Bizarele morţi ale lui Sandu şi Gabi

Alexandru Skomorohin şi Norbert-Gabriel Clocotici au părăsit formaţia Jeg Tzappeshlitz în toamna anului 2038, să îşi vadă de familii. Fiecăruia îi născuse soţia câte trei copii: lui Sandu două fete şi un băiat, iar lui Gabi doi băieţi şi o fată, de parcă ar fi fost două terţine din „Divina Comedie”. Martorii se aşteptau ca taţii să se încuscrească (ba, pe undeva, chiar şi cei doi instrumentişti năzuiau la aşa ceva), însă n-a fost să fie. Cu toate acestea, era bine şi aşa, întrucât cele două ogrăzi se umpleau de  lume, spre bucuria bătrânilor.

Nu întâmplător am folosit cuvântul „ogrăzi”: la scurt timp după plecarea din trupă, Gabriel şi Alexandru au încercat să îşi facă un gheşeft, pentru că de acum copiii erau mărişori, mergeau toţi la şcoală, aşa că nu mai aveau vreme de pierdut. Îşi agonisiseră ceva bani din vremurile cu Jeg Tzappeshlitz, dar aceştia singuri nu le-ar fi ajuns decât pentru patru, maximum cinci ani de trai pe vătrai. Aşa că îşi deschiseseră o farmacie. Doi ani mai târziu, cei doi conservatorişti puneau frână pe călcâie taman pe buza prăpastiei şi închideau apoteca exact cu două luni înainte de a fi obligaţi să declare falimentul. N-au trecut trei ani, că muzicienii au şi fost văzuţi din nou dând din colţ în colţ. Nu mai ştiau de ce să se ţină cu mâinile: unul de cap, altul de inimă; unul de gât, celălalt de stomac.

Azi c-o farmacie, mâine c-o librărie, poimâine cu un magazin de haine şi pantofi, răspoimâine cu o şaormerie şi uite aşa au trecut anii ’40, ca un limax pe gura unui beci, iar cei doi vecini s-au pomenit mai bogaţi cu două palme ş-un şut în fund. Norbert a încercat o autoironie, începând să cânte: „Pentru cine am muncit toată viaţa mea?”, dar Aleksandr Dmitrievici i-a tăiat-o, amărât: „Las-mă, blea, că-s zaibit di tătă huineala şeasta.” Noroc cu drepturile de autor şi cu Atheneul, unde se reangajaseră, că, altminteri… Şi toate astea pentru ce? Doar ca să le fie copiilor cu trei-patru grade mai cald sub tălpi. Ai bătrâni aveau gânduri mari, se umflase păsatu-n ei: construiseră ditamai vila simetrică (impropriu denumită „duplex”), să aibă fiecare tot familionul lângă el la bătrâneţe, să fie un nou neam al Şoimăreştilor, o nouă familie Buddenbrook… Inima le cam începea să coboare în stomac către jumătatea anilor ’50, văzând că fiecărei familii îi rămăsese acasă un singur copil, ceilalţi luând drumul facultăţilor din străinătate… până într-o zi, când Sandu a plesnit cu palma în masă:

— Brat, de-am’, eu nu mai stau s’ mă mocoşăsc, s-umblu de-a chelea dorului! Io-s om de acţiune, înţălesu-m-ai? Plec la ţară!

Şi dus a fost. Duşi au fost, de fapt, fiindcă fiecare era umbră pentru celălalt. Dar unde să se ducă? Gabi de mult nu mai avea pe nimeni în Valea Timocului, iar Sandu renunţase la orice drept de succesiune în Basarabia.

— Hai, vere, în Vrancea, să mai dea câte-o undă de existenţialism în noi, să simţim că trăim!

Şi în Vrancea i-au prins anii ’60. Cu toţi copiii lângă ei de data asta, chiar dacă după îndelungi tensiuni arteriale şi secreţii biliare. Farmacia, visul lor suprem, care nu prinsese rădăcini în Bucureşti, o vedeau, în sfârşit, sticlind aici, în comună.

— Bhăăă… Băî… Bueeei… În pampas călărim catâri! făcea Norbert-Gabriel, rupt de beat şi lăţit de fericire în mijlocul bătăturii, înotând în praful verii presărat cu găinaţuri.

Un căţel negru şi flocos veni să îl amuşine, dar începu să-l latre, contrariat de veselia fostului tobar.

— Hai sus, Gavril Stepanovici, încercă Sandu să-l scoale.

— Nici un Gavril Stepanovici!

Se scursese perioada nevralgică de trei ani, maximul vieţii unei tejghele de-ale lor din Bucureşti, lăsaseră să se scurgă şi cel de-al patrulea an, doar ca să fie siguri, iar acum cincinalul era udat din plin.

Şi au  trecut doi ani…

Anul 2063 s-a dovedit crâncen pentru martorii din Timişoara: în ianuarie, pleca dintre ei Costi Corniţescu ca o perdea subţire ce îşi flutură topirea în lumina soarelui de apus. Da, el chiar a plecat, simplu, fără obişnuitul patetism: şi-a anunţat apropiaţii printr-un mesaj pe Internet:

Dragilor,

Eu mă retrag din viaţa publică şi chiar din cea a voastră, a prietenilor. Am trăit nişte ani exasperant de frumoşi, dar motive personale mă cheamă spre o cunoaştere  de sine mai bună. Vă rog, nu mă căutaţi — vă voi căuta eu când va fi timpul.

Dar timpul, monstruosul citric, citostatic pentru trufii, a reuşit să se mai stoarcă doar de şaizeci de picături. La finalul celor două luni, soţia şi cei patru copii primeau o scrisoare întocmită chiar de chitarist, prin care îi ruga a cinsti cum se cuvine mâna care avusese grijă de el până în ultimul moment şi care le aducea acum documentul.

Pe urmă, s-a dus Edi Cotoară, prins într-o groaznică bulboană a Dunării celui din urmă teribilism. A fost ceva satanic, avea să povestească Ozi Popescu: la spiritism, mortul îi descria în amănunt urletele şi culorile percepute sub apă în ultimele secunde, sinteză a tuturor coşmarurilor celor 71 de ani trăiţi.

Ultimii prapuri la Timişoara au fluturat pentru Mircea Chelu. „Alergie la coriandru.” Atât spunea Nicole Bergman, baterista lor de o viaţă, apoi îşi pleca ochii, căci se nimerise prin preajmă în ultimele momente ale chitaristului şi îi cunoscuse dureros de bine toate chinurile: asfixie, şoc anafilactic, bolnavul efectiv îşi zgâria pielea gâtului, să poată respira… A venit Salvarea, însă prea târziu. Nu erau lucruri de povestit.

Gabi şi Saşa au luat parte la toate cele trei înmormântări, dar după aceea, o dată cu ultimele pâlpâiri ale lumânărilor aprinse pentru sufeletele celor duşi, instrumentiştii şi-au reluat treburile. În 2063, comuna vrânceană duduia: membrii numerosului clan Clocotici-Skomorohin (cu atât mai numeros cu cât copiii nu se căsătoriseră între ei) izbutiseră să renoveze şcoala generală, aducând şi aducându-se ei înşişi profesori, construiseră, de bine-de rău, un dispensar cu douăzeci de paturi şi două ambulanţe şi îl ajutau pe preot să le reaprindă oamenilor dragostea şi frica de Dumnezeu, pornind chiar de la odraslele acestora aflate la azbuche.

Cea dintâi zăpadă căzuse devreme în acel an — la Sfântul Dumitru, copiii comunei deja se dădeau cu sania pe dealuri. Sergiu Boşoiu, bassistul trupei Black Code din timpurile craiovene, dar şi timişorene (cu întrerupere de un deceniu şi jumătate, anii lui Radu Madagan), Sergiu, poreclit „Scroţianul”, din cauza indecentelor sale calambururi, se afla în noiembrie 2063 în comuna vrânceană unde se stabiliseră cei doi conservatorişti ai formaţiei Jeg Tzappeshlitz. Era cu soţia în drum spre munţi şi se gândise să facă un ocol pentru o vizită neanunţată la cei doi gospodari, să vadă cum o mai duc. Îi ştia din vremea când, plecat din Black Code, colaborase cu diverşi muzicieni la multe şi mărunte proiecte. Nu îi mai văzuse de vreo cinci ani, de când luase sfârşit turneul mondial de adio al „tarafului” timişorean.

Soţii Boşoiu se cazaseră la nişte ţărani luaţi pe nepregătite, dar destul de onoraţi să fie gazde, dat fiind faptul că oricine trecea prin localitate trăgea la Clocotici sau la Skomorohin, situaţi pe drumul principal al aşezării. Sergiu mersese la magazin, să cumpere nişte pâine şi ceva băutură, însă tândăleala, binecunoscuta lui tândăleală îl trase de mânecă spre limbile oamenilor, iscodind cum veniseră cei doi roacheri în sat, cum le mergea, ce soi de oameni erau, în ce fel puseseră lucrurile pe picioare… Până la închiderea cârciumii, nu fu chip să se ridice de pe scaun, oricâte telefoane i-ar fi dat nevastă-sa.

Se apropia de miezul nopţii („de endocardul nopţii”, vorba lui Alex Brânzan), când Sergiu zorea spre casa gazdelor prin zăpada bătătorită a drumului de linie. Bassistul nu era vreun sumbru, cu atât mai puţin vreun superstiţios, dar, nu ştiu cum, prin uşoara ceaţă a acelei nopţi, becurile stâlpilor, cu apărătoarele lor ciudate, îi aduseră o clipă aminte de nişte soldaţi din Primul Război Mondial care, palizi şi cu ochii măriţi de groază, ar fi descris monstruozitatea Verdunului, cu atât mai mare cu cât erau ţintuiţi mai mult în tranşee. Palizi sau poate chiar morţi de-a binelea, „întorşi acasă cum se-ntorc strigoii acelora ce nu mai vin cu paşii”, îşi aminti Sergiu de un citat din poezia „Întoarcerea lui Ulise” de Radu Gyr, poet cu care făcuse cunoştinţă în urma uneia dintre conferinţele de la Sarmizegetusa ale părintelui Remus Manoilă.

— Eh… Un prefăcut şi ăla. Un avid de putere. Un băiat bun al Domnului cu ochii-n punga omului, bolborosi Sergiu despre blondul sacerdot.

La un moment dat, i se păru că prinde cu coada ochiului stâng o siluetă lungă şi subţire, învelită într-o pelerină neagră, mergând în ritm cu el, dar mai încolo, la cinci-şase paşi, pe lângă garduri. Dădu să meargă mai repede, însă năluca grăbi şi ea pasul. Dacă văzu aşa, se lăsă pe tânjală; arătarea încetini, la rându-i. La următorul stâlp, îşi întoarse puţin capul înspre ceea ce credea el a fi o vedenie: era o femeie neobişnuit de înaltă şi pe măsură de slabă, dar ce îl izbi pe bassist fu nemaipomenita ei urâţenie. Nu se simţi în stare să o privească mai mult de două secunde şi, ca atare, nu îşi putu da seama dacă femeia era palidă sau doar aşa apărea sub lumina electrică. Oricum, părul cărunt îi cădea nepieptănat pe umeri şi pe piept, astfel încât nu se putea desluşi dacă în mâna stângă ducea o simplă bâtă, un toiag, o mătură sau mai ştiu eu ce altă unealtă.

Boşoiu începu să meargă mai repede şi deschise gura să fluiere, spre a-i mai trece de urât. Nu se auzi nimic, chiar dacă în jur nu bătea vântul. Scârţ, scârţ… Bine măcar că paşii i se auzeau pe zăpadă. Încetini mult, dornic să prindă şi sunetul tălpilor tovarăşei de drum. Abia se auzea, ca şi când femeia ar fi purtat cipici. Vru să-i vadă urmele pe omăt. Întoarse capul în urmă, însă prin dreapta, să nu mai dea ochii cu ea. Nu se vedea nimic. Dealtfel, ce să se vadă? Erau întuneric şi ceaţă.

Îşi luă inima-n dinţi, fără să se oprească:

— Bună seara, dadă! (Nu ştia apelativul în zonă, aşa că i se adresa ca la el, în Oltenia.)

Nu îşi auzi nici un cuvânt. „Mă, ce-o fi asta?” Încercă mai tare:

— Săru’ mâna, muică!

Nimic. Nici un sunet. Sergiu abia acum îşi dădu seama că dinţii îi clănţăneau, compensând lipsa glasului prin sunetul lor, deşi bassistul nu era îmbrăcat subţire. Parcă şi genunchii începuseră să îl cam lase, cu toate că îşi vedea bine picioarele mişcându-i-se, punând o talpă înaintea celeilalte. Îi veni în minte aşa-numita „cameră surdă” a Facultăţii de Mecanică din Iaşi, construită în 1982 şi având pereţii căptuşiţi cu material fonoizolant, care anulau orice ecou, astfel încât, dacă stăteai acolo mai mult de trei minute, te apucau ameţelile, halucinaţiile şi, în cele din urmă, leşinul. Acolo îşi filmaseră ei reacţiile la tăcerea aceea îngrozitoare, apoi adunaseră imaginile într-un videoclip bun, premiat, ceea ce îl îndreptăţise pe Costi să îi râdă în nas lui Ion: „Vezi, mă? Voi sunteţi în stare de aşa ceva?”

Dar acum nu mai trăiau nici Costi, nici Ion, şi nici drumul nu părea să se mai termine. Sergiu făcu ultima încercare, accentuând deznădăjduit prima silabă:

— Alooo!

Tot în zadar. Muţenie. Întoarse capul spre stânga, atât cât îi permise gâtul înţepenit, dar claia de păr îi acoperea acum arătării aproape tot profilul.

Muzicianul simţi că înnebuneşte şi poate chiar ar fi înnebunit de-a binelea dacă nu ar fi recunoscut la dreapta uliţa pe care trebuia să o apuce spre curtea gazdei. Năluca îşi continuă drumul înainte, pe şosea. Nici nu observă Boşoiu când ajunse în odaia lor, că se şi prăvăli pe un scaun:

— Marina, dă-mi o cană cu apă, că mor… mai putu el să articuleze către soţia îngrozită de paloarea lui.

Vru să-l întrebe cât băuse, dar ochii acestuia ieşiţi din orbite o descurajară. Îi povesti femeii toată tărăşenia.

— Stai liniştit şi culcă-te, că nu fu nimic.

Îl înveli cu plapuma şi-i făcu un pic de frecţie cu spirt pe la tâmple. Cu greu reuşiră să adoarmă.

A doua zi, fură treziţi de scârţâitul unor paşi pe duşumeaua tindei. Parcă se auzea şi o maşină? Da: portiere închise. Soţii Boşoiu se îmbrăcară şi ieşiră.

— Bună dimineaţa. Ia… Ce s-a-ntâmplat? întrebă Marina, văzându-l pe ţăran cu o coroană de flori, în timp ce femeia lui, cernită, ţinea nişte lumânări şi câteva flori.

Murise Sandu Skomorohin. În somn, discret, nimeni nu simţise… ca durerea mocnită a întregii istorii a Basarabiei.

— Să ştii tu că aia de-azi-noapte era moartea lui Sandu şi la el se ducea, zise Marina în drum spre priveghi.

Un an mai târziu, cei doi erau invitaţi de Revelion la familia Clocotici. Gabi voia să mai uite de singurătatea ce îi auia în urechi de când se prăpădise Alexandru. Dintre muzicienii ambelor trupe, câţi mai trăiau, reuşise să dea numai de Sergiu şi de Nicole. Nu ştia câţi ani mai avea de trăit, aşa că măcar 2065 să îi mai aducă laolaltă pe supravieţuitori.

Oaspeţii sosiră încă de pe 29 decembrie, să dea o mână de ajutor la pregătiri, aşa că avură timp să povestească de la Moş Adam şi chiar să îl sune pe Mihai Bercea în Sicilia, să îi ureze ce se urează.

Treburile le mergeau în continuare gazdelor, deşi nu mai era figura roşie şi cârnă, de Ilie Ilaşcu vesel, a lui Sandu, cu glas piţigăiat şi rârâit, care, colac peste pupăză, mai şi avea accent basarabean, ceea ce te împiedica să îl iei în serios, până te pomeneai c-un pumn în ochi.

— Hahaha, da, să ştii c-aşa e. Bietul Sandu…

„Tic, tic, tic”, făcea micul ceas de masă.

— Zece… Nouă… Opt… Şapte…

Treizeci de glasuri numărau în cor secundele rămase până la 2065.

— Ura!!! La mulţi ani!

Poc! Ţsss… Cling-clang. Ţoc-ţoc.

Cele două familii-gazdă scoaseră pirotehnicele: un morman de petarde şi rachete.

— Victoraş, ia de la tataie şi dă tu primul, că eşti cel mai mic!

Copilul nu aşteptă a doua invitaţie, dând tonul unui haos întreg.

Paranghelia ţinu până a doua zi noaptea. Pe 2 ianuarie, pe la prânz, musafirii se pregăteau să plece. În faţa maşinilor încărcate, Gabriel scoase o petardă din buzunar:

— Uite, domn’e: să nu zică ăştia micii că nu vă petrec cum trebuie.

Dar exact în clipa când o aprinse, duse degetul la gât şi nu mai putu rosti decât atât:

— Charles de Gaulle.

Apoi căzu lat, cu faţa exact în explozia petardei.

Trei zile mai târziu, în faţa ultimelor lopeţi de pământ, Nicole îi şoptea fostului coleg de trupă:

— Ca o explozie (de tobe) i-a fost viaţa, ca o explozie (de vas sanguin) îi fu moartea. Tot la gât, la fel ca generalului Charles de Gaulle.

— Chiar că. Dar ştii ce e şi mai ciudat? Că data trecută tot moartea cuiva m-a obligat să zăbovesc.

— Vezi, Sergiu? Satul românesc te trage de mânecă în cele mai neaşteptate chipuri.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s