Cum era să-l ucidă Sandu pe Titi

Cândva prin toamna anului 2058, Ion şi Mishu destupau prima sticlă cu vin din acea recoltă, la patru ani de la moartea lui Vali, şi îşi aminteau de evenimente petrecute cu patruzeci de ani în urmă, când, proaspăt mutat în Cluj-Napoca împreună cu ceilalţi doi martori fundamentali, impresarul formaţiei o cunoscuse pe aceea care izbutise a-l priponi vreme de treizeci şi şase de ani. Tot atunci, clăparul şi vocalistul îşi aduseseră aminte, în treacăt, de, cronologic, al doilea lor inginer de lumini: Empedocle „Titi” Titirez, care, uneori, pe afişe sau pe DVD-uri, se semna „Entalpen Turumbellcea”. Noxu’ şi Printzu’ nu l-au avut prea mult la inimă pe Empedocle, deşi niciodată n-au putut preciza de ce. Să fi fost din cauză că dr. Emilia Zugschnauze a fost, la un moment dat, pe punctul de a fugi cu luministul, ceva, adică, mai serios decât pasagera atracţie dintre ea şi Valentin, din vara anului 2027? Poate Ion să fi găsit acest pretext pentru a-şi explica stinghereala faţă de Titirez, deşi aşa ceva nu părea să îl privească. Sau mai ştii? Se temea ca nu cumva istoria dintre cei doi matematicieni să se repete între Turumbellcea şi neastâmpărata Castelă? Cert e că nimeni n-a stat de vorbă cu Clapeş pe tema asta, iar vaga antipatie a continuat să băltească cel puţin unilateral, căci inginerul de lumini niciodată nu a ieşit din amabilitatea lui discretă, nici măcar după întâmplarea cu Emilia, în urma căreia a fost deportat, vreme de un an, la Timişoara, cu un: „Na-ţi-l, Nelule — spală-te cu el pe cap!” Ar fi fost doi ani ori poate chiar trei, dar Psihedelicul, după ce s-a asigurat că Mishu nu îi poartă pică surghiunitului, s-a ţinut de capul lui Titi până ce l-a adus înapoi. Însă Printzul nu avea de ce să îi poarte pică inginerului, cu toate că făcuse  o lună pe bosumflatul, de ochii lumii: în sinea lui, curvarul de Bercea se bucura, jubila chiar că nevastă-sa era confirmată în calitatea ei de femeie atrăgătoare şi, în ultimă instanţă, în calitatea ei de femeie, după ce în ultima vreme vocalistul ajunsese să creadă că doctorul „în meduze şi-n ipotenuze” era doar un robot foarte, foarte bine construit. Emilia îl însoţea, ca mai înainte, în concerte, dar acum, după plecarea „chinezului” Empedocle, lui Alexandru Skomorohin i se păruse că vede într-un bagaj al lui Mihai vechiul şi binecunoscutul echipament de bondage al acestuia, ca o confirmare a dragostei mishutheprinciare pentru nemţoaică. Dar nu era treaba basarabeanului.

Treaba lui Sandu cu Titi fusese şi lăsase urme până în 2029, spre sfârşitul turneului de  promovare a „Deprinderilor”, când cei doi şi-au dat seama că existase o forţă mai presus de ei, Arta, care îi ţinuse legaţi, fără ca ei să observe, în toţi cei şase ani (2021-2027) de muncă, muncă efectivă, de multe ori de salahori, la trilogia „Construind imperiul: aprinderi, cuprinderi şi deprinderi”. Astfel că, înainte cu vreo zece minute de începerea unuia dintre ultimele concerte ale turneului, Alexandru s-a apropiat de pupitrul lui Entalpen:

— Măi, TIti, să ştii că mie-mi pare rău că ne-am făcut atâtea  măgării şi îţi cer iertare.

— Domnule, i-a răspuns Chinezu’ cu vocea lui egală, mai uniformă în intonaţie decât cea a lui Ozi (Popescu mai avea ceva momente când binevoia să se arate încântat, nici măcar entuziasmat, de vreun SF), domnule, ştii cum stă treaba? Eu, în profundul meu antiumanism, preţuiesc oamenii prin prisma următorului scenariu: presupunând că, într-un moment sau altul al vieţii ăşteia bicisnice, spre a-mi vărsa năduful, aş fi în măsură să strivesc oameni sub cizmă după bunul plac, traiectoria tălpii mi-ar fi oprită  datorită unui moment, măcar unuia singur din viaţa câte unui biped, care să mă mişte, fiindcă de zguduit ar fi mai greu. Iar tu, voi toţi, dealtfel, aţi reuşit să vă transcendeţi condiţia de găină fără cap. Ai văzut-o cum aleargă prin curte, cu sângele şiroind din gaura gâtului? Delicios de burlesc! Revin: prin compoziţiile şi, mai ales, prin execuţiile tale, m-ai ajutat să fac abstracţie de tine ca om.

Iminentul dos de palmă peste gura lui Titirez s-a transformat într-o îmbrăţişare tovărăşească, amintind de cele dintre un preşedinte sovietic şi secretarul PCUS dintr-o republică oarecare a URSS.

Asta era marea bubă cu Sandu: să nu-i fi zis că era rus. Da, îl chema Skomorohin, dar lumea oficială a acelor ani tot mai privea cu ochi răi memoria încă nereabilitată a lotului Antonescu, iar familiei sub alt nume decât cel iniţial, Alexianu, nu îi venea să fiinţeze în acte. Da, crescuse cincisprezece ani în Republica Moldova a anilor ’90, bântuită de violenţe între clanuri şi de visuri de îmbogăţire rapidă, repetând, în mic, realităţile Federaţiei Ruse despre care atât de exact cânta Mihail Krug, el însuşi un interlop ucis de o bandă rivală, da, da, da, toate astea erau adevărate, dar Saşa, ca, dealtfel, întreaga sa familie, fusese şi rămânea român.

Problema glumelor etnice l-a urmărit pe Alexandru până la începutul anilor ’30, când consacrarea internaţională a formaţiei, datorită trilogiei „Construind imperiul”, avea să îi aducă o fericire aproape plutitoare, ce nu mai avusese decât în 2016, când România îi aplauda pentru „Antonel de Bontonel”. Dar, până atunci, sărea în sus la orice aluzie că ar fi fost rus. De-asta a şi păţit Titi ce-a păţit în Bucureştii anului 2019.

Lansaseră, cu aproape un an în urmă, „Manole, zorile se varsă”, iar acum stăteau şi beau în apartamentul lui Bogdan „Ozi” Popescu, inginerul de sunet. Mira-Elisabeta Cepta se remorcase tocmai din Cluj, iar din Bucureşti venise Aurina, prietena lui Sandu, studentă la Geografie „în fază terminală, la fel ca prenumele ei”, după cum o etichetase Valentin în contumacie, făcând poştă purceaua de Bucegi şi râgâind elocvent. Aleksandr Dmitrievici stătea cam mohorât: Veta promisese că aduce nişte pălincă, dar o uitase acasă, chitaristul fiind nevoit a se mulţumi cu nişte votcă ordinară din comerţ, iar iritarea ameninţa să i se transmită bateristului Gabriel Clocotici, dat fiind că cei doi erau aproape siamezi. Medicinista, simţindu-se cu musca pe căciulă, îi servise pe toţi fumătorii cu trabucuri de-ale ei, deşi cu inima strânsă. Saşa Skomorohin fuma, bea, şi încerca să uite suspiciunile de necredinţă legate de Aurina. Cele două fete se trăseseră una lângă cealaltă, „să îşi înece în bârfă condiţia de femeie”, după cum îl auzise viitoarea dr. Cepta pe Mishu, cu câteva luni în urmă, fapt pentru care stătuse bosumflată o zi întreagă, dar nu pe Printz, ci pe Psihedelic, „pentru că numai tu îi puteai băga în cap aşa ceva”.

Discuţia Jeg Tzappeshlitzilor cam lâncezea: toţi aveau idei destul de bune, însă răzleţe, or „Antonel de Bontonel” le deschisese gustul pentru albumele-concept. Deodată, doi ochi negri clujeni ce păreau somnoroşi atraseră privirile spre ei:

— Auziţi? Nu mai bine faceţi voi ceva în memoria lui Dostoievski? Peste doi ani, îi bicentenarul şi no…

— Ce Dostoievski? Mă laşi cu telenovelistul ăla? Una-două, o dă înainte cu gura lumii, cu saloane, afaceri de familie şi fete de pension nescoase în lume care visează la prinţi epileptici.

Vorbise gagica lui Sandu.

Brusc, o pereche de pantofi numărul 46 ajunse în faţa ei, tăind cu paşi mari camera, iar o mână o apucă de guler şi literalmente o aruncă pe uşă afară:

— Ieşi, în gâtu’ mă-tii, afară! tună Skomorohin, acoperind prăvălirea fetei pe gresia palierului prin pocnetul uşii în urma ei.

Aurina ar fi îndrăznit să ciocănească spăşit la uşă dacă una dintre primele puneri în temă din partea lui Romi nu ar fi fost în legătură cu o fostă prietenă a lui Saşa, care, de la o palmă dată în glumă chitaristului, mâncase o lună întreagă numai pe o parte, iar Mishu, ca stomatolog, făcuse bani frumoşi.

Martorii înlemniră. Veta rămase cu gura căscată, neobservând scrumul de la trabuc care îi cădea pe blugi. Vali îşi frecă tâmplele cu fruntea în jos, netezindu-şi apoi părul, cum făcea totdeauna când era vorba să pună capăt unei situaţii stânjenitoare, dar gheaţa o sparse abia Empedocle Titirez:

— Domnule, după câte văd, eşti un adevărat rusnac.

Dar nu apucă bine să îşi termine vorba, că o lopată de mână i se înfipse în gât:

— O singură dată să mai spui despre mine că sunt rusnac şi… Aaa! Băga-mi-aş picioarele!

Totuşi, nu despre ambele picioare era vorba, ci numai despre cel drept, cu genunchiul faultat cu nişte zile în urmă la fotbal.

Ce păţise acum Alexandru? Empedocle era aşezat într-un colţ al camerei, iar basarabeanul, venind spre el, îl cam drapase cu spinarea, astfel că numai Ion putuse să vadă momentul: Skomorohin se năpustise asupra lui Titirez, îi înfipsese degetele în gât, iar matematicianul, amintindu-şi, în ultima clipă, că stătea pe un fotoliu extensibil cu balans, procedase ca atare: se lăsase pe spate, trăgând de clapeta laterală, iar platforma pentru întins picioarele sărise drept în genunchii atacatorului.

— Aaau! Fir-ar al dracului să fie! îşi freca Saşa genunchiul. De-asta, mă? De-asta au făcut străbunicu-meu şi fratele lui şapte ani de Gulag, refuzând să intre în divizia de trădători „Tudor Vladimirescu” şi în cealaltă, „Horia, Cloşca şi Crişan”, avându-l ca politruc pe Valter Roman, tatăl porcului ăluia de Petre Roman, cel cu industria românească bună de aruncat la fier vechi? De-asta au stat bunicii zece ani ascunşi în Deltă, la tăiat de stuf? De-asta a luptat tata-n ’92 la Nistru pe katiuşă împotriva ruşilor? Ca să mă faci tu acum „rusnac”? Nu merită, mă! Nu merită România asta nici o unire! Nici chiar cu Transilvania! dădu el din mână cu lacrimi de ciudă în glas, şchiopătând spre haină şi servietă, apoi către uşă, în ciuda protestelor martorilor şi a rugăminţilor lui Vali, Ion şi Mike, care săriseră după el. Când cei trei se întoarseră, Gabi Clocotici era şi el echipat, scuzându-se că trebuie să îşi îmbuneze vecinul şi fostul coleg de Conservator.

Oricui, în afară de Titi şi de Ozi, i-ar fi îngheţat sângele în vine în cele câteva secunde de asalt, văzând lucirea din ochii lui Sandu. Trei zile mai târziu, Entalpen Turumbellcea era trimis cu primul tren la Timişoara, unde Black Code-ul lui Costi şi Mircea avea să îi dea de lucru, iar Valentin Busuioc venea la Alexandru Skomorohin cu pipa păcii: un text emoţionant de pus pe muzică despre suferinţele românilor de pe malul stâng al Nistrului, un fel de „Basarabia pe cruce”. Sandu s-a îmbunat şi le-a explicat martorilor clipa aceea de demonism nonverbal:

— Am un sfat prietenesc pentru Titi: să fie niţel mai prudent în ceea ce le zice oamenilor, pentru că eu sunt înţelegător, însă cu altcineva ar putea avea probleme mai mari. Poate să-şi bage în fund acest sfat (şi, în prima fază, sigur aşa va face), dar va veni o vreme când o să-şi amintească de el. La mine, întotdeauna are să găsească o mână întinsă, pentru că mă ştie — nu sunt rău, decât dacă s-ar întâmpla nu ştiu ce, dar sper să nu se întâmple, aşa că pe viitor să aibă grijă cum vorbeşte cu basarabenii. Suntem noi buni, dar avem momente când pune stăpânire pe noi o furie rece, tăcută, calculată, de maniac. Voi n-o ştiţi — e rusească. Dacă n-ar fi fost platforma aia a fotoliului, îi înfloream făţăul. E interesant că durează puţin. De-aia ruşii se desfigurează reciproc, iar apoi se iau în braţe şi se pupă. În modul ăsta se explică. Am crescut într-un mediu mult mai dur decât voi. Am luat de multe ori la bot, dar am şi dat. Trebuie să te naşti în fosta URSS ca să înţelegi cu adevărat. De-aia de exemplu n-o să îl duşmănesc constant, sau ceva, dar dacă la un moment dat, voi mai intra din nou în starea aia, pentru vreo 15 secunde nu voi fi responsabil de faptele mele. Gabi ştie: am fost pe punctul… Bine că m-am abţinut. Odată, i-am dat un pumn după cap, care l-a năucit pentru câteva clipe. M-am speriat zdravăn atunci — mi-a zis că i s-a făcut negru în faţa ochilor.

— Doamne, feri… De la ce pornise?

— De la o tâmpenie: o simplă hârjoneală în care el a exagerat cu împinsul: m-a împins cu toate kilele lui şi m-am lovit, şi Gabi e puternic fizic, mai puternic decât mine; chiar dacă părem egali, fiindcă eu sunt mai rezistent la efort.

— Păi, înseamnă că nu i-ai dat prea tare după ceafă, de nu şi-a pierdut cunoştinţa.

— Nu ştiu cum i-am dat; ştiu că am intrat în acea stare în momentul ăla. I-am dat în aşa fel încât nu s-a mai mişcat câteva clipe. Pur şi simplu n-a mai făcut nici o mişcare. După aia, mi-a zis că e ca şi când ar fi fost deconectat.

— Înseamnă că i-ai blocat fluxul sangvin.

— Da, Mira — se poate. Odată, mi s-a întâmplat la fel într-a cincea: l-am lovit pe un coleg de clasă în plexul solar de câteva ori, a căzut şi a început să se asfixieze. Şi-a revenit singur, două minute mai târziu, dar am tras o sperietură straşnică. Totuşi, de atunci am învăţat să mă controlez, dar Empedocle fusese picătura ce umpluse paharul — ştii doar contextul.

Astfel s-a încheiat povestea cu Aurina, cea aflată „în fază terminală la Geografie, la fel ca propriul prenume”. După asta, Sandu s-a combinat cu o liceancă:

— E mică, dar măcar ştiu că-i neatinsă de gărgăuni — pot s-o şcolesc eu cum vreau.

— Câţi ani are, Sandule, gagică-ta?

— Cinşpe.

— Cât sentinţa.

— Bine că eşti tu deştept, Romi!

— Bă, dacă vrei să-ţi deschizi grădiniţă, să-mi spui, ca să te-ajut cu actele! În caz că  vrei să ţi le faci singur, să ştii că încep cu: „Subsemnatul, Skomorohin Alexandru, declar pe proprie răspundere în faţa organelor de Poliţie”…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s