Veta iar a visat pe cine nu trebuie

După visul în care Mira-Elisabeta Cepta îl văzuse pe Traian Băsescu, este lesne de ghicit că a urmat o sumă de glume din partea martorilor, căci Valentin Busuioc nu se abţinuse şi le povestise, aşa că vreme de o lună puteai auzi vorbe precum: „Nu e — ţi-am spus!”; „Nu pot ei comoţiona cât poţi tu opera”; „Să-ţi fie ruşine, Mishu The Princiu!”; „Dragă Stolo, de ce pleci aşa de devreme? Nu mai stai pe la noi?”; „Arde-l la bărcuţe!” sau „Unde eşti, Mira? Dispăruşi ca flota?” Ca să nu mai vorbim de propriul ei soţ, care la un moment dat a luat-o pe genunchi şi, ajutându-se de o pungă cu sărăţele, a reeditat scena cu labradorul: „Ia de la Corneliu… Ia de la Laura… Ia şi de la Băsescu! De la Băsescu! Ia de la Băsescu!… Ia de la Vali… Ia de la Manuela… Ia de la Băsescu!” până s-a pomenit în degete cu amprenta dentară a femeii. Până şi mama Manuelei Petraşcu a intrat din întâmplare în tirul glumelor de acest fel: formaţia având concert în Deva, părinţii geneticienei veniseră să îşi vadă ginerele, pe Mike Nazarov, cântând la chitara lui bass cu şapte coarde, făcută după indicaţii precise de cel mai bun meşter din Reghin şi pe care pilotul o asigurase pe masa ei în aur.

Deva fusese inclusă în ultimul moment pe lista cântărilor, întrucât impresarul intenţiona să îşi menajeze formaţia pentru maratonul programat o lună mai târziu: patru luni de turneu naţional cu ieşire în capitalele înconjurătoare (Chişinău, Sofia, Belgrad, Budapesta, Kiev), cu trei zile de pauză între concerte, dar un concert era o probă de foc: trilogia muzicală „Construind Imperiul” urma să fie cântată COMPLET. Într-o singură seară. Asta ce presupunea? Fiecare album component dura două ore. Spectatorii puteau cumpăra bilete pentru una, două sau toate cele trei părţi, aşa încât impresarul stabilise două pauze de câte o jumătate de oră, pentru ca publicul să poată intra şi ieşi. Spectacolul începea la ora 18 şi lua sfârşit la ora 1. Patru ambulanţe, fiecare cu trei locuri în spate, aşteptau la ieşire, laolaltă cu câte un înlocuitor pentru fiecare membru al formaţiei, inclusiv pentru vocalistul Mishu The Prince, chiar dacă aceasta ar fi fost cel mai rău caz posibil, întrucât ar fi declanşat adevărate răscoale printre fani. În cabine, teancuri întregi de energizante mai mult sau mai puţin legale erau păzite cu străşnicie de groupie-uri, una mai voinică decât alta, alese pe sprânceană de Loredan „Odi” Socaci, „peştele” trupei, pe măsură de vlăjgan. Odi acum făcea bişniţă cu bilete la intrare, sub ochii îngăduitori ai Psihedelicului, cu care se tocmise la sânge pentru fete, aşa că era lăsat să-şi scoată pârleala. Alte admiratoare, mai firave, dar la fel de bunoace, înjghebaseră sub o copertină o bucătărie de campanie, unde găteau, în două cazane de tuci, la foc de butelie, ciorbă de perişoare şi tochitură cu untură de porc. „Să sară maţu’ din loc şi să ia galaonu-nainte”, râdea chitaristul solo Romulus-Andrei Stavru.

Însă până atunci mai va. Deocamdată, formaţia se găsea la Deva, minunându-se pentru a nuştiucâta oară de liniştea oraşului pe timp de noapte. Lynx Holloway nu prea se învoise pentru cântarea asta, dorind să-şi menajeze muzicienii, dar soţii Petraşcu le promiseseră că după eveniment urma să îi ducă undeva la ţară, să le arate umbroasa moşie proaspăt cumpărată, de o sălbăticie tulburătoare, cu atât mai mult cu cât era sfârşit de aprilie, iar transpiraţia psihedelico-noxiană indica 31 de grade Celsius.

Încasările concertului se dovediră pirpirii, din cauză că fusese organizat cam pompieristic: anunţat cu doar o lună înainte; Vali nu mai vrusese să care după ei tot calabalâcul, aşa că Ozi se chinuise cu o gioarsă de mixer de prin anii ’70, pusă la dispoziţie de local; Titi luase ceva ce părea a fi râie, deci se cam alesese praful de luminile lor, mânuite cu o singură mână… Bine măcar că Sandu Skomorohin, chitaristul armonie, avusese în ultimul moment ideea să închirieze, de la un cioban local, o oaie cu talangă, câteva bâte, un clop şi un cojoc uriaş ce trăsnea a ţuică, tutun, pastramă, brânză şi transpiraţie, şi să pună în scenă următorul moment, gândit cu câteva ore înainte de spectacol: luminile se stingeau toate, Johnny The Nox făcea din clape nişte şuierături de vânt şi câteva note misterioase, Mishu şi Mike imitau lupii, iar Gabi Clocotici răsfoia nişte clopote tubulare pentru mai mult efect. Ar fi fost de dorit şi nişte fumuri, dar nu avea nimeni, iar o improvizaţie ar fi atras amenda pompierilor. În toată această atmosferă, se auzeau o talangă şi un behăit, iar în scenă intrau Sandu şi oaia, cel dintâi îmbrăcat în cioban, iar cea de-a doua hrănită cu constipante, să n-o apuce te-miri-ce taman pe scenă. Luminile se aprindeau, în uralele publicului (chiar dacă primele două rânduri se ţineau de nas), Mihai Bercea începea o bătută ciobănească, acompaniat doar la toba mare de Gabi, iar Aleksandr Dmitrievici, după un: „Brrr, naaa, Iozefina!… Ho cu tata!”, îl chema printre ei pe textier, îi punea oaia în cârcă şi îi număra genuflexiunile: una, două, trei… până la douăzeci, răstimp în care vocalistul şi bateristul continuau cântecul întrerupt. La sfârşit, Saşa îl ajuta pe Vali să dea jos oaia şi îl îmbrăţişa, vârându-l cu nasul între cârlionţii cojocului, mirosind existenţialist a schimbare de paradigmă, în râsetele îngreţoşate ale sălii.

Astfel concepuseră Jeg Tzappeshlitzii momentul pastoral, care avusese un succes nesperat, primarul promiţându-le că vor fi cap de afiş la toate festivalurile organizate de municipalitate.

— Nu ştiu, dom’ primar, că următorii patru ani sunt plini ochi cu concerte. Turneu mondial… Viaţă de câine. Rugaţi-vă să prindeţi şi următorul mandat.

Pe urmă, veniră să-i felicite părinţii Manuelei. Domnul Petraşcu se îmbrăcase simplu, într-un costum verde cu vestă şi cravată, dar soţia lui purta ceva extravagant: o bluză din mătase vişinie, lungă şi largă, aducând a robă de judecător, mai ales din cauza lavalierei albe din satin. Norbert-Gabriel nu se putu abţine:

— Ia uite!… A venit Curtea Constituţională! Ce referendum mai invalidaţi de data asta?

Soţii Petraşcu râseră doar de gluma în sine, însă aveau să râdă mai copios în seara aceleiaşi zile, când Manuela şi Mike le povesteau întregul context cepto-băsescian. O invitaseră să doarmă la ei şi pe Mira, cu bărba-su, dar lanţul cauzal făcuse ca impresarul să nu se poată despărţi de formaţie, iar doctoriţa să nu se poată despărţi de impresar.

Valentin nu putea să doarmă. Îl luase aşa, cu tânjire… Titi se afla în spital, Ozi cam mârâise că nu fusese lăsat să-şi aducă propriul mixer, profitul nu fusese grozav… dar, până la urmă, publicul îi primise bine, atmosfera fusese frumoasă… Ba chiar cântăreţii recunoscuseră în sală lume sosită tocmai din Botoşani şi din Tulcea, dovadă că cine e fan adevărat vine şi din Erebus. Totuşi, Holloway nu avea stare: ba scotea agenda să mai scrie o strofă, ba bătea curtea hotelului în lung şi-n lat, ba îşi făcea de lucru pe la microbuz… (Nu mai veniseră cu autocarul, „că nu stăm mult, Empedocle — ia-ţi maximum o femeie cu tine!”) Da, da, fusese simpatic spectacolul, totuşi banii… În răstimpul ăsta, s-ar fi putut odihni trupa, că peste patru luni începe turneul mondial… „Eh, bine măcar că martorii se simţiră bine, iar publicul fu de nota zece — unii dintre ăştia, aşa cum veniră acum din Botoşani în Deva, la toamnă parcă-i văd trecând Nădlacul spre Budapesta, după noi.”

Hotelul era trainic, cu fundaţie din bolovani de râu. Fusese construit pe vremea lui Carol al II-lea, rezistase la două cutremure… Brazii, tuiele şi buxusul din curte sporeau răcoarea serii şi îi domoliră nervii textimpresarului, aducându-i aminte de paradisul verde ce înconjoară sanatoriul TBC de la Bolboci, din vârful dealului, şi făcându-l să înţeleagă de ce e bine ca spitalele să fie înconjurate de astfel de peisaje. Nici nu simţi când Veta se aşeză lângă el, în cămaşă de noapte şi în papuci, şi îşi aprinse o ţigară.

— Mai abţine-te şi tu, că…

Dar se întrerupse, văzând-o că-l privea dintr-o parte, stingherită.

— Ce păţişi?

Mira începu să râdă fâstâcit, pufăind evaziv.

— Nu-ţi spun, că râzi de mine.

— Nu râd, madam.

— Mai ţii tu minte visul cu Băsescu?

— Te pomeneşti că-l visaşi din nou.

— Nu, măi, dragă. Mai gândeşte-te.

— Oaaa… Să nu spui că…

— Ba da. Sinergia faptelor a devenit de aşa natură, încât l-am visat pe Iliescu.

— Pfuaaa! Să vezi ce-o să râdă ăştia mâine.

— Îmi închipui.

— Şi zi: ce făcea? Te purta prin meandrele concretului?

— Pe-aproape. Noi, în Cluj, făceam curăţenie generală şi mă trimisese mama la el, să ne împrumute un cleşte mare, de tăiat sârmă sau tablă — ceva pe-acolo. Era un ăla mare şi ruginit, dar numai Iliescu avea, din tot cartierul. Trebuia să cobor nişte trepte până într-o tranşee, iar tranşeea unea câteva buncăre… Cum apar în jocurile ălea ale voastre de război. Traversez eu primul buncăr — nimic. Al doilea — nimic. Următorul — la fel. Da’ ce să vezi, Lynxule: din buncăre, ieşeau necontenit oameni pe tărgi, acoperiţi cu foi de aluminiu, ca la arşi, şi mirosea a eteri. Substanţe anestezice. La un moment dat, cineva (posibil un brancardier), mi-a şoptit: „Ai grijă, că se fac experimente pe oameni”, dar eu am continuat să merg. Pe măsură ce mă apropiam de buncărul ăluia, mirosul devenea tot mai înţepător, aşa că m-a apucat durerea de cap şi m-am trezit.

— Doa-ha-haaamne fereşte şi apără! Mai ai să-i visezi pe Constantinescu şi pe Ceauşescu, şi tacâmul e complet. De interimari te scutesc.

— Şi pe Dej.

— Nu — Dej n-a fost de jure preşedintele României, ci secretarul-general al PMR. Dar, la o adică, n-ar strica nici el să-ţi apară fumând şi contemplând-o pe javra aia de Ana Pauker cum se zvârcoleşte în chinuri şi moare de cancer.

— Amin, textiere! pufăi Veta o cheie sol, ce stărui în aer câteva secunde.

Nişte luni mai târziu, le începea cel dintâi turneu mondial. Patru ani bătuţi pe muchie, patru torţe în acel donjon al rockului pământean ce avea să ţină primele pagini ale ziarelor până în ultima clipă. Veta n-a mai visat preşedinţi, ci şi-a reluat locul în sala de operaţii şi în laborator, printre bisturie şi eprubete, confirmând prestanţa titulaturii de pe cartea de vizită: „Dr. Mira-Elisabeta Cepta, medic primar, neurochirurgie, Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s