Despre fidelitatea Vetei

În răgazurile dintre concerte (perioade din ce în ce mai scurte în gloria anilor ’20 şi ’30), Vali mereu se întreba cum de rămăsese Veta cu el, nu atât din cauza ispitelor din turnee, ci din pricina mediului ei profesional, alcătuit dintr-o mulţime de medici excepţionali. Unii, holtei până la 40 de ani, erau însuraţi cu profesia şi curvăsăreau pe apucate, programul aglomerat neîngăduindu-le să-şi cheme şurfele decât în camera de gardă, dar alţii, trecuţi de 60 de ani, cu o căldură de harpist al paturilor de moarte, anume aceştia erau cei mai periculoşi, ei, „profesorii”, care provocau stări de „drepţi” aproape evlavioase pe culoarele spitalelor la simpla veste a sosirii lor („Vine Profesorul!”), deşi nu toţi se ocupau cu catedra, ba chiar unii nu predaseră nici măcar o oră în întreaga lor viaţă, dar lăsau şi continuau să lase în urmă şcoli de gândire şi, mai ales, de comportament. Se cernuseră aproape de la sine în anii ’20, căci fondurile europene pentru cercetare erau supravegheate şi para-supravegheate, iar escrocii , în afara celor cu protecţii de cazemată, fuseseră repede alungaţi. Ba chiar şi aceştia din urmă, grangurii, fuseseră târâţi printr-o sumedenie de procese — dacă nu de corupţie, atunci măcar „de integritate” sau de „conflict de interese”, vorbe cât se poate de rezonabile, dar aplicate ridicol până către sfârşitul anilor 2010. Chiar dacă cei în cauză nu luau decât un sfert de secundă de închisoare, şi chiar şi ăla cu suspendare, comunitatea medicală începuse să îşi ridice vocea tot mai des, cerând să le fie lăsaţi în pace banii pentru dotări şi ameninţând cu plecarea din ţară sau, mai nou, cu plecarea spre spitalele administrate de Biserică, astfel încât o lozincă, scandată spre sfârşitul anilor 2010, revenea tot mai des în presa următorului deceniu: „Chinezi sau indieni să vie!/ Nu suntem luaţi pe veresie!”

Textierul a aflat răspunsul la frământarea lui chiar de la propriii socri, când îi ducea cu maşina la aeroport, via Piaţa Presei (de mult i se pierduse „Libere” din nume, deoarece cât să te mai minţi singur?). Acolo, se aflau atât sediul provizoriu al laboratorului de cercetare, cât şi Casa Presei, fostă a Scânteii, aşa încât Mira şi Manuela deseori se intersectau cu Marius, sclipitorul ziarist al „chesoanelor prin marile vârtoape” (formula îi aparţinea), care de fiecare dată le saluta cu câte un: „Săru’ mâna, doamnă! Călimări cu pene de păun în cinstea ta!” sau: „Săru’ mânuşiţele! Trăiască stativele obraznic de vii!”

De la soţii Cepta a aflat, deci, Psihedelicul. De fapt, nici măcar de la ei, căci nu scăpaseră decât câteva vorbe:

— Cum de nu s-o plictisi Mira noastră-n văgăuna asta ruptă de lume? N-aş putea să fac cercetare.

Vorbiseră anii medicinei de urgenţă.

— Eeei, d-apăi n-ai tu grijă, Laura, c-are fata zbuciumurile ei, aruncase Corneliu.

Ginerele nu fusese pe fază, privind îngrijorat coloana de maşini de la semafor. Auzise cuvintele, dar, până să le proceseze, trecuseră câteva secunde, iar când, în sfârşit, se prinsese şi se întorsese, bănuitor, către cardiologul din dreapta lui, acesta, cu cea mai calmă inocenţă, îl întrebase numai din ochi: „S-o-ntâmplat ceva?”

Bănuiala, duioasa bănuială avea să-i fie confirmată textierului-impresar abia o lună şi ceva mai târziu, când, întorşi dintr-un concert în Malmö, Suedia, îi lăsa pe muzicieni pe la casele lor. Era anul 2029 şi mai aveau să arunce la gunoi încă şapte calendare până ce, la un an după gloria de pe „Oblemenco”, îşi cumpărau avion, cu Mike la manşă. Acelaşi Nazarov rămăsese acum ultimul de dus acasă. Era un septembrie ticăit şi golaş, căci trupa Black Code se afla în turneu mondial, iar Alex Grinderu’, Edi Talent şi Nelu Mierloi, singurii cu care Jeg Tzappeshlitzul ţinea cu adevărat legătura, se aflau acum departe… Totuşi, mămăliga aceea de lună avea să se dovedească, de fapt, bulz, întrucât între straturile galbene de mălai, martorii urma să găsească delicioasa umplutură a unor compoziţii importante semnate de Gabi Clocotici şi Sandu Skomorohin.

— Doamne, Vali… Mi-e un dor de Manuela, de plânge cămaşa de pe mine.

Iar cuvintele bassistului, deşi aproape şoptite, sunară în autocarul pustiu ca un oftat ce coboară din capul pieptului până în golul din stomac.

— Te cred, Mikey, te cred — e o femeie deosebită. Ne mai înţepăm noi, ne mai muşcăm de fund, dar ea ştie că eu o stimez.

— Mă topesc de dorul ei, textiere — toată noaptea n-am închis un ochi. E singură acolo: şi în laborator, şi acasă… ba chiar şi la spital, am impresia: mila care-o inundă faţă de toţi, chiar şi faţă de colegi, o împiedică să-i judece prea amănunţit, iar tocmai asta, punerea în balanţă, a ajutat-o până acum să-şi facă prieteni, după ce le-a analizat bine, bine de tot şi calităţile, şi defectele. Or, dimpotrivă, compasiunea ei generală, deloc, dar deloc superioară, nu o transformă decât într-o bună samariteancă veşnic aflată în trecere: odată ajunsă acasă, dramele spitalului devin, cel mult, o nuanţă tristă pe goblenul la care lucrează ori o mutare la şah care să nu fie cea mai periculoasă pentru mine — să-mi mai dea o şansă. Este exact, dar exact esenţa creştinismului: să iubeşti pe toţi, dar pe nimeni. Pe toţi în mod egal, însă pe nimeni în mod special, să nu favorizezi…

— Uite: aici, mă surprinzi profund, fiindcă eu o ştiu pe Manuela drept o zvârlugă când înţepată, când mâţâită, însă cu o imensă curiozitate şi putere de muncă, dar… cam atât. Mira mi-a zis de multe ori că are un suflet mare şi bun, pe care nu vrea să şi-l păteze cu „profanii” (cu non-medicii, adică; excepţie fac rudele ei), dar nu mi-a venit a crede. Şi-acum, te-aud pe tine.

— Da, Vali… Să crezi, să crezi ce-ţi spune Mira, pentru că ea o cunoaşte mai bine chiar şi decât mine. Dar apropo de Mira: ştii ce mi-a povestit Manuela? Bine, ea nu ţi-a spus direct ţie, ca să nu-ţi dea apă la moară, dar ştii ce-a zis? A zis aşa: „Mikey, poţi să-i transmiţi impresarului vostru că, dacă-şi supără nevasta, va avea de-a face cu mine.” „Ştie şi el.” „Nuuu… Nici nu bănuieşte de ce sunt în stare.” „Nu, Manuela; zic: ştie şi el că trebuie s-o ocrotească, pentru că munceşte până la epuizare şi se stresează pe măsură şi se bucură ca un copil când îl găseşte acasă, iar el o face să râdă. Că-mi şi povestea zilele trecute că intră-n camera lui de lucru şi strigă cu pathos: «Unde este valiul acestei cetăţi?»”

— Hehe, da — faza cu valiul.

Mike aflase corect: în primăvara aceea, Mishu găsise două săptămâni libere şi mersese cu Emilia în Emiratele Arabe Unite şi în Qatar. „Toţi cocălarii se duc acolo”, vrusese Sandu să-i ia peste picior, dar cuplul Bercea-Zugschnauze nu se întorsese cu mâna goală. Vetei îi aduseseră o narghilea, făcând-o să îi revină dorul de „O mie şi una de nopţi”, aşa că, printre picături, se apucase să le recitească. Ş-odată se pomenise Valentin cu ea, dând uşa de perete şi scuturând umbrela:

— Unde este valiul acestei cetăţi?

— Chiar aici este şi e femeie.

— Ce vorbeşti tu, o, şeicule al samsarilor de muzicanţi?

— Oare nu se cade a cumpăni care dintre noi ştie a tăia mai bine şi a judeca mai drept?

Ş-atunci doctoriţa se lumina toată. „And the years and all the sadness fell away from me”. I se aşeza pe genunchi de-a curmezişul şi îşi afunda faţa în barba şi în pletele lui, ca o mioapă în cadranul unui barometru, cu toate că Mira-Elisabeta avea o privire… „Hasdeu, textiere! HD” — ştiţi deja grija ei nemăsurată pentru ochi şi morcovii ce-i atrăseseră atâtea ironii. Iar barometrul ei cel mai la îndemână era Valentin, la fel cum acesta îl avea pe Remus, căruia i-a şi spus-o atunci, în august 2038, în Gara de Nord, citându-l pe Eminescu: „Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet”!

— Ce spui? Da — faza cu valiul, îl trezi Nazarov din amintiri, după ce un sms îl reţinuse puţin. Uite c-am ajuns. Scurt — nu te reţin. Îmi spune Manuela mea că, la cea mai neînsemnată răceală a ta, la cea mai mică durere de măsea, Veta se frânge de durere, nu stă locului până te faci tu bine. Ş-acum (iar aici Mihail-Cristian aruncă priviri precaute în toate părţile şi îşi coborî vocea) am să-ţi spun ceva ce blonda mi-a mărturisit mai mult în şoaptă: pe-acolo, pe la spital şi, mai ales, pe la laborator, sunt tot felul de medici, toţi unul şi unul: unii, mai tineri, de până-n 40 de ani… „poze”, mă, ştii ce e aia? „Categoria «rodeo»”, cum zice Manuela, hehe… Iar alţii, de 60+, categoria „Respectele mele, doamnă!” şi pălăria ridicată. Baston numai de sclifă, să-i vadă lumea pe ştrase. Îi ştii doar. Eh, ăştia sunt cei mai periculoşi, judecând după faptul că, până să te-ntâlnească pe tine, Veta mai mult prin astfel de cercuri se învârtea: profesorul X, cu tratatul cutare, de referinţă în lumea ortopediei, sau profesorul Y, autorul primei operaţii nuştiudecare din România sau poate chiar din lume… Cum zicea Păunescu-n ultima lui poezie? „Mă monitorizează paznici minimi/ Din maxima profesorului grijă.” Eh: profesori de-ăştia şi-a idealizat Mira în copilărie şi adolescenţă.

— Mikey, îmi faci cumva o reeditare ieftină a cuplului Otilia-Pascalopol?

— Nuuu — ai răbdare! coborî bassistul şi mai mult vocea. Eu m-am bucurat sincer atunci, în 2018, când v-aţi combinat, dar, apoi, m-am întrebat dacă nu cumva zece ani diferenţă între voi sunt prea puţini. Însă, dup-aia, mi-am dat seama că e optim; altminteri, fie ţi-ar fi zis „tată” (Doamne fereşte! nu-ţi doresc; ştiu cum e), fie te-ar fi tratat ca pe-un imatur. Adică ea, vezi-Doamne, fiică de medici la casa lor, cu stare, dintr-un mare oraş al ţării, se combină cu cine? Cu un patron de circ. Sau cum te denumea soacră-ta-nainte să te cunoască? „Bişniţar”.

— Iaaa uite de ce nu puteai tu să dormi, surâse celălalt.

— Băi, nu — stai să vezi. În ’23, când ai adus-o-n Bucureşti, am răsuflat uşurat la gândul că n-o să mai aibă ispitele-alea pseudo-mature (pseudo-mature din partea ei), năluciri de fată capricioasă, dar, dup-aia, m-am gândit că spitalele şi laboratoarele tot cu oameni sunt înţesate.

— Bă, piloate, dă-o-ncolo de treabă — ce e cu ţăţismele-astea pe tine? Se vede c-ai fost sub fusta maică-tii până să pleci la Braşov, făcu Holloway pe supăratul, deşi, în realitate, ardea de nerăbdare s-audă continuarea, să-şi confirme bănuiala produsă de socri.

— Da, bine, ştiu, dar uite ce mi-a spus geneticiana: că, oricât de fermecători ar fi ăia, cu toate zâmbetele lor sau cu toate lucrările publicate şi aplaudate-n lung şi-n lat, mă, ea tot pe tine te vrea. Şi ştii de ce? îl împunse uşor cu degetul pe impresar. Pe lângă faptul c-o faci să se simtă bine, să uite toată menghina de peste zi. Foarte simplu: datorită misterului, zâmbi Mike larg şi aproape ruşinat, luminându-se singur că ţinuse o tiradă pentru un adevăr atât de simplu. Misterul, Lynxule: te vede, în medie, o săptămână pe lună, din zile puse cap la cap, şi-n felu-ăsta n-are cum să se plictisească de tine. Pe când de ăia se-mpiedică în fiecare zi. Pricepi acum? Plus că tu le ai cu papagalul — o-nvăluieşti în nenumărate kimonouri de metafore, de strofe, de vrăjeli de-ălea de-ale tale. Înţelegi?

— Înţeleg că ţi-e foame şi că Manuela te-aşteaptă cu masa pusă.

— Du-te, vere, de-aci.. „Toamna Patriarhului” ce eşti! îşi râse Nazarov ciuda că la pathos nu i se răspundea cu pathos. I-o spusese de câteva ori lui Busuioc: „Bă, să n-am ambiţii — n-ai pic de simţ al solemnului!” „Să mori tu? Cine-a scris versurile «Imperiului»? Ce vrei — mă păstrez şi eu pentru ocazii speciale. Altminteri, ce să fac? Să vin costumat în Regele Arthur, să vă pun la o masă rotundă şi să izvodim fapte măreţe?”

În sfârşit, bucata de trotuar şi de stradă din dreptul casei bassistului rămase pustie. Parcă bucuros şi el de bănuiala confirmată, autocarul chicotea sub pedalele Psihedelicului. De l-ar fi cunoscut pe şofer, producătorii de şampanie l-ar fi întrebat dacă se simte bine, dacă stă confortabil pe scaun, dacă tetiera nu îi este prea tare, fiindcă ar fi ştiut că, în astfel de momente, Vali nu s-ar fi întors acasă fără două navete de vin spumant, de se chinuia Veta o săptămână încheiată să îşi scoată mirosul din piele. Din toată pielea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s