Minore, alba-neagra şi barbut (CM)

Cândva pe la sfârşitul anilor ’20, pe bateristul Norbert-Gabriel Clocotici l-a priponit o puştoaică de 18 ani (el bătând spre 40), cunoscută în urma unui concert de-ale formaţiei lor, denumite Jeg Tzappeshlitz, unde ea făcuse voluntariat pentru organizare. Povestea este lungă şi plină de ofuri, inimioare colorate şi scrisori pătimaşe, aşternute pe hârtie parfumată. Părinţii fetei imediat au aflat şi s-a lăsat urât, cu aia mică vieţuind timp de doi ani la Gabi, dezmoştenită până când a venit să le ceară binecuvântarea pentru căsătorie, eveniment stabilit după bacalaureat, deci după alţi doi ani. Au iertat-o, în cele din urmă, iar lucrurile au reintrat în normal, fata continuând să locuiască la toboşar. Bacalaureatul l-a luat decent, cu medie peste 9, având ca meditatoare trei studente disperat căutate de rockeri printre groupie-uri. Se numea Raluca sau Ramona — muzicienii niciodată nu s-au obosit a ţine minte, adresându-i-se cu “mamzel” sau “pisi”; “Ra”, în cazul unor maxime eforturi de memorie. Când vorbeau despre ea, Jeg Tzappeshlitzii o denumeau “aia mic-a lu’ Gabi”, spre a o deosebi de un caz simetric, “aia mic-a lu’ Sandu”, care tot aşa se numea: Raluca, Ramona, Raisa, Raşela… Habar n-aveau. Fata vrusese să îşi adauge silaba “-sta” la “Ra”, făcându-şi dreaduri, dar fusese cuminţită printr-un simplu: “Te duci la mă-ta acasă valvârtej dacă te prind cu mopu’ pe cap!”

Între timp, formaţia încheia, ca toţi pământenii, anii ’20, muncind de zor la albumul “Proboscis”, dedicat lui Hannibal, care a intrat cu elefanţii în Imperiul Roman. Aia mică a lui Gabi n-avea drept de vot, dar avea gărgăuni. Tobarul nu mai ştia cum s-o-mbuneze:

— Se supără ursuleţul tău pe tine şi nu va mai linge ciocolată de pe pielea ta. Ci slană, brânză şi ceapă.

— Hai, nu zău? Dacă nu vei linge ciocolată, atunci nu vei linge nimic. Poate doar propriul sânge.

— Hahahaha… Vezi ce uşor te-ai îmbunat? Sau sunt eu mult prea bun în domeniu?

— Zât!

— Doamne, eşti atât de manipulabilă… Îmi vine să mă frec cu tobele pe burtă, de extaz.

— Beşiktaş de-aici!

— Haha, “beşiktaş”, auzi… Ai prins replica de la Veta. Foarte bine.

— Mă doare-n pârţ de Veta.

— Făi, să nu te doară, că aia e ditamai savanta, nu o minorosiţă nărăvaşă, ca tine.

— Să fie.

— Dacă stau să mă gândesc bine, cre’ că sunt eu mult prea bun la vrăjelistică aplicată. Ţin minte c-aşa au anunţat aseară la meteo: “front puternic de vrăjeală clocoticească, aducător de precipitaţii lolitice”.

— Hai, Gabi, că-ncep probele de sunet! se auzi strigătul lui Vali.

— Gata, vin!

— Ce faci pe-acolo? Lasă fata-n pace! Pisi, îţi făcuşi lecţiile pentru mâine?

— Eee, “îţi făcuşi lecţiile pentru mâine”… îl maimuţări ea pe textierul-impresar.

— Las-o, textiere, c-aşa e ea — tot suntem acum în iunie şi se comemorează mineriada. Are şi ea mineriada ei proprie: 13-15 ale lunii.

— Bă, nu 13, că intri-n pârnaie urgent! hăhăi Busuioc conclusiv. Fii consensual şi hai la treabă!

“Aia mic-a lu’ Gabi” (“Ra indice Ge”, tranşase cineva problema mnemotehnică) era o metalistă cu figură rotundă şi bucălată, care îşi vopsea părul în roşu şi vorbea cu prune-n gură, văzând în asta o atitudine sfidătoare. Cum, dealtfel, fac mai toţi puştanii care descoperă Paradise Lost şi se cred mari gotheri. Doomeri, în caz de My Dying Bride. “Muzică de mort”, a sintetizat impresarul când a găsit o parte a trupei Jeg Tzappeshlitz fumând opiu şi ascultând, moţăitori, Portishead, Goo Goo Dolls “sau o mizerie de genu’”.

— Ce naiba ascultaţi, mă, muzica asta de mort?

— Şşş! făcu RaG, încruntându-se atât cât se poate încrunta o copilă care ştie vicisitudinile vieţii doar din romanele lui Charles Dickens şi fiind, evident, cu atât mai simpatică.

— Puneţi, în pielea mea, nişte Iron Maiden, să tragem o sârbă! exclamă Vali, dând impulsiv din mână, în timp ce Mike Nazarov, în spatele lui, dădu convulsiv din pârţ.

— Oaaah… Prea ţinui în mine durerea seculară. Răbufni 1907-le, anunţă Nazarov.

— Ieşi afară! se ridică ameninţător puştoaica, dar gagicu-său o trase îndărăt de zgarda ei cu ţinte.

Fiindcă aia mică a bateristului Gabi Clocotici era gotheriţă din cap până-n picioare: farduri negre, zgarda sus-pomenită, corset, rochie neagră dantelată, cizme de piele până-n gât, gât în care-i stătuse şi lui Norbert-Gabriel preţul lor. Noroc cu Veta, medic neurochirurg şi soţia lui Vali Busuioc: ea o învăţase să nu exagereze cu corsetele; altminteri, Ra ar fi fost bună de pus în reclame pentru clepsidre.

Veta (pe numele ei complet Mira-Elisabeta Cepta) o învăţase şi altceva, mai lumesc. Necruţătoarea privire a Mirei, în vremuri mai belicoase, ar fi putut-o transforma într-un nou Simo Häyhä, teribilul lunetist finlandez poreclit “Moartea Albă” de către duşmanii sovietici. Ei bine, agerimea aceasta făcuse din ea spaima ţiganilor cu alba-neagra, care o goneau de la douăzeci de metri, furioşi pe cea care îi usca de câte zece lei, de câte cincizeci, de câte o sută… La un moment dat, un astfel de garoi, dar din public, o ciupise admirativ de fund, însă un călcâi în rotulă umpluse strada de urlete. Alţi doi magraoni se repeziseră la ea, dar un şprei paralizant îi redusese la tăcere. Câteva zile mai târziu, Mira îşi cumpăra un briceag, “just in case”. “A biztonság kedvéért”, avea să îi explice ea lui Vali, prăpădindu-se de râs că nu se lipea boabă de ungureşte de el. “Ioooi… Că tu, oltene, ăţi fi pus voi opinca-n vârful Parlamentului de la Budapesta în 1919, dară tăt în van.” “Blestemul lui Béla Kun, Veto.” “No, mă, fută-l Stalin de kominternist!” “Chiar l-a futut. În timpul Marii Epurări.” “No, bun — am nimerit-o.”

Sinuzita, în 2015, tot de la alba-neagra i se trăsese: ultima ei redută se numea Semafor şi se oploşise în Cluj-Napoca în noiembrie 2014, după o expulzare în masă a ţiganilor din Portugalia. Era cel mai mare măsluitor pe care îl vedea fata, motiv pentru care a fost nevoită să îl observe, la fereală, preţ de o săptămână încheiată. Cea mai friguroasă săptămână a lunii. Pe frig mizase şi ţiganul: lumea nu va avea răbdare şi, în tropăitul general pe picior de plecare, va sta şi el pe picior de înşelare.

Habar n-avea ce-l aştepta. Nici cu gândul nu gândea că în faţa lui se înălţa o viitoare nobelistă a României pentru Medicină, cu observaţia brici. Nu-i dădea prin cap că liceanca asta, cam blegomană la prima vedere, cu ochii ei adormiţi, urma să-l usuce de 300 de lei în mai puţin de un sfert de oră. Era prea multă lume ca să sară la bătaie.

— Hm… He-he-he! “Ardeal, orizont fatal”, vorba lui Păunescu! a exclamat RaG cincisprezece ani mai târziu, după primul teanc smuls altui escroc de pe trotuar. Săru’ mâna… tanti!

— Te pupă tanti-ta. Mţu! Înveţi repede, copilă. Cum zicea Sorescu: “Ardealul, starea ta de spirit cu care te gândeşti la ţară”. Şi la biştari, şi-a ascuţit Mira-Elisabeta privirea, înainte de-a şi-o ascunde după ochelarii de soare. Stai, să vezi ce-o fi la iarnă! Eu nu mai pot juca, fiindcă mă cunoaşte lumea-n târg, dară tu eşti mică — te strecori ca peştele.

Învăţăturile Mirei nu au venit pe teren gol. Încă din gimnaziu, Ra juca table cu golanii din clasă. Nu pe bani, ci pe cartonaşe cu personaje din desene animate, dar tot era ceva. Într-a şaptea…

— Într-a şaptea, domnule Iuliu Florescu… avea să îi povestească ea, patru ani mai târziu, unui cunoscut al formaţiei, mai bătrân decât muzicienii cu 15-20 de ani, un musulman cu soţie şi copii ortodocşi, poreclit de rockeri “Imamul din Dej”, localitate în împrejurimile căreia se aflau ei în momentul respectiv, în tabără de vară.

Omul, ortodox iniţial, se convertise la mahomedanism în 2004, la 32 de ani, motivând că religia creştină devenise “prea spectrală”. “Băşini de hipster bătrân”, se strâmba Mike în şoaptă. Acelaşi Mike l-a băgat pe fir pe părintele Remus Manoilă. Popa, la începutul anilor ’30, avea să-i readucă minţile-n cap dejeanului şi să-l întoarcă la ortodoxie, căci omul era tradiţionalist până-n măduva oaselor şi filo-ortodox până în vârful firului de păr. “Păi, ş-atunci, ce-i venise cu islamismul?” “Exact cum ai zis tu, Mikey.”

Deocamdată, gospodarul îşi păstra porecla de “imam”. O ştia şi nu se supăra. Totuşi, pe roacheri nu îi interesa asta. Ei îi sorbeau cu lăcomie învăţăturile despre agricultură organică, locuinţe din chirpici şi stuf, creşterea animalelor şi câte şi mai câte. Era o noutate pentru ei, aşa că munceau cu râvnă cot la cot cu familia Florescu. La un moment dat, gagica lui Gabi le arătă pe telefon un filmuleţ ce înfăţişa nişte copii arabi dansând cu un măgar.

— Priviţi, domnu’ Iuliu: minunata cultură arabă contemporană, râse ea către gazdă.

Iuliu se vexă imediat şi i-ar fi trântit ceva de dulce, însă erau în public. Se stăpâni:

— Ce pot să-ţi răspund? Că, dacă ar vedea un străin doi copii jucând barbut în curtea şcolii, ar putea conchide că a descoperit “minunata cultură română contemporană”?

— Oaaahahahahaaa… Aţi nimerit-o straşnic! într-a şaptea, domnule Iuliu Florescu, începu ea cu o solemnitate ironică, profesorul nostru de română, critic literar, ne-a luat la o lansare de carte într-un muzeu local. Arhitectură impozantă, podoabe, tot dichisul. Camere de filmat ale unor televiziuni locale… Protagoniştii, însă, întârziau. Tot aşteptând, mi-am înghiontit colega din stânga: “Hai să tragem o tablă!” (Purtam cu mine cutia şi piesele în ghiozdan.) “N-avem loc”, zice ea. “Ne dăm mai aşa ş-avem.” N-am avut loc. Am avut, în schimb, o soluţie de avarie: barbutul. Nu ştiam, dar m-a-nvăţat colega. Iar acum, domnu’ Iuliu, închipuiţi-vă două copilandre jucând barbut pe două jumătăţi de scaune velurate. Ne priveau, ultragiate, toate cocoanele din jur. Descopereau şi ele minunata cultură română contemporană.

— Într-o partidă de barbut, râse Florescu, îmbunat.

— La o lansare de carte, sublinie Ra indice G. Aşa că şi în măgarul ăla poate descoperi cineva minunata cultură arabă contemporană. Salam alecum! conchise ea, întingând în tocana de pui cu pâine coaptă în ţest.

Poate vi se pare cam vivace stilul în care a fost povestită întâmplarea cu barbutul, cam prea vioi pentru o gotheriţă sictirită ca ea. Se prea poate — anecdota a rămas în memoria colectivă în mare parte datorită vervei celorlalţi.

Roşcata lui Gabi (uneori cu nuanţe aprinse, bătând spre blond, ca o pălălaie) chiar era o sictirită mică, o plictisită de viaţă, o “bosumflagraţie mondială”, după cum grăia siropul toboşarului. Bine, era şi multă poză în atitudinea ei, dovedită cu prisosinţă de vorbitul cu prune-n gură, de datul ochilor peste cap, de scosul fumului prin strungăreaţă… Şi nu doar al fumului, ci şi al unor cuvinte, pentru emfază. De exemplu, stătea odată cu rockerii într-un bar, după concert, şi, din senin, şi-a rotit ochii prin încăpere:

— Uau, ce mai biciuşcărie… scuipă Ra cuvântul printre dinţi.

— Biciuşcărie? Se face sado-maso aici? sări clăparul Ion Ionescu.

— Nu, John, mimă ea ofuscarea. La origine, “biciuşcăriile” (sau “biciuştile”) erau birturi infecte, unde bea talpa societăţii, inclusiv (sau poate chiar mai ales) căruţaşii şi vizitiii.

— Daaa… Da, pisi — acum îmi aduc aminte de cuvântul ăsta, recunoscu Johnny. Nu l-am mai auzit de… hă-hă. Vezi, Gabi? E bună şi asta mică la ceva — e un hopa-mitică al memoriei. Îi legi de frunte o lopăţică şi să vezi dup-aia cum nu mai ai nevoie nici de excavatoare, nici de dragline, nici de batiscafuri.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s