Prima povestire inspirată din realitate (sunt două)

Cazul real aici: http://adevarul.ro/locale/bistrita/barbatul-s-a-ascuns-securitate-aproape-20-ani-deghizat-haine-femeie-1_51c48674c7b855ff56b43b29/index.html .

— Tu, Miră, ascultă-mă pe mine: tu să-ţi botezi pruncii cu argint-viu, nu cu apă. Că apa îşi taie ea calea prin piatră, dară, cum dă căldura, puf! Se duce. Cu argint-viu şi cu bismut, să se mire fraierii ce-au ăia micii, de nu se schimbă în acelaşi sens cu lumea.

Aşa îşi mângâia Corneliu Cepta fiica, după ce aceasta făcuse o figură frumoasă la o sesiune de referate a şcolii cu o lucrare de termodinamică, fapt ce îi dădea dreptul de a sta la televizor până târziu, să privească miriadele de rochii, pantofi şi poşete de pe covorul roşu al Oscarurilor, chiar dacă a doua zi orele începeau la 7:30.

Nu conta — în bucătărie, o aştepta „energizantul”: cafea locală, preparată după o reţetă rămasă neschimbată încă dinainte de război şi datorită căreia şi-ar fi retras Hruşciov trupele din România în 1958.

Aşa se lăuda tatăl actualului cafegiu, pe lângă care acesta ucenicise. Ce vânătoare? Ce diplomaţie a lui Dej? Cafeaua lui Văsălie Toader din Cluj-Napoca. Cât adevăr o fi fost în asta conta mai puţin; cert este că tot cafeaua sa îl scăpase razant de puşcărie politică în primii ani de comunism, acuzat fiind că, în anii ocupaţiei maghiare, fusese gazdă de Sumane Negre. Dintre cei unsprezece haiduci, opt luptau în munţi după ’47, iar trei înfundau puşcăria la Sighet. Doi, de fapt, fiindcă al treilea murise în celulă. Dintre aceştia doi, unul rezista aprig, nu pentru că ar fi fost vreun Radu Gyr sau vreun Nicolae Steinhardt, ci dintr-o plăcere sadică: voia să vadă care cedează primul: el sau colaboratorul horthyist închis la câteva celule mai încolo, cu care încă făcea schimb de sudălmi, în ciuda slăbirii vădite a amândurora? Abia când l-a văzut pe ungur într-o baltă de sânge, după ce toată noaptea îşi scuipase plămânii, iar gardienii se făcuseră că nu aud strigătele deţinuţilor, abia atunci îi trecuse românului îndârjirea. Celălalt sumănar, în schimb, declarase tot, îşi dăduse în vileag întreaga bandă (din fericire, nu şi poziţile lor din munţi, fiindcă nu le ştia), inclusiv gazdele, printre care figura şi Văsălie Toader. Bietul om nu mai ştia ce să facă, unde să se ascundă…

Asta se petrecea în 1948. Şaisprezece ani a fost nevoit să stea ascuns la ţară, la nişte rude, îmbrăcat în femeie, chipurile o văduvă săracă oploşită la ei în căutare de lucru, după ce îi arsese casa, dimpreună cu tot ce avea în bătătură. În toată vremea asta, cei rămaşi acasă îşi dăduseră de bună-voie cafeneaua la stat şi făceau mici atenţii procurorului judeţean şi secretarilor de partid, să le înghită povestea cum că Văsălie al lor dispăruse pur şi simplu de acasă şi nimeni nu ştia nimic de el. Totuşi, un secretar mai zelos, unul, Barbu Herşcu (fost Baruh Herşcoviţ), venit pe tancurile sovietice imediat după 23 august, acesta făcuse deja o razie prin tot judeţul Cluj, prin toate cotloanele şi ungherele  celor bănuiţi că ar avea o cât de mică legătură cu cel dispărut. Culmea ironiei făcuse ca tov’ Herşcu să treacă, în GAZ-ul lui oficial, chiar pe lângă Văsălie, dar se pare că la şcoala de partid nu-i învăţase nimeni să recunoască bărbaţii deghizaţi în femei.

Cafegiul (cunoscut acum ca Mara lui Ioan Lobonţ din Bicaz) venea de la fântână cu doniţa plină pe cap.

— Ziua bună, nană.

— Bună ziua.

— Ai lu’ Diriglonţ pe unde stau?

Lui Văsălie i se străpunse stomacul — erau tocmai gazdele lui. Răspunse, totuşi, fără să clipească:

— În partea ceea, după iaz.

Peste câteva ore, deghizatul se întoarse la casa gazdelor, aflând că bolşevicii răscoliseră toată gospodăria. Căutaseră şi „cocoşei”. Ce cocoşei să aibă? Erau ţărani mijlocaşi. Tot pământul pe care îl avuseseră îl dăduseră la GAC. Ce le rămăsese? Grădina din fundul curţii şi o vacă.

În ’53, încurajat de moartea lui Stalin, fugarul vrusese să se întoarcă acasă, dar familia îi transmisese să stea cuminte, că încă umbla Volga neagră pe străzi. 1956? Nu-nu — represalii aveau loc şi dincoace de Nădlac.

La doi ani de la Revoluţia din Ungaria, cei rămaşi în Cluj-Napoca îi transmiteau lui Văsălie că sosiseră la ei doi tovarăşi de la raion care le cereau cafea pentru Bucureşti, fiindcă urma să aibă loc o vizită importantă. Aşa era: venea Nikita Sergheievici Hruşciov. În august, acelaşi an, URSS îşi retrăgea militarii din România. Cei de la raion care veniseră cu comanda comercială au aruncat vorba că secretarului-general al PCUS îi plăcuse nespus cafeaua familiei Toader, că toată îndârjirea dispăruse de pe chipul lui spân şi, ca atare, discuţiile merseseră ca unse.

— Poate că de-aia şi-a şi retras trupele, glumi unul dintre ei, dar celălalt o luă în serios:

— Mai ştii?

Gazdelor le trecură ace pe şira spinării, de bucurie. Aflând asta, bietul refugiat nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. S-ar fi suit în prima cursă, însă nu se auzea nimic de vreo amnistie. Mai avea de stat şase ani.

Şi astfel, din „mai ştii?”-ul raionistului, s-a născut legenda cafenelei lui Văsălie Toader din Cluj-Napoca, dintr-o glumă luată în serios.

Aidoma avea să pornească şi cariera Mirei-Elisabeta Cepta: dintr-o glumă, dintr-o fandaxie („o fandare a imaginaţiei”, glumea ea). Iar primii paşi în profesie urma să fie indisolubil legaţi de numele şi figura lui Corneliu Cepta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s