Preambul la visul demonic al lui Gabi Clocotici

Lucrul la „Nifoblepsie” a început cu o bizarerie povestită de bateristul Norbert-Gabriel Clocotici. Era cândva între Ignatul şi Crăciunul anului 2035, perioada aceea nevralgică în care nu îţi mai arde de nimic, dar trebuie să tragi tare, să-ţi închei toate socotelile. Ai un dosar care nu poate aştepta până după Revelion? Îl pui pe birou şi-l rezolvi. Ai o colegă care nu poate aştepta nici ea noul an şi tuşeşte dacă pleacă acasă lăsând pe zăpadă urme prea apropiate? O pui pe birou ş-o rezolvi şi pe ea. „Ca şi cum ai desfăşura o hartă strategică. Nu, Nazaroave?” „Adevărat. Pe toate le rezolvi. Dai zor.” Ca în şcoala preuniversitară, când te trezeai dimineaţa la 5, să prinzi două ore de învăţat înainte de lucrare. Te trezeai „în subzi”, vorba lui Mishu, care compara „subziua” cu porţiunea gingiilor: „Uite: ai subziua, gingia, alunecoasă şi roşie, ca ochii injectaţi de somn, pe urmă ziua, dintele, mai mult sau mai puţin încărcată, iar la urmă — pufff! seara, eterul negru al cavităţii orale.” „Păi, şi dinţii de sus?” „Titi, întreabă-mă asta când îţi vei pune ventuze şi vei începe să mergi pe tavane.”

Şase martori se ridicară din aşternuturi pe la 11 noaptea, când nevestele şi copiii dormeau tun. Tun? Castela dormea tanc, sforăiturile ei aducând cu nişte şenile: „Hrrr… Kurrrsssk…” Mishu îl sună pe Vali, care tocmai visa intifada unor spaghete unse cu toate uleiurile împotriva unor stratificate şi birocrate lasagnii.

— E 11 noaptea, mă, marţafoiule. Martzaphorically speaking.

— Băi, martalogule… Martalogically speaking. Hai la Sandu!

Textierul se puse în mişcare automat, dar, pe la jumătatea drumului, începu să se întrebe încotro mergea, dezmeticit de frigul de decembrie şi de un distih ce i se născuse în minte în iambicul ritm al paşilor, ca să umple golul trezirii bruşte şi timpurii:

Aleargă pelerinul allegro ma non troppo,
Aleargă pelerina-i spre Ion Popescu-Gopo.

De pe trotuarul celălalt, se auziră chemări în şoaptă:

— Pst! Bă! Grasule! Aici, mă, Somnam-Bulă!

Erau patru muzicieni plus doi textieri de ocazie: luministul Empedocle Titirez şi sunetistul Bogdan Popescu, în care se umflase păsatul literar, cum se umfla el de obicei o dată la câţiva ani.

Cum se întâmplă adesea când ţi se pare că totul este prea frumos ca să fie adevărat, pe strada graţios de goală se nimeri să apară o maşină tocmai când Psihedelicul punea piciorul pe zebră. Semafoarele fiind intermitente, impresarul se gândi că şoferul nu va încetini tocmai acum, noaptea, pe un drum liber, aşa că îşi luă avânt şi nu se opri decât pe trotuarul celălalt, în patru labe, după ce se împiedică de bordură.

— Băăă… Halal rege Midas mai eşti tu, făcu Ion, arătând spre hanoracul celuilalt, pe care fusese brodat cuvântul „Midas”, aparent fără vreo aluzie la regele mitologic.

— Pe ce punea mâna ăla se transforma în aur. Pe ce pune mâna Vali… pică? rânji Romi.

— LOL. Tu eşti regele Midas al căzăturilor. Dacă şi mişcă, vei fi regele târâturilor. Pimp!

— Mishule, dă-mi voie să-l citez pe Molière: „Bêche d’ici!”

La Sandu, Gabi tocmai ridica de pe aragaz ibricul cu cafea. În alţi ani, martorii ar fi făcut glume despre eventuala căsnicie a celor doi, dar acum trecuseră prin tot repertoriul posibil. Familia chitaristului armonie era deja în Chişinău, aşteptându-l după Revelion, aşa că acum roacherii puteau să îşi dea în petic. La familia Skomorohin mutaseră studioul, în vila lor de pe strada Pictor Mădălin Dicu, fiindcă dincolo, pe strada Pârcălab Agiu, casa impresarului şi a neurochirurgei era în zugrăvire generală, cei doi dormind pe o saltea într-o cameră aproape goală, unde păstraseră strictul necesar, restul fiind mutat în pod şi pe la alţi martori. Acest peisaj îi inspirase textierului visul cu insurgenţa, în mirosul general de vopsea lavabilă, căci zugrăvirea nu putuse aştepta: la mijlocul lunii ianuarie, începeau concertele şi se ţineau lanţ până imediat după Sfinţii Mihail şi Gavriil, cei trei muzicieni vizaţi urmând a fi sărbătoriţi la bordul avionului trupei, mic, de o sută de locuri. „Ca pentru excursii cu clasa”, vorba lui Mike, care îl pilota de fiecare dată şi care acum îşi acorda chitara bass.

Pe la 2:30, după două ore de repetiţii, ajunseră la versurile lui Titi, ceva despre împăcarea contrariilor. La sfârşit, Romi începu să râdă:

— Măăă, apropo de împăcarea contrariilor: ştiţi că azi făcui pomana porcului. Fusei la ţară la nevastă-mea, tăiarăm porcul, îl aduserăm încoace, îl pârlirăm, îl prepararăm, veniră rude, prieteni, ne chefuirăm. Bun. Printre ăştia, se găsiră doi moşi care să se certe. Toată tarantela porni de la unul dintre ei, un evreu, care se-apucă să recite din nuştiuce poet legionar, explicând că au fost legionarii buni, ai lui Codreanu, şi cei răi, ai lui Sima, că au fost nuanţe ş.a.m.d. Ajunse şi la comunişti, dar pe ei îi băgă pe toţi în aceeaşi oală, a maleficilor. Moment în care celălalt moş, băiat de director la o mare întreprindere pe vremea lui Ceauşescu, se simţi mursicat. El însuşi fusese inginer acolo, până după ’89, la căldurică, dar, pe vremea lui Constantinescu, întreprinderea dăduse faliment, aşa că omul fusese nevoit să trăiască doar dintr-un atelier de bobinaj înjghebat acasă, până prin 2001-2002, când se liniştiseră apele şi putuse să se pună şi el pe picioare, să-şi facă un magazin. Aşa: auzindu-l pe evreu criticându-i pe comunişti, i-a sărit ţandăra: că ce ştie el cât bine a făcut Ceauşescu pentru ţara asta, cât a construit, câtor oameni le-a dat de lucru? Ce fusese el înainte de ’90? Maistru şi adjunct în sindicat, la altă întreprindere, pe urmă, după ’89, lider sindical, tot acolo. „Auuu! Dumeavoastră, sindicaliştii, aţi pus umărul la distrugerea industriei — aţi fost cozi de topor şi ale PDSR-ului, şi ale CDR-ULUI!” Mă, mai-mai să se ia la palme! Oameni bătrâni, cardiaci… Acu’-acu’ putea să crape inima-n ei. Eu încercam să intervin, să-i împac, da’ n-aveai pe cine, că se băgau peste tine cu vorba. Deodată, aud soneria la poartă. Când mă uit: popa şi ţârcovnicul — veniseră cu Crăciunul. Maaamă… Sări, adu-i în casă, „scuzaţi-ne că ne prinserăţi în dispoziţia asta… euforică”, „nici o problemă, dom’ inginer — e perioada”… Ne-nchinarăm, puparăm icoana… Eu nu mai ştiam cum să-mi mai cer scuze. Îi invitai să bea un pahar cu noi, dar ei cică nu, că sunt cu maşina. Auziţi scuză — de parcă n-am sta în acelaşi cartier! În fine: pe părinte şi pe dascăl îi cam umfla râsul, văzându-ne roşii la faţă: pe mine de ruşine, pe ai doi unchieşi de nervi, pe toţi de alcool… Dar ce mă surprinse fu schimbarea de mimică a certăreţilor: cum îi văzură pe musafiri la poartă, cum le pică tencuiala şi deveniră serioşi. Brusc, aşa. Ai fi zis că observi şi o umbră de ruşine pe feţele lor, da’, dup-aia, iar începură cearta, după ce plecară preotul şi cantorul. Cineva începu să râdă de mine: „Cum, mă, tu, un ateu, cotizezi la Biserică?” Îi dădusem ditamai bancnota popii, că bieţii oameni nici să mănânce nu vrură. Când le văzui feţele moşnegilor, blocate, începui să rânjesc ca tâmpitu’. Mi se duse toată tracasarea de ieri, când am bătut juma’ de Bucureşti să-mi caut pardesiu din piele, că le-am şi zis unor găgăuţe de vânzătoare: „Doamnă, dacă tot ziceţi că-mi stă bine în ăsta, ia spuneţi-mi: dac-aş fi soţul dumneavoastră, aţi merge cu mine prin oraş îmbrăcat aşa?” Că să vezi, că nuştiuce…

Ozi încercă să schimbe vorba, pentru că nu exista martor care să nu ştie că Romulus era o adevărată ciumă când se ducea să-şi caute haine: pentru cel mai mic tighel care i se părea lui în neregulă, era în stare să colinde din Pipera până în Popeşti-Leordeni. Îşi făcuse, într-o vreme, haine pe comandă, însă croitorii, treptat-treptat, deveniseră indisponibili, sătui până peste cap de toanele chitaristului.

Bogdan Popescu, deci, îl întrerupse pe instrumentist, întrebându-l ceva despre textele pe care le adusese el, sunetistul, dar, imediat după aceea, îl observă pe tobar privind în gol, cu coatele pe baterie. Gabriel îşi dădu seama că era privit şi începu să se foiască stânjenit.

Anunțuri

Un gând despre „Preambul la visul demonic al lui Gabi Clocotici”

  1. hai cu visul demonic…pe ce pune vali mana…mananca :)) ba,sa stii ca esti postmodern…ia sa vezi cum ajunsei la concluzie : cand ma uit pe textele tale parca as citii un amestec de mai multi alti scriitori,si ai sa zici ” pai bine misule,asta nu inseamna ca sunt postmodern,ca oricine are influente” pai da,asa e,dar la tine parca e un colaj,postmodern nu neaparat ca stil ci mai mult ca tematica si constructie…si unde mai pui ca atitudinea generala a personajelor si modul lor de exprimare e asa sfidatoare,miserupista…imi place ca esti sincer,de abia astept sa publici ceva. E perspectiva ta si e lumea noastra de toate zilele,e ok…Daca scriam eu trilogia, personajele ar fi fost apatice si n ar fi avut treaba cu politica si poate nici cu hedonismul neaos..taieri de porci,tuici,mihaili si havrili etc…asa cu bune cu rele e misto,publica odata..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s