Noile Chei ale Buţii. Partea a patra: isprăvile lui Mike în îndepărtatul Braşov. Diverse alte hăhăieli

În a doua noapte, după oarecare drumeţii prin zonă în timpul zilei, i-a venit rândul lui Radu să se-mbete şi să fie ridicol, dar penibilul nu a atins nivelul din seara precedentă: Madagan s-a fotografiat îmbrăcat cu bustiera şi cu blugii Matildei, ce nu îi acopereau nici trei sferturi din fund, apoi a început să se zbânţuie aiurea. Asta a fost toată damblaua lui cu juma’ de ochi deschis. Parcă s-a instalat o oarecare plictiseală printre martori, văzând că nu mai cade nimeni în canal, că nu-l mai atacă vipera sau ursul pe nici unul dintre ei, aşa că, tot privindu-l absent pe Madagan cum dansa Macarena în hainele acelea strâmte, Mishu formă numărul lui Romi:

— Ce faci, mă, negustorule? De ce răspunseşi aşa de greu?

— Băi, scuze, da’ fusei c-o gagică la pizzerie. Am agăţat-o ieri la magazin.

— I-auzi! Ştie alfabetul?

— Ce-ai, mă, tâmpitule? Nu sunt pedofil!

— Nu e vorba de-asta; ‘ceam că, dacă nu ştie literele, învaţ-o tu! Că tot lucrezi la un magazin de ABC: ace, brice şi carice.

— Păi, da: tai lemne, bat cuie… şi alte cele. Ştii tu.

— Mishule, pune-l pe Romi pe difuzor, să-l asculte şi el pe Mike! îl îndemnă Vali, pentru că viitorul aviator se apucase să povestească de la academia lui braşoveană.

Chiar era un moment important, fiindcă trecuse un an de Academie şi nimeni nu-l auzise pe Nazarov nici măcar aducând vorba despre ea. Totul pornise de la Psihedelic, care îşi amintise de un profesor de-ai lui, un ilustru afemeiat din garda veche, care îi făcuse avansuri unei studente din anul lor, tot Silvia, o Uma Thurman creaţă.

— Aveam curs cu el, unul dintre cursurile de bază ale primului an, amfiteatrul era trei sferturi plin, el întrebase ceva, o chestie de subtilitate, să vadă dacă se prinde cineva, fata asta, Silvia, a fost singura care a priceput, iar profesorul, plăcut surprins, a întrebat-o cum o cheamă. „Silvia.” „Silvi?” „Nu; Silvia.” „Aaa, Silvi… a. Sper ca relaţia noastră să nu se termine într-un: «a!». Auziţi la el!”

— Asta încă nu e nimic, zise Mike. Pe un profesor de la noi l-au arestat. Da’ nu pentru de-astea, că nu prea avem fete. El altă bubă a avut. Când ieşea de la serviciu, în drum spre casă, trecea pe la cârciumă. Nu cât să se-mbete şi să cadă-n canal, muşcat de viperă… Romi! Tu ştii păţania lui Vali? Bun. Aşa. Venea omul acasă afumat, cu chef, cântând, iar totul i se părea colorat. Prea colorat pentru nevastă-sa, care, la început, n-a zis nimic, da’, pe urmă, a-nceput să mârâie. Azi aşa, mâine-aşa, până când a luat-o gura pe dinainte ş-a zis vorbă grea: „Uuu-uh! Iar venişi acasă beat, vedea-te-aş mort!” Omu’, dac-a auzit aşa, s-a gândit să-i facă pe plac: a venit într-o zi mai devreme acasă, a agăţat o frânghie de-o grindă, s-a suit pe-un scăunel, a băgat capu-n laţ şi s-a pus s-o aştepte. Când a auzit-o venind, doar a dat cu picioru-n scăunel. Nu, nu vă alarmaţi — lăsase ştreangul larg, numai aşa, s-o sperie, să vadă ce face. Femeia, normal, a-nceput să ţipe: „Îu, îu, săriţi, lume, că se spânzură bărbatu-meu!” ş-a dat fuga la vecini. Acu’, în graba aia, a uitat uşa deschisă, iar o vecină n-a avut de lucru ş-a dat buzna să fure. Aţă la cutia cu bijuterii. A-ndesat cât a-ndesat, apoi hai şi la spânzurat, să-i fure şi lui ceasul. Profesorul luase seama la ea, cu ochii mijiţi. Când vine lângă el, numai ce-i trage un şut în cur: „Fă, fir-ar mă-ta a dracu’! Venişi la furat, ai?” Aia a şi făcut infarct ş-a murit acolo, pe loc. Ş-acu’, îl judecă pentru omor din culpă.

— Doamne, fereşte…

— Da, Romi: chiar că „Doamne, fereşte”.

— Mikey, Mikey… M-ai lăsat tablou, făcu Reta.

— Bine că nu te-a lăsat avizier, râse Silvia.

— Care e faza?

— Hehe… Astă-toamnă, la noi la secretariat. Secretarele mi-au povestit. Eu, fiind şefă de grupă, tot am drumuri pe-acolo. Mai un hihihi, mai un hohoho, am reuşit să mă pun bine cu ele. Bârfe muiereşti. Romi, auzi ce vorbesc?

— Aud, aud! Da’ Mishu mai are minute?

— Are, da. Şi, dintr-una-ntr-alta, îmi povestesc ele următoarea întâmplare. Dementă. Cu câteva zile în urmă, venise un ţambric din anu-ntâi să le-ntrebe ceva. Doamnele, amabile, l-au îndrumat: „Vezi, că s-a afişat la avizier.” „Unde este avizierul?” „Cum ieşi, faci stânga.” Aşa a făcut. Dar în facultate este o înghesuială generală, iar uşile nu au toate etichete, aşa că bobocul a nimerit în biroul prodecanilor. Tot fără etichetă. Acolo, nu se afla decât decanul. Studentul bate la uşă, este poftit înăuntru, iar acum atenţie — dialog: „Bună ziua. Îmi cer scuze că vă deranjez. Dumneavoastră sunteţi avizierul?”

— Stai… Cum? făcu Radu, întrerupându-se din incendierea propriului păr de pe picioare cu bricheta.

— Cum auzişi. Decanul a rămas blocat câteva secunde, apoi l-a întrebat pe student: „Poftim?” Iar băiatul a repetat întrebarea: „Dumneavoastră sunteţi avizierul?” Decanul s-a ridicat, cât e el de-nalt, l-a luat de mână şi l-a dus la avizier: „Uite, vezi? Panoul acesta este avizierul. Aşa arată.”

Lumea rămase „scuipefiată”, vorba lui Ion. Din telefon, râsul gâlgâit al lui Romi sparse gheaţa, readucându-l la glas pe acelaşi Radu Madagan:

— Tu… vorbeşti serios?

— Cum mă vezi şi cum te văd. Însuşi decanul le-a povestit secretarelor. Staţi, nu râdeţi, că nu terminai! Tot acolo, în secretariat, sunt nişte caricaturi pe pereţi, dintre care mi-a atras atenţia una cu doi măgari desenaţi din profil, faţă în faţă, dintre care unul îl întreabă pe celălalt: „Când ne vedem iarăşi toţi trei?”

Urmă o tăcere mai confuză decât privirile preşedintelui acelor ani. Singur Mishu izbuti să îşi desfunde canalele logicii:

— Se uita c-un ochi la privitor. LOL.

— Bă, ciudate poveşti, da’ vă las, că mâine mă duc la pescuit, la Lacul Fântânele.

— Romi, stai aşa, că-mi aduseşi aminte de altceva, apropo de lacuri: voi ştiţi că astă-primăvară n-am venit în Craiova în vacanţa de Paşti. Am fost la Lacul Vidra cu nişte colegi de Academie.

Şi, când rosti: „Academie”, Mihail-Cristian Nazarov păru că îşi plimbă degetele pe o Galatee proprie, însufleţind-o el însuşi, cu speranţa că, imediat după aceea, primele cuvinte ale făpturii ar fi fost: „Permiteţi să raportez: mi-aţi dat viaţă.” De altminteri, ideea cu fata şi raportatul fusese deja exprimată de Vali, într-o licoroasă beţie, sunându-i pe martori, pe rând, la nişte ore din ce în ce mai gloduroase ale nopţii: după modelul glumelor cu ţărani americani ale comediantului Jeff Foxworthy („You might be a redneck if…”), Psihedelicul întocmise câteva zeci de semne că ai fi Mike Nazarov. Printre ele, se număra acesta: „Dacă, în timpul unui dat în tiribombă, te surprinde tatăl… creaturii, iar tu îl întâmpini cu regulamentarul: «Permiteţi să raportez!», atunci e posibil să fii Mike Nazarov”.

— Acolo, continuă Mike, ştiţi cum e: pădure-pădure-pădure şi, la un moment dat, hop! lac. Imens. Numai bun să faci manevre cu bărci gonflabile. Nu, Reta, nu te-am înşelat cu nimic gonflabil — stai liniştită! Punem noi corturile, apoi eu pornesc după lemne, pentru grătar.

— Dacă nu ai fi precizat: „pentru grătar”, nu ne-ar fi dat prin minte, remarcă Radu ironic. Ne-am fi gândit că-n cine ştie ce conclav voodoo se reuniseră nişte viitori piloţi, cu muierile după ei.

— Voodoo? Te pomeni c-ai fi trecut şi pe strada mea, de-a rămas lumea fără găini şi fără câţe, făcu şi Mishu.

— Aşa. M-am dus după lemne. Acolo, prin pădure, veneau vacile la păscut. Printre ele, un taur, care mă privea cam suspicios, cum eram eu îmbrăcat, în camuflaj verde din cap până-n picioare. Eu să n-am de lucru? Să n-am: am început să-l privesc fix şi să pufăi pe nări. Taurul, normal, a prins să mugească la mine. Păi, ce, eu eram mai prejos? M-am pus şi eu pe mugit! „Muuu!” făcea taurul. „Muuu!” îi dădeam eu replica. Mă, fraţilor, odată l-am văzut că porneşte spre mine. Tiii! Pe-aci ţi-e drumul, Nazaroave! Fugeam eu, da’ fugea şi taurul. Tuliu-n lac! Ce lac, c-a venit peste mine-n apă! De-notat, nu puteam să-not, că era apa rece. Maaamă… Ce? Cum? Copac! Cinci minute mai târziu, eram pe ultima creangă, ţinându-mă strâns de trunchi. Taurul, la bază, căta în sus, spre mine. În primele clipe, am răsuflat uşurat ş-am început să râd, ştiindu-mă în siguranţă, da’, dup-aia, când m-am uitat în jos ş-am văzut unde mă aflam, hait! Mi-a-ngheţat sângele-n vine! Urcasem zece metri de pom fără să-mi dau seama. Iar trunchiul — ca-n palmă de lucios.

— Deh, Mikey… Frica.

— Frica, Reto… „Doamne, cum mă mai dau jos de-aici?” Taurul tot acolo. Eee, ce sî vezi: mi-a venit pofta de zgoande. Unde vedeam că nu mai aveam scăpare! Am început să mugesc la taur: „Muuu!” Mă, vere, nu zici c-a-nceput taurul să izbească-n pom cu capul? „Muuu!” făceam eu. „Zbâc!” răspundea el. „Mu, fire-al dracu’, na!” „Buf!” şi mai tare cu căpăţâna-n trunchi. Zbârnâia copacul ca acul seismografului. Da’ eu tot nu mă lăsam. Şi nici el. Dac-am văzut aşa, m-am potolit, că doar nu era să stau toată ziua-n al pom. L-am lăsat în pace — nici măcar nu m-am mai uitat la el. A mai stat vreo juma’ de oră, apoi a plecat. Pe urmă, la coborâre, când mai aveam vreo patru metri, mi-am dat drumul, că nu mai aveam răbdare. Direct în mărăcini. Harcea-parcea m-am făcut. Lumea deja-ncepuse grătarul, fără mine. Când m-a zărit, unul, cică: „Că tu, Mihai! Ai moşit o aricioaică?” Da’, oricum, mai bine să mă vadă aşa decât cum m-au văzut nişte ţigănci în Braşov, de-au rupt-o la fugă. Staţi aşa, că mă duc până-n tufe, să mă… Pink Floyd. Mishule, zi-le tu faza cu craniul până vin!

— Da, mă… LOL. Mă pomenesc c-un telefon de la ăsta prin februarie: „Mishule, vrei să faci un ban?” „Vreau, de ce să nu vreau?” „Fă-mi rost de-un craniu.” „Îţi fac de câte vrei.” „Mă, natural, nu de plastic!” „Eee, atunci avem o problemă.” „Plătesc bine”, zice. „Cât?” „Atât.”

— Ce vă spusei? Face voodoo!

— Chiar asta l-am întrebat: ce face cu el. „Eee, nimic; doar aşa, de memento mori. Îţi mai bagă minţile-n cap.” Ce-ai făcut, Nazaroave, cu el?

— Numa’ nefăcute. Cum am ajuns la Braşov, m-am dus direct la Reta. Am dormit la ea. Craniul l-am pus pe-o măsusţă. Seara, fata a dat un pic cu mătura. Cum a făcut, cum n-a făcut, mi-a aruncat capul de mort la gunoi. A doua zi, m-am îmbrăcat frumos, în uniforma de cadet (că mi-o spălase şi mi-o călcase cât fusesem eu plecat, pupa-o-ar neica pe ea de fată — mţu!), mi-am pus uniforma, să plec spre campus. Lipsea ceva. „Reto, unde e craniul?” „Phiii! Să ştii că ţi l-am aruncat aseară la gunoi, din greşeală.” „Cum să-l arunci la gunoi??? Nu eşti pe porcii tăi?” Luni dimineaţă, la 5 jumate, pe-ntuneric de-ţi băgai degetele-n ochi, cine era în faţa blocului, căutând prin gunoaie? Două ţigănci ş-un cadet de aviaţie în uniformă. Şi să mai zici că te plictiseşti în România! Dă-i, caută asiduu, cu mânecile suflecate! Ura! L-am găsit. „Muahahahahahaha!” am început să râd, diabolic, cu hârca deasupra capului, victorios. Când m-au văzut, ţigăncile au tulit-o ca la Formula 1.

— Băăă, hăhăăă… Mikey, să pui pe muzică întâmplările astea, că mâine-poimâine ajungi al doilea Kenny Rogers!

— Nu mai, Romi, gata! Mi-au ajuns metalele din Craiova, başca lăutarii ăştia din Black Code, cu care am mai colaboat. De-acu-ncolo, aviaţie. Cu senzaţie!

— Bă, treaba ta, da’ eu mă duc, că mâine dimineaţă mă duc la peşte cu naşu-meu.

— Care naş-tu, mă? Ăla cu „ţâpă, fă, ţâpă!”?

— Daaa… Mare figură, Radule!

— Mai zi o dată povetea, trăiască familia ta! S-audă şi fetele astea!

— Nu mai, bă, gata, că-i mâncarăţi minutele lu’ Mishu!

— Lasă, că am — bagă!

— Biine, bine — fie! S-a-nsurat naşu-meu Jenică ş-a luat-o pe una care se greşise. Aşa se zice la ţară. Da-n noaptea nunţii, toate babele stăteau cu urechea lipită de uşă, s-asculte: ţipă femeia sau nu? Naşu-meu le-auzea şuşotind pe la uşă, aşa că intrase şi el în focuri: a luat o scobitoare ş-o tot înţepa pe femeie, în timp ce-o coţăia: „Ţâpă, fă, ţâpă!” A ţipat muierea — ce era să facă?  Au făcut ei nunta la ţară, da’, de locuit, în Craiova au locuit. În casa lui, de la Piaţa Chiriac. Dup-aia, în anii ’80, stătea cu inima cât un purice, că era vorba să demoleze comuniştii tot şi să construiască blocuri. Mare noroc a avut c-a venit Revoluţia. S-au mutat, zic, în casa lui, ş-au început să-nchirieze camere la studenţi şi la elevi de liceu. Eee, şi ce să vedeţi: într-o zi, vine nevastă-sa acasă şi-l găseşte pe-o liceancă. Naşu-meu s-a blocat. Pur şi simplu. A rămas… avizier. Nu mai putea să zică decât atât: „Îu, Doamne, ia-mă, ce făcui? Îu, Doamne, ia-mă, ce făcui?” Nevastă-sa a băgat divorţ, apoi el s-a-nsurat cu naşă-mea.

Romulus-Andrei Stavru îşi luă rămas-bun de la ceilalţi martori, care mai aprinseră câteva lemne, luate dintr-o stivă aflată în apropiere. Aceeaşi stivă avea să le creeze probleme în seara următoare, când doi angajaţi ai cabanei alăturate aveau să vină şi să le ceară socoteală pentru lemnele luate din grămadă în primele trei seri şi mult nu a lipsit să-i uşureze de câteva sute de lei. I-au iertat, dar ruşinea făcea să pălească şi beţie, şi chitară, şi tot.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s