Noile Chei ale Buţii. Partea a treia: Vali, beat mort, cade în canal. Viaţa şi sexul în vomă

Nemaiavând tătânele alături, cu care să pălăvrăgească, Mike se retrase cu chitara în alt compartiment, să compună ceva. Fetele erau uluite de răbdarea lui Nazarov-senior, dar martorii îi cunoşteau pe părinţii aviatorului şi ştiau că îl copleşesc pe Şase-Şase cu grija lor. În liceu, Mikey mereu pleca din bar la ora zece seara, atrăgându-şi glume nesărate despre ora de supt. Dealtfel, chiar şi pentru Academia de Aviaţie fusese nevoie de munca de convingere a lui Radu Madagan. Oare şi atunci stătuse Mihail Pavlovici cu el până la şuieratul locomotivei, petrecându-l cu privirea?

Deocamdată, Mike The Lucky Seven mergea în excursie. Drumul până la Petroşani decurse ca orice drum cu trenul: cu o forţă de tracţiune înainte şi cu una de frecare înapoi. Şi cu nevoi exact când staţionau în gări. Nevoi difuze…

— Ca să nu zic: „împrăştiate”, explica Lynx, căruia îi veni, la un moment dat, ideea, să tragă semnalul de alarmă exact în tunel, dar imediat îşi aminti că erau singuri în vagon, iar în restul trenului situaţia nu stătea mai îmbucurător. Deci nu prea aveau pe cine panica. De altminteri, o fantezie a textierului fusese să meargă pe un trotuar circulat, rostind calm la portavoce: „Vă rugăm să rămâneţi calmi. Nu există absolut nici un motiv pentru care să intraţi în panică.” Pe urmă, când aflase că ar fi riscat închisoare pentru terorism, se potolise.

Hâââţ! Frână. Petroşani. Microbuz. Înghesuială ca-n osmiu. Îndemnuri carnale pentru Radu, care se grăbise să cumpere băutură din Craiova. Lupeni. Alt microbuz, alte dări ale lui Radu. Al doilea maxi-taxi îi lăsă ceva mai sus de Uricani. De acolo, doi kilometri până la complexul de cabane, pe drum prăfuit şi şopârliţe care o speriau pe Karina, mai ales când Vali o minţea că sunt şerpi.

În sfârşit, ajunseră. Faţa lui Radu ateriză pe tejgheaua recepţiei. Numele trecu din plastic pe hârtie.

Program de voie până la 7, când se adunară pe imaşul unde Mishu şi Silvia ridicaseră cortul.

Cu ce să-ncepem? C-un pic de whiskey.

Cu ce să mai începem? Păi, c-un pic de cognac.

Cu ce să-ncepem iarăşi? Parcă nişte vin ar fi bun.

Pe la ora 23, martorii începeau cu a treia sticlă de whiskey, a şasea de vin şi a zecea doză de bere. Pisicoasa de Silvia aprinsese narghileaua.

— Bă, hai să cântăm! dădu Valentin tonul. Una, două, trei şi: „Treceţi, batalioane române, Carpaţii,/ La arme cu frunze şi flori”…

— „Una mattina mi son svegliato,/O, bella, ciao! Bella, ciao! Bella, ciao, ciao, ciao!”…

— „Vor der Kaserne,/ Vor dem großen Tor,/Stand eine Laterne/ Und steht sie noch davor”…

— „Zece mineri din Petroşani/ Au vrut viaţă nouă./ Unul s-a-mbătat în gară/ Şi au rămas nouă”…

— „Bidineaua n-are coadă,/ Isai, isai, bidineaua”…

Într-un târziu… „Şi abia într-un trist şi departe târziu”… Da, Vali ajunsese la limita termosferică a beţiei, în care recita „Repetabila povară”, de Adrian Păunescu. Exosfera se va vedea în curând. Deocamdată, Texteş se afla în ionosferă.

— Chiar: ce-o face Ion? Ia să-l sun.. Alooo! Ce faci, beeei, tiramisumbrule?

— Tiramisumbru? Tiramisumbru… Asta-i bună, începu Noxul să râdă, cu o voce din care, dacă l-ai fi cunoscut, ai fi înţeles că stă cu coatele pe pervaz, pufăindu-şi prin lulea poantilismele sentimentale pe deasupra brazilor, către Luna care… pe care o durea în talpa lui Armstrong de Ion. Dacă l-ai fi cunoscut, ţi-ai fi dat seama de asta. Dar cine să îl înţeleagă pe bietul clăpar, cel atât de ţinut în şah de o fată care, cu frumuseţea ei, ar fi topit tot praful de puşcă din obuze şi în faţa căreia un locotenent de artilerie… Hai, gata, Noxxie, că nu mai suntem în 2006! Acum, ştii ce gust are tocăniţa de scoici. Nu mai ai 16 ani.

Nu mai avea… Avea, în schimb, priveliştea curţii umbroase a unei foste unităţi de antiaerieni („«Bacul e ca flakul» — câtă dreptate ai avut, Psihedelice…”) şi, mai ales, sinistrul fundal sonor al frânelor de tiruri pe Şoseaua de Centură.

— Ce să fac, Vali… Uite: stau şi fumez şi mă gândesc la sensul vieţii.

— E giratoriu, hotărî celălalt. Ai grijă, să respecţi indicaţiile organului.

— Ce?!

— De circulaţie.

Lynx ar mai fi vrut să îi spună ceva, dar se auzi un zgomot de maşină. Ca la un semnal, toţi cei patru statuisto-mochetişti pregătiră „lunile pline”: patru funduri păroase expuse către şosea. Silvia găsi de cuviinţă să îl plesnească pe cel al lui Mishu cu paleta de muşte. Autoturismul se opri, iar o voce de bărbat chiar încropi un: „Bună seara. Încotro este…”, dar, când văzu cele patru „luni pline” şi pe Silvia, inocentă, cu pliciul, îşi căută de drum.

Într-un şi mai departe, dar ceva mai vesel târziu, Holloway se ridică:

— Eu mă duc să mă culc. Noapte bună!

— Bă, stai, că merg cu tine, să-ţi luminez drumul! Uite ce lanternă am la mobil.

— La fel cum tensiunea electrică ia naştere din diferenţa de potenţial dintre două puncte, aidoma tensiunea următoarelor clipe luă naştere din diferenţa de alcoolemie dintre Busuioc şi Nazarov.

Mishu şi Silvia îşi instalaseră cortul pe un imaş. Ca să ajungi la cabană, trebuia să faci câţiva paşi până la drumul forestier, apoi să coteşti la dreapta. Aici e-aici: Mihail-Cristian, fiind ceva mai treaz, câştigă un avans de patru-cinci paşi. Texteş se gândi să scurteze drumul, dar imediat se pomeni rostogolindu-se. „Mă, ce-am? Devenii portar de fotbal?” Trecu printr-o postaţă de urzici („Heiii! Mă muşcă vipera!”), apoi se lovi la un genunchi de un bolovan de piatră. „Să ştii că ăsta fu ursul.”

Martorii auziră un „ştiobâlc!” puternic („un ştiobâlcoi”, vorba lui Mihai-Emilian Bercea), apoi nişte strigăte rârâite:

— Băăă! Mă muşcă vipera! Mă lovi ursu’!

Ceilalţi, ori din umanism, ori din botanism, se repeziră într-acolo. Valentin înota spre mal.

— Ce faci, bă, Psihedelice? Faci Baywatch în canal? Dă-ncoa’ mâna, să te scot!

— Lasă, că pot.

— Dă, mă, mâna, n-auzi? Hooop! Mishule, vino ş-ajută-mă, că mă trage ăsta-n apă!

Iar acum, închipuiţi-vă scena: Radu îl trăgea pe Vali de mână, Mishu îl trăgea pe Radu de mijloc, iar Mike lumina acţiunea, dând indicaţii preţioase:

— Mai la stânga, mai la dreapta, ai grijă la urzici… Hai acu’!

— Mersi, băăă! Şi fleoşc! o îmbrăţişare pe Madagan, din cap până-n picioare. Şi pe Mishu, să nu se supere.

— Hai, naiba, la cabană!

Mihail Mihailovici îl duse de braţ, ca pe rănitul dintre linii („Ce jeg te leagă de pământ”…), stătu acolo cât textierul îşi făcu duş, se schimbă la pijama şi se băgă sub pătură. Mai avea doar să-l pupe pe frunte, de „noapte bună”.

Dintre cele trei camere ocupate de martori, numai cea a lui Vali şi a Karinei avea cerdac. Câteva minute mai târziu, beţivul dintre linii simţi o jenă în stomac. Cum stătea lungit cu faţa în sus, îi fu lene să dea fuga în cerdac, aşa că întoarse gura în dreapta şi tranşă problema în spaţiul dintre pat şi perete, lăsat liber pentru noptieră. De două ori. Apoi, adormi.

A doua zi, Vali văzuse că dormise singur. La vreo oră după ce Mike făcuse pe escorta, Radu căzuse lat la gura cortului, iar Mishu îl trăsese înăuntru, cu el şi Silvia, aşadar Karina se dusese să doarmă cu Matilda, să nu-i fie urât fetei, mai ales că Psihedelicul fusese tras pe linie moartă. Acesta, trezindu-se acum, fu surprins că nu mirosea urât în cameră. Nici n-avea ce să miroasă, căci abia ciugulise ceva în cursul zilei, ca tot restul grupului. Femeia lui se întoarse o oră mai târziu, găsindu-l citind cu un aer resemnat.

— Karina, eu am făcut o prostie… Şi Lynx mişcă înapoi uşa, care se deschidea acoperind spaţiul nevralgic.

— Ce prostie? Îîîu! Scârbosule ce eşti! Marş şi fă rost de mop cu dero!

Iar dimineaţa se transformă într-un mic purgatoriu. Abia a doua zi a început să miroasă, însă cei doi ce era să facă? Au dormit şi s-au hâţânat în duhoarea de oţet până la sfârşitul sejurului.

— Măăă, ai grijă, să nu-i faci fetei greutăţi! Nu de alta, da’ cine ştie ce drosofile ar ieşi!

Acolo au zăcut, în putoarea generală, iar catolica de Karina a văzut preabine că adaosul Busuioque cuprinsese şi marginea cearşafului, ajungând până la saltea.

Textierului deseori îi venea inspiraţia la angoase, mai ales la cele mahmure, pentru că avea nevoie să umple cu ceva golul. Doisprezece ani mai târziu, când se apuca de versurile pentru „Aprinderi”, Valentin Busuioc avea a îşi aminti că primele idei atunci i-au venit, în ruşinea mahmurelii de la Cheile Buţii.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s