Sfârşitul capitolului despre Vali The Psychedelic

[Adică partea despre Vali din „Axon”. Textul de mai jos urmează după secvenţele cu grasele şi cu Mike care îşi ia curele pe spinare de la tatăl său, din cauză că nu avusese grijă de chitara seniorului.]

Valentin Busuioc nu ştia el de angaraua lui Mike Nazarov. The Psychedelic (The Psychedeadlic, cum se exprimase Mishu, după prima şi ultima încercare a Lynxului de a se da cu skateboardul, în toamna lui 2006, ce îi adusese un ditamai pansamentul în zona occipitală), Vali, zic, era acum pe ultima sută de metri cu repetatul pentru examene — rămăseseră doar zece zile. La fel stăteau lucrurile cu Costi şi Romi. Nu mai aveau timp de pierdut cu ceilalţi martori. Îl mai sunau Ion şi Mishu pe textier, dar pas. Printzul, de exemplu, proaspăt combinat cu o fată care tocmai luase Testele Naţionale, îl suna pe Busuioc să i se laude:

— Ce faci, bă, martoreee?

— Ete, ‘nvăţ.

— Hai, vere, dă-o-n spuma mării de schivniceală… Ermitaju’ Catargiului ce eşti!

— Să vii să mă vizitezi, Pârtzule, să mi se rupă biletu’ la intrare de tine!

— Bă, ai grijă cu moartea la intrare, că e a dracului.

— Ştii tu, ce să spun… C-ai şi avut parte de femeie pân-acu’!

— Păi, de-asta te sunai: să-ţi spun că ieşii c-o martoră la cofetărie. Dete-acu’ capacitatea — luă 9,56.

— I-auzi — e revoluţionară.

— Daaa — „Imre Nagy” scrie pe ea. În fine. O scosei la o preşitură, să mă trag cu ea de glicemie. Că ş-aşa suntem doi leşinaţi în restu’ timpului.

— Mă, ce să zic… E cam mică. Las-o să mai crească, apoi trageţi-vă şi de hormoni! Ea aude ce vorbim?

— N-aude, că e la WC.

— Aia e, Mishule — bagă talent! Că ştii tu vorba aia: muţi-nu muţi, vremea şahului trece.

— LOL, da — o-nvăţ cum să dea pat în zece muşcări… ăsta… mutări.

— Hai, m-ai pupat! Am treabă.

Şi Vali se întorcea în casă, la cărţi, caiete şi variante de subiecte, lăsând în urmă priveliştea cu arşiţă şi praf de pe strada vecină, a Bărăganului, care de peste un an stătea desfundată pentru canalizare. Cu puţină imaginaţie, un regizor ar fi putut turna acolo scene cu lupte de stradă, cu tranşee şi baricade din piatră cubică. Decorul se prelungea până la intersecţia cu Siretului cea asfaltată (dar şi ea spartă) şi chiar puţin mai încolo, la stânga, unde aceasta din urmă primea caldarâmul străzii Paroşeni, răspântia fiind blocată de un cilindru compresor, un excavator şi un compresor de aer ce torcea noaptea întreagă.

Martorul cel roşu în obraji se întorcea la treabă — îl aşteptau şase probe de Bacalaureat plus alte trei de admitere, fiecare la câte o facultate, pentru orice eventualitate. Dup-aia… corporatist sau aşa ceva. Nici prin gând nu îi trecea ce urma să se întâmple. De fapt, nici unul dintre ei nu bănuia. Degeaba aveau să declare, peste ani, în interviuri, Ion, Mishu, Mike şi alţi martori că, până la urmă, evoluţia lor, de oameni talentaţi şi hotărâţi, ar fi fost previzibilă. Habar n-aveau. Atunci, în ultimele zile ale lui iunie 2007, fiecare ştia că mai avea o felie de cel puţin trei luni de martorit pe la Statuiţă, Mocheta, Băncuţe, pe la rondurile Teatrului şi printre blocurile din spatele cofetăriei „Amandina” şi al Muzeului de Artă. Cel puţin trei luni, dacă nu cumva un an, ca Mishu. Dacă nu cumva doi ani, ca Ion. Sau chiar trei, ca Stroe. Martoriada era ca şopârla: îi tăiai coada, îi creştea alta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s