Cum începe romanul

Axon

Nox, Prince ‘n’ Psychedelic: trilogia martorilor de la statuie şi Mocheta

Motto:

„The rain fell slow, down on all the roofs of uncertainty
I thought of you and the years and all the sadness fell away from me”

(David Gilmour, Polly Samson, Nick Laird-Clowes — „Poles Apart”)

Cap

Dacă s-ar fi paraşutat cineva (să zicem Mike Nazarov) pe una dintre platformele-terase din spatele singurului centru comercial cu cinci etaje din Craiova, denumit „Mercur”, terase situate chiar deasupra micului magazin „Mocheta”, ar fi văzut în primăvara anului 2007 o seamă de „roacheri” care stăteau, beau Cola, mâncau chipsuri, fumau, ascultau rock la mobil şi vorbeau verzi şi uscate. Ţineau şi bere la ei, dar cu multă atenţie, din cauza comunitarilor — acea încrengătură a poliţiştilor ai cărei membri erau porecliţi „mentori” de către roacherii de mai sus, întrucât, în general, frecau menta. Am spus „roacheri”, iar nu „rockeri”, fiindcă respectivii nu aveau mai nimic în comun cu rockerii serioşi, de aceleaşi vârste cu ei, din anii ’90, cu precădere cei de la începutul deceniului aceluia, rockeri peste care sufla şi fluiera vântul schimbării (atât prin sine, cât şi prin gura lui Klaus Meine, vocalistul de la Scorpions) şi care aveau crize de identitate şi îşi puneau întrebări existenţiale, iar nu ca aceştia despre care este vorba, pe care îi rodeau lucruri de genul „câte corzi are bassul lui Robert Trujillo, de la Metallica”.

Din fericire, nu toţi erau aşa. Mai cu seamă trei dintre ei: unul ce zicea din orgă sau din chitară, altul care cânta din gură şi scria versuri la bâză, şi al treilea, care povestea câte-n lună şi în stele, ţinând, uneori, monologuri comice, mai mult sau mai puţin spontane. Erau trei martori, adică trei oameni (noţiunea era valabilă şi pentru fete, deşi mai rar aplicabilă) care, pe lângă faptul că stăteau şi contemplau, lenevos, priveliştile de verdeaţă şi beton din jurul lor (lăsând a se-nţelege că nu le păsa de nimic mai mult decât ar fi trebuit), mai făceau un lucru: chiar dacă vedeau că vreo fată se dădea la ei, nu aveau tupeul suficient ca să se combine cu ea, ci doar stăteau şi priveau; sau se combinau, totuşi, dar pentru perioade scurte. Conceptul de „martor” fusese introdus de altul, Mircea Chelu, el însuşi făcând parte din categoria de mai sus.

Se întâmplase să existe în Craiova anilor 2005-2007 o formaţie de rock progresiv, numită Black Code, în care cântaseră omul cu orga (Johnny The Nox) şi omul cu vocea (Mishu The Prince). Mircea (Mircea The Witness, pentru că era prototipul martorului craiovean) jucase pe post de chitarist armonie. Într-o zi, când formaţia urma să apară la un post TV local, Mircea îl dăscălise pe Mishu:

— Bă, Mihai, acolo, când o să cânţi, să te mişti şi tu — să nu stai ca martoru’!

Dar, fiindcă Mircea folosise de prea multe ori expresia de mai sus, i se întorsese împotrivă: fusese poreclit „Mircea Martoru'”, iar, mai apoi, porecla se extinsese asupra lui Johnny, a lui Mihai şi a lui Vali, omul cu vorba lungă de care am pomenit.

Pe aceiaşi oameni i-ar fi văzut paraşutistul şi dacă ar fi aterizat la mica statuie ce stătea în curtea bisericii din zonă, la câţiva paşi de Mocheta, unită cu terasele de deasupra magazinului printr-o alee din beton suspendată. Le-ar fi aflat acolo tot pe fiinţele de deasupra Mochetei, dar nu pentru că ar fi fost ubicue (departe de noi gândul acesta!), ci pur şi simplu fiindcă amorţeau de atât şezut pe treptele ce uneau terasele.

Oameni erau şi ei — atât doar că erau martori cei trei de mai sus. Unul era Nox (de Grădina Botanică, deci botanist), altul era Printz (al Martorimii Craiovene), iar al treilea era Psihedelic (de Lascăr Catargiu, cartier periferic, situat înspre Lunca Jiului, la confluenţa dintre culturile română şi ţigănească).

Johnny The Nox

…n-avea altă treabă, cât era ziulica de rotocoală, de la răzvrătitul soarelui până la dospitul lunii şi înapoi, decât să stea şi să zgândăre chitara, din ce în ce mai suprarealist, din ce în ce mai sâcâitor, din ce în ce mai sâsâitor, din ce în ce mai al şarpelui, într-un loc cu un aspect şi cu o toponimie devastate de prisma războaielor şi a feluritelor stăpâniri care trecuseră peste bietul colţ de lume, prismă prin care privea ochiul din triunghi, clar, fără urmă de vinişoare, deşi nu dormea niciodată, motiv pentru care vedea tot, deci şi pe Johnny The Nox, care, de ceva timp, îşi lăsase unghiile să crească întrucâtva, să sune mai bine coardele chitarei, dârdâite ca un om sub zăpăcirea plastică a unui curent electric prea mare pentru pielea lui, subţire ca un ac de pin care miroase nu la comandă, ci mai degrabă la frondă, aşa cum îi şade bine unui verde faţă de un gri, fie el din asfalt, fie din vreun zid sau din plasticul plasei cine ştie cărei trecătoare purtând pe faţă un desen parte de satisfacţie că primise chenzina, parte de nostalgie că se duseseră toţi banii, că îi făcuse praf într-un magazin ce se chema „mall”, dar căruia putea foarte bine lumea să îi zică „depou”, fiindcă aici opreau toţi acei cărora experienţa le înscrisese în codul genetic deprinderea de a schimba macazul sub acţiunea banilor din buzunar, spre locul de dezmăţ al mâinilor care dau şi iau, de dezlănţuire a părţii apetente din om, adică aceea care spune „vreau”, aşa cum spusese şi în Johnny când văzuse chitara la magazin, iar când el dusese mâna la buzunar, îl simţise de plastic, semn că „Pokémon”, albumul pe care îl compusese pentru Black Code, avusese succes la public, fapt ce îl făcuse pe The Nox să uite ironia celui mai bun prieten al lui, Lynx „Psihedelicul” Holloway, cum că, prin cuvântul „pokémon” (adică „rocker de spoială”, „cocălar al rockului”), John, în fond, se autocaracteriza, fază la care Noxxie sărise să-l bată pe Holloway, dar acesta avea în el reflexe mai argintii, mai argint-vii, de fapt, şi reuşise să se ţină departe până ce John se calmase şi nu se mai strâmbase ca Meat Loaf, ci îşi recăpătase faţa de bun creştin, altceva, adică, decât un clăpar care ştie şi chitară, la care exersa el acum cu atâta înfrigurare, cu atât freon, cu atât fierbeton zăngănitor în sufletul lui mai apropiat, totuşi, de Ecuator decât o trestie de apă sau decât o sticlă nedesfăcută de dopul ce-i pecetluieşte aerul plin de noapte de mai şi de ecouri din Joe Satriani în jurul clapelor, albe şi negre, unsuroase ca o proteză dentară proaspăt scoasă din gura unei babe care a năclăit-o cu balele ei precum cele ale unui melc pripăşit în veranda casei de la Osica de Sus, unde avea Ion ţara şi unde cu greu găseai oameni ca el, care să aprecieze un sunet de chitară duios ca untul ce se întinde leneş şi văluros pe pâine, pâine la care se gândea şi clăparul nostru acum, dar îi era lene să se întindă până la uşă, şi, de acolo, până în bucătărie sau până unde aveau să îl ducă paşii, altădată bocăniţi precum cei ai unui locotenent de artilerie de odinioară când vedea o fată care, cu frumuseţea ei, ar fi topit tot praful de puşcă din obuze, şi în faţa căreia locotenentul s-ar fi cocoşit mai dihai decât cocoşul unui revolver Browning încrustat pe plăsele cu cele mai de Olimp vrednice scene de luptă cu şerpi, balauri, aspide, hidre, lei, vasilisci şi alte fiare demne de pus în bestiare, care bestiare nici că s-ar mai fi scris de n-ar fi vieţuit nişte oameni cărora să le sece sufletul la gândul că atâtea şi atâtea legende s-ar putea pierde în negura timpului, mai neagră decât cea de pe ecranul televizorului, pe care Johnny îl stinsese, fiindcă nu mai arăta în acele zile decât trombe de praf, cenuşă şi fum, urcând şi coborând ca nişte speranţe de pace în acel război nedesluşit de sumbru pentru cei care aveau să îşi zbiere intrarea în lume, mai mult sau mai puţin oameni, trăgând mai mult ori mai puţin ponoasele a ceea ce avea să intre în gura istoriei drept lucrul care i-a întors omenirii privirea spre glod…

*

Întocmai precum floarea-soarelui este, mai totdeauna, gândită în legătură cu ştiubeiul cel galben către care se întoarce, tot astfel Ioan Ionescu (care, întâmplător, se numea şi Alexandru) nu putea fi gândit decât în legătură cu orga, cu „clapa” lui, de care nu se despărţea decât în clipe dominate de aspecte fiziologice ori în momente profesionale (şcoală sau diferite munci la care îl punea tătâne-su). Putem, aşadar, spune că, din punct de vedere nominal, florii-soarelui îi corespundea Ion Clăparul: cuvântul „floarea” ar fi fost la fel de general precum cuvântul „Ion” dacă nici unul dintre cele două nu şi-ar fi avut determinantul.

Înainte de a pleca în lume, ca să-şi ia viaţa în pieptul aproape ginecomastic (semn nu al vreunei nereguli biologice — Doamne fereşte! —, ci al unei existenţe cât se poate de deltaice, pline de plăceri domoale), Johnny The Nox a trăit o frumoasă perioadă de martorie, în care a avut vreme să îşi etaleze atât talentul vibrant precum tolele transformatorului, cât şi măiestria de a găti mâncare de dragavei. Tocmai această măiestrie l-a făcut pe Mihai-Emilian Bercea (zis Mishu The Prince) să exclame către Valentin Busuioc (zis Vali The Psychedelic), al treilea martor fundamental (treimea nemuzicală, dar scripturală, dat fiind că acesta le scria, uneori, texte):

— Ia uite, bă, Psihedelicule: cu Noxu’ ăst-al nostru poţi să tăinui enşpe mii de chestii: de la mâncare de dragavei până la… compoziţiile pentru orgă ale lu’ Bach!

— Aşa, aşa… zâmbea Ioan-Alexandru, cu o mână mestecând în mâncare, iar cu cealaltă orbecăind printr-un dulăpior, după condimente.

— Care orgă? SM?

— Nu fi nesimţit, Valentine, ameninţă bucătarul („bucăclăparul”, după o vorbă de-ale Psihedelicului) cu lingura spre textier, stropindu-l, din greşeală, cu dragavei, ceea ce îl făcu să urle de furie şi să alerge spre baie, înghiontindu-l pe clăpar când trecu pe lângă el, încât acesta fu mai-mai să cadă cu nasul în oală.

— Lasă, bă, Ioane, că are dreptate: nu mai ştii ce orgasm ai dat în spectatoare atunci, la Minerva?

Spre deosebire de tine, accentuă Ioan cuvintele, ironic atât la adresa lor, cât şi la adresa Printzului, a cărui voce fusese atunci într-o formă proastă, de scalp prins într-o maşină rotativă. De tine, Mishule, care parc-ai fi avut şmirghel în gât.

— Terminaşi? se întoarse Bercea către Busuioc, care se ivea în prag, purtând, pe tricoul alb, harta unui arhipelag verzui.

— Bă, Ioane, n-ai şi-un pic de dero? Că zici că fusei în Vietnam.

— N-am, că-l băgă mama-n maşina de spălat. (Părinţii Noxului fiind plecaţi, îl rugaseră să facă pe gospodina: să bage rufele-n maşină, să gătească şi să aibă grijă de surioara lui, care, jucându-se mai mult prin curte, nu îi dădea bătaie de cap.)

— Eşti de toată jena…

— Hai, bă, clăpăugule (Juan-Alejandro se intitulase „clăpăug” pe când clăpărea în formaţie), ne dai odată dragaveiu-ăla? înghiţi în sec fostul vocalist al mai recent fostului Black Code.

— Mishule, eu vă dau, da’ arde. Uite, pun aşa, mai puţin, la-nceput: trei linguri de fiecare. E bine?

— Bagă, bagă, îl zori The Psychedelic, că am o foame-n mine de mi se taie filmu’.

— Băăăă, hă-hăăă, apropo de câte linguri de fiecare, să vezi fază, Printzule: eram odată la ăsta acasă — şi dădu un cot către Lynx Holloway, care se-necă cu înghiţitura şi nu se opri din tuşit decât abia după ce Johnny The Nox îi dădu un pumn în spate, făcându-l să expectoreze mâncarea sub forma unui bulgăraş galben-verzui, pe care cel revenit la viaţă îl luă cu furculiţa şi cu un dumicat de pâine şi îl înghiţi din nou. Ce făcuşi, mă, acolo? Pictură impresionistă?

— Ce dai, bă, aşa?

— Da’ ce? Ai fi vrut să-ţi aplic manevra Heimlich?

— Hai-hai… Zi mai departe.

— Aşa. Eram la Vali acasă şi ne-a zis mă-sa să stăm, că ne pune ceva să mâncăm, da-ntâi să se ducă până-n beci, ca să ia oala cu sarmale. Şi, până să se-ntoarcă ea, îi zic eu lu’ Lynxu-ăsta: „Bă, eu nu vreau decât o sarma” „Măăă, cum să nu vrei decât o sarma? Că nu-ţi ajunge — dup-aia, iar îţi vine foame.” „Mă, lasă, că nu-mi vine.” Că hâr, că mâr, odată-l aud pe Psihedelic: „Bă, clăparule, nu mânca numa’ o sarma, că e ca şi cum ai avea o singură bilă…”. Cââând l-am auzit aşa, m-am convins. Dup-aia, a venit maică-sa cu sarmalele: „Trei de fiecare, da?” Eu mă-nverzisem; Vali se-nroşise.

— De ruşine?

— Eee, de ruşine… De râs. „Ce e? Ce e? ” „Eee, nimic — am eu o poantă cu Ion… ” „Ce? Vreo prostie. ” „Nu, nu, lasă… ” „Mie să-mi puneţi numai două, vă rog. ” „Nuuu, pune-i trei…”

— Bă, Ionuţe, trăi-ţ-ar mă-ta, bun îţi ieşi dragaveiul, zise Mihai, ştergându-şi lacrimile de râs şi gura de mâncare.

— Da, Clapeş, toată stima, întări Valentin, care întinsese cu pâine până lăsase lună farfuria. Mă duc să beau nişte apă.

— Stai, mă, că am nişte sirop de caise, făcu găzdoiul cu ochiul către Printz.

Acesta era Ioan cel Bucătar… În ceea ce priveşte ipostaza clăparistică a lui Johnny The Nox, trebuie spus că, dacă nu ar fi existat orgile lui (pe care le ornase cu cele mai halucinante desene posibil, fiindcă încă de pe atunci, din clasa a zecea, voia să dea la Grafică), orgi la care să cânte bluesuri şi jazzuri (să păstreze, adică, legătura cu rădăcinile), dacă nu ar fi fost toate astea, Noxul ar fi căzut întrutotul pradă deşertăciunilor de care era atât de îmbâcsit rockul acelor vremuri.

Cu bluesul şi jazzul îşi păstra Ioan-Alexandru ultimele redute de puritate muzicală şi, în general sufletească, după cum avea să dovedească mai târziu. Astfel, refugiat în boxa de bloc a familiei, iar, mai târziu, în studioul amplasat la demisolul casei în care se mutaseră, departe de ochiul indiscret al părinţilor, Noxxie mângâia a blues clapele orgii, ajungând, treptat-treptat, după cinci-şase melodii, să o mângâie pe sub bluză pe Zambilica, fata cu care era pe felie în perioada aceea, o perioadă destul de scurtă, al cărei sfârşit îl făcuse pe clăpar să ofteze, să se zgârie pe mâini cu cheia şi să ameninţe, în stânga şi-n dreapta printre amici, că se sinucide, motiv pentru care martorii de la statuie şi Mocheta începuseră să se întrebe dacă nu cumva Ion dăduse în damblaua emo. Dar nu se întâmplase aşa ceva decât foarte vag, la nivel muzical numai (şi nici acolo cine ştie ce); în fond, existau, prin zonele craiovene de veşnică martorie, destui oameni care să îi arate clăpăugului că, dacă ai cola, bere, chipsuri şi rock la mobil, atunci poate şi să ţi se deschidă paraşuta la câţiva metri de sol, că viaţa tot e frumoasă. Plus că nu îl lăsa inima pe Nox să îşi distrugă părul cel umflat precum o ciupercă atomică, întinzându-şi-l şi vopsindu-şi-l, spre a îşi potrivească înfăţişarea la cea a băieţeilor-fetiţă, membri ai curentului sus-amintit. Cât despre îmbrăcăminte, ce să mai vorbim? Ar fi arătat ca o şaormă, cu şuncile chinuite în hainele acelea strâmte pe care le poartă emoiştii. 0761 610 950

Revenind la gătit: dragaveiul ca dragaveiul, dar, dacă se întâmpla ca Ioan-Alexandru să fi preparat şi nişte spaghete, insinuante precum nişte istorii de alcov din vechime (cu dragavei îi ospăta numai pe martori; pe blagorodnica giupâniţă o cinstea cu fel şi fel de mâncări alese, drese cu mirodenii care de care mai aţâţătoare de pohte lumeşti), atunci devenea din ce în ce mai clar că totul aveea să se sfârşească în vocale, pe două şezlonguri vechi, uitate de Clapeş într-un colţ (dinadins, fireşte). Două, fiindcă unul nu le-ar fi fost de ajuns celor doi să se joace de-a rulada: lui şi prietenei sale cu figură felină. Însă niciodată nu s-a întâmplat aşa, din cauza martoriei de ambele părţi.

Figură felină, da, deoarece Johnny The Nox avea o aplecare spre astfel de fete, şi se înfuria urât de tot pe Vali The Psychedelic când acesta făcea glume de felul următor: „Bă, Ioane, feline-feline, da’ de ce n-au mustăţi? Pe ce li se scurge ciorba, sosul de la spaghete sau ce le mai găteşti tu pe-acolo?” sau „Feline-feline, Juane, da-mi pare că e un fenomen inversat.” „Păi, cum?” „Păi, nu ea, ci tu mieuni când te trage ea de coadă. Sau nu te trage? Nu te trage, bă, că eşti martor, hăhă!” „Eee, bine că le ştii tu pe toate!”

Iar când nu era Zambilica lângă el şi vremea se arăta prielnică, Ioan-Alexandru se mulţumea să lase deschisă uşa garajului ori fereastra demisolului şi să cânte cui se nimerea să îl asculte în momentul acela: pisici, câini, boraci fomişti plângăcioşi în miez de noapte sau vagabonzi, unul dintre ei înjurându-l foarte original într-o seară pe Ion după ce clăparul îşi stinsese, din greşeală, ţigara pe chelia lui, scuzându-se că îl confundase cu stâlpul de tensiune. Astfel, pe la orele zorilor, când ţăranii îşi înhămau boii la car, iar un alt ţăran (din alte puncte de vedere), ‘si’edelicu’, se întorcea, cu un sforăit, de pe o parte pe cealaltă, atunci, deci, când pisicile în călduri îşi încheiau jazzul lor nocturn, punea şi John un dig în faţa valurilor de jazz sau de blues pe care se dăduse cu placa până atunci. Placa de surfing, iar nu de skateboard, cu care îl puteai vedea pe la Mocheta şi cu care s-a şi plimbat odată prin oraş, de Înviere, cu Mishu, Vali şi alţi bărzăuni, de se uita lumea la ei ca la urs, de la Mocheta până la diverse biserici din centru.

Lumea acelor vremuri nu îl privea pe Johnny The Nox decât cu îngăduinţa rezervată copiilor teribilişti, domnilor Goe (sau mai vechilor Guliţă Bârzoi) şi Angus Youngilor din toate timpurile, gata oricând să pună mâna pe ceva zgomotos (de la o flaşnetă până la o chitară electrică) şi, îmbrăcaţi în costum de marinar ori în uniformă de şcolar, să se urce pe scenă şi să scoale în picioare o sală întreagă: oameni aplaudându-i sălbatic, iar unii dintre ei chiar ridicându-şi braţele, pregătiţi să primească plonjările celor de pe scenă.

Aşa îl privea lumea de atunci pe Johnny The Nox. Lumea de zece ani mai târziu, în schimb, avea să îl privească din public…

Mishu The Prince

— LOL.

Asta auzeai la statuie mai totdeauna când se afla pe-acolo Mihai Bercea. „LOL”-ul, ieşind dintr-o figură nepăsătoare şi uşor zâmbitoare, şi însoţit de un pufăit din ţigară, îi era caracteristic lui Mishu The Prince tot astfel precum gâtul lung îi este caracteristic unei girafe. Pe care gât lung îl poseda şi martorul cu pricina, dar numai la figurat: avea un imens talent în a trage cu urechea, în a întinde gâtul după câte şi mai câte veşti, însă rămânea mut ca un mim: le ţinea în el şi numai din când în când, în momente în care vreunul îi orbea pe martori de la obraz, îl auzeai pe Mihai:

— E-e… Las’, că ştiu eu că n-ai făcut nimic cu aia, c-a intrat ta-su peste voi şi era să răsturnaţi oala cu ciorbă de pe masă…

Mihai-Emilian Bercea era un caz aparte în grupa metalelor statuino-mochetoase din tabelul lui Martorilev. Să ne imaginăm un Jimi Hendrix alb, nebuzat, cu zâmbet larg şi cu perciuni ca două picioare de pod, şi vom avea imaginea lui Mihai Bercea, Printzu’/ Pârtzu’/ Plodu’/ Stelu’ Întunericului sau, mai precis, al Întunerecului, după cum însuşi se fandosea. Mihai avea freză de Jimi Hendrix, însă numai când îşi lăsa părul mare. Când, în schimb, se tundea, semăna cu ceva între Elvis Presley şi Johnny Bravo, la fel cum Mircea Chelu (Mircea The Witness), când se poza cu ochelarii de soare şi cu  chitara în mâini, semăna cu un Carlos Santana prins între ţepii unei combine agricole, dar asta este cu totul şi cu totul altă poveste.

Mihai-Emilian Bercea era deosebit printre martori, în special, şi printre rockerii craioveni, în general, nu doar pentru voce (cu care mătura patru octave de nu rămânea fir de praf pe ele), ci şi pentru povestea lui, pe care nu o cunoşteau complet decât doi oameni: Johnny şi Vali.

Auzindu-şi gongul de început pe 4 august 1989, la exact 296 de ani de la prima papilă gustativă înfiorată de şampanie, istoria lui Mishu The Prince se prezenta la fel de spumantă şi, pe alocuri, chiar explozivă, precum licoarea cu care martorii aveau să îl ude pe vocalistul trupei lor pe scenă, la aniversările berciene, din capul său hendricesc până în picioarele neastâmpărate, obişnuite să sară în lături la cea mai mică ameninţare, pentru ca, în clipa următoare, să se posteze cu aplomb în faţa adversarului, parcă prevenindu-l: „Vezi linia asta a vârfurilor? Te ia mama lu’ proces-verbal dacă treci de ea!”

Stelu’ Întunerecului a văzut lumina becului din tavan pe o caniculă… spaima freonului, nu alta! Cea din urmă vară a ultimului regim cu adevărat românesc din secolul XX moleşea tot ce întâlnea în cale, făcându-l maleabil în mâinile cui se gândea să-l pună la murat pentru iarnă…

Pe o astfel de vreme, deci, a ieşit din uter robul lui Dumnezeu Mihai-Emilian Bercea, care, peste nişte ogoare de ani, avea să devină stăpânul scenei româneşti de rock şi unul dintre heralzii de seamă ai celei mondiale.

Aşa cum unii cred că firea omului se vădeşte din primele lui gesturi ori cuvinte, la fel de bine puteau ei să susţină, văzându-l pe Făt-Mishos, că firea omului se poate citi din primele secunde ale vieţii extrauterine. Astfel, viitorul Pârtz al Întunerecului (deocamdată, o simplă balonare), imediat cum a ieşit de unde, peste decenii, aveau să îl bage, la nivel discursiv, adversarii şi diverşi invidioşi, el nu a plâns, nu s-a zbătut… nimic. A privit doar în jur, curios şi tăcut, apoi, aşa, cu capul în jos şi cu picioarele în mâna medicului, precum se afla, a ridicat uşor din umeri, ca şi cum ar fi vrut să zică „LOL. Mişto. Martorie.” Aici, teoreticienii de seamă ai comunicării nonverbale, deşi sunt de acord că ridicatul din umeri este înnăscut şi are rol de autoliniştire, în ziua de 4 august 1989, cu o stupoare plină de „Evrika!”, ei ar fi observat nuanţa autodegrevantă a gestului mishutheprinciar: „N-am! Ce să vă fac eu? N-am cu ce să vă ajut!”. Iar cel care a spus că firea omului se vede încă din faşă s-ar fi corectat: „încă din placentă”. Pasămite, aşa cum chelia lui Mihail Gorbaciov semăna cu o parte din Rusia, aidoma placenta lui Mihai Bercea purta nişte însemne ce semănau cu o succesiune microfon-chitară-tobă-orgă. Sau, cel puţin, aşa trebuie să fim de părere dacă e să-l dăm crezărilor pe medic şi să facem abstracţie de faptul că, imediat după ’89, a fost concediat pentru consum de droguri.

Dacă Dumnezeu ar fi pus simultaneitatea să îi scoată de la dospit deopotrivă pe Mishu The Prince şi pe Johnny The Nox, ginecologul ar fi putut spune, cu mâna pe… Hai, gata! Fiţi cuminţi. Ar fi putut spune cu mâna pe inimă că, în timp ce Plodu’ se uita primprejur, avea o expresie de parcă ar fi vrut să ridice voroavă către Ioan-Alexandru Ionescu: „Ioane, ia dă-ncoa biberonu-ăla; nu-l ţine numa’ pentru tine — LOL. Că şi-aşa nu sugi din el acu’ — văd că te-apucaşi să baţi «We Will Rock You» în peretele pătuţului.” Totuşi, Dumnezeu a pus simultaneitatea să facă altceva: să îi plaseze, în acelaşi cartier al Craiovei — Lascăr Catargiu — pe doi dintre cei mai influenţi rockeri din prima jumătate a secolului al XXI-lea: Mishu The Prince şi Vali The Psychedelic. Dar i-a dat şi o doză de ironie simultaneităţii, astfel încât, deşi cei doi au fost colegi de grădiniţă şi treceau unul pe lângă celălalt pe stradă, nu s-au observat decât abia la 17 ani ai Printzului şi la 18 ani ai Psihedelicului.

Mishu The Prince s-a născut şi a crescut în Catargiu, dar nu în orice parte a cartierului, ci chiar în latura aceea dinspre mlaştini, dinspre balta Şerca, zonă destul de nou-construită (în anii ’70), drept care vocalistul şi textierul au apucat, până spre adolescenţă, vremurile când oamenii încă numeau acele coclauri „câmp” sau „câmpie”. Când erau ei mici, în cartier se găseau câte două mai din toate: două alimentare, două aprozare, două sifonării: una era „în cartier”, iar cealaltă — „în câmp”. În schimb, grădiniţa, şcoala, dispensarul („circa”, după cum o numeau oamenii) şi cimitirul se întâlneau în câte un singur exemplar. Până şi biserica a ajuns, în 2005, să îşi vadă dublura, mai mare şi mai frumoasă, pe aceeaşi stradă, la nici 500 de metri de ea. Biserica veche, aflată în curtea cimitirului, a rămas să slujească drept lăcaş pentru prohoduri şi pomeniri. Ea, în schimb, nu mai era „în câmp”, ci se găsea „în vale”: pe acolo, strada cobora hotărât, dar, totuşi, nu brusc, ci cam ca o rampă de lansare la apă pentru bărci — bucuria bicicliştilor şi, mai rar, a rollerilor. Skateri nu pomenise cartierul, cel puţin nu până la Mishu. De fapt, nu până să îl cunoască Mishu pe Ion.

Printzu’ şi Psihedelicu’ aveau fiecare maidanul lui pe care băteau mingea, fiece jumătate a cartierului deţinea, după cum am spus, propriile sale magazine — de-asta cei doi martori nu s-au întâlnit niciodată timp de 17 ani. Plus că în I-VIII nu au fost colegi de şcoală, iar la grădiniţă erau prea bezmetici ca să se observe.

Dacă, în grupul de prieteni mai martori sau mai tupeişti, şi prietene mai bune ori mai naşpete, fostul vocalist Black Code purta galeria de porecle de mai sus, la locul de muncă el se chema, pompos, „profesor doctor docent Mihai Bercea, ilustru membru fondator al Institutului de Lingvistică pe Verticală Phi din Craiova”. „Phi”, adică litera grecească „phi”: Φ. Întemeiat în anul 2007, de către Mihai „Plodu'” Bercea şi Valentin „Psihedelicu'” Busuioc, Institutul ajunsese, în doar 4 ani, să aibă 33 de membri plenari (printre care şi Ioan „Noxu'” Ionescu) şi 8 membri corespondenţi (printre care Mihail-Cristian Nazarov, zis Mike The Lucky Seven, paraşutistul de mai devreme).

Faza cu Institutul Vali o inventase în timp ce stătea la statuie — nu oricum, ci ca martoru’. Îi venise sete, iar Printzu’ avea o rachetuţă de Pepsi de doi litri jumate — o „purcea”, vorba Noxului:

— Mishule, ia probează-ţi dărnicia.

Şi, după ce băuse, Busuioc se ştersese la gură cu mâneca bluzonului şi eşapase tot pe acolo (pe gaura diagonal opusă celei la care s-ar fi aşteptat martorii în caz de fasoloză acută), apoi prinsese din nou a vorbi:

— Phaaaa… Muream, naiba, de sete. Mersi, bă, Printzule.

— Să-ţi stea-n gât. (Era felul lor de a-şi ura „poftă mare” sau de a-şi spune „cu plăcere”.)

— Bă, că bun e pe năplaiu-ăsta… Auz’, Stelule?

— E.

— Tu pe cine vrei să… (dar o nouă râgâială îi întrerupse glasul şi, implicit, prostia pe care avea de gând să o spună) Pardon. Tu ce vrei să te faci când ăi fi mare?

— Picamerist, răspunse Mishu la bâză.

— Zi, mă, Plodule!

— Nu ştiu, mă, ce naiba… Martor la statuie, să cânt despre domnia lu’ Ştirbéi, zâmbi Pârtzu’ hendriceşte. Apoi arătă în sus, spre statuia ce îl înfăţişa pe domnitorul Barbu Ştirbei, la picioarele căruia stătea un om desculţ care îl preamărea — posibil un ţigan dezrobit.

— Mă, eu mă gândeam să punem umărul amândoi şi să întemeiem un institut.

— Ce institut?

— Un institut… Să ne dăm ciumegi. Uite, de exemplu, un institut de lingvistică… pe verticală.

— Să-l construim pe verticală sau cum?

— Nu, mă. Lingvistica să fie pe verticală.

— Eşti nebun… începu Bercea să râdă. Şi cum să-l denumeşti? „Iorgu Ghiolban”? Sau „Sextil Martoriu”?

— Bă… Bă… Ţ… Nu fi nesimţit! Să-l denumim, aşa, sugestiv: „Phi”.

— Ce „fi”, mă?

— Litera grecească. Aia de-arat-aşa — şi Psihedelicul desenă prin aer litera sus-amintită.

Mishu începu din nou să râdă, mai radical de data asta, scăpând din mână sticla cu Pepsi, din care n-apucă să se verse prea mult, fiindcă interlocutorul plonjă după ea şi începu s-o interogheze, până când Plodu-l înghionti:

— Ho, băăă, că nu se termină lumea! Păi, şi cum anunţăm noi oamenii de înfiinţarea institutului?

— Dăm un comunicat de presă. Povestim ce şi cum, apoi băgăm o declaraţie a ta. Uite, c-am scris-o-asear-aci. Şi Vali Textieru’ începu să citească din agendă:

„Conturarea tot mai clară a lingvisticii pe verticală în cadrul lingvisticii generale se manifestă ca urmare a impetuoasei nevoi de gresare a zonelor filologice aride în care lingvistica de astăzi este nevoită să funcţioneze.”

Între timp, martorii de pe toate laturile statuii se adunaseră în jurul lor. Când auziră „declaraţia”, începură să râdă atât de tare, încât Ion Clăparu’, care venea de pe treptele de deasupra Mochetei (unde şezuse cu Zambilica, retras, şi făcuse schimb de desene cu ea, fiindcă desenau amândoi), începu să alerge spre statuie, ca să vadă de ce râdeau roacherii aşa de tare.

— Ce-aveţi, mă???

— Păi, uite ce-a scris Psihedelicu-aseară, îi arătă Monica, poreclită „Balls”, din cauză că era băieţoasă. Şi reluă „declaraţia”.

În timp ce asculta, The Nox se ţinea cu mâna de unul dintre picioarele omului cel desculţ din ansamblul statuar. După ce auzi toată povestea, râsul care îl năpădi îl făcu să bată cu palma piciorul de care se ţinea. Văzându-l, remarcă lipsa încălţărilor, moment în care Mishu, într-un acces de umanitate, se descălţă şi îi puse celui sculptat adidaşii lui, în hazul tuturor, iar Ion scoase telefonul şi trase o poză, după care The Prince se aşeză pe treptele statuii, chiar pe latura de sub picioarele încălţate mai devreme, alături de Psihedelic şi de Nox, şi începu să mănânce chipsuri, servindu-i pe cei de lângă el, apoi, când le era lumea mai dragă, îşi întinse în lături picioarele în şosete, până la nasurile celorlalţi doi martori, făcându-i să sară instantaneu în picioare.

Mishu şi Ion, Stan şi Bran ai rockului craiovean, s-au cunoscut într-un fel mai ciudat. Să nu vă închipuiţi că a fost ceva de genul: „Bună! Eu sunt Ionuţ. Pot să-ţi fac cinste cu un suc?”, pentru că ar fi pidosnic din partea dumneavoastră şi la fel de curlangutanic ar fi fost din partea celor doi Bonnie şi Clyde doljeni.

Statuia („statuiţa” uneori, spre a fi deosebită de mai marea reprezentare a lui Mihai Viteazul, de alături), statuia martorilor, zic, era un fel de agora a celor din categoria respectivă. Aici, se adunau fel de fel de rockeri, punkeri, emoişti, rapperi etc. şi îşi fumegau gândurile ori le înecau în suc sau în bere — în cazul acesta, cu ochii în patru, să nu se ivească vreun comunitar de poliţist ori chiar preotul care locuia la câţiva paşi de statuie, în aceeaşi curte a bisericii în care se găsea ea.

Plodu’ era un soi de James Bond al Craiovei, şi, când spuneau „Bond”, cunoscuţii lui se gândeau la două aspecte: atât la acela că Printzul era capabil să adune informaţii şi să îi ţină piept lui Johnny, de două ori mai puternic decât el, cât şi la celălalt, că principala lui fantezie erotică era bondage-ul. Revenind la Mihai: în momentul în care l-a întâlnit pe John, trebuie spus că The Nox, stând pe o treaptă a soclului statuii, cânta paşnic, la o orgă cu baterii, acel cântec al Irisului care se cheamă „Somn Bizar”. Printzu’ Întunerecului şedea în altă parte a soclului, alături de Mircea şi de Bogdan „Ozi” Popescu (alt martor, viitor sunetis), vorbind şi sugând, cu o resemnare de sfârşit de lume, nişte ţigări ce deveneau roşii şi scoteau un fum unduitor ca o cadână tânără, foarte tânără, poate chiar prea tânără, şi, eventual, gotică, aşa cum îi plăcea Mishului.

Atunci când Johnny The Nox (pe numele lui adevărat, adevărat biblic şi adevărat a-nviat Ioan-Alexandru Ionescu), un clăpar ca oricare altul din constelaţia Proxima Centauri, a început să streseze clapele, Mihai Bercea-Hendricea a ciulit urechea. Dar când Ion a dat drumul vocii (aşa cum, mai demult, Dumnezeu îi dăduse drumul lui Iona din burta peştelui), Pârtzu’ s-a sculat, s-a dus la el, a lăsat ţigara din gură (în legătură cu care Clapeş avea să le spună martorilor că este unicul lucru din lumea asta pe care îl pupi în fund şi-l baţi pe spate) şi i-a grăit Ionului de Noxiu aceste vorbe de zăbavă:

— Băî!… Cristi Minculescu n-avea un ardei iute băgat în fund când cânta asta! Ia fii atent aici…

Şi s-a apucat Stelul să cânte…Şi a cântat, şi a cântat, şi a cântat, de se uita Noxul la el ca la o frunză de cânepă uscată de soare şi bătută de vânt, numai bună de fumat. Aşa s-au cunoscut aceste două somnităţi ale muzicii cu distors din Bănie (somnităţi bizare chiar) şi în acest fel şi-a făcut Plodul intrarea în marele cazan în care fierbeau la foc mărunt dătătorii din cap de la statuie.

Într-una dintre zile, la vreun an după ce făcuse cunoştinţă cu Noxxie (timp în care cei doi fuseseră chemaţi de către chitaristul Costi şi baterista Nicole în Black Code), Mishu The Stel a văzut venind spre ei un fraier cu o figură congestionată, de arbitru intrat din greşeală între pumnii boxerilor sau de pacient proaspăt ieşit din clinica de proctologie.

— Cine e, mă, ăsta?

— Dracu’ ştie.

— Hai noroc. Care ştiţi să acordaţi o chitară?

— Ia dă-o-ncoa. Mishule, bag-un mi.

— Miiiiiiiiiiiiiiii… făcu Printzu’ din gură.

— Aşa. Acu’, dă-mi un la.

— Laaaaaaaaaaaaaaaa…

— Aia e. Ia colea.

— Phaaaa… Mersi mult de tot. Vreţi nişte Cola? Şi omul cel nou le întinse o sticlă de un litru.

— Vrem, dacă ne dai.

Aşa au făcut Mishu şi Ion cunoştinţă cu Vali şi în felul acesta au pus ei bazele martoriei craiovene. Psihedelicu’ se apucase să înveţe la chitară (lucru cu care îl molipsise pe Mihai), dar nici unul, nici celălalt nu reuşiseră mai mult decât să o facă să sune precum nişte sârme ghimpate în ale căror mici corole de ţepi s-ar fi încurcat un hoţ de dude.

Nu toţi martorii semănau cu rockeri mai vechi sau mai noi: Johnny The Nox avea figură de Meat Loaf şi de Jack Black, Mishu aducea a Jimi Hendrix şi (în caz de păr mai puţin) a Elvis Presley, însă Psihedelicu’ nu semăna cu nimeni. Cel  puţin, nu atunci, în primăvara lui 2007; mai târziu, însă, după ce îşi va fi lăsat plete şi barbă, avea să semene puţin cu Geezer Butler şi Tony Iommi — bassistul, respectiv chitaristul de la Black Sabbath. Atunci, însă, nu se asemuia decât o bucată de carne băgată-ntr-o oală sub presiune, fiindcă îl apuca ba agitaţia, ba râsul, încât l-a făcut pe Mihai să filosofeze, apropo de chipul congestionat al textierului:

— Uite, mă: dacă mâine-ar veni sfârşitu’ lumii, Ion s-ar da cu capu’ de pereţi, apoi s-ar zgâria pe mâini cu cheia, iar tu te-ai agita cât te-ai agita, după care ai începe să râzi ca prostu’, pân-ar crăpa maţele-n tine. Numai eu aş sta aşa, liniştit, ca un martor veritabil, şi-aş fuma o ţigară.

— Şi Radiatoarea?

— Eee, alta acu’! De-asta tuşim noi acuma. Ţigări sunt?

— Sunt.

— Cola este?

— Este.

— Chipsurile foşnesc în pungă?

— Foşnesc.

— Atunci care-i baiu’, Noxule?

Radiatoarea era una cu care stătea Mishu atunci. Porecla de la Psihedelic venise, căci fata purta aparat dentar, astfel încât gura îi semăna cu radiatorul unui automobil. Tot Vali dăduse glas unui gând care-l măcina:

— Uite, Mishule: dac-ar avea şi ochelari, se cheamă c-ar semăna mai mult cu faţa unei maşini. I-am putea spune… „Mercedesa”, de exemplu. Sau „Beemveica”.

— Da, bine că eşti tu deştept!

— Sau „Peojoata”.

The Prince era cel mai calm dintre martori — nu sărea la bătaie decât dacă-l zgândăreai. Sărise o dată la Ion, dar acesta, cu o mişcare de pogo, îl aruncase în iarbă, încât Plodu’, căzând, aproape că îşi sucise o mână.

— Bine, bă, van der Sare! îl aplaudase Lynx, trecând la vocativ numele portarului olandez.

Mishu The Prince era un roacher ambivalent. Una la mână, putea să cânte şi să cânte bine, fiind în stare nu doar să îşi baleieze vocea de-a lungul a patru octave, ci şi să imite glasurile diverşilor vocalişti care puseseră piatră pe piatră până la el, pietre pe care Printzul a ştiut cum să urce ca să ajungă pe culmea pe care urma să se păstreze timp de aproape patruzeci de ani. A doua la mână, avea el un talent de a se mişca pe scenă, încât dădea clasă tuturor Mick Jaggerilor de până la el. Psihedelicul numea „balerinare” această mişcare scenică a Mishului. Prima dată când martorii l-au văzut balerinând a fost în primăvara lui 2007, de Paşti. Erau Vali, Ion, Mihai, Romi şi Mike, frecând menta pe la Mocheta, în timp ce îl aşteptau pe Radu Madagan, zis Radu The Leprechaun (Mishu îl poreclise aşa, fiindcă era pe sfert irlandez şi deseori imita diverse figuri ale mitologiei din insula Éire). Dăduseră gata pungi bune de cartofi prăjiţi şi de floricele de porumb, vărsaseră un tub întreg de Menthos într-un obuz de doi litri plin cu Coca-Cola (de îşi făcuse Textesh aspersor pentru blugi, apoi băuse din amestecul acela din PET, în greaţa generală a celorlalţi patru martori), însă Radu tot nu venea. La un moment dat, ce-i veni lui Mishu, că ridică un deget spre ceilalţi:

— I-ascultaţi, mă…

Dinspre „fântâna muzicală” (un ansamblu de ţâşnitori, în apropierea cărora erau nişte boxe la care cânta în general muzică simfonică, dar şi balade rock şi colinde), se auzea un vals. Printzul începu să se mişte pe ritmul melodiei, până când îi smulse o exclamaţie Psihedelicului:

— La operă să te duci, Mishule, că uite ce mişto balerinezi!

— Hai, bă, Radule, că muream aci ca proştii… îşi ridică Romi braţele către viitorul inginer.

— Bă, cum să vă zic… Mă lovi burta şi stătui s-o las să se exprime. Da’ ce făcurăţi aci? Îl împuşcarăţi din nou pe Ceauşescu?

Şi porniră ei tusşase spre un bar din apropiere, să îşi facă niţel curaj pentru pelerinările în care urma să purceadă în seara aceea, căci era Învierea. Şi, în timp ce stăteau ei la o masă dintr-acelea lunguieţe, cu bănci, şi sărutau franţuzeşte sticlele cu bere, Mishu începu să mormăie ceva, să bată cu capul tactul unei melodii care îi venise în minte şi să numere ceva pe degete — pesemne măsuri de versuri. Şi-odată ridică glas către martori:

— Bă, care-aveţi o foaie şi-un pix?

Romi ezită puţin, dar scoase dintr-un buzunar, de la spatele blugilor, o hârtiuţă şi un creion cu gumă:

— Ia, mă, Printzule. Da’ scrie cu creionu’, ca să pot dup-aia să şterg, că e o reţetă cu care tre’ să mă duc la farmacie.

Le luă Stelu’ şi, după ce scrise şi şterse câteva minute, le arătă celorlalţi roacheri de la masă:

— Iote. Şi începu să cânte:

Mihai a înviat din morţi,

Cu berea pre ţuică călcând

Şi celor din bar de roacheri

Ţigări dăruindu-le.

— Mihai a înviat! rosti Romi, sentenţios.

— Adevărat că eşti martor, zâmbi Nazarov.

După care, au pornit pe la biserici, Mike şi Ion având plăcile de skateboard cu ei (pe care placă era să şi adoarmă Nazarov, în curte la Sfântul Dumitru, unde martorii şedeau, pe plăci sau pe treptele unei clădiri din apropiere, puţin mai retraşi faţă de înghesuiala de acolo). Dar nu au cântat „Învierea Mishului” decât după miezul nopţii şi undeva ferit de ochii lumii — printre blocuri, în spatele Muzeului de Artă, de unde au plecat destul de repede, temându-se să nu vină comunitarii peste ei.

Dacă existau oameni care strâmbau din nas şi dădeau dovadă de scepticism, susţinând că rockul românesc ducea lipsă de vocalişti buni, îşi înghiţeau vorbele, ascultâdu-l pe Mishu. De aceea, a avut dreptate Psihedelicu’ când l-a lăudat pe Printz:

— Când zici „Mishu The Prince”, adresezi o invocaţie tuturor soliştilor vocali care au existat până la el şi care parcă i-au transmis calităţile lor. De-aia zic, bă, martorilor: nu este deloc de mirare că, atunci când cântă Plodu’, parcă auzi un zvon de glasuri, care mai aspre, care mai mângâietoare, toate făcute pe măsura acestei muzici de ieri, de azi şi de mâine (vorbitorul se înflăcăra din ce în ce mai tare), care se cheamă rock şi pe care nimeni nu are cum să o ştirbească în esenţa ei…

— Aşa, aşa, Magdine, îl susţinea The Prince.

— …esenţă mereu capabilă de renaştere, mai mult sau mai puţin din cenuşă, cu mai mult sau mai puţin tam-tam, dar întotdeauna în chip sărbătoresc, cu o bucurie solară, la fel ca la Woodstock, ba chiar şi înainte, la Liverpool, ori în faza incipientă, la Graceland…

— La Elvis! exclamă The Nox, dând cu cotul către Elvisul de lângă el.

— Da. Iar cine a prins această esenţă, cine a intrat în rezonanţă cu ea, gesticula Vali precum un dictator, nu poate fi în nici un caz pokémon…

— Ca Edi, începu Ion să râdă.

— Care Edi, mă?

— Edi Talent, ăla de e prieten cu Romi.

— Mă rog…

— Aşa. Zi mai departe, îl îndemnă Mihai.

— Da. Spuneam că ăla care a prins esenţa rockului nu poate fi pokémon, ci unul care a înţeles că, dacă vrea să fie purtător al unei renaşteri a rockului, nu trebuie să facă altceva decât să intre în dialog cu chitara clasică (şi aici oratorul ridică deasupra capului chitara lui Ion), cu simpla (dar nu „biata”!) chitară clasică, elementul din rock cel mai aproape de sufletul omului de la munte care stă lângă vatră cu chitara…

— Daaaaaaaaaaaaaaaai… Io mi-s pui ghe moroşanî… Io mi-s pui ghe moroşan. începu să cânte Mishu.

— Bă, eu vorbesc serios. Omu-ăla de la munte, care îşi întinde sufletul pe cele şase coarde ale chitarei, aşa, ca şase năluciri lungi, subţiri şi tremurânde precum luna privită prin fumul unui foc ce face lemnele să trosnească, trosnet de la care un baterist bun are de învăţat cam tot atât de multe lucruri câte se cuprind în cuvintele Genezei: „SĂ FIE LUMINĂ!”, încheie triumfal Valentin, ştergându-şi transpiraţia de pe frunte şi luând un gât de Cola.

— Aplauze!!!! izbucni Ion, care, în extazul celorlalţi martori, se ridică de pe treptele statuii, agită altă sticlă, cu Pepsi, şi îl udă pe Vali din cap până-n picioare, ca pe un campion de Formula 1, făcându-l să se repeadă către el şi, cu o mişcare de pogo, să îl arunce în iarba din jur, unde se luară la trântă până văzură nişte comunitari venind, lucru care îi făcu s-o taie care-ncotro, lăsând în grija Mishului şi chitara Ionului, şi agenda Valentinului, şi ghiozdanele lor.

— LOL, încheie Printzu’, filosofic, trăgând un gât de Pepsi din altă sticlă, cruţată de urgia lui The Nox.

Vali The Psychedelic

Filmul despre viaţa lui Vali The Psychedelic ar fi putut începe cu o imagine de ansamblu asupra cartierului său natal. Dar nu a început deloc — cel puţin, nu în acel mai 2007 —, fiindcă Busuioc nu ajunsese atunci nici regizor, nici scenarist, nici măcar cameraman; la sfârşitul primăverii lui 2007, el era doar martor, la statuie şi la Mocheta, deplasându-se, ca toată martorimea de acolo, dinspre statuie înspre Mocheta şi invers, ca un semn vital, ca o dovadă că respiră — alta decât dacă cineva i-ar fi scufundat în petrol, ca să vadă dacă fac bulbuci.

Ceea ce în filosofia antică greacă se numea „ataraxie” la Psihedelicul nostru cel de toate halucinaţiile se găsea sub formă de miserupism. Totuşi, în acel început de mai al anului 2007, miserupismul dispărea, treptat, sub incidenţa unei multitudini de factori psiho-competitivo-educaţionali. Cu alte cuvinte, omul nostru începea să fie cu morcovu-n fund de-o palmă, căci se apropiau bacalaureatul şi admiterile la facultate. Perspectiva lui Vali aspura examenului de la sfârşitul liceului se schimbase: iniţial, el crezuse că bacu’ e ca flaku’: trage-n tine până te doboară din starea ta aeriană, precum, odinioară, flakurile în Al Doilea Război Mondial. Apoi, după ce revenise cu picioarele pe pământ, Psihedelichiorul (numit aşa întrucât, odată, la un chef acasă la Romi, băuse singur cam trei sferturi dintr-o sticlă mare de Garrone Cherry — pe lângă dozele de bere şi păhăruţele de vodcă —, încât abia mai vedea), Textesh, zic, se asemuia cu un amerindian care îşi scoate cleiul din ureche şi o lipeşte de calea ferată a timpului, ca să audă examenul venind. Şi, bineînţeles, încearcă să îi ţină piept cu un blocaj, un zid, ceva.

Poreclele celor trei martori-tartori aveau „orogeneze” diferite. Johnny, sentimental până la siropozitate („siro-„, nu „sero-” — oricât de ironizat ar fi fost Ion, nimeni nu îi dorea răul, pentru că, în definitiv, era ionul lor hidroniu şi pokémoniu), şi-a spus „The Nox”, motivând că aşa era firea lui, ca noaptea (misterioasă, adică, deşi Pârtzu’ interpretase asta  prin comparaţia populară „prost ca noaptea”), pe care i-o prefera zilei.

Pe Mishu l-a intitulat Ion cândva, cu o caldă ironie, „Prince Of Darkness”. Dar acelaşi Ion, sesizând discrepanţa dintre ideea (chiar dacă numai ironică) de prinţ al întunericului şi înfăţişarea cvasimanelistică a vocalistului Black Code atunci când se tundea şi îşi subţia perciunii, i-a zis, simplu: „Pârtzu’ Întunericului”, iar, mai apoi, prin extensii, întinderi, entorse şi luxaţii de imaginaţie, „Plodu’ Întunericului” şi „Stelu’ Întunericului”, forma „Întunerecului” nefiind altceva decât o autoironie a lui Bercea.

Cu Vali lucrurile au stat altfel. El nu a purtat nici un titlu de nobleţe: nu a fost nici duce de Valois, nici conte de Halva, nici marchiz de Mucava. În vara anului 2006, în vacanţă, s-a trezit, într-o dimineaţă, cu urechile ţiuindu-i a Pink Floyd şi a Grateful Dead: o ureche aşa, alta altfel. De remarcat, însă, că martorul în cauză se dezvelise de cearşaf în timpul nopţii, căci fusese prea cald. Căldura, deci, îl afectase şi îşi spunea cuvântul prin sonorităţile psihedelice ale formaţiilor sus-amintite. Ca urmare, omul a stat mai toată ziua aceea sub influenţa ţiuiturilor şi şi-a schimbat id-ul de messenger în ceva legat de rockul psihedelic şi numele de Internet în Lynx Holloway (motivând că i se năzărise mai întâi prozodia numelui: prenumele dintr-o silabă, iar numele de familie dintr-un dactil). Porecla „Psihedelicul” i-au dat-o şi au popularizat-o membrii fostei formaţii Black Code. Totuşi, Valentin nu avea nici nici în clin, nici în mânecă cu drogurile; nici măcar nu fuma. Inerţia generală care l-a dominat până prin 2009-2010 (când a început demersurile pentru a îşi face formaţie) includea şi instinctul de autoconservare.

— Etimologic vorbind, Vali ăsta al nostru îşi merită porecla de „Psihedelic”, făcea Radu Madagan (poreclit, de către Mishu, Radu The Leprechaun, fiindcă era pe sfert irlandez). Ţinând cont de cele două etimoane greceşti…

— Aşa, aşa, făceau martorii. Ia uite cu ce texte ne ia Radu…

— Zi, Madagane, că eu te-ascult, îi lua apărarea Lynx Holloway.

— Ţinând, după cum spuneam, cont de cele două etimoane greceşti („psyché” = „minte”; „délos” = „manifest”), martoru-ăsta aici de faţă îşi dovedeşte cât poate de des şi sub un unghi cât mai solid (în sensul geometric al cuvântului)…

— Aşa, aşa, inginere! îl întrerupeau ascultătorii, jumătate cu ironie, jumătate cu admiraţie. (Radu încă de atunci voia să se facă inginer de telecomunicaţii.)

— Îşi dovedeşte, aşadar, imprevizibilitatea şi loopingul în gândire, tinzând către condiţia de om-manifest, aşa cum Mishu The Prince, acest Jimi Hendrix al nostru (Radu arătă spre el, iar Printzu’ se ridică, în aplauzele tuturor) tinde către omul-cal troian (purtând în el aproape toţi vocaliştii însemnaţi ai rockului românesc şi străin), iar Johnny The Nox (acelaşi joc ca la Mihai) tinde către omul-şampon, deoarece este 3 în 1, ca şamponu’ („Flush, Wash ‘n’ Go”): este mare, gras şi…deştept într-un mod atât de complex…

— Eee, bine că eşti tu Dalai Lama…

— Atât de complex, zic, încât, dacă cineva ar reuşi să îl descifreze, ar pune bazele unui curent filosofic (ionosofia, clăparontologia) ori, cel puţin, ar scrie o carte („Pokémonadologia”) sau ceva asemănător.

Dacă ar fi fost cum glumea Radu, să apară, adică, un curent de gândire legat de Ion ca vaca de pripon, acest curent l-ar cam fi tras pe la urechi pe Mishu, care ar fi deschis gura şi ar fi prăvălit cuvânt către John:

— Ioane, închide uşa aia, că intră veacu’ peste noi!

Vali scria şi scria din dorinţa de a se face cunoscut, de a ieşi în faţă ca păduchele. Iar atunci când scriitura lui presupunea existenţa unor personaje, martorul le construia cu sau fără ironie, dar cu o bucurie de zile mari, arătându-le lumii cu sentimentul sus-amintit, precum cel al unui tată, care îşi arată lumii copilul, de la balcon, zicând: „Ecce copilu’… ăsta… puer!”. Valentin scria, Ioan scria, Mihai avea idei, dar nu prea scria, iar Psihedelicu-l tot bătea la cap să scrie tot ce îi trecea prin minte, toate ideile care pribegeau sau făceau transhumanţă prin spaţiul carpato-danubiano-pontic al minţii Printzului Mishu von Dunkelheit. Iar dacă cineva (să zicem tot Mike Nazarov) — e puţin spus „s-ar fi încumetat” — ar fi avut tupeul şi abnegaţia celor care fac bungee jumping şi s-ar fi apucat să scrie o lucrare de istorie literară a creaţiilor statuisto-mochetiste, ar fi ieşit ceva cu numele de felul „Istoria literaturii craiovene martoreşti: de la siroposul Ion la sucitul Vali, călcând în momentul Mishu The Prince”. Văzând lucrarea tipărită, Mishu ar fi spus, în stilul lui definitoriu, încolţind din Purgatoriu ca un cuţit dezosatoriu:

— LOL.

Psihedelicu’ ar fi rânjit, dar Johnny The Nox ar fi făcut ochii cât cepele şi, „scuipefiat”, s-ar fi repezit la Lynx Textieru’:

— Ia uite, bă, Psihedelicule: e Ion în carte!

Ca în ziua aceea în care văzuse, într-un mic supliment de ziar, scos de nişte colegi de an cu el, în liceu, un articol în care era şi personaj, şi fotografiat:

— Ia uitaţi-vă, bă: e Ion la ziar!

Într-o zi, Mishu The Prince, acea Mata Hari a statuii, l-a zărit venind către ei pe Vali The Psychedelic, păşind în pantaloni cargo şi în bocanci, de parcă sosea de pe front, deşi era pacifist şi nu tolera războiul armat decât în jocurile pe calculator. Bercea mimă o probă de sunet:

— Vine Psihedelicu’. Pssssssssihedelicu’. Delicu’. Delicu’. Se-aud bine joasele?

Moment în care un tricou cu Rammstein se desprinse dintre martori şi îl trase după el pe Johnnie Walker-The Nox, care începu să meargă spre The Psychedelic cu paşi mari, de parcă ar fi pus porumbi:

— Aaa!… Ce faci, bă, Lynxule? N-ai mai dat nici un semn de viaţă!

Şi, dintr-o cordialitate care ar fi dereglat aparatul de EKG, Ion îl luă în braţe pe Valentin şi începu să-l bată tare pe spate, ca pe un covor, moment în care textierul, din cauză că nu avea o poziţie favorabilă, nu putu să facă altceva decât să îl strângă pe Ion de sfârcuri, până când acesta îi dădu drumul, iar după aceea, stătea şi îşi freca mameloanele, încât Mishu iar slobozi voroavă:

— Ce-ai, Ioane? Eşti Chippendale?

Juan fu cât pe-aci să îi ia capul Plodului la asfixianta lui subsuoară, dar între ei se băgă Monica Balls, care observă că ’si’edelicu’ scosese o bancnotă de zece lei noi, ca să cumpere nişte Cola şi ceva de mâncare din Primăvara, un magazin de pe lângă Mocheta:

— Bani! Vreau şi eu!

— Ce eşti dispusă să faci pentru ei? zâmbi Vali generos, străduindu-se să nu pară tendenţios.

— Să-l omor pe Ion.

— Neah… N-ai avea unde să deversezi ditamai deşeul.

— Eu deşeu, mă?

— Tu, tu! De când tot zici că-ţi faci formaţie!

— Păi, dacă nu găsesc oameni…

— Nu găseşti… Păcatele tale.

— Da’ ce te freacă pe tine grija de formaţia mea?

— Vă scriu texte, bă, fraiere!

— Ăăău, ău…vai de capu’ tău!

Însă cearta celor doi martori fu întreruptă de o bufnitură venită de undeva de jos — nu din tenebre, totuşi, ci de la muncitorii care lucrau la renovarea centrului Craiovei. Dar, fiindcă erau prea inerţi, martorii şi martoriţele rămaseră pe loc, pierzând firul certei, întrerupt din cauza zgomotului ca de clopot uriaş ce venise de jos în sus ca o minge scufundată în apă.

Tot legat de clopot: la sfârşitul săptămânii aceleia, pe messenger, Johnny îl zdruncinase pe Vali The Psychedelic, spunându-i că se spânzură din cauza depresiei. A doua zi, luni, Holloway stătea, ca tot martorul, la Mocheta, pe trepte, în spatele balustradei de beton, precum în spatele unei tăblii care să-l adăpostească de viziunea vijelioasă a bacului, când îl auzi pe Romulus-Andrei Stancu, autoporeclit Malvictus The Guitar Tamer (aşa se gândise el să i se scrie pe cruce), zis şi „Nea Ibanez” (de la chitara lui cu care se dădea ciumeg):

—  De ce nu mai vine Ion?

Pe Psihedelic îl apucară durerile de cap, amintindu-şi de ziua dinainte:

— A zis că se spânzură…

— Iar se spânzură? îşi dădu Printzu’ ochii peste cap.

— Păi, ce, a mai zis el treaba asta?

— Aoleo… N-am eu păr în cap de câte ori ne-a ameninţat el că se sinucide!

— Mă, ştii cum e Ion, spuse Monica. Una-două: „nimeni nu mă place, aşa c-o să mă spânzur sau o să-mi tai venele”.

— Păi, de ce? întrebă Vali, care începea să îşi schimbe impresia despre clăpar.

— De emo ce e, de-aia!

— Nu, mă. E faza că l-a părăsit Zambilica şi de-asta face el scenele-ştea cu noi. De-aia se şi zgârie pe mâini cu cheia. Ca să se dea interesant şi să obţină două-trei compătimiri de la noi, explică Romi.

— Adică cum? Vrei să spui că nu suferă de pe urma Zambilicii?

— Ba da, mă, da’ mai mult e teatru decât suferinţă.

— I-auzi la el…

— Bă, să nu se sinucidă până nu-mi aduce-napoi pana de la chitară! râgâi Romi conclusiv după ce închise bidonul cu Pepsi.

— …Au, fi-ţ-ar capu-al dracu’, Ioane! izbucni Psihedelicul, căci tocmai îl văzu pe Ion venind. Vru să îi sară la gât, dar Jean Le Clabar (adică Ion Clăbaru’) sosea cu-o sticlă de Cola de doi litri.

Lui Vali The Psychedelic îi plăceau grasele — atât în vremurile statuisto-mochetiste, cât şi după aceea. Grase nu la modul dizgraţios (adică să atârne şuncile pe ele şi să le poţi folosi pe post de spumă poliuretanică), ci grase la modul estetic: dolofane, durdulii, fete la care să aibă pe ce pune mâna, cărora să le tropăie uşor şarlotele când îşi lipea palma de ele. Lynx Holloway ajunsese celebru printre martori pentru asta, aşa încât Johnny nu se putuse abţine de la o remarcă:

— Bă, textierule… tu tre’ să-ţi deschizi un chioşc cu mâncare la minut.

— De ce?

— Pentru că îţi plac hamburghericile… şaormicile…

— Eee, bine că eşti tu estet!

— Păi, este, venea Mishu The Prince în sprijinul clăparului. Iar dacă grasele tale sunt şi scunde (cum a fost cazul Tamponicăi), atunci se cheamă că trebuie să te faci geograf.

— De ce, bă, Stelule?

— Fiindcă aia era ca Pământu’: mai turtită la Poli şi mai bombată la Ecuator.

Porecla „Tamponica” izvorâse dintre martori nu din ironie, ci din necesitatea de a o identifica mai uşor, întrucât respectiva era o fată destul de lalocul ei şi de discrete, aproape chiar neobservabilă. Cognomenul îşi avea obârşia în faptul că tipa avea un irepetabil talent de a se băga printre picioarele oamenilor, de a le sta în cale, făcându-te să te împiedici de ea, să te tamponezi cu ea precum s-ar fi tamponat două maşini într-o intersecţie în care Psihedelicu-ar fi fost agent de circulaţie. Şi chiar te poticneai de ea pe culoarele din Colegiul Naţional „Carol I”, acolo unde ea învăţa şi unde Valentin mergea în pelerinaj, încât, odată, stând cu Ion pe trepte, în aşteptarea ei, au fost luaţi la rost de directorul liceului, iar Vali era cât pe-aci să se aleagă cu o amendă, chipurile pentru intrare neautorizată în şcoala cu pricina.

Aşadar, Clapeş nu era singurul care avea un bâţ în ceea ce priveşte fetele: lui îi plăceau felinele, iar lui Holloway — grasele. (Bine, şi Mishu a spus odată o chestie ciudată — „femeia trebuie să fie deşteaptă, frumoasă şi să se dividă prin mitoză, ca să ai mai multe la nevoie” —, dar asta este cu totul şi cu totul altă poveste.) Rarele excepţii erau sărbătorite zgomotos de martori:

— Ia uite, băăăă… Psihedelicu’ nu mai ascultă Led Zeppelin, hăhăăă, făcea Mihai Bercea-Hendricea: nu se mai combină cu o zeppelină… cu o baloancă…

Mai târziu, însă, când textierul devenise şi el cistern, preferinţa lui nu mai avea să li se pară deplasată martorilor. Atunci, însă, în mai 2007, da. Atât în cazul lui, cât şi în cel al altui martor, Mihail-Cristian Nazarov, zis Mike The Lucky Seven (adică „Mike Şase-Şase”, după o traducere greşită a lui The Psychedelic, preluată din subtitrarea unui film — traducere care, însă, se consacrase în rândurile martorilor), deoarece avea nu de puţine ori infernalul noroc de a îi pica 6-6 la zar, la table, tocmai în momente cruciale şi, în plus, de cel puţin patru ori la rând.

Şi lui Mikey, deci, îi plăceau cozonacele şi, precum Vali, reacţiona prompt dacă făcea cineva bâză pe tema asta. De aceea a păţit Ion ce a păţit într-o zi între statuie şi Primăvara, alimentara de sub platformele mochetiste, chiar pe colţ de la magazinul Mocheta.

Se întâmplase ca Johnny The Nox să aibă atunci nişte bani la el şi, deci, să fie generos:

— Bă, care merge cu mine-n Primăvara, să luăm ceva de mâncare şi-o Cola?

— Hai, că vin io, se ridică Mike de pe treptele statuii.

— Bă, remorcaţi-mă, că vin, da’ mi-e lene să mă scol, întinse braţele Psihedelicu’.

Ionescu şi Nazarov îl apucară pe Busuioc şi îl traseră în sus, dar îl traseră cam tare, pentru că, atunci când îi dădură drumul, Vali ateriză în iarba de lângă statuie, trecând prin gardul viu.

— Hoooo, băăăă… nemâncaţilor!

— Hai, bă, ce faci? Te dai cu deltaplanu’? (Şase-Şasele voia să se facă pilot militar.)

— Nazaroave, nu vrei să te dai tu cu faloplanu’?

— Hai, mă, că intră ăia-n pauza de masă, îi zori The Nox.

Pe drum, pe una dintre aleile ce duce de la statuie la Primăvara, mergeau cei trei martori, cu foamea şi setea-n gârgălot: Vali, Ion şi Mike, în ordinea aceasta, cu Johnny The Nox la mijloc — martor care, fiind cel mai înalt dintre ei, părea un deget mijlociu ridicat din pumn, având în stânga degetul arătător (Vali), iar în dreapta pe cel inelar (Mikey). Lynx era indexul, fiindcă el mereu le arăta câte ceva martorilor: „Ia uite, Ioane, ce mai scrisei!” sau „Ia uite, Mishule, ce faţă de boiler are aia!”. Iar The Lucky Seven putea fi asemuit cu degetul inelar din două motive. Primul era acela că propovăduia căsătoria („Bine, nu de-acu'”, explica el. „Pe la 30 de ani, aşa…”). Iar al doilea motiv era obiceiul bassistului de a se scobi în nas cu degetul sus-amintit. Apoi, ajutându-se de degetul mare, transforma ceea ce scosese de acolo în biluţe, pe care, discret, cu degetul mic, le catapulta în jurul său, nedându-şi seama că ele aterizau, de cele mai multe ori, în freza de Jimi Hendrix a lui The Prince sau de Jackson Five a lui The Nox, pe clapele orgii cu baterii a lui Ion ori pe filele agendei lui The Psychedelic, chiar în drumul stiloului cu care acesta scria (şi de la care avea mereu degetele pătate cu cerneală). Şase-Şasele nu se pomenea luat la şuturi şi aruncat în iarbă decât în cazurile în care ţinta involuntară a biluţelor nu o constituia nici un martor, ci, eventual, doar geanta sa de umăr, cu care se ducea la şcoală, pe care scria diverse nume de formaţii rockoase şi care nu era în două săptămâni aceeaşi, din cauza următorului fapt: Mihail-Cristian Nazarov ieşea în pauze şi îşi lăsa geanta în bancă, la locul ei. Cam o dată la două săptămâni, colegi de-ai lui care vreau să îl enerveze luau geanta şi, cu pixuri, markere şi pastă corectoare, scriau, alături de sau peste numele de formaţii rock, nume de manelişti. Când se întorcea bassistul de afară şi vedea pocinogul, urla de se auzea pe tot coridorul, apoi lua la întrebări toţi colegii, să descopere vinovaţii. De unde — ăia nici nu clipeau. Cum ajungea acasă, păgubitul o stropea cu benzină şi îi dădea foc cu chibritul, să ardă ruşinea. Se întâmpla ca ta-su să se enerveze şi să nu îi dea bani de geantă nouă, iar atunci Mikey venea la şcoală cu cărţile şi caietele într-o plasă, în hazul martoricesc.

După cum s-a văzut, Vali Textieru’, Ion Clăparu’ şi Mike Bassistu’ mergeau spre Primăvara. (Mihail-Cristian Nazarov colaborase o vreme cu ei în Black Code, înainte să îşi înfiinţeze nenumărate trupe de grindcore cu Alexandru Brânzan.) Când ieşiră de acolo, fiecare avea în mâini câte ceva: Lynx pungile cu chipsuri (” Ho, bă, nemâncatule, s-ajungem la statuie!”), Mike sticla cu Cola, iar   Noxxie o doză de energizant. La un moment dat, ce-i vine clăpăugului:

— Vali, eu te ştiu pe tine ecologist, da’ nici chiar aşa.

— Păi, cum?

— Păi, cu programu’ „Salvaţi balena”…

Holloway era în perioada aceea pe felie cu una deluroasă, după fixul pe care îl avea.

În momentul acela, Ioan se pomeni cu doi pumni în coaste, atât din stânga, cât şi din dreapta, din partea lui Mihail-Cristian, care, chiar dacă nu era vorba despre gagică-sa, avea un profund respect pentru fetele din categoria sus-menţionată şi se „băga” (se combina) cu ele ori de câte ori avea ocazia. O fracţiune de secundă mai târziu, doza de energizant sâsâia, înspumată, pe lespezile aleii — singura victimă a asediului lateral asupra clăparului.

Pe „balenă” o chema Oana Calomfirescu, iar martorii întotdeauna îi făceau loc când dădea să se aşeze pe treptele statuiţei, constrânşi mai degrabă de reputaţia fetei decât de dimensiunile ei: în vremurile acelea, urma cursuri de canto la Palatul Copiilor sub îndrumarea unui celebru dirijor craiovean şi promitea să devină o exuberantă mezzosoprană. Bacalaureatul, însă, avea să îşi vadă moştenitorul într-o facultate de geografie de trei ani în Danemarca, succedat, la rândul său, de un masterat în climatologie în Alaska şi un doctorat în regiunea laponă a Norvegiei, pe tema manipulărilor meteorologice, dar asta-i altă mâncare de hering. Hering, ton… ce găseau pescarii prin ale gheţuri.

Se întâmplase ca o după-amiază de martie a anului 2007 să îi găsească la aceeaşi statuie pe Oana şi pe Ion, fiecare cu arsenalul său de desene manga, respectiv hentai, ambele categorii călcându-l pe bătături pe Mishu, dar Printzul ştia să joace teatru şi să se prefacă interest de astfel de prostii când era rost să se combine cu gagici gotice de 12 ani, care abia descopereau Hi5-ul şi pozele făcute de sus şi aveau impresia că manga-urile erau nirvana artei vizuale. Pe fete ca acestea şi le închipuia Pârtzul legate cobză şi cu căluş în gură, în ipostaze cunoscute în terminologia internaţională ca „bondage”.

Şedeau, deci, Oana şi Ion pe treptele statuii, ca doi munticei lăudându-se unul celuilalt cu propriile zăcăminte de subsol, când, la un moment dat, apăru Vali:

— Ia, mă, ce faceţi voi aici?… Îu, Doamne, ia-mă! Ioane! Dup-aia, te mai miri că de ce te dă tac-tu-afară din casă.

— Taci, mă, că nu ştii tu.

Oana râdea de nou-sosit, pe care îl ştia vag, din vedere cu coada ochiului: meclă roşie, de beţivan, hanorac cu Guns N’ Roses şi pantaloni cargo, de parc-ar fi făcut războiul. La coada tigăii, desigur.

Treptat-treptat, începu să vină lume: întâi, Costi Corniţescu, cofondatorul formaţiei Black Code, purtând la subraţ un impresionant bloc de desen plin ochi cu planşe pentru şcoală (chitaristul învăţa în Liceul de Artă şi se pregătea pentru bacalaureat); apoi Walexandra (prietena cea mai bună a Oanei, renumită pentru râsul ei ca nişte sughiţuri); după care Ionela Arahnela (înalta, slaba şi creaţa gagică a lui Ion, care, când îşi lăsa părul liber, aducea a păianjen); după ea, sosi Mike Pilotu’ (cu enşpe mii de nume de formaţii scrise cu pastă corectoare pe ghiozdan); în coada Pilotului („la ora şase”, după se fasolea el), ajunse Săftica (acea gotheriţă de 12 ani după care i se scurgeau ochii lui Mishu şi căreia Costoix i se adresa cu „minoro”, zâmbind într-un chip lesne de ghicit), urmată de Zambilica (fosta mare dragoste a lui Ion şi prietenă cu Oana) şi, în sfârşit, inoxidabilul metalist al regiunii martoriceşti Statuie-Mocheta…

— Doamnelor şi domnilor… Mishu… The… Priiiiiince! îi făcu Valentin intrarea, ţâşnind spre el şi ridicându-l în braţe ca pe un imens bax de bere dispus pe verticală. Pe lângă ghiozdanul din spinare, Michel Le Plod ţinea în mână o plasă pe care o feri de efuziunea lui Lynx, dar acesta, la o privire mai atentă, observă un căpăcel de Bucegi ieşind din ea printr-o gaură special dată în plasă pentru discreţie în faţa comunitarilor de poliţişti. Stelu’ se aşeză liniştit pe treptele statuii şi, cu un „LOL” inaugural, deşurubă capacul şi duse la gură gaura plasei, făcând-o, apoi, poştă în rândurile creştinilor din figurile alăturate.

În sfârşit… Din vorbă-n vorbă, o dădură-n plictiseală, aşa că Gibonu’ (Costi, adică, poreclit astfel din cauza faciesului de „u-u! a-a!”) deschise gura:

— Bă, hai să băgăm o mimă.

În general, mima este un joc de familişti blazaţi — genul de cupluri în care, când vorbeşti cu ei, cei doi soţi mereu privesc unul către celălalt, de parcă şi-ar cere aprobarea. Dar când se adună la un loc zece cărăui, culoarea ţâşneşte în joc ca vopselele gouache din braţele unui Ion transformat în centrifugă. Martorii nu se deziseră: de la „acid dezoxiribonucleic” până la „Filiaşi”, puteai vedea cele mai halucinante subiecte de mimă. Lui Vali îi pică să mimeze „loess”, aşa că martorul se tăvăli de-l găsiră dracii prin praful dimprejurul statuiţei.

Deodată, roacherii auziră un „Băăăăăă!” şi îl văzură pe Ion zburând în gărduţul viu. Ce se întâmplase? Mike Pilotu’ se pomenise cu un deget umed în ureche tocmai când răsfoia planşele cu hentaiuri ale lui Ion, de sărise-n sus de-un metru. Pasămite Johnny se plictisise aşteptându-şi rândul la mimat şi, cum nu se simţea în largul lui să vorbească nici cu Zambilica, nici cu Ionela, Noxxie se gândise să-i facă un cadou lui Mike. Întors din boscheţi, c-o falcă-n cer şi cu alta-n pământ, Clapeş se duse glonţ la Şase-Şase, dar Oana se băgă între ei, împăcându-i cu câte un dos de palmă peste gură. Martoriţa, pe cât era de hamburgheroaie, pe atât era de energică, nesărind, totuşi, la bătaie, dar vârându-se între diverşi ciumpalaci în care se umfla păsatul, ca să îi despartă. Prin anii ’90, când România trimitea trupe în diverse misiuni ONU, Vacanţa Mare lansase o glumă: „Vino, mamă, cu plutonu’, că m-am înrolat la ONU!” Vali o trecuse la feminin, pentru forţa de menţinere a păcii în zona Statuie-Mocheta: „Vino, mamă, cu plutoana, că m-am înrolat la Oana!”

În altă zi, textierul stătea la Mocheta (ca martoru’ — cum altfel?) şi spunea bancuri, extaziat de sughiţurile Walexandrei, ce îl întărâtau la din ce în ce mai multe, de se temeau cei din jur să nu se sufoce fata. Din banc în banc, Lynx ajunse la unul cu un preot pe drum:

—Cică mergea un popă pe drum şi, la un moment dat, întâlneşte o puştoaică de 18 ani care-ţi ridica… moralul când o vedeai: „— Săru’ mâna, părinte. — Bună, bună… bună, bună!” Mai merge preotul ce mai merge şi dă peste o femeie de 35 de ani, făcută-n ciuda… vremii. Iarăşi: „— Săru’ mâna, Părinte. — Bună, bună…” După o altă bucată de drum, dă peste o babă de 70 de ani: „— Săru’ mâna, Părinte. — Ă… Mergi sănătoasă, Mărie!”

La care pe Arahnela a mâncat-o-n fund să-l întrebe pe băncuitor:

— Da’ mie cum mi-ar fi zis?

— „Hai noroc!”

— A fost un hai… Phaaa! Ea atunci era obsedată de Pink Floyd, aşa că instantaneu şi-a luat porecla „The Wall”. Nela The Wall, Nela Păretoasa şi câte şi mai câte… avea să-şi amintească Lynx Holloway peste câteva zeci de ani în faţa membrilor formaţiei pe care o impresaria, patrona, textiera şi creierea, la volanul autocarului oprit în faţa barierei de cale ferată. Zi tu, Ioane, dacă nu e-aşa.

— Ba aşa e.

— Chiar: ce mai ştii de Nela?

— E prezentatoare la Al Jazeera.

— Să mooori tu!

— Da, mă — a terminat franceză-arabă la Bucureşti.

— Eee-e, Ioane, Ioane… ce mai sultan ai fi ajuns tu acu’… Uliuliuuu… Dacă-i dădeai una peste bot, nu sărea sânge; sărea petrol.

— Da’ ce-am, mă, să bat fata?

— Da’ nu atunci, clăpare, ci-n caz că te-ai fi luat cu ea cu cununie. Preventiv, aşa: o scatoalcă peste ochi. De te-ar fi-ntrebat de ce, i-ai fi răspuns doar atât: „Las’, că ştii tu mai bine.” Dacă nu te-ar fi-ntrebat, atunci cu atât mai bine. Oricum: după isprava asta, îţi puneai pălăria pe cap şi plecai de-acasă… două-trei zile, aşa. Iar femeia ar fi-nceput să-şi pună-ntrebări: „Mă, de ce m-o fi cardit? O fi aflat de seara aia, când m-am întins prea mult la vorbă cu vecinu’ Costică? Ori poate că mi-am făcut zâmbre cu Gilă, ăla de stă la două străzi mai la deal? Sau că i-am pus mâncarea ne’ncălzită cum trebuie?” Şi să vezi tu, Ioane, ce mială se face femeia dup-aia! Să vedeţi voi, martorilor, cu ce aşternuturi curate te-aşteaptă. Ba te şi-ntreabă: „E destul de udă apa din cadă? Să-ţi aduc televizorul mai aproape?”

— Bă, gata — noi plecăm. Să ţii concertul cu cine-ăi şti.

— Hooo, băăă — ce-aveţi?

— Păi, dacă eşti porc…

— Stai, frate — eu ziceam doar dacă e nărăvaşă, dacă sare din crac. Dacă dă ea întâi semne că şi-ar da poalele peste cap. Cu femeile cuminţi ce să am?

Dar astea încă nu se întâmplaseră… Ziua cu bancul a fost cea care l-a consacrat pe Psihedelic în panoplia de comedianţi a Oanei. La întoarcere spre casă, cei doi, dacă ocoleau puţin, aveau comună o bună bucată de drum, aşa că, încet-încet, vrăjeala s-a pus pe roate…

Peste alte câteva zile, în oaza umbroasă de la statuie, se întâlniră trei martori: doi veneau dinspre Colegiul Naţional „Carol I” (Oana Calomfirescu şi Mike Nazarov, într-a XI-a, colegi de an), iar al treilea dinspre Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti” (Vali Busuioc, într-a XII-a). Toţi trei terminaseră mai devreme orele, dar statuiţa era pustie: Ion, care, fiind într-a X-a, avea cursuri după-masă, catadicsise să meargă la prima oră, iar Mishu, într-a XI-a, se dusese direct acasă — avea treabă:

— Dau bălegaru’ jos din pod… cu furca, le răspundea el plictisit lui Ion şi lui Vali, când aceştia îl agasau cu întrebările.

— Pfff… Hai la o bere, propuse Oana, privind pustietatea din jur.

— Nu pot să vin, că n-am chior de ban, dădu Valentin să plece acasă.

— Las’, că fac eu cinste, se oferi gagică-sa, care totdeauna avea grijă ca textierul să nu sufere de foame ori de sete.

— Bă, nu, că…

— Taci, mă, din gură — hai încoa’! îl smuci Oana după ea.

Un sfert de ceas mai târziu, plin de fâţâieli pe la diverse baruri închise, cei trei martori găsiră, în sfârşit, o cafenea primitoare pe lângă Teatrul Naţional. Cam de snobi, dar era goală. Acolo, se aşezară la o măsuţă rotundă exact lângă geam, cocălăreşte, să-i vadă lumea: Mike într-o parte, iar Vali şi Oana în partea cealaltă, pipăindu-se lasciv şi „lingându-se”, adică sărutându-se franţuzeşte. Cu fiecare gâlgâitură şi râgâitură aferentă, cei doi combinaţi îl vedeau pe Mike melancolizându-se la faţă şi oftând cu ochii-n gol, dar crezură că era din cauza Walexandrei, care îl părăsise recent pe viitorul locotenent de aviaţie.

— Lasă, Mikey, că-ţi găseşti tu alta!

La o săptămână după faza asta, Oana îi dădea papucii lui Valentin, pe motiv că el urma să plece la Bucureşti pentru facultate, iar o relaţie la distanţă, fie şi de un an, ar fi fost inutilă. Cei doi stătuseră împreună o lună, aşa că despărţirea nu s-a produs cu prea multe oftaturi.

După încă o lună, adică la începutul lui mai, un taxi oprea în faţa unui bloc din zona Gării Craiova, mai precis pe strada Păltiniş, lăsând să coboare din el o piticanie numai în chiloţi ce dârdâia din toate încheieturile în răcoarea serii. Cinci minute mai târziu, se aprinse o lumină la parter, după alte cinci minute un bărbat coborî şi îi plăti taximetristului, iar cele din urmă cinci minute de aşteptare ale ipoteticului spectator dintr-o curte de vizavi se încheiară, dinspre aceeaşi fereastră, cu plesnete de curea şi ţipete sparte.

Ce se petrecuse? La o săptămână după despărţirea Oana-Vali, Mike începuse a-i face avansuri martoriţei. Ea îi explicase bassistului că nu îi place de el, aşa că mai bine s-ar fi întors la Walexandra ori şi-ar fi încercat norocul în altă parte, dar el nimic. Mihail-Cristian insistase (cu scrisorici, cu poezele, cu prietene de-ale Oanei tocmite mesagere pe câte-o bere în Keops, barul lor de veşnică martorie), dar degeaba. Văzând aşa, se potolise o săptămână încheiată, însă, la capătul ei, într-o seară de mai cu hohote de castani în floare, Nazarov traversase întreaga Craiovă, cu chitara în spate şi cu inima dungată ca fleica de grătarul încins şi nu se oprise decât la Târgul din efervescentul cartier Romaneşti, sub balconul Oanei, clingănind a dor şi jale pe versuri de Psihedelic (căruia, fireşte, nu îi spusese la ce-i trebuie):

Surâde-mi, tu, felină mustindă de viaţă!
Surâsul tău hipnotic, cel fără de pereche,
Când viaţa-i limbă-n clopot, de-un firicel de aţă,
Să-mi susure-n hiatul treziei, la ureche…

Tocmai când să pornească a doua stanţă, Mikey se pomenise încolăcit pe la spate de două mâini puternice, în timp ce alte două îi scoteau chitara de după gât. Învăţat cu caftangeala de la el din cartier, Pilotu’ se smucise, se eliberase, apoi sărise la bătaie, dar, până s-apuce el a-şi aminti cele mai recente trei figuri de karate văzute la Chuck Norris, se pomenise cu un ochi vânăt, fără chitară, fără portofel şi numai în chiloţi. Din această cauză, un posibil privitor de pe strada lui l-ar fi putut vedea pe Mike Chilotu’ dârdâind de frig şi l-ar fi putut auzi luându-şi curele de la ta-su:

— Chitara mea din ’68!!!??? Ia de-aici! Jap! Mai ia! Trosc! Ia-o şi pe-asta! Fleoşc!

Totuşi, supărarea părintelui nu a ţinut mult: o lună mai târziu, îi dădea pe mână bassul lui din ’72 („Te omor ca pe câini dacă mi-l pierzi!”), iar Mihail-Cristian Nazarov îşi făcea formaţie de grindcore cu Alexandru Brânzan, viitor medic legist.

Coadă

Să întrebăm timpul din mers (mersul lui cu bocanci ţintuiţi, uneori chiar şenilaţi, privind semeţ la mersul nostru în botoşei) ce s-a ales de cei trei martori — Johnny, Mishu şi Vali — înainte să devină oale şi ulcele. Dacă îl vom prinde într-o dispoziţie bună, el va sta de vorbă cu noi şi ne va spune că fiecare şi-a îndeplinit visul, născut în orele şi în pauzele de la liceu şi rumegat la statuie şi la Mocheta.

Dacă s-ar fi întâlnit, după mulţi ani de la acel mai 2007, undeva, în Bucureşti sau în alt oraş, din ţară ori din străinătate, cei trei martori n-ar fi stat pe gânduri, ci ar fi făcut o îmbrăţişare de grup, cu pupături băloase pe obraji şi cu palme tari pe spinare, precum cele noxice pe spinarea psihedelică. După care, s-ar fi privit lung unul pe altul (dar nu ca în expresia lui Mircea, „a te uita ca martoru'”, ci, mai degrabă, „a te uita ca viţelul la martorul nou”) şi s-ar fi strigat între ei: „Ce mai faci, bă, martore???” Dar nu s-ar fi oprit de taină în drum, ci s-ar fi dus, ca tot rockerul, într-un bar, sau, ca tot statuisto-mochetistul, intr-un magazin, ar fi cumparat bere la greu şi s-ar fi ascuns undeva unde să nu îi vadă comunitarii. Şi acolo ar fi început fiecare să depună „martorie” despre existenţa sa. Cam aşa ar fi stat lucrurile şi dacă s-ar fi întâlnit numai doi dintre ei: „Ce mai faci, bă, gogule?! Ce mai ştii de ăla? Tot martor?”

Faza e că niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva, întrucât cele trei entităţi-terebentităţi au vieţuit toate cam în acelaşi oraş — au ţinut una de alta ca surdul, orbul şi mutul — în mai toată vremea cât au fost în viaţă toate trei, mai puţin o perioadă de doi ani în care au fost câte doi: 2007-2008: Vali în Bucureşti, la facultate, Ion şi Mihai în Craiova; 2008-2009: Vali şi Mihai în Bucureşti, la facultate, Ion în Craiova. Apoi, a venit şi John în Bucureşti, la facultate, iar trisomia… ăsta… trifagia… ăăă… trilogia… trinitatea, de!… s-a refăcut. „Trinitate”, da, întrucât cei trei alcătuiau o unitate, fiecare fiind o ipostază a martorului de la statuie şi Mocheta.

Johnny The Nox a reuşit — e drept, după muncă „transpiduă” (aşa zicea Psihedelicul, amintindu-şi de prima oară când auzise cuvântul „asiduu” şi crezuse că vine de la „a asuda”) — să compună un cântec atât de nu-mă-uita pentru iubita lui, ulterior soţie (pe care o chema Castela, dar care era cât se poate de româncă), încât aceasta a înţeles cu ce fel de om trăia şi a început să i se adreseze lui John cu „Blagorodnicia-ta”, ca semn de respect şi de afecţiune perene. Ion a trăit mult timp cu Castela, şi tot cu ea a murit, pe la vreo 70 de ani: a făcut infarct în timp ce se îmbina cu ea perpendicular, ca două scânduri la muchia unei cutii. După moartea lui Ion, Castela s-a cam dus de la unul la altul, ca bila de pinball, dar, la un moment dat, a nimerit un preot văduv, care, între două coţăiri părinteşti, i-a vorbit despre Biblie, despre Dumnezeu, despre viaţa monahală şi alte cele… Femeia l-a crezut şi, cu sinceritate, s-a călugărit sub numele de Fevronia. Dar, o dată cu ea, au intrat în mănăstire poveşti despre trecutul ei, aflate pe cine ştie ce căi, astfel că maica Fevronia a devenit neoficial cunoscută drept „maica Hormonia”.

Femeia lui Ion nu era italiancă, aşa cum se poate deduce din prenumele ei, care nici măcar nu se scria cu doi „l”, dar de care ea, totuşi, era mândră şi pe care îl dădea drept italian oricui pufnea în râs auzindu-l. O chema aşa pentru că se născuse la ţară, din nişte părinţi cât se poate de ogoreni, înfrăţiţi cu pământul precum coţofana cu bivolul sau precum dopul cu sticla, iar prenumele îi izvorâse dintr-un soi de suprarealism rural. Se născuse la ţară, dar nu trăise prea mult acolo, dintr-o cauză oarecare. Pe la 5 ani, mama şi tatăl îi făceau parte măruntă din ce beau şi ei la masă (vin, uneori şi bere; ţuică, însă, nu), ca să ştie copila ce gust are alcoolul şi să nu o apuce pofta băuturii mai târziu. Într-o zi, părinţii plecaseră la câmp şi o lăsaseră pe fetiţă cu bunica. Aceasta s-a dus puţin până la poartă, fiindcă tocmai o strigase cineva. În acest răstimp, Castela n-a avut de lucru şi a luat sticla cu vin din frigider. Când s-a-ntors „muma” de la poartă, a găsit-o pe-a mică ţeapănă, căzută cu faţa-n jos. „Îu! Îu! Îu! Săriţi!” S-a strâns lume, au venit părinţii de la câmp, s-a făcut tămbălău… Tatăl era s-o ia la bătaie pe soacră-sa, că n-avusese grijă de Castela; mama freca fetiţa cu sare şi cu oţet pe la tâmple, să-şi revină; omu-său a chemat salvarea; a sosit salvarea, dar nu singură, ci cu televiziunea. Au făcut reportaj, au dat la televizor; au sărit în sus cei de la Protecţia Copilului. Au venit valvârtej, cu mandat, şi le-au luat-o pe Castela şi au dus-o la oraş, în Vrancea, într-o casă de copii, până au găsit o familie de a înfiat-o.

Mishu, Printzu’ Bântunericului (pentru că spiritul lui avea să bântuiască rockul mulţi ani de atunci încolo, ba chiar şi postum), s-a vâzut, până la urmă, vocalist într-o formaţie care, pe cât de neobişnuite nume purta (Deltamistic, numele ochiului în triunghi, simbol al divinităţii, şi, mai a poi, Jeg Tzappeshlitz), pe atât de mare succes a avut. Într-o seară, în timpul unui concert, Mihai cânta ceva al cărui refren era „Shoot me! Shoot me! Shoot me!” La un moment dat, abia ce apucase el să cânte al doilea „Shoot me!”, că s-a auzit din sală o împuşcătură de pistol, iar vocalistul a căzut lat. Romulus-Andrei Stancu, chitarisul solo, a început să ţipe la paznici, să caute făptaşul, ceilalţi colegi de trupă s-au strâns împrejur, i-au acordat primul ajutor, dar Mishu tot pe podea zăcea, cu coliva-n piept, cu braţele desfăcute ca un agent de circulaţie, de ziceai că-i răstignit spre a răscumpăra păcatele rockerilor. Oamenii din public aveau mutre ca nişte demonstraţii de analiză matematică („bucoanaliză”, vorba lui Ion), însă membrii trupei s-au apropiat de corpul Mishului, Printz de Mântuneric — se mântuise cu el.

Ş-odat-a-nceput Noxul să bocească:

— Berceo!… Scoal’ la deal, Berceoooo!… Scoal’, că mă-ntreabă lumea de tine, Berceoooo, Berceo!… Cum te duseşi tu, Mishule, şi rămase statuia fără tine, Mishuleeeeeeee!!!…

Fiindcă trebuie spus că, deşi nu mai vieţuiau în Craiova, cei trei martori din industria muzicii (Psihedelicul era textier şi impresar) tot la o statuie se adunau.

Tocmai când Ion începuse a plânge de-a binelea, iar ceilalţi Deltamistici stăteau în picioare, cu capetele plecate, respectând momentul (pentru că, deşi poate părea de un grotesc infinit, situaţia era cât se poate de emoţionantă, mai ales datorită dramatismului noxian), se auzi o voce:

— Bă, nu mă mai flegma atât în ureche, LOL!

Şi Mishu îşi reluă, liniştit, locul la microfon, iar ceilalţi la instrumentele lor şi continuară firesc cântarea cu „Shoot me!”, în clocotul sălii: unii de bucurie, alţii râzând, o parte uluiţi, iar restul furioşi de farsa jucată.

Mishu The Prince a trăit mult — 94 de ani —, dar, pe la 80, a vândut tot ce avea în România şi s-a tot dus în Sicilia, unde şi-a găsit o văduvă cu care s-a căsătorit şi de la care a avut un copil ale cărui prime cuvinte au fost: „tă-te-n câtu’ ‘tichei!” („dă-te-n gâtu’ sticlei!”). Plodul, deci, a apucat prohodnica vârstă de 94 de ani, iar în ultima vreme, probabil din cauza soarelui puternic sau a vârstei, a început să creadă că îl uitase moartea şi că urma să prindă a doua venire a lui Hristos pe Pământ.

Vali The Psychedelic s-a văzut, în sfârşit, textierul formaţiei alcătuite din Ion, Mishu, Romi, Radu (ulterior înlocuit de Mike) şi alţi doi instrumentişti, bucureşteni, apoi scenarist de film şi a făcut ceva „de să stea mâţu-n coadă”, după propria expresie. Laudele din partea criticilor literari, muzicali şi de film nu au întârziat să apară, însă Vali se simţea stingherit, mai mult flatulat decât flatat în faţa atâtor metenele şi nu l-au uns pe suflet decât părerile celor doi critici la care ţinea ca la argintul viu, ce poate oricând să îţi scape printre degete: Johnny şi Mishu:

— Bă, Vali, tu cre’ că şi moartea ţi-o vei pune să joace după cum vrei tu şi-ai s-o şi filmezi.

— Martorie totală, Psihedeliculeee!!! (Aşa zicea Mihai — „martorie” — când îi plăcea ceva.) I-ai îmbogăţit pe vânzătorii de floricele de porumb: la cât de prins eşti în film tu, ca spectator, nu mai ţii cont de câte pungi cu mâncare bagi în tine! Trilogia noastră muzicală despre daci îşi găseşte, în sfârşit, urmaş.

Valentin a murit brusc, la 66 de ani, în urma unui vesel atac cerebral. Avea o soţie, Veta, care, fiind sâsâită, primise de la martori o ludică salbă de porecle: Vetuţa-Vetusa-Vetuza-Ventuza, fiindcă se lipise de Psihedelic ca ventuza de geam sau ca grenada lipicioasă de tanc. Cei doi nu aveau copii, atât din pricina lipsei de timp, cât şi din cauză că fandositului de impresar îi era oroare în primul rând de substanţele cu care trebuie sa intri în contact la un bebe, ca să nu mai vorbim de răbdarea şi stresul pentru a îl creşte. Cam acelaşi lucru gândeau ceilalţi doi martori fundamentali, dar se pare că, după ce plecase din România, Mihai simţea nevoia să îi zică şi lui cineva „tată”, chiar dacă elaborat, dar, totuşi, nu fără afecţiune: „tată, dă-te-n gâtu’ sticlei!” Veta l-a înmormântat creştineşte pe Lynx, a ţinut doliu după el şi i-a făcut pomeni timp de şapte ani, apoi s-a prăpădit şi ea.

La vreo doi ani de la moartea Printzului, copilul lui (acela care, simpatic în inocenţa sa, îl dădea în gâtul sticlei, după cum de la însuşi tată-su auzise această expresie) s-a dus în Craiova, să vadă şi el locurile unde îi martorise părintele. Mocheta nu mai exista (prelungiseră Mercurul acolo unde altădată erau scări şi platforme), dar statuia se înfăţişa exact ca pe vremea Mishului: mică şi neagră pe soclul ei gri, în jurul căruia stăteau alţi „roacheri”, dintre care, poate, urma să se desprindă alte existenţe despre care să se scrie o Odisee a berii ţâsâite, a Colei Light cu Mentos, a chipsului laconic şi a şaormei zemoase.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s