vrut să introducă subiectul pe ordinea de zi, însă obişnuitele ploi de primăvară au adus nesiluitele inundaţii. Un râu s-a umflat, altul s-a învârtoşat, un al treilea s-a zborşit şi iată cum România a început să semene cu o cafea cu lapte. Dar nu la fel de abitir ca în alţi ani. Pentru că?

Pentru că trebuie să începem cu şi mai începutul. În anul 2019 (după cum bine a relatat mai sus domnul Legolicea), sătul de starea de muzeu al figurilor de ceară în care ajunseseră palatele Cotroceni şi Victoria, s-a hotărât să participe la alegerile prezidenţiale un necunoscut: Călin Dăscălescu. Venea din primul M al IMM-urilor, din lumea SRL-urilor mici, ba chiar foarte mici, care îl ajutaseră să supravieţuiască şi să îşi ţină o concubină cu 16 ani mai tânără, cu care se împrietenise când ea avea 17 ani, un liceu de artă de terminat şi, deci, nu prea multe picioare pe pământ.

Anunțuri

2 gânduri despre „Păţăşti! sau O revoluţie de hipsteri (prima parte)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s