Noile Chei ale Buţii. Partea a cincea: Radu ţine un discurs motivaţional. Contextul în care a apărut formaţia

În următoarea dimineaţă, penultima, când mahmureala încă îşi trimitea, satrapic, capugiii să mazilească nişte trezii martoriceşti, Radu îşi făcu o probă de sunet, să verifice dacă îşi învinsese microfonia, concretizată, până atunci, în oftaturi, râgâieli şi tuse de tutun:

— M-auziţi ce vorbesc? Bun. Băi, râdem, glumim, facem Baywatch în canal, dansăm Macarena în haine de fete, dar, dincolo de astea, reuşim să facem ceva cu vieţile noastre? Psihedelice, ziceai de blestemul de a muri anonim. Îţi spun eu un blestem mai mare: acela al talentului irosit. Uite: acum vreo două săptămâni, cu puţin înainte s-ajung în Craiova, aşteptam autobuzul, în Bucureşti. Veneam… Nu ştiu de unde veneam. Orbitam, ca de obicei. Mă urc, văd două locuri libere, spate-n spate, în a doua jumătate a autobuzului. Stăteau câţiva în picioare, aşa că m-am gândit că s-o fi vărsat ceva. Nu se vărsase. Lumea (şi o spun aşa, cu titlu de profeţie — puteţi lua notiţe, dacă vreţi, divagă el cu un ton ce minimiza importanţa momentului), lumea de-asta va muri masiv în cazul unui cataclism ce, în mod normal, n-ar trebui să producă prea multe victime: pentru că lu… mea, prelungi Madagan cuvântul, glisându-şi privirea pe o ţigară neîncepută ţinută între degetele arătător şi mijlociu, lumea este: simandicoasă şi gregară, punctă el de două ori prin aer cu aceeaşi ţigară, înainte să o aprindă. M! făcu irlandezul, rugându-i cu un deget pe ceilalţi să aştepte câteva secunde, cât trăgea el primul fum. Lui Mishu i se păru că îi invită pe martori să îi urmărească fluenţa gândirii de-a lungul fuiorului scos pe gură, aşa că, de teama unei aporii, îşi aprinse şi el o ţigară. Aşa, reveni Lepriconul: ambele metehne le puteţi vedea în vecinătatea unui autobuz… dacă vă ascuţiţi măcar c-un epsilon simţurile: aşteptând autobuzul, lumea se va înghesui toootdeauna în primul venit, chiar dacă al doilea, în spatele lui, este aproape gol. Cine are instinctul să-l aleagă pe-al doilea este ca femeia aia din tren — vorba lui Vali: îl va naşte pe următorul mare erou al românilor. Pe care ghiorlanii refractari îl vor huli, fiindcă îi va scoate din inerţie, iar ghiorlanii blajini se vor mândri cu el, chit că n-au avut nici cel mai mic merit pentru formarea lui.

— Băi, lasă; zi cu talentul irosit!

— Acum ajungeam acolo, Mike — mare atenţie, că eşti vizat! Nu ştiu ce vă-nvaţă acolo, la Braşov, dar prea multă aviaţie strică — te rupe de realitate. Voi săruta pământul din faţa cui te va ancora în cotidian.

— Du-te, mă, că nu ştii tu!

— Ba ştiu, şi încă foarte bine: în prima noapte, când eu şi Mishu încercam să-l scoatem pe-ăsta din apă, tu stăteai şi dădeai indicaţii.

— Ce indicaţii, mă? Vă luminam zona. Plus că vă grăbiserăţi degeaba, că Vali ştie să-noate.

— Nu contează, mă; gestul e important. Plus că ce lumină? Era lună plină, era cer senin…

— „Sub un cer cu lună plină,/ O rudăreasă bătrână, lele!”… începu Valentin, să detensioneze atmosfera.

— „Dormea sub un tei rotat./ Peste noapte, a visat”… continuă Mishu.

— Bă, gata, ho! Că nu vă mai povestesc nimic. Bun, reluă Radu-Florian după alt fum: al doilea nărav este… şi, negăsind cuvântul, o căută din ochi şi din degete pe Karina. Fandoseala, redeveni el semantic. Fudulia. În ce sens? Nu zice nimeni să facă toată lumea disecţii, dar, dacă tot vii obosit de la muncă şi vrei să stai jos, stai, în durerea mea, nu umbla cu nasul pe sus! Sau coboară şi aşteaptă următorul autobuz! Numai nu suferi de florile mărului, că nu eşti animal! Suferă şi tu cu sens, zâmbi Madagan către Nazarov, care, de curând, le vorbise despre suferinţa cu sens din perspectivă creştină. Ce s-a-ntâmplat: m-am urcat în autobuz. Cei doi protagonişti se aflau deja acolo, aşa că nu pot spune din ce porniseră. Stăteau spate-n spate, pe locurile de lângă uşa din coadă, iar lângă ei nu se aşezase nimeni, chiar dacă nu puţeau. M-am pus pe scaun lângă unul dintre ei: parte de oboseală, parte ca să le fac în ciudă sclifosiţilor care preferau să capete varice decât să şadă lângă ei. Nu puţeau şi nici boschetari nu erau: cel de lângă mine venea de la muncă (o muncă de jos, judecând după ponoseală), iar celălalt era beat, vesel şi expansiv. Ca Vali.

Fac o paranteză: Psihedelice, orice-am zice, tu eşti un textier bun. Acum: ori o să ai ghinion să nu te cânte nimeni, ai să-ţi îneci amaru-n băutură ş-ai să mori de ciroză, ori vei deveni vedetă, o să babardeşti minore ş-ai să sfârşeşti în pârnaie.

Revenind: beţivul se tot lua de muncitor. Pot stabili o recurenţă, ghidându-mă după pielea lui străvezie şi ochii spălăciţi, aşa că nu greşesc denumindu-l: „beţiv” în loc de: „beat”. Beţivul era expansiv ca o stea pe moarte şi se tot lega de muncitor, care avea o plasă din care ieşea o pâine începută (probabil celălalt îl văzuse mâncând): „Dă, mă, şi mie cinci lei, să-mi iau o pâine!” „Nu-ţi dau, mă, că tu-i bei”, mormăia muncitorul, morocănos. „Nu-i beau, mă.” „Da’ ce faci?” „Eu îi investesc.” Şi sublinia cuvântul. Din când în când, mormăiala muncitorului devenea ininteligibilă, iar atunci beţivul îl întreba, subţire: „What?” Pe urmă, iar începea: „Dă, mă, şi mie măcar o pâine, că văd că ai în plasă!” „Nu-ţi dau, mă, futu-te-n gură de milog — du-te, ‘n pula mea, şi munceşte!” „Eu nu muncesc, mă, pulică.” „Da’ ce faci?” „Eu gândesc. Da’ tu munceşti?” îl întreba pe morocănos. „Da.” „What?” „Da, mă, fi-ţi-ar urechea a dracu’!” „Păi, dacă eşti fraier… Ia exemplu de la mine: eu fur.” „Furi tu? În halu-n care eşti?” „Fur informaţii, băi, lache!” „Hai, să mori tu!” La un moment dat, beţivul s-a enervat pe muncitor, care-l tot înjura: „Bă, tu mă-njuri pe mine?! Acu’ să dau un telefon şi chem…” Ş-a făcut o pauză de gândire. „Chemi pe morţii mă-tii – pe cine să chemi?” Aia a fost singura replică inteligentă a morocănosului.

Lumea se făcea că nu-i bagă-n seamă, dar o cocoană, ofensată, dragă, a-nceput să vocifereze, să se dea beţivul jos, dar ăla iar făcea: „What?” şi îl durea-n paişpe — îşi continua băşcălia faţă de muncitor. Nu m-a răbdat inima şi i-am zis femeii, printre lacrimi de râs: „Doamnă, n-aveţi stofă de povestitoare.” „Ce?! Dacă bărbaţi în toată firea, ca dumneavoastră, nu iau atitudine, atunci cine să ia? De-asta a ajuns societatea unde a ajuns.” N-am mai zis nimic — eram mai atent la cei doi comedianţi. Cocoana era genul de doamnă terminată-n „i”: doamna Tanţi, doamna Jeni, doamna Mari etc. Genul ghişeistă-centralistă-secretară, poate cu fond bun, dar acrită de atâtea şi atâtea feţe încruntate văzute la viaţa ei. Ştiu că sunt arogant, dar, în astfel de cazuri, este mai nimerit să spui: „la viaţa” decât „în viaţa”.

Martorii râseră, învingându-şi posomorala pricinuită de ceaţa acelei dimineţi (la propriu), dar Mishu fu singurul care reţinu firul logic al lui Radu, aşa că îi aduse aminte când acest ase întrerupse, să mai soarbă din ciorbă:

— Despre ce vorbeam?

— Despre doamna Mari.

— Despre secretare.

— Despre beţiv şi muncitor.

— Despre talent irosit, răspunseră mai mult perciunii Mishului, în timp ce capul dintre ei privea în gol.

— Despre talent irosit. În toată comicăria aia, în tot tipul de sarcasme şi morocăneli, ceva… nu pot să spun că m-a pocnit. M-a fleoştit. Aşa, ca şi cum ai filma cu încetinitorul o palmă pe obraz. Sau şi mai bine: mortarul de pe mistrie, împroşcat pe perete. La orice viteză. M-a fleoştit o observaţie tristă: beţivul era un talent irosit. Cu inflexiunile vocii, cu spontaneitatea, cu o demnitate ce încă putea fi ghicită sub ghemotoacele de beţie şi de hirsutism, drojdierul părea un tip citit. Nu stau acum să-i plâng de milă, fiindcă nu sunt de la „Alcoolicii Anonimi”, însă, după ce am coborât, mergând spre casă, mi-am adus aminte de ce zisese grasu-ăsta: că a muri anonim este cel mai mare blestem pentru om. Ai uitat să nuanţezi: a muri anonim dacă te-ai născut o capacitate sau dacă, la un moment dat, ţi-ai depăşit condiţia, dar mai târziu ai scăpat hăţurile. De-aia… nu ştiu…

Iar aici, gândurile lui Radu se încăierară, cele ale stabilităţii într-o firmă de IT năpustindu-se asupra celor ce desfăşurau, ca pe un covor persan peste marginea balconului, ademenitoarea panoramă a vieţii de muzician.

— Probabil că ai avut dreptate: chiar trebuie să facem formaţia aia.

— Şi încă am.

— Şi încă ai… zâmbi Madagan melancolic, înciudat, dar, mai ales, înmuiat de faptul că toată îndârjirea lui ideologică de până atunci fu topită de un picior în prag, de trei cuvinte „autoafirmative, nu îngâmfate”, cum explicase grasul cel bărbos, cu câteva luni înainte, la una dintre nenumăratele despărţiri de aceeaşi şi aceeaşi prietenă, care avea să revină în grupul martoricesc (cu întreruperi mai mari sau mai mici, umplute de Karine şi alte jivine) până în 2018, când formaţia se stabilea în Cluj, iar o obsesie brunetă, sâsâită şi cu ochi somnoroşi avea să-i răscolească toate straturile de cinism şi să îşi înfigă adânc rădăcinile în  toate cernoziomurile, podzolurile şi aluvisolurile acrelii lui timpurii.

Iar Radu? Radu, ca toţi ceilalţi, îşi vedea liniştit de facultate. Pe 1 august 2013, şi bassistul, şi impresarul îşi vedeau visul cu ochii: formaţia Deltamistic susţinea primul ei concert în barul craiovean Keops. Oraşul îi ştia bine pe Ion şi pe Mishu şi se bucura să îi revadă pe Romi şi pe Radu, prăfuiţi artistic de facultăţile lor tehnice. Sau poate îi acoperiseră cu pilitură de fier? Mai degrabă aşa, căci Craiova, acel tainic magnet artistic, avea să reaşeze pilitura de pe ei de-a lungul unor linii de câmp ca nişte jeturi de fântâni arteziene ale distorsului. Fântânile pe lângă care martoriseră ei cu aproape un deceniu în urmă aveau să găzduiască acum alţi roacheri, care, de data asta, puneau la telefon muzică de-a Deltamisticilor, vorbind între ei aproape cu evlavie:

— Îl ştii pe Ion?

— Normal că-l ştiu pe Ion — am băut o bere-n Keops cu el acu’ o săptămână.

— Eee-he, să fiţi voi sănătoşi! intervenea al treilea. Mie mi-a dat Mishu autograf pe caietul de chimie!

Puştimea rămânea înmărmurită. Colac peste pupăză, dacă se afla despre vreo fată din gaşca lor că e combinată cu Romi, apoi să fiţi siguri că lolita respectivă devenea ţinta unor katiuşe de rugăminţi, de beri şi de ţigări, să le pună o vorbă bună pe lângă muzicieni, să îi accepte măcar pe post de copii de trupă. Iar fata le punea o bucă bună pe lângă Deltamistici…

Ooof, desfrânările senine ale noului Război Rece… Pilot de bombardier Tupolev dac-ai fi fost, şi tot n-ai fi reuşit să le surprinzi întreaga panoramă sub cupola privirii. Reactoare de Lockheed supersonic să fi şuierat întruna, şi tot n-ai fi putut ajunge în timp real la toate destrăbălările, oricâte portavioane ai fi dispus în mările lor de nesiguranţe şi de încordări. Aşa se năştea noul rock: din tensiunile internaţionale, din revolta în faţa tragicomediei distilate ce te năpădea la priveliştea atâtor şi atâtor hipsteri amorţiţi de loisir… În ultimă instanţă, din însele drumurile prin ţară, cu trenul şi, mai târziu, cu autocarul, ca nişte copii ai nimănui care îşi întemeiau o familie din te miri ce.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s