Noile Chei ale Buţii. Partea a doua: Trenul întârzie patru ore la plecare. Tatăl lui Mike este ditamai cloşca

În dimineaţa acelei zile de sfârşit de iulie, Radu Madagan trăgea la aghioase, în apartamentul familiei de pe lângă Grădina Botanică (foarte aproape de fosta locuinţă a familiei Ionescu), tapetat cu peisaje din junglă, încât te făcea să te apleci când intrai, dându-ţi impresia unei catacombe. Alarma telefonului se săturase de sunat — vibrase până căzuse pe podea şi sărise bateria.

Brusc, Lepriconul simţi ceva ascuţit în cap: îl apăsa, îl apăsa…

— Hhh… Uah!

Era Max, namila de dog german care, ca de obicei, se cerea la plimbare. Matilda plecase.

— Bă, câine, dă-o-ncolo de treabă, că e vacanţă… Heiii! 10:22! Mă mănâncă ăştia! Matilda, unde eşti?

Tuliu la hypermarket, Radule, cu câinele după tine! Lesă avea; nu şi botniţă şi mult nu i-a lipsit să-şi ia amendă de la un poliţist comunitar.

— Domn’e, sunt în focurile focurilor! Mă duc cu el la veterinar, că are o boală de piele şi se scarpină de mi se rupe sufletul când îl văd. „Lupus” îi spune. (Bassistul fu tentat să zică „alupigus”, dar se temu că organul s-ar putea prinde.) Ştiţi dumneavoastră: „Homo hominis lupus est”.

— Bine — circulă!

— Ce faci, băăă, ameţitule? Cântaşi la tăiat de moţ pe Pluto? îl boscorodi Vali, aflat cu căruciorul la coada de la casă.

— Bă, scuze, da’ am găsit aseară pe net publicistica lu’ Hunter S. Thompson.

De la care Madagan preluase vorbirea groasă şi rapidă, fără să-şi dea seama. „Tu, dacă vrei să faci presă, ar trebui să iei exemplu de la Thompson”, îl sfătuise Radu-Florian pe Valentin cu câteva zile în urmă, după ce acesta terminase practica universitară la TVR Craiova, ca băgător de seamă pe teren, pe lângă reporteri.

— Du-te repede, dacă mai vrei să-ţi iei ceva!

Bineînţeles că irlandezul dublă cantitatea de whiskey şi de ţigări, atrăgându-şi nişte trimiteri la note de subsol din partea celor doi Mihai, care urma să fie cărăuşi. Cărăui erau deja.

Acolo, la coadă, chiar în faţa lor, se afla lor un om care îşi cumpărase un catalog de artă în format A3. Vânzătoarea îl întrebă naiv:

— Vă dau plasă sau o luaţi în mână?

— Lăsaţi, c-o iau în mână, răspunse acela, fără să-şi dea seama de ridicolul situaţiei.

Fetele pufniră în râs, dar martorii îşi muşcară buzele, fiindcă recunoşteau în bărbatul înalt şi grizonant pe Marcel Stângău, cel mai titrat sculptor al Craiovei şi tatăl Carlei, la rândul ei o viitoare glorie a artelor plastice.

La ieşire, Madagan fu nevoit să caute o mătură şi un făraş, să cureţe spârcâiala lăsată de Max lângă stâlpul unde îl legase.

— Păstreaz-un pic şi pentru Ion, în caz că rămâne fără gouache! râse Karina înainte să-l conducă pe Lynx spre poartă. Ar fi mers cu el, să vadă impunătoarea vilă a familiei Ionescu, dar le promisese martorilor că le face checuri şi lasagna, aşa că le luă pe celelalte trei fete s-o ajute.

— Păi, şi eu ce fac? întrebă Radu.

— Tu du-te cu câinele la veterinar, să-l trateze de alupigus, îi răspunse Matilda.  Poate-i schimbi numele în Luci.

— De la Lucifer?

— Eee, de la Lucifer — numa’ gărgăuni ai în cap! De la Lucian Avramescu. Nu vezi ce făcu? Lăsă din loc în loc numai „continente de palid mister”.

Martorii se răspândiră care-ncotro. La ora 00:30, Gara Craiova, de-ar fi putut, s-ar fi arătat plăcut surprinsă de punctualitatea lui Radu şi destul de hlizită la vestimentaţia lui Vali şi a Karinei: el în pantaloni trei sferturi, bocanci, tricou cu Deep Purple şi pelerină de ploaie de camuflaj, iar ea în cizme de gotheriţă şi corset roşu, întorcând privirile babalâcilor care mergeau la Sovata, încât ai fi zis că ea era BDSM-ista grupului, iar nu mult mai discreta Silvia, momentana Pârtzesă a Întunerecului. Miguel de Berchantes îl rugase pe Psihedelic să împrumute cortul părinţilor, căci micul lor omagiu adus Marchizului de Sade ar fi trezit toată cabana. Astfel, Lynx putea fi văzut acum cărând în spinare cogeamite rucsacul-cadru, în vârf cu cortul făcut sul.

Nu în ultimul rând, Mihail Mihailovici Nazarov sosi cu Reta, dar şi cu tătânele lui, Mihail Pavlovici. Acesta îşi aduse aminte cum arăta gara când era el de vârsta martorilor, apoi mai încoace, când era Mike mic… prilej bun de a trece la istorii dulcege despre copilăria Pilotului. Nici nu simţi lumea când trecu jumătatea de oră.

Cât întârzia trenul? Un sfert de oră? Mh! Madagan îşi văzu mai departe de macao cu Bercea şi cu fetele. Domnul Nazarov continua să povestească.

Un scrâşnet îi făcu pe martori să îşi astupe urechile — un tren trăsese la peron. Din locomotivă, se văzu un zâmbet complice: Mike fusese singurul care nu se simţise deranjat, ci mimase zgomotul frânei pe o chitară invizibilă.

— Mă, vere, ia du-te şi vezi cât mai are trenul, că tot stai degeaba.

Casieriţele ridicau din umeri. Trecuse deja o jumătate de oră.

— Nu se mai fac, domn’e, trenuri ca pe vremuri! Păi, înainte, pe vremea lui Ceauşescu, dacă mergea trenul de la Craiova la Botoşani, n-avea nici pe dracu’ — abia de i se-ncingea un pic locomotiva!

— Adevărat, plusa fiul celui de mai sus. Să mai fi trăit Ceauşescu, îi băga la sabotaj. Poc! Câte-un şapte şai’ j’ doi pentru fiecare.

— Aşa, aşa, băga Mishu băţul printre gard. Unu-n spatele altuia, să economisească muniţia.

— Păi, şi normal. Nu te joci cu-aşa ceva.

Mihail Pavlovici îşi terminase poveştile. Mishu îl îmbie cu nişte bere.

— Nu, mulţumesc, că la şase încep tura. Mai sunt… patru ore.

— E deja două???

Şi Vali o tuli spre ghişee, nemaiapucând să audă sfatul inginerului către martori de a nu face excese cu alcoolul şi răspunsurile lor de mironosiţe.

Casieriţele, în sfârşit, aflaseră: se defectase locomotiva la Malu Mare, la 11-12 km de Craiova. Păi, şi? Păi, şi se-apucară s-o repare. Acu’, ‘n puterea nopţii? În. Păi, şi călătorii? S-aştepte. Ori să ia alt tren. Ce păcatele lui de tren spre Petroşani, acum, când se crapă de ziuă? Mai era unul pe la 8. Da, fix la ăla se gândeau şi ei. Barem dădeau vreo oră de sosire? Aşa, aproximativă. Nexam. Eee, comedia dracului!

Martorii primiră vestea doar cu un ochi — celălalt se lăsa, treptat, pe măsură ce tatăl pilotului depăna amintiri de la Revoluţie. Mishu începu să murmure un „Primeşte-i, Doamne, ‘n casa ta/ Pe cei ce vin din Timişoara”, dar capul îi fu străpuns de somn ca inima lui Vasile Milea de glonţ. Se şi văzu la coadă, în decembrie 1989, la fostul magazin Franolta, de lângă Primărie, întrebând dezorientat în stânga şi-n dreapta: „Ce se dă aici?” Nimeni nu ştia. La un moment dat, ieşi cineva ţinând deasupra capului un AK-47: „Se dau Kalaşnikovuri! Care-ai făcut armata, vino şi ia!” „De unde armată acum, în decembrie ’89?” se gândi Mihai-Emilian. „Am doar câteva luni.” „A, ai fost teterist?” auzi pe cineva în spatele lui. „Nu contează — important e că ştii să tragi.” Pe negândite, Mishu se pomeni cu automatul în mână. Brusc, dinspre Universitate frână un TAB. Mulţimea o zbughi care-ncotro, cu sau fără arme. Mishu se văzu singur, cu un genunchi jos, iar cu celălalt sprijinind pistolul-mitralieră, pe care îl aţintea către turelă. Din ea, se ivi Nazarov-senior, scoţând încet spre Bercea o puşcă Dragunov cu lunetă. Stelul Întunerecului se gândi: „El are un singur foc la o tragere, pe care poate să-l rateze, pe când eu am 6-8 focuri la o simplă apăsare. Să trag, să nu trag?…” Auzea glasul conştiinţei, care nu-i dădea pace: „Bă! Bă! Fffiu! Alo!”

Se dovedi nu glasul conştiinţei, ci al lui Busuioc, care îl fluiera să se trezească. Se apropia o lumină.

Sari, strânge, caută-te de bilet, verifică, să nu-ţi fi picat ceva printre scaune…

Trenul nici nu opri.

— Bă, fi-ţ-ar lumin-a dracu’!

Din nou somn. Jocul se repetă de două ori, cu înjurături pari- şi imparicopitate la adresa grasului cel bărbos. Somnul, din fericire, se dovedi elastic.

În partea cealaltă, casieriţele erau treze doar cu fizicul; cu informaţiile, mai piano.

Alte 15 minute, alte poveşti ale inginerului aeronautic… Alt drum la ghişee.

Ura! Acum, era sigur: tinicheaua sosea sosea într-o oră. Trecuseră deja două.

Şi aveau să mai treacă două, fiindcă roaba pe şine urma să intre în verificări chiar acolo, la peron.

Roacherii dădură buzna disperat în două compartimente. Vali vru să mănânce ceva din rucsac, dar căzu lat. Îl trezi smucitura de pornire. Domnul Nazarov se găsea tot pe peron, făcându-i cu mâna odraslei, care stătuse de vorbă cu el toată ora din uşa vagonului.

— Să fii cuminte, Mihai!

După două ore, textierul se trezi în foşnet de staniol.

— Mai sunt zăpăciţi ca noi în vagon?

— Nu. Mai era o femeie când ne urcarăm, da’ se dădu jos după două-trei gări.

— Aia-l va naşte pe următorul mare erou al românilor. Dă şi mie o doză!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s