Întreg capitolul despre Radu Madagan

— Ia uite, martorilor: precum flegma lansată pe fereastra trenului cu viteza v0 este deviată de către curentul de aer de viteză v1 şi rămâne în urmă cu viteza rezultantă vr, tot astfel rămâne în urmă rockerul care nu are forţă să îşi propulseze creaţia înaintea vremurilor sale.

— Da, mă. Deci…?

— Deci, uite, Psihedelice: tu eşti un impresar bun — te zbaţi, te duci şi colo şi colo, ai grijă de noi…

— Da.

— Păi, da. Dar, dacă noi nu punem umărul, dacă n-avem nici un impuls creator, atunci degeaba… Poţi tu să tragi de noi cât ăi vrea. Dacă noi ne lăsăm pe tânjală, atunci totul e-n zadar. Adică, uite: tu te strângi cât poţi, nu foloseşti copii de trupă, care să care, să-ncarce, să descarce, conduci singur cât poţi de mult, ne pui pe noi să ne cărăm echipamentele…

— Păi, mă, Radule, şi ce-ai vrea? Să cheltui banii pe ăia şi dup-aia? Cu ce ne mai chefuim?

— Nu-nu-nu — nu zic că e rău. Spun numai că noi, ăştia, cei şase muzicieni, nu dăm tot ce-avem mai bun. Adică să fim serioşi: toată lumea cântă alternativ, hardcore, metalcore, grindcore, power, gothic… tot ce vrei şi ce nu vrei. Dar te saturi — ajunge să-ţi iasă pe nas…

— Treci la subiect.

— Trec: degeaba avem noi numele ăsta răsunător — Deltamistic —, degeaba vine Mishu c-o voce de dă moarte-n bibilici şi-n găinile mai mici, degeaba posedă Ion o cultură muzicală jos-pălăria, degeaba bagă Romi nişte riffuri de stă mâţu-n coadă… Degeaba — noi cântăm ce se cere, ce e la modă… continuă Radu, privind spre clăpar şi chitaristul solo. Gusturile nu se discută, dar se educă — tu însuţi ai spus-o cândva, Lynxule. Adică, da, suntem în postmodernism, e ideea asta… Care are o brichetă? Că mi se termină gazul. Mersi, Romi. Aşa. E ideea asta imbecilă că nu mai poate fi vorba de originalitate, că s-a scris tot, că s-a spus tot, dar…

Şi aici Radu sorbi zdravăn din termosul cu cafea, pufăi ca vaporul ce-şi face curaj pentru batoză, luă o foaie de pe măsuţa de lângă fereastra compartimentului, prinse coala în fereastră, apoi scrise, mare, cu markerul: „RENAŞTERE”.

— Deci, hai să vedem, continuă bassistul, numărându-şi degetele: rock ‘n’ roll, beat, blues rock, jazz rock, rock psihedelic, rock progresiv pur şi simplu… chiar şi hard rock, la o adică… La o adică înverşunată. Aşa, ca să conchid, îşi stinse el ţigara, după ultimul fum: putem fi originali — putem chiar bine de tot. Nu atât ca temă, cât ca interpretare… Ca neomoderniştii. Ce dracu’, mă, nu spun nimic nou. Parc-aş fi un moş jalnic, senil… Nici nu m-ascultaţi…

Şi bassistul îi dădu un bobârnac chiştocului în scrumiera de lângă fereastră, cu o vădită lehamite, după care îşi puse căştile pe urechi şi se afundă în scaun, făcând o grimasă ca o alunecare de teren.

Valentin moţăia de mult — aproape adormise… Martorii ceilalţi nu glăsuiau nici ei, toropiţi de căldura augustului târziu. Dacă văzu aşa, Radu izbi podeaua, înciudat, şi vru să-l ia de gât pe Ion, amintindu-şi ce spusese acesta odată, într-o discuţie despre Florian Pittiş, de la a cărui moarte se comemoraseră şapte ani pe 5 august: „Lasă, Madagane, că marii hippioţi au avut bun-simţul să moară tineri”.

— Să-ţi bagi picioarele-n cine te-a-nvăţat să gândeşti aşa! scrâşni Lepriconul, ieşind pe coridor.

Se mai linişti, deşi nu imediat: ochiul lui agitat prindea din mers când un buldozer ce făcea bicepşi cu un butoi în cuvă, când o turmă de oi, când imensul „bigudiu” al unei combine… Şi, peste toate, vântul, bătând în ritm de thrash.

La un moment dat, îşi scoase căştile, năvăli înăuntru şi începu să îl strângă de gât pe Vali, cu o lucire extatică. Impresarul se trezi speriat, se eliberă din strânsoare şi-l împinse pe bassist cât colo, mai-mai să-l prăvălească peste Ion:

— Ce-ai, bă??? Eşti dat în jujeu?

— Îmi veni o idee.

— Păi, şi ce — tre’ să mă strângi de gât?

— Eh… mă lovi entuziasmul. Aşa. O idee: să cântaţi blues rock. Să fiţi un al doilea „Big Brother and the Holding Company”, formaţia lui Janis Joplin. Ion poate să ne-ajute bine de tot cu orga lui. Şi, în paralel cu asta, thrash. Thrashul, marele magnet pentru hipsterii efeminaţi. Ascultă-mă ce-ţi spun: îi luăm aşa, uşurel, cu bluzărelile… tiptil-tiptil-tiptil… şi, dup-aia, baaam! „I’m madly in anger with you,/ I’m madly in anger with you!” mimă el chitara lui James Hetfield.

Şi asta a fost. Scena din tren s-a petrecut în 2014, la aproape treisprezece luni de la înfiinţarea formaţiei şi la câteva săptămâni de la lansarea primului album, „De mânuţă”, alcătuit exclusiv din ce compuseseră ei în „tarafurile” anterioare. Un an mai târziu, apărea „Cridă în firidă”, al doilea album al trupei şi primul cu adevărat al ei, rezultat din colaborarea atât a muzicienilor între ei înşişi, cât şi a lor cu texierul. Radu începea să îşi impună stilul… Dar lovitura avea să vină în 2016, când bassistul îşi vedea visul cu ochii şi, mai ales, cu ficatul înecat în whiskey şi-n şampanie: „Antonel de Bontonel”: snobii puşi faţă în faţă cu propria bicisnicie şi îndemnaţi să ia aminte la vremurile de aur ale poeziei şi ale rockului româneşti. Reduta hipsterilor era pe deplin cucerită.

Radu-Florian Madagan (iniţial, numele se pronunţa ca în irlandeză, însă, cu timpul, nu a mai ţinut nimeni cont; de al doilea prenume martorii nu îşi aduceau aminte decât când le venea chef să facă acel ieftin joc de cuvinte Florian-Flocian), Radu, zic, era maximul de miserupism şi de imprevizibilitate la care ajunsese martorimea craioveană. Pe lângă asta, statuisto-mochetiştii îl recunoşteau drept cel mai sincer dintre ei. În Lepricon se întrupaseră „a fost odată ca niciodată” şi, mai ales, „dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”. „The Leprechaun” era porecla pe care i-o dăduse Mishu în liceul statuisto-mochetist: Madagan era pe sfert irlandez şi, când te aşteptai mai puţin, scotea din ghiozdan o pălărie verde ţuguiată şi o barbă roşiatică şi începea să danseze şi să cânte, după obiceiul celor de dincolo de Insula Omului. Obiceiurile lor nu le uitase, ba, dimpotrivă: ori de câte ori avea ocazia, dădea fuga pe la orice organizaţie culturală româno-irlandeză din ţară. De altfel, de asta încerca să îi convingă şi pe martori: să nu îşi uite rădăcinile.

Primele vremuri bune ale trupei, rodul ideilor Radului, nu au ţinut mult: Ion şi Romi tot cum ştiau ei o dădeau: alternativ, industrial, una-alta… Lansaseră „Antonelul”, văzuseră câştigate câteva hectare bune de teren în lumea rockărească din România şi chiar şi un pogon, acolo, în Europa, şi ce-şi ziseseră oamenii? „Hai să-ncercăm şi altceva.” Degeaba le arătase irlandezul trupele din jurul lor care, cu stilurile propuse de cei doi, nu îşi depăşeau „cele 15 minute de faimă” — Ionescu şi Stavru nu se lăsau. Până într-o zi, la repetiţii, când bassistul şi-a deconectat chitara, a băgat-o în husă şi i-a anunţat, simplu, pe ceilalţi:

— Plec la Timişoara. Am vorbit cu Costi. Mă duc în Black Code.

Că să vezi, că nuştiuce… Nimic. Dus a fost. Un an întreg n-a mai vrut s-audă de ei. Abia după instalarea definitivă a celui de-al doilea bassist, Mike Nazarov, abia atunci a putut fi găsit la telefon şi pe Internet.

Dar, deocamdată, bassistul se afla cu ei în tren, în drum spre litoralul Mării Negre şi al concertelor de promovare pentru album.

— Ce-ăţi găsi, vere, interesant la prostiile ălea etnobotanice? pufăi el din ţigară către geamul deschis, imediat ce trecuse controlorul de compartimentul lor. Am fost, în iunie, la un chef şi cel puţin jumătate dintre oamenii de-acolo au fumat aşa ceva. Măcar de-ar fi fumat marijuana, care e naturală şi care chiar face bine, dacă nu depăşeşti măsura.

L-am şi-ntrebat pe unul: „Ce simţi, bă, de la prafu-ăla chimic?” „Mă relaxează… E o relaxare totală… Ca şi cum te scalzi într-o mare liniştită.” Altul, cică: „Radule, nu mai râde-aşa, că-mi creşte tensiunea…” Adevărul e că râdeam de mă prăpădeam, văzându-l cum stătea acolo, ca leguma. Iar o tipă, gagica unuia dintre ei (singura fată fumată) pusese nişte muzică tembelă în lista de rulare, se bâţâia de colo până colo şi zicea că ne vede-n valuri.

Cel cu tensiunea a cedat, la un moment dat: s-a dus la baie să-şi facă oftalmologie la un ochi rar folosit. Dar, de drogat ce era, nici asta nu mai putea. Stătea acolo, cu capu-n mâini. „Florine, eşti bine?” „A-a…” „Ţi-e rău?” „A-a…” „Păi, ori ţi-e bine, ori ţi-e rău?” „Mh…” Şi ridica din umeri. „Ţi-aduc un pahar cu vin?” Dar, în momentul când am pronunţat „vin”, am văzut cum gresia băii s-a-nvineţit, până aproape de şosetele mele, de la vinul şi pastele cu ciuperci înghiţite cu o oră înainte. „BĂĂĂĂĂĂ… Ce făcuşi? Hai, dracu’, ‘n pat, să dormi ca omu’ — nu sta aci, în mlaştina asta. Hai… uşor: hâââţ!” Da’ nu putea să se mai ridice. A mai stat o oră acolo… A mai dat trei rafale… Până la urmă, s-a trezit. A spălat pe jos, s-a spălat şi el pe la gură şi, într-un final, a pus capul pe pernă. Peste altă oră, ne pomenim cu el în picioare, vioi, nevoie mare. Îşi revenise: „Eşti bine-acum?” „Da.” „Hai, naiba, acasă, că mâine am zi plină. Tu n-ai de-nvăţat?” „Ba da. Am examen luni.” „Păi, vezi?” Şi am plecat.

Altul, în schimb (aşa mi-a povestit cineva în dimineaţa de dup-aceea), nu a năpăstuit gresia din baie, ci covorul din sufragerie, de a stat săracu’ om (sărac cu duhul — fireşte), a stat toată dimineaţa să-l spele. În noaptea aia, ne tot spunea să dăm muzica mai încet, că o aude ca la boxe de-o sută de waţi.

De-aia zic: nu vă-nţeleg. Ce? Alcoolul nu e de ajuns? Deşi am ajuns să nu mai găsesc distracţie nici în beţii. Mai ales că vinul de atunci, deşi de casă, fusese făcut în batjocură — se simţea gustul gudronului de mureai. E mult mai şmecher să stai şi să râzi de alţii. Şi să te fereşti din calea jetului, atunci când vine.

M-apucai să pomenesc de muzica aia tembelă din lista de Winamp. Îmi adusei aminte ce era: ceva de Muse şi altceva de Kings of Leon. Formaţii de muieri şi de impotenţi. Care Kings of Leon aveau un vocalist aşa de miorlăit (nu că Muse ar fi fost mai breji), încât mi-au provocat primul ciclon de râs: „Fags of Leon, Fags of Leon… Ăăăhhhăhăhăhăhăhăhăăăă…” Iar râsul a-nceput să-i bubuie-n sânge ăluia din baie. Celălalt ciumpalac, cel cu relaxarea, a avut o puternică tresărire când în lista de cântece a intrat Comfortably Numb, de Pink Floyd: „Ce cântă, bă, ăia acolo? Cap de Dinam?” „Culcă-te, Gabi, culcă-te…”

Sonia gazda, tocmai tăia rulada de biscuiţi (găteşte de balamuc, da — cinste ei), tăia cu un ditamai cuţitul. Şi, auzindu-ne pe noi râzând de Cap de Dinam-ul lui Gabi, a dat fuga, să vadă ce şi cum. Şi l-a văzut pe Gabi încruntat — nu ştia, săracu’, de ce ne crăcănam de râs. Şi face Sonia, cu cuţitu-n mână (n-a observat că încă-l avea), văzând încruntarea băiatului: „Gabi, tu mă urăşti pe mine — aşa e?” Gabi, bietul de el, văzând cuţitoiu-n mâna bucătăresei, ce era să facă? Dă-i, fuga! S-a tras cât mai în colţ pe canapea, cu ochii cât gurile de hidrant: „Ăăă… Ă-îm…” „Gabi, mă supăr pe tine dacă mă urăşti…” „N… N… Nu… Nnnu te urăsc…” „Hai: pupă-mă, ca să-mi treacă.” Şi s-a apropiat cu cuţitul de el. „NU! ÎU! Pleacă de-aici!” Şi s-a dus să se-ascundă în baie. Da-n baie era Florin, înconjurat de delta pe care o formase la vărsare. L-a ajutat să cureţe, ce era să facă… Noi, ăia treji, aveam mari dubii cu privire la rezistenţa peritoneelor noastre, de-atât râs…

Da’ să vedeţi altă ţicneală: la un moment dat (seara, nu dimineaţa), era Sonia la DVD player (că dusese laptopul la reparat) şi butona prin Winamp. Ş-a venit Gabi din spate s-o-ntrebe nuştiuce. Moment în care fata a sărit de-un metru: „Heiii! Mi se păru că-ţi aud vocea de sus.” „I am the Playlist God.” „Mai degrabă Dope Zombie decât Playlist God — vai de capu’ tău!”

Şi asta a fost… Că dup-aia Sonia s-a combinat cu Gabi, că ştia să-i facă masaj barosanei (e ditamai planeta, da’ e planeta noastră), asta e altă poveste. Ideea este că am eu, aşa, o ciudă pe drogălăii ăştia care treji nu sunt buni de nimic — treci pe lângă ei ca intercity-ul pe lângă halta Crevedia.

— LOL. Chiar că, adeveri Mishu, privindu-l pe bassist cu ochii micşoraţi de soare.

— Păi, da. Alt tip de rataţi am văzut când am fost într-un club. Asta se petrecea demult, prin anu-al doilea, da’, dacă te duci acum, tot de dihănii de-ălea dai.

Da… Am intrat acolo: nu era loc nici cât să-ntinzi braţele. Plus că m-am uitat la oameni: nu e mare diferenţă între ei şi manelişti. Poate doar de zonă citadină: primii sunt mai din centru, în timp ce ultimii sunt mai de unde-ntoarce tramvaiul. Dar, în rest, aceleaşi feţe inexpresive, aceeaşi muzică repetitivă… Manelarii, după figuri, or fi ei mai de cartea lui Cesare Lombroso, dar hipsterii sunt de domeniul SF-ului: experimente in vitro, manipulări, armate de oameni care acţionează la comandă, sincronizat… feţe de roboţi, ce mai! Până şi ăia care se dau boemi au figuri tipice de boemi. Şi seamănă între ei. Şi, dacă te văd că te uiţi la ei ca un picat din lună (ceea ce am făcut), te privesc aşa, de sus, de unde pare că se termină graficul tangentei de x (care nu se termină, da? mulţumesc că v-aţi dat seama). Măcar manelistul are o doză de vitalitate: dacă te holbezi la el, te ia la-njurături şi poate chiar la bătaie. Pe când hipsterul… şi Madagan făcu un gest de lehamite. Mă, eu, dac-aş fi în locu’ lor, nu m-aş lua cu mine când aş pleca undeva. M-aş lăsa, naiba, acasă.

Cam asta vream să spun. Până atunci, puneam botu’ la teorii de-astea, ale conspiraţiei: că ne vaccinează până ne decimează, că bagă cipuri în noi, să ne ţină şi mai abitir sub papuc… că, în sfârşit, ajungem roboţi, sclavi, prizonieri… În momentul ăla, am avut o revelaţie: nu o voi fi eu prima ţintă. Am văzut în seara cu pricina (de fapt, mi-am întărit convingerea, creată de contactul cu cocălarii) că sunt destui care merită să aerisească Pământul. Adică nu atât că merită, cât nu s-ar rupe cerul dacă s-ar da cu zgaidele-n sus. Sper ca, în viaţa asta, să nu mă număr printre ei.

Eram în clubul cu pricina împreună cu unii de la Sociologie. Le-am spus: „Beei, băgaţi-vă, naiba, minţile-n cap! Aţi venit la facultatea asta ca să îi ţineţi sub control pe unii ca ăştia, nu ca să fiţi ca ei. Voi ştiţi cum sunteţi? Sunteţi ca unul din Craiova, care fumează de zici că nu e-adevărat. A dat la Medicină. Nici nu ştiu ce-a făcut, că nu l-am mai văzut de hăhă. L-am întrebat ce vrea să se facă: medic sau pacient?”

Radu Madagan şi Constantin Corniţescu se ştiau de mult, făcuseră nenumărate tâmpenii… De exemplu, când fuseseră ei doi, Ion şi Mishu la munte. Săptămâna aia fusese emblematică pentru întreaga martorime — nu atât prin neroziile făcute de cei patru acolo, cât prin gradul de mucificare la care ajunseseră.

În prima seară, se făcuseră — aţi ghicit — rangă. Şi beţi, şi sparţi. Şi ce-i venise lui Costi: „Bă, e o peşteră pe-aci — hai să mergem s-o vedem!” S-au echipat ei cu ce le trebuia, Costi s-a-nfăşurat în ditamai pelerina, de credeai că vrea să-şi dea foc în faţa Guvernului, Radu şi-a luat o ditamai lanterna de metal („lanternă de ghiolban”, râdea Mishu), Ion a rulat un ditamai jointul, din care urma să se înfrupte toţi — şi au pornit spre peşteră, 2-3 kilometri, pe jos, dar Radu zicea că nu merg pe jos, ci „cu Cadillacu’ roz, cu patru locuri”, după pastiluţa de LSD proaspăt înghiţită. Aşa zicea:

— Ia, să ne-aranjăm: eu la volan, Costi-n dreapta, Ion şi Mishu-n spate. Aaaşa. Ia: „Ta-na-na-na-na, na-na-na, na-na-na, na-na-na… It’s the next episode”[i]. Hâââţ: frână. Dă-te, Ioane, jos şi scoate struţu’ din portbagaj, că se sufocă!

— Stai, că nu-l găsesc.

— Du-te, mă, de-aci, că eşti inapt!

S-a dat Radu jos, a deschis „portbagajul”, i-a dat pe Ion şi pe Mishu mai despărţiţi, apoi a înghesuit între ei „struţul”.

— Gata. Brrruuummm… Bagă, Costi, nişte muzică!

În sfârşit, au ajuns. Acolo, la intrarea în peşteră, era o grămăjoară de crengi cu frunze pe ele — posibil un culcuş de urs sau de vulpe. Era.

— Bă, ursule, să mă scuzi… îţi… stricai apartamentu’! a făcut Radu cu părere de rău, vărsând, comemorativ, o picătură din Buceaga de doi litri pe care o ţinea în mână.

Au intrat ei în peşteră, au mers două-trei sute de metri (Madagan descoperise că lanterna nu avea baterii), când — hop! — au dat de o ditamai prăpastia.

— Uoleoooo… câta sfincteru’! s-a mirat Costi Gibonul.

Au făcut ei popas, au început să cugete dacă să mai stea sau să se-ntoarcă…

— Bă, pe mine mă taie-o nevoie — tre’ să plec, a anunţat Ion şi s-a-ndreptat spre ieşire.

N-au mai stat mult nici ceilalţi — încet-încet, au apucat calea-ndărăt. Pe drumul spre gura peşterii, era o stâncă mărişoară. Când au trecut pe lângă ea, Ion le-a sărit în faţă, făcând ca ursul. Radu era el beat şi drogat, dar nu îşi pierduse întru totul reflexele şi i s-a dovedit de folos lanternei: când i-a bubuit o lovitură cu ea în cap lui Ion, de sperietură, şi-au revenit bateriile:

— Bă, eşti prost??? Ursu’! şi trosc! cu lanerna-n capul clăparului.

Juan-Alejandro a căzut înapoi, după stâncă, urlând. Ceilalţi au sărit să-l scoată de-acolo. Când l-a văzut Radu, aşa, rănit, ca de pe front, nu s-a gândit că el fusese mai devreme:

— Bă, eşti prost? Te bătuşi cu ursu’!

Dar a pus umărul şi el, l-au ridicat pe clăpar şi l-au transportat de urgenţă, în Cadillacul roz, până la cabană, unde l-au făcut ca pe mumie.

A doua zi, dimineaţă, Noxxie a început să gongăne printre bandaje:

— Băăăă… ce dracu-am făcut aseară?

— Te-ai bătut cu ursu’! a strigat Radu, bucuros că bandajatul nu îşi amintea. Ai fost curajos. Bravo, Ioane! Hai la o bere.

În seara următoare, în aceeaşi stare de agregare, i-a venit rândul lui Radu să fie pacient în Cadillacul roz, deoarece se pornise să se bată cu ursul, însă faţa lui a avut parte de calda ospitalitate a unei mocirle din apropierea cabanei.

În dimineaţa ce a sosit, Madagan nu mai ţinea minte nimic. Mishu stătuse cuminte — nu mai băuse defel, ci ieşise cu puşca pe-afară. Vânase nişte iepuri şi jupuise blănurile de pe ei. Văzându-le aşternute care pe unde, The Leprechaun a avut o revelaţie:

— Bă, eşti prost? M-am bătut aseară cu ursu’ şi-am jupuit pielea de pe el. Ioaneeee, vino să te vezi răzbunat!

În seara următoare, tot aşa, târziu, pe întuneric, Constantin-Eusebiu Corniţescu ieşise pe-afară, să se joace cu Piff, câinele cabanei. Despre cât de treaz era Corniţescu, se va vedea mai jos.

Vine şi Radu. Stă el ce stă, şi-odată-l apucă nevoia lichidă:

— Costi, dă-te la o parte, să-mi vărs udu’!

— Hai, bă, du-te şi tu mai încolo, la WC!

— Nu pot, că e Mishu-acolo — dă la raţe.

— Ete, na…

— Costi, dă-te la o parte, că-mi dau drumu’ pe tine…

— Pleacă, bă, de-aci!

— Costi, n-auzi? Aaaah, ce bine e… şopti Lepriconu’, să nu-l audă celălalt.

Ceva mai târziu, Radu, bine-mersi, intra în cabană, alunecând pe mica baltă de vomă lăsată de Printz la intrare, baltă care se prelungea, pe hol, ca o pancartă, până la WC, de unde Stelu’ se auzea făcând vocalize înecate. După cinci minute, venea şi Exbisiu’, fiind întâmpinat de aceeaşi băltuţă.

— Bă… cre’ că plouă adineaori pe-aci, spuse acesta din urmă, uitându-se la cracul pantalonului, irigat în curte de către Madagan.

— Bă, da, c-anunţară două-trei burniţe la radio… încuviinţă Radu, abţinându-se să pufnească.

Praf ca atunci nu aveau să se mai facă decât în turnee, peste ani…

Radu a cântat vreo doisprezece ani în Black Code-ul lui Costi, după care a spus „gata” şi s-a retras în munţi, la Văliug, „aici”, spunea el, sărutând pământul, „unde a fost concepută cea mai mare operă românească de rock de până la noi: Cantafabule[ii]„. Acolo, trăia cum trebuie: mânca natural, bea natural, fuma natural… Adică nu singur — el şi consoartă-sa cea icosaedrică, Severina (pe care Radu o compătimea că nu se făcuse actriţă şi în legătură cu al cărei prenume Madagan se obişnuise de mult a îi vedea pe martori mustăcind şi făcând jocuri de cuvinte). Ce să mai! Vieţuiau ca nişte hippioţi.

Într-una dintre zile, au venit pe la ei Vali, Mishu şi Ion, cu soţiile, să vadă cum o mai duce fostul bassist. („Ce mai faci, Lepricoaneee??? Cum o mai duci?” „Bă, cum să-ţi spun… Ţapănă. Perpendiculară pe direcţia firului cu plumb.”)

Radu mai ţinuse legătura cu ei, dar numai la distanţă — telefon („stelefon”, dacă era vorba să îi sune pe telefonul Stelului) şi Internet. Mai mult Internet, de fapt, căci Lepriconu’ devenise paranoic în legătură cu telefonul mobil şi se debarasase de el, după ce Severina îl luase, cu ea şi cu o prietenă de-ale ei, medic oncolog, într-o clinică de profil, să vadă ce şi cum şi să se lase de fumat tutun. Ceea ce Madagan şi făcuse, adăugând, pe lista debarasărilor, telefonul mobil şi cuptorul cu microunde.

— Aia e… Telefon fix cu fir şi cuptor normal, clasic, conchisese The Leprechaun.

De lucrat, lucrau amândoi Madaganii — erau programatori pentru o mare întreprindere de atunci, însă programul presupunea muncă mai mult de acasă, sediul fiind vizitat doar la începutul şi la sfârşitul fiecărui proiect.

N-avea copii: „viaţa mea e pentru mine, nu pentru copii”, explica el. „Plus că o să se fleoşcăiască femeia asta a mea ca anvelopa când faci pană. Mai bine nu.”

Iar moartea… Aici e-aici: Radu şi Severina au fost unii dintre extrem de puţinii martori care au murit în casa lor, de bătrâneţe, după 80 de ani. Dacă Mishu ar mai fi fost în România, le-ar fi ridicat o statuie sau măcar o piatră funerară. Dar Mishu se afla de mult în Sicilia…

Revenind: au ajuns cei trei martori fundamentali, trăgând după ei o Castelă, o Cremilie şi o Vetă, la poarta celor doi şi s-au mirat şi i-au fericit pentru cât de lalocul lor îşi duceau traiul…

— Băăă! se pocni Mishu, după o vreme, cu mâna peste frunte, ca la o revelaţie sau ca la o muscă predestinată a deveni tocăniţă.

— Ce?

— E prea multă ordine. Asta era! i se aprinse un bec Printzului, care, până atunci, nu ieşise din „LOL”, „mişto” şi „eh… ce să faci…”

— Ce-ai, mă? Ce-ţi veni? se miră Lepriconu’.

— Este muuult prea multă ordine, sublinie Printzu’. Ordinea, prin geometrismul pe care îl implică, dă impresia de lipsă a vieţii, continuă Pârtzu’, sentenţios.

— Păi, cum? întrebă Severina, care până atunci nu prea vorbise, ocupată cu studiul discret al celor şase oaspeţi.

— Aşa, bine. O figură sau un corp geometric are viaţă?

— Nu.

— Păi, vezi? Pe când o ţoală aruncată mai aşa, o mică frescă pe peretele WC-ului, un coş de gunoi revărsat — toate acestea arată că acolo locuieşte cineva. Ce vreţi voi să faceţi aici? Muzeul Circuitelor Integrate? Muzeul Ninjilor?

— Da, mă, Plodule, da’ ce vrei? Să mă-ngrop în gunoi?

— Uite, vezi? Tu şi Costi: doi extremişti. Ziceam să ai şi tu, aşa, ca tot omul, în casă, o mică dezordine — o pulsaţie de umanitate.

— Ete, na… Păi, nu am când dăm câte-un chef pe-aci?

— Du-te, bă… Eşti mic copil. Uite — şi Plodu’ scoase dintr-o geantă o lădiţă frigorifică —: aduserăm carne, ca s-o fleoştim pe grătar. Băutura e-n maşină… Ce să facem? Să stăm şi să citim Cazania?

Este de prisos să spunem că a doua zi, văzând peisajul, The Leprechaun i-ar fi gonit în şuturi pe cei trei de nu i-ar fi fost jenă de soţiile acestora.

Şi ciudat, „ciudat, bă, Noxule, că doar ştii cum era când rockărea cu noi. Eh… femeia, vezi? Bine zice poporul: om şi muiere. Muierea nu e om — e ceva între om şi drac.” „Amin, Pârtzule, amin!”

Mishu avea dreptate: în cei patru ani de zile (infimi, raportaţi la cele patru decenii ale formaţiei), Radu Madagan îi învăţase la cele mai înfiorătoare tâmpenii posibile. Nu este cazul să le enumerăm aici, dar e suficient să spunem că Mike Nazarov, succesorul definitiv al lui The Leprechaun la chitara bass, încercase din răsputeri să tempereze aceste obiceiuri. Singure căsătoriile izbutiseră.

De pildă, Nazarov (a cărui şmecherie a fost redusă de a doua căznicie la simplul nivel verbal): prin 2026, în tumultuoasa perioadă de lucru la trilogia „Construind Imperiul”, Mikey, care se combinase de câteva luni bune cu Manuela, era acum în Craiova, să le-o prezinte părinţilor. Căsătoria se întrevedea cili-şea, la o aruncătură de muc, iar ai bătrâni trebuia să dea blagoslovirea. Părinţii Manuelei deja aprobaseră. La un moment dat, se-auzi telefonul, urlându-i un cântec eroic, compus de el pentru „Trompa-n Eurompa”:

— A, ăsta e Vali… Ia: da, el e. Ce faci, mă?

— Piloateeeeee! rase[iii] difuzorul mobilului. Vezi c-aterizez în seara asta.

— Roger Antenna Flight 09 cleared for final rwy 2R, taxi via taxi-way bravo, gate 07, îşi luă Mike o voce serioasă, de ‘ceai că cine ştie ce om de stat sau general devenise.

— Ce, băăă?

— Pfff… râse Pilotu’, dându-şi seama cu ce explicaţii urma să-şi răcească gura. Cumetre, fii atent aici: Antenna Flight 09 e indicativul tău. (Pilotto Pronosport începuse să-l „cumătruiască” pe celălalt după ce se băgase pe felie cu blonda, care îi era ca o soră Vetei, soţia Psihedelicului. „Cumetre” sau „cumnate”, dar mai degrabă cumnaţi erau Mike şi Veta, respectiv Vali şi Manuela, întrucât textierul şi bassistul se aveau ca fraţii de mult, din imemorialele vremuri statuisto-mochetiste.) Antenna Flight 09 e indicativul tău, mă, şogore.

— Păi, şi dacă pe mine mă cheamă Lynx Holloway, tu ce indicativ îmi pui?

— LYHW. Roger Antenna Flight LYHW cleared for final rwy 2R, taxi via taxi-way bravo, gate 07.

— Hahahaha… Bine-bine. Da’ tradu, te rog.

— „RWY 2R” înseamnă „runway 2 right side”, „taxi way” e calea către poarta de debarcare, iar „gate 07” bănuieşti ce este.

— Dadada. Vezi c-aduc cinci litri de vin de la socri. Aducem, adică, fiindcă vin cu Veta.

— Ooo… Da’ vezi ce ţăran eşti? Abia acu-ţi aduseşi aminte să pomeneşti de Veta.

— Păi…

— Nici un „păi”!

— Bine-bine. Ce indicativ îmi mai pui, în cazu-ăsta?

— Nu-ţi mai pun nici un indicativ, că se-mbată turnu’ de control. Hai, tai-o-ncoa’!

Dar asta… hăhă… Trebuia martorii să sară un şanţ de doisprezece ani ca să ajungă aici. Pentru moment, ei se aflau în tren, mergeau la mare şi moţăiau de-a lungul şi de-a latul fetei morgana agăţate de geam. Radu se liniştise cu discursurile şi se tolănise alături de ceilalţi cumetri, fiindcă trebuie spus că, până în octombrie 2018, când Vali s-a combinat cu Mira-Elisabeta, aşadar în primii cinci ani de trupă, ei toţi erau cumetri de-o crupă de fiecare dată când poşteau o fană îndrăzneaţă. De altminteri, de la o astfel de groupie avea să li se tragă un pocinog chiar în vara aceasta, a lui 2014, la numai un an de la lansarea formaţiei.

Primul se trezi Lynx în camera aceea mărişoară de hotel de-o juma’ de stea, unde zgârcenia lui de impresar economisea banii pentru şaorme, pizze, berule, vinuri şi whiskane, dar şi pentru parcuri de distracţii extreme (Mishu şi, mai târziu, Mike), plante fumabile (Radu şi, mai târziu, aproape toţi, în afară de Mike şi de Vali) şi spitalizări în urma bătăilor cu salvamarii şi cu maneliştii de prin discoteci (Sandu şi Gabi, cei doi zdrahoni nesiropoşi ai formaţiei, paşnici la trezie). La un moment dat, avea să îl ia salvarea şi pe Madagan, după ce o bagaboantă ocazională i-a îndeplinit rugămintea şi l-a clismat cu extract de salvia divinorum, dar asta este altă poveste.

Valentin, după cum spuneam, se deşteptă cel dintâi în odaia lor unde dormeau claie peste grămadă şi unde, dacă veneai cu vreo femeie, făceai ce aveai de făcut în văzul tuturor, căci nu se pomeneau paravane ori perdele, iar cine se încumeta să tragă peste sine şi peste muiere o pătură era imediat dezvelit şi ars pe spinare cu prosopul ud, ceea ce, de-a lungul vremii, a avut ca rezultat nişte pumni în gură şi nişte şuturi în fund pentru Ion şi Romi, precum şi, din greşeală, o palmă zdravănă pe întreaga jumătate de faţă a Stelului (Verde, fireşte), care se băgase să-i despartă pe bătăuşi.

Acolo, deci, în public, se desfăşurau martorii, iar cei care se fofilau erau pedepsiţi prin felurite farse fizice, dintre care cea mai memorabilă avea să rămână smulgerea firelor de păr de pe scrot, faptă ce îi adusese lui Holloway un picior în faringe şi un apropiat creion ascuţit aruncat în direcţia lui, ce i se înfipsese în arcadă, foarte, foarte aproape de ochi.

Acelaşi Holloway se sculă acum chinuit ca un copil forţat să doarmă după-amiază. La cât de buimăcit era, nici nu-şi dădu seama că îl mânca pubisul. Se duse, se uşură, îşi făcu un duş, apoi disconfortul parcă îl mai părăsi. Se trânti la loc, dar nu apucă să doarmă nici măcar o oră, căci accentul de basarabean al lui Alexandru Skomorohin, chitaristul armonie, îi întoarse cu furca pe toţi:

— Blea[iv]! Viniţi răpidi, bleadi! O dat boleşniţa-n noi! Avem mandavoşte! Lăţei!

— N-avem, bă… Ce găluşte, ce tăiţei? bombăni Mishu, întorcându-se pe partea cealaltă.

— Lăţei, brat[v], nu tăiţei! Păduchi laţi! Oaaai-ai-ai! Aişi ni rămân oas’li! striga Skomorohin din baie.

Un dram de dreptate tot a avut cobzarul: cei zece-cincisprezece destrăbălaţi, câţi se găseau în odaie (cine avea prietenă stabilă dormea separat) şi-au prelungit şederea cu o săptămână, timp în care au pendulat nu între metafizică şi clitoris, ca Gelu Voican-Voiculescu[vi], ci între scărpinişuri şi alifii, şapte zile petrecute în cea mai mare discreţie, trăind doar cu mâncare comandată prin telefon şi cu apă de la robinet. Atunci s-au născut cele mai înverşunate piese din întreaga lor istorie, admirabile nuclee pentru „Antonel de Bontonel” şi, mai târziu, pentru „Aer-sol în si bemol”. Toţi, fără excepţie, aveau poftă să o găsească pe cea care îi canonea în halul ăla, s-o înghesuie în toba mare a lui Gabriel Clocotici şi s-o dea de-a dura pe faleză, dar nu ştiau altceva decât că se numea Georgiana şi că purta un tricou cu Black Code, trupa rivală pe care Costi Corniţescu şi Mircea Chelu o reînfiinţaseră în 2011 în Timişoara.

Pe urmă, după săptămâna de foc, au venit două în care au cântat în disperare, pe contracte negociate la sânge, să scoată pârleala medicamentelor, a cazării şi a mâncării recente. Mai aveau servicii, li se cam terminau concediile… draci. Au lăsat totul baltă. Totuşi, răul s-a dovedit a fi spre bine, fiindcă noile compoziţii s-au lipit de public ca palma de buca… aaah, dar mai bine nu, căci amintirea Geaninei încă era dureroasă.

Doi ani mai târziu, în 2016, aveau să se găsească pe acelaşi litoral românesc, promovând de zor albumul ce le aducea consacrarea: „Antonel de Bontonel”. Lăsaseră ciorilor şi slujbe, şi şcoli, şi tot. Nu mai luaseră între timp nici un lăţel, nici un tăiţel, nici un căţel de usturoi. Stăteau cuminţi.

La un moment dat, într-o dimineaţă, în aceeaşi cameră de bivuac din hotel, Radu se trezeşte cu o usturime cumplită. Fuga la doctor. Diagnosticul cade ca satârul pe lintiţa de dat la raţe: gonoree. Phaaa! Bietul bassist, cum ş-aşa era paranoic, mai avea acum un pic şi pornea un genocid. Mă, de unde să fie? De unde? Carneţelul îi arăta patru femei în ultimele două săptămâni. Păi, se poate? Nici să plece de la mare nu avea cum, pentru că ieşea banul gros. Cu chiu, cu vai, bizuindu-se pe discreţia samsarului, găseşte un medic şi se tratează în cea mai mare taină — nici măcar Mishu nu află.

Ceva mai încolo, după vindecare, Psihedelicului îi ardea de glume proaste. Stăteau ei tolăniţi pe plajă, aburind de lene şi de alcoolul serii precedente, unşi cu alifii de bronzat de către grijuliile lor femei momentane, şi priveau în sus, spre norii care nici măcar nu catadicseau să se arate, iar care pricăjit se iţea repede făcea paşi, fiindu-i jenă să deranjeze mândreţe de senin, dar şi slipăreala de sub el, presărată pe nisip ca ţânţarii pe mămăligă când o uiţi descoperită seara sub bec în Deltă. Texteş sorbea un ceai verde din termos, să-şi cureţe măruntaiele, cătând, absent, către Nox şi Stel, care se ştiobâlcăiau cu două fete.

Cândva în anii ’70 ai secolului XX, veneau la cafeneaua lui Gheorghe Florescu, din Bucureşti, fel şi fel de oameni de cultură şi, evident, dădeau naştere la tot soiul de discuţii ce ambuscau monotonia cotidiană. Venea, de exemplu, actorul Toma Caragiu şi, mimând un ceainic, se prefăcea că îl mângâie: „Ceainicule… Ce-ai, Nicule? Ce mai scorniceşti?”[vii]

Patruzeci de ani mai târziu, la mijlocul anilor 2010, un impresar surâdea cu o ironie calmă spre un bassist:

— Becule, becule… Ce faci, becule? Ai luat filament?

— Bă… dar băssarul se opri. Un ţigan se plimba încolo şi-ncoace, strigând din bojoci: „Poftiţi la nămol de la Techirghiol!” Radu avu un déja-vu: nimic nu se schimbase din anii ’90, când se juca cu puţa-n nisipul plajei. Mamă, şi nămolul ăsta care te strânge ca tensiometrul…

— Poftiţi la nămol de la Techirghiol!

Radu rămase înmărmurit:

— Da… DA! Asta e soluţia: NĂMOL!!!

Poate că şi blenoragia aceea a lui Madagan a contribuit la plecarea sa din trupă — cine poate şti? Cert este faptul că, după lansarea răsunătorului „Antonel de Bontonel”, Radu era din ce în ce mai nervos: Ion şi Romi tot pe roace şi metale moderne o dădeau. Pe de-ălea ca nişte ciocane şi polizoare. Iar Mishu, „tu, Mishule, pe cât eşti de valoros, pe atât de puţin îţi pasă — mă enervezi cumplit! Nu iei nici o atitudine!” „Păi, ce atitudine să iau? Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască!” „Pe naiba! Trăieşte, învaţă şi educă!!!” bătea Lepriconul din picior, citându-l pe impresar, care le spunea doar atât: „Băgaţi-vă minţile-n cap şi hotărâţi-vă pe o direcţie, că, dacă se sparge formaţia, rămânem toţi săraci, c-am băgat bani în fundu’ vostru: boxe, reflectoare, microfoane — am făcut ditamai creditul ca să vă ţin în puf, că ştiu că puteţi! Iar voi ce faceţi? Daţi din gură ca babele?” Nervii creşteau. Sandu Skomorohin şi Gabi Clocotici, încet-încet, se radicalizau de partea bassistului, iar Johnny şi The Guitar Tamer ameninţau cu plecarea. Şedinţele de împăcare convocate de Psihedelic nu erau puţine, dar i se urâse şi lui. Văzuse o pace temporară concretizată în „Antonel”, aşa că se gândise că, de-acu-ncolo, Dumnezeu cu mila. Plus că un prieten şi coleg de serviciu, Marius Ciobanu, un sclipitor jurnalist dar, din păcate pentru textier, un adept al pieţei libere, îi amintea ori de câte ori avea ocazia de mâna invizibilă şi de cererea şi oferta care, până la urmă, se echilibrează de la sine. Mai c-un Ach, mai c-un Krach[viii], dar de la sine. În plus, după lansarea albumului, adusese în trupă o soprană, Maria Balc-Stegaru, că doar-doar i-o convinge pe hăndrălăi să se întoarcă la muzici clasice, dar ţi-ai găsit! Taberele rămâneau încruntate.

— Plec la Timişoara. Am vorbit cu Costi. Mă duc în Black Code.

Pe Busuioc l-a străbătut o lance prin stomac.

— Radule, totuşi…

— Nimic!

La câteva zile după plecarea lui The Leprechaun din formaţie, The Psychedelic punea mâna pe telefon. La capătul celălalt, se auzea un huruit şi, din când în când, decolări şi aterizări de avioane militare.

— …şi să-mi transmită coordonatele de zbor. Da! Aici locotenent Nazarov.

— I-auzi, băăăă, a ajuns locotenent! se miră Vali către ceilalţi martori. Salut, Mikeeey!

— Oooo… Salutăm Psihedelicu’!

— Ce coada avionului mai faci?

— Bă, ce să fac… Mă dau cu zburătoarele. Tu ce mai faci, bă, şaormistule?

— Haha, şaormist, da. Ce dracu’ să fac? Mă dau cu contractele. Şi cu textele.

— Eh, mai cu uşurica…

— Mai cu uşurica — pe dracu’ să mă pieptăne! E de muncit, Mikey, de alergat, de convins… Da-n fine. Fii atent de ce te ce te sunai: ne-a plecat bassistul.

— A plecat Radu????

Martorii simţiră că, la celălalt capăt al undelor, Mike Pilotu’ făcea ochii mari.

— Da.

— Să mori tu!

— Da, mă.

— Unde?

— Pe pustii. La Timişoara — cică să cânte-n Black Code, cu Costi.

— Vali, eu te-aş ajuta, dar, pe-aici, lumea cel mult în fanfară cântă.

— Lumea, da’ tu?

— Bă, eşti nebun?! Să las eu toate astea? Dacă izbucneşte vreun război?

— Hai, Mikey, las-o-n sânge de treabă, că e puţin probabil să fie un război al nostru!

— Mă, nu ştiu… Hai, că vin la sfârşitu-ăsta de săptămână, să vedem ce şi cum. În tot cazul: n-am cum să renunţ la aviaţie…. Scuză-mă puţin… Ce zic ăştia? Reintroduc Nighthawk-urile? Eah… Frecţie. Am proiectat eu unul mai tare. Când avem şedinţă, să v-arăt?… Aha. Bun. Vali, scuze, da’ trebuie să cam plec. Când pot să trec pe la tine, să vorbim?

— Oricând.

— Hai, că vin sâmbătă sau duminică.

— Aici suntem — nu plecăm.

La sfârşitul acelei săptămâni, Deltamisticii erau adunaţi toţi la Lynx acasă, ascultându-l pe Nazarov dând probe de bass. Deşi invitată, Marghioala nu putuse veni.

— Îl luăm? întrebă impresarul.

— Îl luăm! săriră Ion şi Mishu.

— Da, mă. Ce e-al lui e-al lui, întări Romi.

Texteş răsuflă uşurat. Ion şi Romi erau pietrele de hotar. Ce să le faci? Artişti! „Mult talent, dar şi multe nazuri”, avea să i-i prezinte el Vetei un an şi jumătate mai târziu.

— Bă, eu n-aş prea vrea… se codi tobarul.

— Nu e, mă, ca Radu — ce să mai…

— Sandule, Gabi, sunteţi 3 la 2 — n-am ce să vă fac.

Şi astfel a început epoca Mike Nazarov… Radu Madagan a mai cântat o vreme, în Black Code, la fel de paranoic şi la fel de drogălău, dar şi cu ei s-a certat la un moment dat, când l-a luat Costi pe Alexandru „Grinderu'” Brânzan la voce. Lepriconul a spus „stop”, s-a retras cu nevastă-sa la Văliug şi acolo l-a prins moartea, la optzeci de ani.

— Aia e, mă, puţă, şi cu Radu… oftă Mishu în faţa fiului şi a soţiei de-a doua. Mai toarnă nişte ceai!


[i] Vezi Dr. Dre & Snoop Dogg — „The Next Episode”, de pe albumul „2001” al celui dintâi (1999).

[ii] Phoenix, 1975. Ultimul album înainte de fuga din România, în 1977, a aproape tuturor membrilor, mai puţin vocalistul Mircea Baniciu. În afară de Nicu Covaci, ceilalţi fugari au stat ascunşi în boxe de amplificare.

[iii] Participiul trecut de la „a rage”.

[iv] Prescurtare de la „bleadi” („căţea” sau „curvă” în limba rusă). Este o exclamaţie curentă în vorbirea din spaţiul ex-sovietic.

[v] Frate.

[vi] Garda de corp a lui Ion Iliescu în decembrie 1989 şi senator după aceea. Citatul este conform propriei declaraţii, într-un interviu acordat la scurt timp după Revoluţie, în care spunea că se situează între cele două.

[vii] Vezi „Confesiunile unui cafegiu”, de Gheorghe Florescu, şi numele comunei Scorniceşti, din judeţul Olt, locul de naştere al lui Nicolae Ceauşescu.

[viii] Aluzie la expresia nemţească „mit Ach und Krach” — „cu chiu, cu vai”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s