Veta şi obsesiile ei: albul şi radioactivitatea

Pe Mira-Elisabeta o obseda albul dintr-un motiv foarte simplu: primele ei amintiri, de la doi ani şi ceva, se legau de cearşafurile („verincile, tu, c-aşa se zice la noi, în Ardeal, oltene”, îi râdea Mira, descheindu-i un nasture de la cămaşă, în timp ce se înălţa pe un picior şi îl ridica pe celălalt la spate, pentru ca imediat după aceea să îi fure o sărutare), primele ei amintiri, zic, erau legate de cearşafurile puse la uscat pe trei culmi una după alta, pânzeturi pe care atât curăţenia, cât mai ales soarele acela puternic pentru ochii ei de copil le făceau de un alb strălucitor, ca albul unui steag al creştinătăţii arborat înaintea unei lupte cu păgânii. De la înălţimea ei de-o şchioapă, albiturile păreau nişte pânze dintr-acelea verticale instalate pe scenă pentru a marca trecerea către culise şi pe care oamenii de teatru le numesc „pantaloni”. Mira întreaga viaţă a păstrat amintirea cearşafurilor, cu ea mică de tot, alergând printre ele şi dându-le la o parte cu mâinile de parcă ar fi fost nişte hăţişuri… Apoi, pe măsură ce ea creştea, cearşafurile coborau din ce în ce mai mult, ca nişte cortine ce s-ar fi dat la o parte în jos, nu în lateral. Ani de-a rândul a urmărit-o amintirea goanei printre cearşafuri însoţită chiar de senzaţia fizică a „răsfoirii” lor atât cu mâinile, cât şi cu nasul, iar obiceiul de mai târziu, începând cu ultimii ani ai liceului, de a folosi cosmetice cu miros de mere verzi, de atunci i se trăgea. În nopţile de somn singuratic (anii de la Cluj-Napoca şi, mai apoi, cei de la Bucureşti, când Vali era plecat cu formaţia), în nopţile acelea, zic, în starea hipnagogică mai cu seamă, îi revenea amintirea tactil-olfactivă a joacei printre albiturile clujene. Hârjoneala se transforma atunci în senzaţie de înot, cum stătea ea aşa, lungindu-se şi chircindu-se pe diagonala patului, cu unghiile în pernă, visând că perna era spinarea textierului şi gândindu-se ce centri nervoşi i-ar atinge.

În copilărie, după cum spuneam, Mira alerga printre cearşafuri. Pe măsură ce crescuse, amintirea albului din pânzeturi fusese completată de cea a albului din spitale, unde se minuna văzându-i pe medici cum îşi păstrau calmul în mijlocul atâtor suferinţe. Ba mai mult: ceea ce îi servise pentru totdeauna drept lecţie de viaţă fusese zâmbetul care era în stare să se înalţe de deasupra halatelor lui Corneliu şi ale Laurei (oricât ar fi fost de grea operaţia din care ieşeau) când o zăreau venindu-le în întâmpinare din camera de gardă, unde, în albul general, radioul negru cu ceas deşteptător de la căpătâiul patului auster părea un drac ce s-ar fi ţinut scai de tine prin vămile văzduhului. De aceea, întâlnirea cu filme precum „Metropolis”, cu sunetele şi cu videoclipurile de la „Radio Ga-Ga” al Queen-ului şi, mai apoi, cu cele ale tuturor pieselor de Kraftwerk unde se auzeau modulatoare de voce şi trimiteri spre zona sonorităţilor din electromagnetism, întâlnirea cu ele avea să se producă laolaltă cu o teamă aproape mistică, precum cea a unui om preistoric în faţa sunetelor unui şaman. Mai târziu, în gimnaziu, viitoarea dr. Cepta avea să îşi lămurească de ce tocmai teamă: în zorii conştiinţei, ce coincideau cu cei dintâi ani de hoinăreli pe holurile spitalelor, văzuse şi, mai ales, auzise vorbind prin laringofon oameni proaspăt operaţi la gât (care scoteau sunete precum cele ale unui sintetizator), fapt ce îi produsese prima cutremurare în faţa suferinţei, cutremurare ajunsă la apogeu prin clasa a treia, o dată cu ascultarea la căşti a piesei „Ohm, Sweet Ohm” de una singură, în întunericul gros al miezului de noapte din cameră. Întâlnise acel punct din sensibilitatea umană unde suferinţa comunică freatic cu arta.

Kraftwerk-ul a fost unul dintre motivele pentru care Mira s-a înţeles atât de bine cu Emilia Zugschnauze, şi ea avidă după cântecele formaţiei de electro-pop. Acesta şi infinitul cinism al nemţoaicei, cu atât mai uimitor cu cât nu era însoţit de ofuscabilitate, ca la Manuela, ci îşi păstra armura de calm oricât de nepotrivită ar fi fost situaţia. De altminteri, nimeni nu îşi aducea aminte să o fi văzut pe Emilia ieşindu-şi din fire, decât, poate, când cu acuzaţia nefondată de rasism din partea mass-mediilor liberal-stângiste, ce i-ar fi făcut mândri pe cei din completele de judecată staliniste. Dar chiar şi atunci dr. Zugschnauze nu făcuse altceva decât să măsoare camera în lung, în lat şi, mai ales, în adânc, micşorându-şi, totodată, în plămâni, adâncimea până la gudron.

Şi Veta, şi Emilia erau fane ale „electroniştilor” germani, iar acesta a fost unul dintre punctele lor de convergenţă. În anii cât şi-a scris teza de doctorat (2023-2025, în Bucureşti, umplând apartamentul de alb şi de muzica nemţilor de mai sus, dar şi de învârtite din Maramureş, cele mai multe ieşind din taragotul lui Dumitru Fărcaş ca fruntea ţuicii din ţeava cazanului), în anii doctoranzi, după cum spuneam, neurochirurga încă rezidentă mereu avea să îl tragă de mânecă pe Psihedelicul încă şaormist: „Hai prin parc, hai prin parc!” Dar nu în oricare parc, ci în I.O.R. Impresarul a intrat la bănuieli, dar, iniţial, nu a întrebat-o nimic, ci a început doar a privi în toate părţile: se uita Veta după cineva? Îşi făcea ocheade cu vreunul? Nu a surprins nici o mişcare. Până la urmă, a întrebat-o:

— Mă, da’ ce ţi-a venit cu-al I.O.R.?

Mira nu i-a răspuns nimic; i-a pus doar degetul pe buze şi l-a tras într-un loc retras. Acolo, a scos telefonul, şi-a pus căştile, a butonat puţin, apoi i le-a întins soţului:

Eeelektronenklääänge aus dem Radiolaaand[i]

— Da. Kraftwerk — „Radioland”.

— Acum, înţelegi?

— Da: suntem în 2025 — se-mplinesc 50 de ani de la lansarea albumului „Radio-Aktivität”.

— Nu.

— Cum nu?

— Nu la asta mă gândeam. Mai ascultă o dată.

Eeelektronenklääänge aus dem Radiolaaand

— Hm… Laringofoanele de care spuneai tu şi traheotomiile?

— Nţ. Gândeşti prea departe.

— Atunci?

— Unde suntem noi acum?

— În parc.

— În care parc?

— Parcul de la Titan.

— Care cum se cheamă?

— I.O.R.

— Hopa… Ai muşcat momeala. Mai ascultă o dată.

Eeelektronenklääänge aus dem Radiolaaand

— Aaa, gata — mă prinsei.

— Păi, vezi? Când eram mică şi ascultam refrenul ăsta, înţelegeam ceva de genul: „Iiioec”… Aşa, ca şi cum ai face gargară cu pufarine. Prima şi prima dată l-am ascultat în clasa a treia, după ce dădusem iama prin vinilurile tatei, deşi el mă avertizase că are să mă sperie muzica lor. Dară ştii cumu-i cu pruncu’… No. Primul disc pe care l-am găsit „Radio-Activity” o fost. „Geiger Counter” — mh… Ca şi cum ai tuşi să îţi dregi vocea sau să atragi atenţia. „Radioactivity” — da, bine, un cântec de leagăn… Dup-aia, de la „Radioland” încolo, să te ţii, şogore! „Drehen wir am Radiophon”… Îmi şi imaginam un radiolog, cel mai înfricoşător dintre medici (chiar mai dihai decât legistul), cum stă el cu vesta aia a lui şi îmbie oamenii: „Poftiţi — următorul”, deşi tu ştii că numai vesta o are drept protecţie în faţa miilor de becquereli aţintiţi asupra lui din tubul acela imens, cum era odată folosit de radiologii dentari. Tu, textiere, ai prins o perioadă bună maşinăria în cauză, modelul vechi, deci ştii despre ce vorbesc. Eu l-am prins numai până până pe la 4-5 ani. În 2001, cu puţin înainte de 11 septembrie, am văzut întâia dată un astfel de radiograf dentar, imens şi cilindric ca o rachetă gata să decoleze, dar spre podea, spre tărâmul Nefărtatului, apoi de acolo tot înainte către centrul Pământului. Eram foarte mică — abia ce împlinisem trei ani. Imediat după aceea, a venit 11 septembrie, au căzut turnurile, s-a iscat panica ceea mediatică pe care o cunoşti mult mai bine. Ăla a fost punctul în care mi-am desluşit sfiala mea faţă de tubul cu pricina, încă nelămurită pe atunci: mi se părea că seamănă cu o bombă. Ceva mai târziu, coşmarurile mele pe tema asta, din ce în ce mai bogate, aveau să aibă ca parte comună sala de aşteptare de la radiologie. Brusc, începe să se aprindă intermitent becul roşu de deasupra uşii, concomitent cu o alarmă de avarie. Câteva clipe mai târziu, iese în fugă medicul, purtând mască de gaze şi un costum antiradiaţii, după care totul sare în aer cu un zgomot leviathanic. Să ştii tu că primele mele coşmaruri de asta au fost legate. Mulţi ani au durat — până prin 2009, o dată cu intrarea la gimnaziu. Ş-amu mă văd în sala de aşteptare, privind ţintă becul, celebrul bec de deasupra uşii cu la fel de celebra lui inscripţie: „Când becul este aprins, nu intraţi! Se lucrează.” Niciodată nu-mi era clar dacă aşteptam sau nu să intru ori pe cineva să iasă. Doar şedeam acolo, pe banchetă. La un moment dat, becul cel roşu se aprindea, iar pe mine mă apuca o bucurie tâmpă, o hlizeală pavloviană. Dar nu mă ţinea mult, căci imediat după aceea mă podidea groaza: becul se pornea să clipocească (uneori implacabil de constant, alteori accelerat), iar în jurul meu se auzeau ţipete. Abia atunci îmi dădeam seama că nu eram singură în hol şi în acest punct visul se ramifica, îmbogăţindu-se cu anii: întâi, începea să urle o alarmă (simplă sonerie de şcoală, alarmă de submarin, sirenă de fabrică sau chiar sirenă de bombardament), apoi se deschidea uşa. Din nou, două posibilităţi: la început, nu ieşea nimeni, dar, pe măsură ce visul se repeta, apărea în cadrul uşii un abur dens, ca şi cum s-ar fi fisurat un cazan în termocentrală, abur însoţit când de un fâsâit gros şi puternic, precum o sforăitură de cal foarte, foarte nazală, când de un ţiuit subţiiire-subţire, ca de oală sub presiune. Şi atunci se ivea el, radiologul, aproape tot în alb, mai puţin cizmele-i de cauciuc, cu faţa fie estompată de aburi, fie desfigurată de radiaţii. Iar la maximul de complexitate (şi de performanţă) al visului, îl auzeam vorbind: când bolborosind ceva înecat, când chiţăind ca un vinil stricat, când — suprema fantezie! — bâzâind ca un robot malefic.

— Hehe… Ai privit de prea multe ori „Metropolis”.

— Nici pe departe — prima oară l-am văzut abia la sfârşitul liceului. Pe când visele astea le am încă din clasele primare, când nici măcar de „Radio Ga Ga” nu auzisem.

— Atunci „Radioland”-ul îşi făcea efectul.

— E posibil. Acea bizarerie care deschide drum spre altele, mai mici, cum ar fi…?

— „Airwaves”?

— Pe naiba! Ăla este cântec de leagăn. La fel ca melodia eponimă.

— Aha. Atunci „Antenna”?

— Eşti bolund? „Antenna” îi o discocălăreală. E uşa crăpată prin care se văd papagali precum The Cure sau Boy George… Mă refeream la „The Voice of Energy” şi la „Uranium”. Iar delirul atinge apogeul… ia să te-aud.

— Hm… La „Ohm Sweet Ohm”?

— Neah. Aia este odihna binemeritată. A şaptea zi biblică. Fii atent: ce face inima asta a mea?

— Îmi bate sub palmă. Pulsează.

— Exact. Amu te prinzi, emberule?

— „Pulsare, quasare”?

— Întocmai: „Pulsaaareee und Quasaaareee…” Ca şi cum, repet, ai face gargară cu pufarine.

— Hehe… Dă să pupe Vali pe ea de pufarinoasă dragă…

— Mai lungeşte-l, mai lungeşte-l…

— Ce?

— Siropul, textiere. Ioi, că greu mai eşti de cap astăzi…


[i] Kraftwerk — „Radioland”, de pe albumul „Radio-Activity” (1975).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s