Sandu Skomorohin (începuturi)

[Se pronunţă: Skomoróhin.]

— O să fim bătrâni, iar toată coaja oului copilăriei noastre va fi fost de mult spartă… Până şi războiul din Transnistria va fi atât de îndepărtat, încât nu va suna decât ca un basm (e drept, unul care începe cu: „Au fost odată nişte gloanţe şi nişte tancuri şi nişte imense lăcomii ruseşti”, dar asta este partea a doua)… Au să fie, deci, toate acestea departe, departe, iar noi vom fi în toiege, dar tot ne vom aminti de ziua aceasta cu un înveliş dintr-o bucată, când lumea şi-a încetat, cel puţin pentru noi, toate spasmele şi s-a îmbrăţişat singură, ca un copil pus la colţ care încearcă să se consoleze.

Aşa vorbea Alexandru Skomorohin, chitarist armonie în formaţia Jeg Tzappeshlitz, în acea dimineaţă sintactică de septembrie 2030, mângâind umărul mult mai tinerei lui soţii, după ce aceasta îl anunţase că este gravidă, iar acum ea privea răsăritul „ca o tentaţie a minorului în plin asalt mozartian de la major”, vorba lui Remus Manoilă. Războiul dintre India şi Pakistan se apropia, încet-încet, de armistiţiu.

Pe Sandu (Saşa la el acasă, dincolo de Prut) îl ştia lumea martoricească datorită atât numărului mare de instrumente la care putea să cânte (de la chitară armonie până la acordeon), cât şi discrepanţei dintre statura lui urieşească (iniţial, doar musculoasă, dar apoi şi lipidică) şi viteza la sprint. Pasămite tatăl lui fusese campion al URSS-ului în anii ’70 şi ’80, dar acest lucru nu ar fi fost posibil dacă familia nu şi-ar fi schimbat numele imediat după 23 august, trecând graniţa în zbuciumata Românie, trădată de nimeni altcineva decât propriul rege. Ei se numeau iniţial Alexianu şi, după cum aţi ghicit, erau rude ale guvernatorului Transnistriei, Gheorghe Alexianu, executat pe 1 iunie 1946 în lotul Ion Antonescu. Cei opt ani petrecuţi în Deltă, la tăiat de stuf şi la pescuit, i-au ajutat să îşi facă pierdută urma, familia întorcându-se pe la mijlocul anilor ’50, încurajaţi de discursul hruşciovist de condamnare a crimelor lui Stalin. Atunci avea să se nască tatăl lui Saşa, în împrejurări la fel de bizare ca, mai târziu, propriul fiu.

*

Dincolo de astfel de momente de tandreţe, rare, Sandu reuşise o unire personală: îl ştiau secţiile de poliţie atât ale României, cât şi ale Republicii Moldova ca pe un cal breaz: amenzi peste amenzi, dosar penal, ba, la un moment dat, chiar şi câţiva ani cu suspendare, care şi-ar fi putut foarte bine pierde atributul substantival prepoziţional dacă pe chitarist nu l-ar fi apărat Dora Manoilă, dar chiar şi ea după nişte insistenţe ale Psihedelicului.

— Ştii ce ţi-ar trebui, Valentine? Să-l las aşa, să ia cu executare, că destul l-am văzut ţinând prima pagină a tabloidelor; plus că s-au găsit câteva televiziuni care să facă asocierea între voi şi noi — eu şi Remus.

— Păi, tocmai — nu-ţi dai seama? Ar fi un PR excelent pentru voi: „Soţia preotului nu îşi uită aproapele”, a desfăşurat Vali în aer un titlu imaginar de ştire.

— Eeei, iaca… bine. Dacă spui tu…

Prin asta, deci, se făcea remarcat Saşa Skomorohin, în afară de dogoritorul talent ca instrumentist şi de rarele, dar maiestuoasele compoziţii: prin beţii, scandaluri, bătăi şi chiar câteva cazuri de exhibiţionism. Prin 2040 şi ceva, la câţiva ani de la plecarea lui Sandu şi a lui Gabi, impresarul avea să facă o socoteală sumară şi să înghită în sec, privind pe hubloul avionului formaţiei, pilotat de Mike: banii daţi pe amenzi ar fi putut grăbi cu un an cumpărarea aparatului.

În ciuda acestor isprăvi, la prima vedere, Alexandru nu provoca decât zâmbete condescendente până la infantilizare: deşi înalt şi bine legat, avea o faţă rotundă şi mereu roşie, ca şi cum ar fi fost un preot de ţară mereu ruşinat de câte ceva. Impresia se dovedea adevărată: Sandu era un mare timid, iar asta o întăreau mâinile, cu care chitaristul nu ştia ce să facă atunci când nu cânta, drept pentru care le ţinea când prea lipite de trup, când frământându-se. Încercase fumatul, numai să le ştie ocupate, dar mai mult de o ţigară pe zi nu reuşise să-şi bage în deprindere.

Cea dintâi impresie, după cum spuneam, era cea de preot rural: înalt, roşu (nu atât de la sfială, cât de la natură), cu părul tuns scurt, fără a încerca să ascundă cele două mari chelii laterale, timiditatea lui Skomorohin ajungea până în albul ochilor: nici ei nu prea aveau prezenţă de spirit, încercând parcă să iasă cât mai repede prin culise din faţa scenei. Când îl vedeai întâia dată şi, mai ales, îl auzeai, cu vocea aceea moale, făcută parcă numai să recite din Grigore Vieru şi din Petru Zadnipru, îţi venea să îl mângâi pe cap şi să-l întrebi: „Sănducu, eşti bine? Vrei să te-ajut cu ceva? Hai să te duc la gară. Nu eşti de pe-aici, nu-i aşa? Se vede…”

Popă de ţară până-n pânzele albe: haine bine călcate, glas domol şi roşeaţa, ah, roşeaţa aia cu care avea atât succes la dameze de 30-40 de ani, deşi el spre fiicele lor ţintea! Şi în mână nelipsita servietă. Singura schimbare de aparenţă chitara i-o pricinuia, dar nici atunci cine ştie cât: în loc de: „Săru’ mâna, părinte!” îţi venea să-l saluţi cu: „Săru’ mâna, domnu-nvăţător!”

Şi nu în ultimul rând: semăna uluitor cu Ilie Ilaşcu, pe care şi avusese onoarea să îl cunoască personal în jurul anului 2010, după ce acesta se retrăsese din politică. Asemănarea fizionomică era izbitoare. Singurul amortizor pentru izbitură erau mustaţa şi bărbuţa de Lenin, care iniţial îl contrariaseră pe Vali, însă purtătorul lor îşi dovedise repede bună-credinţa.

Anunțuri

Un gând despre „Sandu Skomorohin (începuturi)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s