Giganticul capitol despre Veta

Dacă ar fi trecut cineva pe bulevardul Observatorului în Cluj-Napoca anului 2015, din cauza năravului exhibiţionist al unor medici cu cabinet particular de a munci fără să tragă storurile, ar fi văzut un astfel de medic lucrând de zor la repararea unui om. Sau, cel puţin, aşa credeai, că e om, dat fiind faptul că încă nu se auzise ca roboţii să aibă probleme medicale, iar pe sigla medicului scria „O.R.L.”, iar nu „Robotică”, „Aplicaţii S.F.” sau „Isaac Asimov”.

Pe scaunul orelistului, se afla, după cum spuneam, un om. Nu era, totuşi, orice fel de om, ci chiar acel rod al iubirii dintre genul proxim şi diferenţa specifică, rod pentru care au tremurat atâtea strune (deopotrivă ale gâtlejului şi ale lirei) şi care este cunoscut, simplu, sub numele de „femeie”.

Eeei, dar fiinţa de pe scaunul medicului mai avea de mângâiat câteva calendare sub tălpi până să ajungă la livada cu pomi în pârg — deocamdată, pomii abia înfloreau.

De l-ar fi ştiut, în momentul de faţă, pe cel care avea să îi marcheze definitiv destinul, probabil că adolescenta drapată acum de O.R.L.-ist i-ar fi îngreunat acestuia lucrul cu furtunoase valuri de râs, la amintirea omului cu fierul roşu pe pielea sorţii ei. Sau — cine ştie? — poate că i-ar fi dat lacrimile, sub suflarea caldă a amintirii câte unui catren scris pentru ea de viitoarea sa obsesie. Zic „cine ştie?”, fiindcă, deocamdată, anestezicul nu dădea semne de şubrezenie, astfel încât glandele lacrimale erau continente. Ce treabă avea orelistul cu glandele lacrimale? Păi, ce treabă să fi avut? Te pomeneşti că o opera pe fată de sinuzită. Chiar aşa — cum făcuşi de ghicişi?

Anestezia era locală; prin urmare, tânăra stătea, trează şi cuminte, cufundată în pielea moale a scaunului de operaţie, privind curios degetele medicului care îşi mânuia ustensilele cu mişcări mărunte, de parcă ar fi dirijat o orchestră de furnici. Doctorul Eugen Chiriţă — căci aşa îl chema — tocmai îşi luase rezidenţiatul şi avea un vad frumuşel, atât fiindcă lucra în centru, cât şi datorită faptului că încă era de actualitate bancul cu medicul din Oradea: „— Care este cel mai bun medic din Oradea? — Trenul spre Cluj”. Din banii puşi deoparte (din burse şi din diversele călătorii de studiu, plus un credit atent cercetat), reuşise să îşi cumpere un apartament cu două camere în buricul… pardon… în urechea internă a Cluj-Napocăi. Desfiinţase sufrageria, o unise cu bucătăria, iar el se retrăsese într-o singură cameră, unde îşi gătea pe două plite electrice. Când îşi gătea — când nu, diversele creştine la fel de electrice, dar şi milostive, care îi treceau prin aşternut, se îngrijeau ca de pe masa lui nicicând să nu lipsească o ciorbă caldă şi tot felul de sosuri, dintre care nu toate ajungeau a fi mâncate din farfurie…

Asta când nu lucra. Când, în schimb, bâzdâcăia oamenii pe la „otorino…la!” (după cum le cânta el creştinelor de mai sus, izbind uşor un diapazon de masă), doctorul Chiriţă rămânea impasibil în spatele măştii chirurgicale, a „botierei” (cum o numea el), şi numai din când în când scotea câte un „hârrrşt!”, trăgându-şi nasul, în zile de răceală, apoi zâmbea către cei din încăpere:

— Vedeţi? Nici orelistul nu-i cruţat…

Aceasta era una dintre puţinele copci în gheaţa de tăcere a medicului. Asta şi câte un „Îi bine, no!” mormăit distrat, ca răspuns la întrebările îngrijorate ale diverselor mamiţici, mam-mari şi tanti Miţe. În cazul în care acestea insistau („Cum îi, dom’le doctor?”), otorinolaringologul făcea o pauză, apoi, cu mişcări de Elvis, rotindu-se pe călcâie, odată-l vedeai:

— Uite-aşa îi: „şu-bi-du-ba-pa!”, însă asta destul de rar, întrucât hohotele de râs care urmau, inclusiv din partea pacienţilor, îngreunau reluarea lucrului.

Dar acum lucrul nu îi era împiedicat de nimic: afară, ploua conştiincios, ca la orice început de octombrie, iar pacienta aproape adormise, cu gândul la cine ştie ce enclave, exclave, hinterlanduri, graniţe şi alte ingrediente din marea salată bœuf a geografiei politice. Pasămite liceanca le învăţase, în anul şcolar trecut, mai ales pentru olimpiadă, ajunsese pe ţară, iar faza naţională fusese organizată la Craiova. Acolo, în primăvara lui 2015, tocmai aveau loc Zilele Berii, aşadar întreg bulevardul Alexandru Ioan Cuza fusese închis pentru amenajarea unei scene în faţa Prefecturii, pe care, printre alţii, urma să cânte unii cu nume de vrăjitori. „Deltamistic, auzi…” se mirase olimpica şi se oprise să privească. Încă nu începuseră concertele, dar ei cântau primii, motiv pentru care făceau ultimele pregătiri: unul, înalt, gras şi creţ clipocea din clape ca iazul din lună, privind duios către o timidă din public; altul, brunet, negricios şi cu un cvadrifoi pe tricou, gâjâia bassul şi pufăia din ţigara din colţul gurii; un al treilea, blond şi cu coadă, îşi tânguia chitara, la fel ca altul, un uriaş cu o privire de psihopat şi cu o figură între Ilie Ilaşcu şi Vladimir Lenin, mai ales datorită mustăţii şi barbişonului. În acest timp, alt zdrahon, cu pletele blonde ieşind de sub o căciulă cu “Beavis şi Butt-Head”, tampona uşor tobele (ca şi cum le-ar fi dat cu vată cu spirt), apoi, când îţi era lumea mai dragă, mi ţi le trosnea mai dihai decât românii puştile la Plevna. Într-un colţ, cu o freză ca Fox Mulder, din „Dosarele X”, şi cu o privire de babă la tămâiat, şedea sunetistul, blond şi blajin, înconjurat de al treilea creţ al formaţiei, perciunat şi la fel de calm, cu câteva oaze de „LOL… Mişto” şi „Păi, da, vere — aşa face mereu”.

Din când în când, un gras cu plete, mustaţă şi cioc trecea pe la fiecare, ca o zvârlugă, întrebându-i dacă au nevoie de ceva, apoi dispărea în spatele scenei, pe la paznici, căblari şi simpli băgători de seamă. „Ăsta o fi managerul lor”, se gândi ea.

Fata îi privea cu oarecare curiozitate: nu mai văzuse până atunci nici un concert rock pe viu, necum punerea lui în scenă, aşa că zăbovise atunci, în martie 2015, pentru a privi cântarea. Din versuri, nu înţelesese prea mult — ceva cu un veteran din Vietnam şi altceva cu un cireş rodnic, care se uita cu blândeţe la oamenii agitaţi din jur —, dar îi plăcuse muzica lor (deşi dură pe alocuri, era mult mai melodioasă decât Slipknotul şi Kornul pe care le auzea răsunând din mobilele diverşilor colegi de liceu) şi, mai cu seamă, fusese impresionată de neobositul vocalist, cu mişcări de Mick Jagger şi cu o sticluţă de ţuică mărgelată la picior, din care lua câte un gât, pentru voce, în timpul pasajelor instrumentale.

Zâmbind fericită de amintirea concertului, tânăra deschise ochii şi se nedumeri puţin: Eugen opera în continuare, tăcut şi concentrat, în timp ce mama ei privea atent pe un ecran desfăşurarea intervenţiei. Doctorul Chiriţă se concentra la maximum, nedorind să îşi dezamăgească fosta profesoară de dermatologie, care, în răstimpuri, scotea câte un „mhm”, în semn de „pân-aici, e bine”. Înţelegând ce se întâmplă, fiica ei închise din nou pleoapele.

„Oare ce s-ar întâmpla dacă, printr-un accident, cleştii doctorului ar trece dincolo de sinusuri? În care parte a creierului s-ar înfige? Ce centru nervos mi-ar atinge? Uite, vezi? Are şi anatomia farmecul ei”, conchise ea, deschizând ochii şi aţintindu-i asupra ecranului de mai sus. Odată ajunsă acasă, se duse aţă la manualul de profil şi îl sorbi cu sete, laolaltă cu primul atlas căzut în mână, din acelaşi domeniu. Seara, la cină, fata, tăcută de obicei, deschise gura:

— Eu dau la Medicină.

Mama făcu ochii mari, plăcut surprinsă, dar tatăl râse în barba de marinar:

— Ţi-am spus eu că tot aici ajunge?

Era cardiolog, deci ştia că nu e nevoie să te agiţi prea tare — influenţarea face mai multe parale.

— D-apăi… ce ţi-o venit, dragă?

— Păi, uite: aşa, aşa, aşa… şi le povesti toată întâmplarea.

Zece ani mai târziu, tânăra îşi începea al treilea an de rezidenţiat în neurochirurgie, la Spitalul Universitar din Bucureşti, în apropierea căruia locuia, într-o garsonieră, împreună cu impresarul formaţiei de vrăjitori…

Pe fată o chema Mira-Elisabeta Cepta, colegii de faciultate (cum îşi rânjea Psihedelicu’ grebla din gură) o porecliseră ElisaBeta-Caroten, iar martorii din formaţie o cognumiseră Ventuza — aţi văzut lanţul ludic. Mediciniştii ei o supranumiseră Beta-Caroten atât fiindcă mânca vârtejos de mulţi morcovi, cât şi pentru că circulau anumite zvonuri pe tema ei, cum că simpatiza morcovii nu doar gastronomic… În fine: Vali n-a simţit nimic. Singura acţiune întreprinsă de textier în legătură cu carotofilia ei a fost la nivel imagologic: s-a pornit să bată piaţa în lung şi în lat şi pe cel mai magaoic morcov pe care l-a găsit, pe acela l-a pus în faţa Vetei, l-a băgat în storcător, apoi a îmbiat-o cu sucul stors din el, suc pe care femeia n-a putut decât să îl accepte.

Abia câteva săptămâni mai târziu, Texteş avea să afle că zvonul cel mârşav un coleg de-ai ei de an îl lansase, de ciudă că fata ieşise cu el de două ori, apoi, plictisită, îl lăsase baltă. Tipul, pe numele său Toni, era ceea ce se numeşte “un gras obosit”: cu o mină de om învechit în ursuzlâcuri, Toni îşi purta burta într-o fleoşcăială obidită, iar nu într-o semeţie ca de tarantelă napolitană, al cărei ritm îl şi ţinea Valentin pe propriul burdihan, ciocnindu-l, în semn de toast, cu al lui Ioan-Alexandru: “C’è ‘na luna mezz’u mare!/ Mamma mia, m’a maritare.”

Toni, pe de altă parte, era “o budincărie de resentimente” (după cum îl descria Mira). “Vulcanul cela noroios nu poate scoate dintr-însul decât simţăminte îmbâcsite — până şi ura-i corcită cu o admiraţie cleioasă pentru ceva legat de persoana urâtă (de exemplu, pentru mediul ei). Înţelesu-m-ai, textiere? Iară tătă mocioflâşca asta de trăiri se vede comprimată în buzele lui jilave, ca de tenie mereu strângându-se, mereu zâmbind fals, mereu făcând grimase…” “De-al dracu’ ce e, nici barba nu-i creşte; îi dă num-aşa, din loc în loc, puiet… tufe de mătrăgună!” îi ţinea Manuela isonul. “Gata, no; de-amu, ne-o fi de-ajuns; nu-l mai ocărîm, că destul l-o ocărât Dumnezeu cu singurătatea…”

Asta o rodea pe Mira-Elisabeta când l-a cunoscut pe Valentin: că “hârciogu’ cela de Toni” răspândise prin facultate zvonul cu morcovii… Impresarul, ca să nu-şi dezmintă Comunicarea absolvită, a învăţat-o aşa: nu poţi ucide un zvon decât cu alt zvon. Ideea era, pentru început, să-l combine pe fraier cu una cât mai a dracului din facultate. Că hâr, că mâr, “momeala” s-a învoit, dar, până nu i-a stors lui Vali promisiunea că ea şi încă cineva vor şedea în primul rând la următoarele trei concerte pe stadion, nu s-a lăsat. “— Două… — Nici un “două”; trei! — Măi, fiinţa lui Dumnezeu, nu ne dau banii afară din casă, ca să ne putem sparge-n figuri… — Nu vrei? Să-ţi fie de bine! — Bine-bine-bine: trei.” O lună a stat cu nătângul, ţinându-l la foc mărunt. Odată luna încheiată, i-a organizat un “flagrant” cu alta într-un bar: o băută mai la sentiment, o mână mai rătăcită… Phuuu… Ţipete, urlete, lacrimi, plecare val-vârtej… A rămas bietul Toni şi cu buzele umflate, şi cu două versuri în  folclorul mediciniştilor clujeni:

Dealu-i deal şi valea-i vale,
Moartea-i moarte la intrare.

Omul nu avusese parte de carne cu “îndurerata”, dar, să fi explicat asta, nu îşi îmbunătăţea cu nimic situaţia.

Aceea a fost prima literă pe care Mira o citea pe cartea de vizită a Psihedelicului.

Lynx Holloway a cunoscut-o pe viitoarea doctoriţă într-un cadru destul de normal la prima vedere: erau ei, martorii din formaţie, împreună cu impresarul, într-un bar, iar Mike le povestea tot felul de grozăvii din războiul indo-pakistanez, în care era cât pe-aci să intre şi România, dacă preşedintelui de atunci nu i-ar fi venit gândul cel bun să declanşeze, în secret, un accident ecologic pe Tisa şi, astfel, sub pretextul concentrării celor mai multe resurse băneşti în rezolvarea situaţiei (o mult-trâmbiţată prietenie contextuală româno-maghiară), sub acest pretext, deci, a putut şeful statului să se fofileze de la porunca venită din partea NATO. Accidentul era suficient de departe de Dunăre încât să nu genereze panică — în afară, bineînţeles, de mass-media, care îşi păstrau metehnele alarmiste şi pe ai căror reprezentanţi Mihail Mihailovici Nazarov îi visa în boxa acuzaţilor, într-un un nou proces al criminalilor în gândire. Se aflau, aşadar, ei şapte într-un bar, sărbătorind un an de  când muzica biruise războiul (chiar dacă război numai într-un stadiu potenţial) — vasăzică, de când Mike renunţase la manşă pentru chitara bass —, iar fostul pilot povestea despre imagini din conflagraţia asiatică, imagini proaspăt sosite la Cenzura Armatei, încă nedifuzate. Dacă ar fi aflat cineva din MApN despre treaba asta, atât Mike, cât şi sursele lui ar fi putut fi lesne judecaţi pentru spionaj, dar asta este altă poveste.

Pe acest fond intrară în bar două stalagmite. Mishu, când le văzu, se gândi prima oară la stalactite, dar se scutură repede de gândul cel rău: “Da’ ce? Sunt spânzurate, ca să atârne? Doamne fereşte şi apără!”. “Stalagmite”, da, fiindcă cele două fete erau îmbrăcate pe de-a-ntregul în alb — pasămite, veneau direct din sala de disecţii. Terminaseră orele, iar acum stăteau aparent calme pe taburetele înalte, acoperite cu piele nouă, care producea zgomote nu tocmai cuviincioase dacă te frecai de ea, şi aşteptau patinajul-viteză a două pahare cu fundul gros (“tumbler”-e), pline cu whiskey din producţia proprie a familiei de proprietari ai barului. Una era brunetă, cu nişte ochi ce păreau mereu somnoroşi şi cu un păr negru, drept şi de un luciu rar întâlnit, iar cealaltă era blondă, bucălată, tunsă bob şi purtând în creştet o fundă care îi dădea un aer de păpuşă, prin frumuseţea ei aproape standard, dacă nu ar fi avut o privire cu care se juca primprejurul ei: pe posterele cu formaţii, pe cercurile de carton de pus sub pahare, pe căpiţa de plastic a paielor de băut şi pe deasupra oamenilor, mergând de la nişte căţelandri care abia descoperiseră Guns N’ Roses şi stăteau plini de ei la o masă lângă tejghea, până la mult mai bătrânii, dar destul de humberthumbertienii Jeg Tzappeshlitzi, care odihneau la o masă mai în fund, cu diferite expresii pe figuri: unul cu un păr ca o ciupercă atomică şi o privire melancolică până la emoism, altul cu un rânjet larg, cu dinţii încleştaţi, între nişte perciuni şaptezecist de mari  şi cu nişte buze care se mişcau, din când în când, a “LOL”, al treilea cu o figură grijulie, ducându-şi regulat mâna la inimă, să vadă dacă se mai află acolo insigna ce înfăţişa un avion, un altul ţinându-se drept pe scaun şi privind ca un gagicar în jurul lui, cu coada blondă ţeapănă, un bărbos cu mină de prost, dinadins luată, să îi înveselească pe toţi ceilalţi, pe care îi scutura râsul din când în când, şi, nu în ultimul rând, doi malaci cu priviri rău-prevestitoare, ale căror râsete sunau a tunete. Şedeau, aşadar, cei şapte roacheri în jurul mesei grele, făcute din jumătăţi de trunchiuri, pe butuci în loc de scaune şi îl sărbătoreau pe Johnny The Nox, clăparul cu mimică pierdută din cauza unei creştine care îl juca pe degete, nemailuând seama (el, organistul) decât tangenţial la râsetele celorlalţi martori, provocate atât de figura lui tristă ca o echipă de fotbal care a pierdut trofeul la un punct diferenţă, cât şi de bancurile Psihedelicului legate de Michael Jackson, de la moartea căruia se comemorau, în zilele acelea, nouă ani: “Bă, martorilor, voi ştiţi cum îi plăcea lu’ Michael Jackson să cânte? În game minore…” Şi râsetele izbucneau, vâjâitoare, din piepturile roacherilor, obişnuite cu braţele fanilor sub ele, la diverse concerte. “Păi, da, mă”, intra Mishu. “Voi ştiţi care expresie a căpătat un alt sens, o dată cu Michael Jackson? «Who’s your daddyyy?»“, rânjea Pârtzu’, făcând un gest ca şi cum ar pălmui pe cineva. “Uuuhuhuhuuu…” se stacojea impresarul, înecându-se cu vinul proaspăt înghiţit. “Na, că mă făcui totuna de vin! Staţi numai un pic, să mă spăl.”

În drum spre baie, observă privirea jignită a blondei, care îl măsura vecină cu dispreţul, dar nu îi păsă, poate fiindcă nu băgase de seamă că aceasta până atunci oftase cu privirea la trupul lui Michael Jackson, în poziţie de fulger, dintr-un poster de după tejghea. Textierul îşi continuă drumul spre toaletă, unde primul lucru pe care îl făcu fu acela de a îşi năvăli nişte apă pe toată faţa, rece-rece, de-i făcu sinusurile să se-nfioare până-n străfundurile domeniului şi codomeniului, cu perioadă cu tot. Lui Holloway nu-i venea să creadă ce tocmai realizaseră: cu patru zile în urmă, formaţia fusese în stare să cânte cinci ore non-stop (dar non-stop), ba mai mult: ţinând în priză toate cele şase mii de oameni venite să o asculte. “Eh… cineva trebuie să facă şi lucruri dintr-astea”, se gândi el, în timp ce freca pata de vin de pe poala cămăşii. Când ieşi, dădu nas în nas cu Romi, căruia nivelul rezervorului îi trăgea semnale de alarmă.

— Vino-ncoa’ puţin, îl trase el înăuntru şi închise uşa. Tu le văzuşi pe-ălea două?

— Pe blondă şi pe brunetă?

— Da…

Şi, aici, în loc de cuvinte, Romulus-Andrei Stavru scoase de la păstrare o figură ce mustea de teamă mistică. Asta în prima secundă, căci, în următoarea, buza de jos, pe care o strânse sub dinţi, apoi o eliberă cu un uşor plescăit, trădă o imensă poftă.Vali ridică din umeri: tocmai ieşise dintr-o relaţie lungă şi obositoare, cu multe fericiri, dar şi cu certuri pe măsură, cu dese întreruperi… într-un cuvânt, război de uzură, iar acum nu avea alt gând decât să termine un scenariu de film. Johnny avea şi n-avea gagică, iar Mike mai degrabă s-ar fi combinat cu turnul de control… Numai Mishu zicea “LOL”, ridica din umeri şi  le primea cu braţele deschise.

Asta îşi amintea Romulus-Andrei Stavru pe la începutul anilor ‘30 şi îi povestea mult mai tinerei sale soţii, Olivia. Mira, în schimb, opt luni mai târziu, în cuptorul sesiunii de vară , avea să îşi amintească altceva…

Era toamna anului 2018… când? După 1 octombrie, în tot cazul — începuse facultatea, se terminase încă o vacanţă de vară… Fusese cu părinţii şi cu familia Manuelei într-un tur al Germaniei… Nürnbergul, cu teatrul său inundat în lumini, cu Frauenkirche parcă tricotată, cu stadionul în care ţi se părea că auzi zeci de mii de cizme bocănind ritmat şi tot atâţia suporteri extaziaţi… Münchenul, cu chelnerii voioşi în spielhoseni şi cu fanfare ce îţi aduceau aminte că te afli în plin sud, rătăcind în pas de vals prin atriile şi ventriculele lui… Stuttgartul, cu muzeul de arheologie… şi, nu în ultimul rând, Berlinul… Berlinul, Doam-neee! Reichstagul, Piaţa Potsdam, Bulevardul „Unter den Linden”, cu poarta Brandenburgilor în capătul lui, parcă fredonându-ţi, o dată cu fluierăturile de „Wind of Change” ale lui Klaus Meine: „Let your balalaika sing/ What my guitar wants to say”… şi câte şi mai câte oraşe, încât devenise transparentă harta, de la atâta folosire.

Iar acum? Acum, în octombrie, după o lună germană încheiată, era înapoi în Cluj, bronzată, dar tihnită, ronţăind cu Manuela câte un sticks din punga cu amintiri.

Seara aceea din „Barda lui Mihai” (bar de rockeri din inima Clujului, în stil medieval românesc, în cinstea celui de-al doilea unificator din istoria românilor) era dedicată Pink Floydului. Se comemoraseră, pe 14 septembrie, 10 ani de la moartea lui Rick Wright, aşa că proprietarii localului, care fusese închis în răpciune, se gândiseră să facă acum ceva în memoria Floyd-clăparului şi, în general, a formaţiei sale.

Cele două studente tocmai ieşiseră de la un seminar cu disecţie, în facultatea apropiată de cârciumă, aşa că intraseră aici să îşi destindă nervii crispaţi de precizie şi de mirosul formolului:

— Sile, câte-un „Long Island” de fiecare, te rog… ca de obicei. Şi mai ai trabucuri de-ălea bune, de Iaşi?

— Cum nu, Manuela? Are băiatu’…

Cele două halate trecură pe lângă masa martorilor ca două vâlve ale pădurilor pe lângă un grup de vânători primitivi.

— Mmm… Bă, că bun e… Phaaa… Să-ţi trăiască mânuţa aia pricepută, Sile!

— Sluga preaplecată… se înclină cel numit Sile către blonda tunsă bob.

— Şi să vezi, Manuela, începu Mira când prietena ei se întoarse din baie, unde îşi îndreptase fardul. Cum stăteam noi atunci în Frankfurt şi vă aşteptam… Mamă! I-auzi: „Cluster One”. Stai un pic, închise ea ochii, mişcându-şi uşuuurel capul pe notele orgii.

Sunetele dintâi ale melodiei, din clapele lui Rick Wright, picurau în zumzetul de voci din bar ca mierea de pe nişte ace pentru acupunctură, fiecare cu centrul lui energetic, cu punctul lui de piele, alcătuind, ca în revistele pentru copii, o reţea de puncte ce trebuia să fie unite. Apoi, chitara lui David Gilmour, ca un dor de nedibuit pentru ceva ce trecuse, în cazul lui, ce avea să vină, în situaţia Mirei… Şi, printre ele, subţiri, ca o darabană răbdătoare cu degetele pe masa destinului, iarăşi notele lui Wright… Cele două studente nu fuseseră atente — dealtfel, nu se prea distingeau dintre zgomotele barului —, dar, înainte de „acele” orgii, se auziseră, tot din ea, nişte sunete ca ale unei orchestre de viori, precum spirtul dinaintea acupuncturii propriu-zise, sunete ce aduceau, pe departe, prin ceaţă, cu începutul de la „Non, je ne regrette rien”. Să fi fost acesta vreun semn?

— Doamne… Aşa, reveni ea spre blondă, după vreo două minute. Ce faci?

— Mă uit la ăla de colo — cam seamănă cu Robertică.

— Aaahahahaha… „Cinquecento, monna Manuela!” încercă Mira o plecăciune în stilul înfumuratului violonist, fost prieten al blondei.

— Că taci tu! Nu-i die râs.

— Pfff… suflă bruneta fumul trabucului, în vârtoape de râs înfrânat de muşchii buzelor şi ai obrajilor încordaţi în jos, mimică ce amintea de aceea a lui Mike Judge când dădea glas personajelor din „Beavis şi Butt-Head”. Ce noroc poţi să ai şi tu…

— D-apăi, să ştii aşe, că, dacă s-o lega de mine, deie beteşigu-n cine nu i-o stinge trabucul ăsta-n frunte! i-l arătă Manuela ca pe un semn al legământului vreunui rege cruciat cu Papa.

— Şezi blând, o bătu cealaltă uşor pe mână. Şezi blând, că poate ne observă şi-atunci chiar o-ncepe învârtita. Nu te mai fâţâi pe scaun, că poate picăm amândouă! Nu vezi ce catalige au ăştia?

— Sile, băiatule, fii bun: cine sunt ăia de-acolo? Bă! Nu te uita aşa, de la obraz, că ne văd! Mai discret.

„Sile, băiatule”, un „măcăleandru” de vreo cincisprezece ani (după cum îl alinta Manuela, făcându-l să se stacojească până-n albul ochilor), era băiatul patronului, un motociclist care nu te refuza niciodată când îl rugai să faceţi skandenberg (ba chiar îţi dădea să bei până sub masă dacă — lucru rar — îl răpuneai), dar care te zvârlea afară cu o singură mână la cea mai mică sămânţă de scandal pe care o aruncai pe ogorul barului. Proprietarul avea şi un atelier de reparat motociclete, aşa că dădea pe la tejghea doar trei zile pe săptămână, restul fiind egal împărţit între soţie (o şatenă cu figură ovală şi vorbă cu prune-n gură, aparent sfidătoare, aspecte ce aminteau de Moon Unit Zappa tânără) şi fiu, Vasile, pe care părinţii nici nu concepeau să îl alinte altcumva decât Sile sau, la ironie, Sică, apelativul „Vasi” părându-li-se mult prea poponăresc. Copilul fusese conceput şi născut între două şei şi trei probe de microfon, în timpul a două concerte rock (primul în Cluj, al doilea în Bucureşti) şi avea un neobişnuit simţ al negustoriei, încât o făcea pe Manuela să-l mângâie pe frunte, cântându-i un rondo răscolitor prin cârlionţi, şi să-l întrebe râzând:

— Măăă, pruncule, mă… Cum te cheamă, dragă, pe tine: Brumă sau Brummer?

„Pruncul” zâmbea larg şi se roşea mai tare decât un capia, având nu de puţine ori impulsul de a îi săruta blondei mâna, de la unghiile diamantin tăiate tăiate şi ojate până la încheietura nerăbdătoare. Dacă, în clipa aceea, se nimerea să desfacă pentru cineva vreo bere ori vreun suc, apoi era lucru sigur că ţâsâitul sticlei avea ceva din oftatul bine ascuns al puştiului…

— Cine sunt ăia de-acolo, Sile? se întoarse Manuela spre barman.

— Iaca, o formaţie de rockeri… Sunt buni ei — de ce să zic că nu? Cel puţin la clape şi la voce… Parc-ar fi singuri la părinţi — n-or împărţit nici mâncarea, nici talentul.

—  Păi, cum? Eu de ce n-am auzit de ei?

— Cine? se dădu Mira mai în spate. Aaa… Pe-ăştia i-am mai văzut, Manuela — nu ţi-am povestit? Amu trii ani, când am avut naţionala de geografie la Craiova, într-a zecea.

— Parcă…

— Sigur ţi-am povestit. Grasul cela creţ era ş-atunci la clape. La voce sigur era ăla slab şi tot creţ, cu perciuni. Pe ceilalţi nu-i mai ştiu… A, ba da! Pe grasul celălalt, cu barbă şi cu plete. El era… manager, agent, ceva.

În locul Manuelei răspunseră umerii şi fumul.

— Eh… Dă-i încolo.

— Stai, Mira. Stai, că uite. Oaaa… Nenorocitu’… Uite: ăla cu barbă. Ciocălău-ăla.

— Ce?

— Spune bancuri cu Michael Jackson.

— Ce-o zâs?

— O zâs că cică-n ce game-i plăcea să cânte.

— ?

— În de-ălea minore… Că nu râde, tu, că nu-i de râs!

— Aaahahahahahahahahahaaa… Cum să nu fie de râs? „Minore”, auzi… Hahahahahaha…

— No, bine-amu… v-aţi pus tăţ’ împotriva me. Fie-vă de bine. Că, vorba englezului ăstuia de Gilmour: „What do you want from me?”… O — scuze. V-am lovit rău?

— Ahem, tuşi victima, după un dos de palmă peste mărul lui Adam. Nu — nu-i nimic.

Era Romi, care se ducea la WC. Calea de acces către „Tante Meyer” (cum avea să spună, peste opt ani, dr. Emilia Zugschnauze) era strâns mărginită la stânga de uriaşul frigider, lat cât două asemenea normale pentru un bar, iar la dreapta de şase „cocostârci” — şase taburete cu picioare lungi precum ale nemţoaicei de mai sus.

Barul „Barda lui Mihai” din Cluj-Napoca anului 2018 se găsea tot într-o hrubă, precum Keopsul „natal” al martorilor din Craiova, dar beciul ce-l găzduia era săpat pe două niveluri: primul era un demisol obişnuit, al casei proprietarilor, dar sub el se întindea un subsol scund de tot, de nu puteai sta drept în picioare, şi mai lung decât încăperea de deasupra lui, încât părea o radă pentru submarine. Jos nu prea, că nu găseai loc; în schimb, sus, era înţesat locul cu decoraţiuni în stil medieval: „făclii”, buzdugane, săbii, ghioage, arbalete… Ba puteai vedea chiar şi două armuri complete de-o parte şi de alta a uşii, înarmate cu scuturi şi lănci ce se încrucişau când barul era închis sau când pur şi simplu doreai să te fotografiezi între ele. Pe pereţi, îşi rânjeau slovele nişte copii după documente de epocă, tot unul şi unul: de la „Gesta Hungarorum” până la „Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia”, cu semnătura lui Ştefan Cicio Pop pe ea. Deasupra tuturor, atârnau patru candelabre uriaşe, date frumuşel cu patină şi pictate pe marginea lor lată cu citate vizând teza continuităţii româneşti la nord de Dunăre, citate luate din „Istoria românilor din Dacia Traiană” a lui Alexandru Xenopol. Candelabrele priveau îngăduitor beţivănelile şi poveştile de iubire din bar, unde, probabil, alţi Nazarovi tocmeau mijlocitoare pe lângă alte Oane, hamburgherici zâmbitoare ale altor martorii adolescentine, iar patronii localului mereu le spuneau roacherilor aflaţi în diverse grade de trezie: „Puneţi mâna ş-ajungeţi mari — cinstiţi-i amintirea lui Xenopol! Faceţi-l să nu regrete că ne-a dovedit continuitatea!”.

— Sigur e-n regulă?

— Sigur, sigur, articulă chitaristul cu plăcintă de mere adamice.

„Diiid you know?… It was all going to go so wrong for you”…

Cuvintele lui David Gilmour se insinuau, înfrigurate, precum cele ale lui Dumnezeu pus în situaţia de a îşi exprima compasiunea faţă de Adam, părinteşte, ca şi cum i-ar fi părut rău că, într-un moment de furie, i-a trosnit una după ceafă de l-a trimis, învârtindu-se, până în străfundurile mundanului.

„And diiid you see?… It was all going to be so right for me”…

Mira deschise o clipă ochii din visarea pinkfloydiană. În celălalt capăt al tejghelei, la masa martorilor, Vali le cânta rockerilor o dată cu mp3-ul, făcându-i să zâmbească momentului de graţie pe care îl avea atunci vocea lui, de obicei asemănătoare unei scroafe intrate din greşeală într-o imensă centrifugă de vată pe băţ. Tot plimbându-şi privirea de la un martor la altul, bărbosul dădu de bruneta aceea cu ochi somnoroşi, cu sprâncene voievodal arcuite…

„Hey yooou… Did you ever realize what you’d become?
And did you see that it wasn’t only me you were running from?”…

— Nu, nu de tine fugeam! surâse străinul larg către brunetă, răspunzând zâmbetului ei complice, ca de la cunoscător la cunoscător.

— Poftim?

— Ziceam că… Dă-te, Ioane, la o parte… Ziceam că nu de tine fugeam, râse Busuioc odată ajuns lângă ea. Manuela se întoarse întâi în dreapta, apoi în stânga, pentru a-l putea vedea mai bine pe intrus, dar rapiditatea mişcărilor le dădu aerul că ar fi urmărit, speriată, un şoricar ce ar fi ţâşnit spre o pisică sau un dulău de aport trimis după lemn ori disc, aceasta mai ales că, după 25 de ani, obrajii, roşii, ai Lynxului începuseră să se fleoşcăiască, dându-i un aer de mops sau de cârciumar sictirit („piele de beţivan — ce vreţi?”) şi mustaţă pe oală ce nu voia în ruptul capului a se uni cu bărbuţa sârmoasă.

În 2022, anul petrecut departe de Veta, în Bucureşti, zgârcindu-se la maximum pentru aducerea prietenei la Spitalul Universitar din Capitală, impresarul avea să slăbească jalnic, proces urmat de accentuarea flascităţii. Soţii Cepta fireşte că se îngrijorau văzându-l şi îl îndemnau să stea liniştit, că şi în Cluj-Napoca existau posturi bune, dar el nu şi nu, în Bucureşti se derulau programe majore de cercetare, Mira merita felia cea mare. Ce se petrecea? România dovedea încă o dată că se putea dezvolta foarte bine sub imperii: generaţia ’90 crescuse şi se maturizase sub influenţa noii URSS de la Strasbourg, Bruxelles şi Luxemburg („UERSS”, după formula euroscepticilor), însă poporul român, acel „monstru care îşi scoate capul înfricoşător dintr-o grămadă mare de moloz” (vorba lui Lemmy caracterizând rockul), poporul român, zic, reuşise şi de această dată să şunteze dominaţia străină cu propriile ei arme (fireşte, în limitele diplomaţiei — doar nu îşi permitea să rişte o intervenţie militară câtă vreme nu se bucura, de când cu guvernările postdecembriste, nici de capacităţi de luptă impresionante, nici de aliaţi pe picior de egalitate şi fideli). Iar armele în chestiune erau fondurile europene: generaţia ’90, după cum spuneam, se afla acum în jurul vârstei de 30 de ani, se şcolise o parte în ţară, o parte în străinătate, furase şi ea şi continua să fure din România, precum înaintaşii, dar înţelesese că, dacă voia să cosmopolitizeze ţara după firea ei, a generaţiei, trebuia şi să investească, iar una dintre surse erau banii europeni, pe care cercetătorii (mai români decât politicienii) puseseră imediat mâna şi reporniseră motoarele oprite în 1990, în ciuda faptului că structurile de stat erau falimentate la ordinul unor cămătari internaţionali precum FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană, după ce deminterniştii de după 1990 contractaseră împrumuturi peste împrumuturi, valorificând insignificant sumele. Unul dintre aceste motoare duduia acum în cercetarea medicală, unde, oricât ar fi urât sudul ţării, Laurei Cepta i-ar fi plăcut să îşi vadă fiica. De aceea, după oarecare hâr-mâr, doctoriţa se învoise cu mutarea Mirei-Elisabeta în Bucureşti, împreună cu alunecosul dar, se pare, altruistul ei prieten. Părinţii medicinistei se oferiseră să contribuie cu jumătate din sumă, însă viitorul ginere se opusese categoric. Văzând aşa, dermatologa se simţise datoare să facă ceva pentru olteanul ogârjit de zgârcenia anului 2022, aşa că îi realizase un lifting facial de toată frumuseţea, başca îndepărtarea tuturor alunelor ce ar fi pus probleme. În august 2023, pe litoral, la şase luni după nuntă şi la o lună de la licenţa Vetei, Ion şi Romi aveau să observe această a doua schimbare cu un „ia uite, mă!” invidios, în timp ce, ignorate, şaormele li se sleiau în mâini, martore (şi ele) la examinarea pe toate feţele a textierului „defrişat”.

— Nu de tine fugeam, domnişoară…

— Mira. Mira Cepta.

— Vali Busuioc. Îmi pare bine.

—  Şi mie. Ea-i Manuela şi-i supărată pe tine.

— Da? De ce? zâmbi Vali în timpul glacialei (din partea blondei) strângeri de mâini.

— Ce-ai tu cu Michael Jackson? se încruntă Manuela.

— Eu? Hah… Eu n-am nimic cu el; ba dimpotrivă: îmi pare bine c-a existat un personaj atât de… pitoresc. Pedosfera trebuie să fie mândră c-a primit o asemenea figură, nu îşi putu stăpâni el un rânjet în timp ce accentua cuvântul.

— Ha, ha, ha… Ce să spun…

— Spune, de exemplu: „Un vultur stă pe pisc c-un pix în plisc.”

Mira izbucni în râs, râsul acela al ei care parcă spunea: „Mă, cine m-o fi procopsit pe mine cu de-alde voi? Unde v-am găsit, vere? La ce talcioc?”

— Da? Da’ nu mai bine spui tu: „paraizopropilbenzaldehidă”?

— Ba spun — uite: „paraizopropilbenzaldehidă”. Şi-ţi zic şi la ce se foloseşte cuminaldehida asta: la obţinerea de produse de toaletă şi de detergenţi, se transformă nou-venitul într-un baros pentru tencuiala Manuelei, blonda neştiind că numai cu câteva luni înainte, în Bucureştii de cazan, impresarul făcuse relaţii publice pentru o firmă de cosmetice.

— Mmm… mh! Cum de reuşiţi voi, oltenii, să fiţi aşa? se îndârji blonda dezarmată, cu pumnii strânşi, după ce aflase de la Sile ce hram purtau cei mai mulţi dintre martorii strânşi în jurul mesei.

— Cu talent, zâmbi celălalt, provocând acelaşi râs la bruneta cu ochi somnoroşi, care, ştergându-şi lacrimile, ridică un deget spre el:

— I-auzi! Şi cei doi, zâmbindu-şi larg, începură să cânte tare, ca nişte Al Bano şi Romina Power distorsionaţi, făcând-o pe Manuela să îşi astupe urechile:

„The rain fell slooow, down on all the roofs of uncertainty.
I thought of yooou and the years and all the sadness fell away from me.”

— Adevărat… răspunse Busuioc cu celebra replică a lui Nazarov, care şedea acum în bar şi privea în gol, la unison cu Ion Clăparu’, gândindu-se, probabil, la aceeaşi Marghioală, “soprană urgisitoare, bucurie a spitalelor mele viitoare”, după cum îi scrisese Chilotu’ într-o misivă plină de of şi vai.

După izgonirea din formaţie şi întoarcerea definitivă la Timişoara, Maria Balc-Stegaru mai ţinuse legătura cu Juan-Alejandro, dar numai la nivel colegial, dându-i de înţeles că el era deja istorie. Johnny nu pricepuse acest lucru, ba chiar prinsese a se înflăcăra mai tare, mergând până acolo încât începuse, indirect, prin Mishu, să facă demersuri pentru împăcarea cu Costi şi cu Mircea, în vederea părăsirii Jeg Tzappeshlitzului pentru Black Code. Abia doi ani mai târziu, în 2020, o dată cu albumul “Aer-sol în si bemol”, cu “Die Gewehrmatratze”, acea explozivă compoziţie a lui Mike, abia atunci avea Ionelio să îşi dea seama că Nazarov chiar era în stare de ceva, nu doar să-şi ia curele de la ta-su şi nume de manelişti pe ghiozdane. Între timp, obsesia lui Clapeş pentru Maria avea să se stingă, datorită descoperirii, în Cluj-Napoca, a mai multor gagici pe calapodul Zambilicii, obsesia lui statuisto-mochetistă: aschiloambe, introvertite şi depresive.

De Zambilica se despărţise dintr-o mare prostie: fiind John într-o zi singur acasă, prin 2007, o invitase pe la el pe mica şi timida Zambilică (vorba vine “mica” — era cu un an mai mare). Şi, din vorbă-n vorbă, din sfâr în sfâr al prăjelii de ceapă pentru spaghete, cei doi nici nu băgaseră de seamă cum se pomeniseră unul peste celălalt, goi până la brâu. “Ş-atunci… Ş-atunci, Mishule… mi s-a făcut milă de ea, cum era ea aşa, mică şi firavă… Mi s-a făcut milă de ea. Ce râz’, bă, hapciupaliticule?” se supărase Noxul pe Printz, care, hohotind, scăpase din mâini “purceaua” de Cola fără dop în mijlocul magazinului, de-i dăduse vânzătoru-afară-n şuturi pe-amândoi. Lucrurile cu Zambilica întocmai aşa stătuseră, iar ceea ce se întâmplase ulterior urmase legea gravitaţiei martoriceşti: când unuia i se întâmpla ceva ruşinos şi, în plus, povestea, ca fraierul, atunci cu necesitate se crea un câmp de băşcălie în jurul lui, el fiind, însă, receptor. Întocmai aşa se petrecuse cu Ion: Mishu şi Mircea, colegi cu Clăpăugul în încă viul (sau, mai bine zis, “în încă nedefunctul”) Black Code al anilor 2005-2007, prin bunăvoinţa pixelilor camerei de la mobil, strânseseră o mână de martori (“aşa… cam cât ai da la scroafă”, lămurea John cu năduf), se filmaseră cântând “Prost ai fost că n-ai… întrebat-o de sănătate” (făcând intentionat pauză), urcaseră filmuleţul pe Internet, apoi dăduseră mesaje în masă cu legătura către el, mesaje ce, din greşeală, ajunseseră şi la id-ul Zambilicăi, cu un “Hă, hă, hă: ia uite, loome” (c-aşa se prostea Clapesh, care, mă credeţi sau nu, fusese el însuşi unul dintre diseminatorii mesajului), “ia uite, loome, ce făcură Bercea şi Chelu.” Ionescu abia după aceea îşi dăduse seama că mesajul fusese primit şi de fată, dar era deja prea târziu. La sfârşitul acela de săptămână, Zambilica se afla la ţară, aşa încât Ion avea două zile să dea din colţ în colţ după un hacker care să se priceapă la spart conturi de messenger, mai ales că în acele zile Noxxie era certat cu Cătălin Stroe, hackerul martorimii craiovene. Cum căutarea eşuase, eşuase şi relaţia lui cu fata, după un scandal pe care martorii aveau să îl ţină minte chiar şi la nunta lui Romi, ultimul căsătorit dintre ei.

Acum, în schimb, ceea ce nu observă nimeni, în afară de Mishu (care, după cum s-a văzut, era girăfuţul martorimii statuisto-mochetiste, cu gâtul lui lung mai mult la figurat decât la propriu) fu, în timpul „the rain fell slow”-ului, lucirea din ochii impresarului şi a medicinistei, el văzându-se cu zece ani mai tânăr, la începutul anului al doilea de Comunicare, cu pleata proaspăt formată, iar ea închipuindu-se la capătul unui drum de zece ani, de şcoală şi de muncă, rezidentă într-un spital obsedant de alb, la fel de alb ca lungul ei halat, trenă legitimând fiziocratic dreptul de a se organiza în caste al medicilor cinstiţi până la sacrificiu… Şi, în alergările lor, unul aşa, altul în sens opus, se întâlniseră acum, cu gând să bată palma din fugă, dar se vede treaba că se prinseseră într-o învârtită ce abia începea…

— Voi în ce vreţi să vă specializaţi? le întrebă intrusul.

— În medicină nucleară şi-n genetică, răspunse Manuela cu o trufie abia ascunsă.

— Ooo… „Medicină nucleară”? Te pomeneşti că mâine-poimâine pui de-un nou proiect Manhattan.

— Eee, alta acum!

— Da’ două specializări? N-o să-ţi fie greu?

— Explică-i tu, Mira, făcu blonda, în ochii verzi cu o lucire parte sastisită, parte de jenă că interlocutorul nu cunoştea o regulă atât de simplă:

— Genetica totdeauna-i o supraspecializare.

Răspunsul textierului veni sub forma unui zâmbet ce parcă spunea: „Daaa? I-auziţi, copii, ce-a zis Manuela! Ce-i spunem noi? «Braaavo, Manuela!»” Blonda sesiză nuanţa, aşa că îi răspunse lui Holloway în acelaşi nonverbal registru, cu o ridicare scurtă a bărbiei, gest în cadrul căruia zâmbetul apăru miiic de tot, ca o gaură de mitralieră într-o cazemată: „Aşa să ştii!”

— Şi tu, Mira?

— Nu ştiu încă… răspunse bruneta, plecând ochii spre halat, mai alb decât flacăra de magneziu.

Pe Mira-Elisabeta o obseda albul dintr-un motiv foarte simplu: primele ei amintiri, de la doi ani şi ceva, se legau de cearşafurile („verincile, tu, c-aşa se zice la noi, în Ardeal, oltene”, îi râdea Mira, descheindu-i un nasture de la cămaşă, în timp ce se înălţa pe un picior şi îl ridica pe celălalt la spate, pentru ca imediat după aceea să îi fure o sărutare), primele ei amintiri, zic, erau legate de cearşafurile puse la uscat pe trei culmi una după alta, pânzeturi pe care atât curăţenia, cât mai ales soarele acela puternic pentru ochii ei de copil le făceau de un alb strălucitor, ca albul unui steag al creştinătăţii arborat înaintea unei lupte cu păgânii. De la înălţimea ei de-o şchioapă, albiturile păreau nişte pânze dintr-acelea verticale instalate pe scenă pentru a marca trecerea către culise şi pe care oamenii de teatru le numesc „pantaloni”. Mira întreaga viaţă a păstrat amintirea cearşafurilor, cu ea mică de tot, alergând printre ele şi dându-le la o parte cu mâinile de parcă ar fi fost nişte hăţişuri… Apoi, pe măsură ce ea creştea, cearşafurile coborau din ce în ce mai mult, ca nişte cortine ce s-ar fi dat la o parte în jos, nu în lateral. Ani de-a rândul a urmărit-o amintirea goanei printre cearşafuri însoţită chiar de senzaţia fizică a „răsfoirii” lor atât cu mâinile, cât şi cu nasul, iar obiceiul de mai târziu, începând cu ultimii ani ai liceului, de a folosi cosmetice cu miros de mere verzi, de atunci i se trăgea. În nopţile de somn singuratic (anii de la Cluj-Napoca şi, mai apoi, cei de la Bucureşti, când Vali era plecat cu formaţia), în nopţile acelea, zic, în starea hipnagogică mai cu seamă, îi revenea amintirea tactil-olfactivă a joacei printre albiturile clujene. Hârjoneala se transforma atunci în senzaţie de înot, cum stătea ea aşa, lungindu-se şi chircindu-se pe diagonala patului, cu unghiile în pernă, visând că perna era spinarea textierului şi gândindu-se ce centri nervoşi i-ar atinge.

În copilărie, după cum spuneam, Mira alerga printre cearşafuri. Pe măsură ce crescuse, amintirea albului din pânzeturi fusese completată de cea a albului din spitale, unde se minuna văzându-i pe medici cum îşi păstrau calmul în mijlocul atâtor suferinţe. Ba mai mult: ceea ce îi servise pentru totdeauna drept lecţie de viaţă fusese zâmbetul care era în stare să se înalţe de deasupra halatelor lui Corneliu şi ale Laurei (oricât ar fi fost de grea operaţia din care ieşeau) când o zăreau venindu-le în întâmpinare din camera de gardă, unde, în albul general, radioul negru cu ceas deşteptător de la căpătâiul patului auster părea un drac ce s-ar fi ţinut scai de tine prin vămile văzduhului. De aceea, întâlnirea cu filme precum “Metropolis”, cu sunetele şi cu videoclipurile de la „Radio Ga-Ga” al Queen-ului şi, mai apoi, cu cele ale tuturor pieselor de Kraftwerk unde se auzeau modulatoare de voce şi trimiteri spre zona sonorităţilor din electromagnetism, întâlnirea cu ele avea să se producă laolaltă cu o teamă aproape mistică, precum cea a unui om preistoric în faţa sunetelor unui şaman. Mai târziu, în gimnaziu, viitoarea dr. Cepta avea să îşi lămurească de ce tocmai teamă: în cei dintâi ani ai conştiinţei, ce coincideau cu primii ani de hoinăreli pe holurile spitalelor, văzuse şi, mai ales, auzise vorbind prin laringofon oameni proaspăt operaţi la gât (care scoteau sunete precum cele ale unui sintetizator), fapt ce îi produsese prima cutremurare în faţa suferinţei, cutremurare ajunsă la apogeu prin clasa a treia, o dată cu ascultarea la căşti a piesei „Ohm, Sweet Ohm” de una singură, în întunericul gros al miezului de noapte din cameră. Întâlnise acel punct abisal din sensibilitatea umană unde suferinţa comunică freatic cu arta.

Kraftwerk-ul a fost unul dintre motivele pentru care Mira s-a înţeles atât de bine cu Emilia Zugschnauze, şi ea avidă după cântecele formaţiei de electro-pop. Acesta şi infinitul cinism al nemţoaicei, cu atât mai uimitor cu cât nu era însoţit de ofuscabilitate, ca la Manuela, ci îşi păstra armura de calm oricât de nepotrivită ar fi fost situaţia. De altminteri, nimeni nu îşi aducea aminte să o fi văzut pe Emilia ieşindu-şi din fire, decât, poate, când cu acuzaţia nefondată de rasism din partea mass-mediilor liberal-stângiste, ce i-ar fi făcut mândri pe cei din completele de judecată staliniste. Dar chiar şi atunci dr. Zugschnauze nu făcuse altceva decât să măsoare camera în lung, în lat şi, mai ales, în adânc, micşorându-şi, totodată, în plămâni, adâncimea până la gudron.

Şi Veta, şi Emilia erau fane ale „electroniştilor” germani, iar acesta a fost unul dintre punctele lor de convergenţă. În anii cât şi-a scris teza de doctorat (2023-2025, în Bucureşti, umplând apartamentul de alb şi de muzica nemţilor de mai sus, dar şi de învârtite din Maramureş, cele mai multe ieşind din taragotul lui Dumitru Fărcaş ca fruntea ţuicii din ţeava cazanului), în anii doctoranzi, după cum spuneam, neurochirurga încă rezidentă mereu avea să îl tragă de mânecă pe Psihedelicul încă şaormist: “Hai prin parc, hai prin parc!” Dar nu în oricare parc, ci în I.O.R. Impresarul a intrat la bănuieli, dar, iniţial, nu a întrebat-o nimic, ci a început doar a privi în toate părţile: se uita Veta după cineva? Îşi făcea ocheade cu vreunul? Nu a surprins nici o mişcare. Până la urmă, a întrebat-o:

— Mă, da’ ce ţi-a venit cu-al I.O.R.?

Mira nu i-a răspuns nimic; i-a pus doar degetul pe buze şi l-a tras într-un loc retras. Acolo, a scos telefonul, şi-a pus căştile, a butonat puţin, apoi i le-a întins soţului:

Eeelektronenklääänge aus dem Radiolaaand

— Da. Kraftwerk — “Radioland”.

— Acum, înţelegi?

— Da. Suntem în 2025 — se-mplinesc 50 de ani de la lansarea albumului “Radio-Aktivität”.

— Nu.

— Cum nu?

— Nu la asta mă gândeam. Mai ascultă o dată.

Eeelektronenklääänge aus dem Radiolaaand

— Hm… Laringofoanele de care spuneai tu şi traheotomiile?

— Nţ. Gândeşti prea departe.

— Atunci?

— Unde suntem noi acum?

— În parc.

— În care parc?

— Parcul de la Titan.

— Care cum se cheamă?

— I.O.R.

— Hopa… Ai muşcat momeala. Mai ascultă o dată.

Eeelektronenklääänge aus dem Radiolaaand

— Aaa, gata — mă prinsei.

— Păi, vezi? Când eram mică şi ascultam refrenul ăsta, înţelegeam ceva de genul: „Iiioec”… Aşa, ca şi cum ai face gargară cu pufarine. Prima şi prima dată l-am ascultat în clasa a treia, după ce dădusem iama prin vinilurile tatei, deşi el mă avertizase că are să mă sperie muzica lor. Dară ştii cum îi cu pruncu’… No. Primul disc pe care l-am găsit „Radio-Activity” o fost. „Geiger Counter” — mh… Ca şi cum ai tuşi să îţi dregi vocea sau să atragi atenţia. „Radioactivity” — da, bine, un cântec de leagăn… Dup-aia, de la „Radioland” încolo, să te ţii, şogore! „Drehen wir am Radiophon”… Îmi şi imaginam un radiolog, cel mai înfricoşător dintre medici (chiar mai dihai decât legistul), cum stă el cu vesta aia a lui şi îmbie oamenii: „Poftiţi — următorul”, deşi tu ştii că numai vesta o are drept protecţie în faţa miilor de becquereli aţintiţi asupra lui din tubul acela imens, cum era odată folosit de radiologii dentari. Tu, textiere, ai prins o perioadă bună maşinăria cu pricina, modelul vechi, deci ştii despre ce vorbesc. Eu l-am prins numai până până pe la 4-5 ani. În 2001, cu puţin înainte de 11 septembrie, am văzut întâia dată un astfel de radiograf dentar, imens şi cilindric ca o rachetă gata să decoleze, dar spre podea, spre tărâmul Nefărtatului, apoi de acolo tot înainte către centrul Pământului. Eram foarte mică — abia ce împlinisem trei ani. Imediat după aceea, a venit 11 septembrie, au căzut turnurile, s-a iscat panica ceea mediatică pe care o cunoşti mult mai bine. Ăla a fost punctul în care mi-am desluşit sfiala mea faţă de tubul cu pricina, încă nelămurită pe atunci: mi se părea că seamănă cu o bombă. Ceva mai târziu, coşmarurile mele pe tema asta, din ce în ce mai bogate, aveau să aibă ca parte comună sala de aşteptare de la radiologie. Brusc, începe să se aprindă intermitent becul roşu de deasupra uşii, concomitent cu o alarmă de avarie. Câteva clipe mai târziu, iese în fugă medicul, purtând mască de gaze şi un costum antiradiaţii, după care totul sare în aer cu un zgomot leviathanic. Să ştii tu că primele mele coşmaruri de asta au fost legate. Mulţi ani au durat — până prin 2009, o dată cu intrarea la gimnaziu. Ş-amu mă văd în sala de aşteptare, privind ţintă becul, celebrul bec de deasupra uşii cu la fel de celebra lui inscripţie: „Când becul este aprins, nu intraţi! Se lucrează.” Niciodată nu-mi era clar dacă aşteptam sau nu să intru ori pe cineva să iasă. Doar şedeam acolo, pe banchetă. La un moment dat, becul cel roşu se aprindea, iar pe mine mă apuca o bucurie tâmpă, o hlizeală pavloviană. Dar nu mă ţinea mult, căci imediat după aceea mă podidea groaza: becul se pornea să clipocească (uneori implacabil de constant, alteori accelerat), iar în jurul meu se auzeau ţipete. Abia atunci îmi dădeam seama că nu eram singură în hol şi în acest punct visul se ramifica, îmbogăţindu-se cu anii: întâi, începea să urle o alarmă (simplă sonerie de şcoală, alarmă de submarin, sirenă de fabrică sau chiar sirenă de bombardament), apoi se deschidea uşa. Din nou, două posibilităţi: la început, nu ieşea nimeni, dar, pe măsură ce visul se repeta, apărea în cadrul uşii un abur dens, ca şi cum s-ar fi fisurat un cazan în termocentrală, abur însoţit când de un fâsâit gros şi puternic, precum o sforăitură de cal foarte, foarte nazală, când de un ţiuit subţiiire-subţire, ca de oală sub presiune. Şi atunci se ivea el, radiologul, aproape tot în alb, mai puţin cizmele-i de cauciuc, cu faţa fie estompată de aburi, fie desfigurată de radiaţii. Iar la maximul de complexitate (şi de performanţă) al visului, îl auzeam vorbind: când bolborosind ceva înecat, când chiţăind ca un vinil stricat, când — suprema fantezie! — bâzâind ca un robot malefic.

— „Radioland”-ul îşi făcea efectul.

— Păi, să ştii. Acea bizarerie care deschide drum spre altele, mai mici, cum ar fi…

— „Airwaves”?

— Pe naiba! Ăla este cântec de leagăn. La fel ca melodia eponimă.

— Aha. Atunci „Antenna”?

— Eşti bolund? „Antenna” îi o discocălăreală. E uşa crăpată prin care se văd papagali precum The Cure sau Boy George… Mă refeream la „The Voice of Energy” şi „Uranium”. Iar delirul atinge apogeul… ia să te-aud.

— Hm… La „Ohm Sweet Ohm”?

— Neah. Aia este odihna binemeritată. A şaptea zi biblică. Fii atent: ce face inima asta a mea?

— Îmi bate sub palmă. Pulsează.

— Exact. Amu te prinzi, emberule?

— „Pulsare, quasare”?

— Întocmai: „Pulsaaareee und Quasaaareee…” Ca şi cum, repet, ai face gargară cu pufarine.

— Hehe… Dă să pupe Vali pe ea de pufarinoasă dragă…

— Mai lungeşte-l, mai lungeşte-l…

— Ce?

— Siropul, textiere. Ioi, că greu mai eşti de cap astăzi…

Veta, după cum spuneam, din prima a prins drag de Emilia (cum era ea, aşa, ascuţită la minte şi cu gusturi bune la trabucuri şi cafele) şi nu şi-a pierdut simpatia pentru nemţoaică nici măcar în 2046, la un an de la moartea ei, când Lynx le-a istorisit martorilor, într-o memorabilă autocritică, episodul din 2027, de la hotelul bucureştean (de care nici măcar Mishu nu avusese habar până atunci), când Texteş era să o părăsească pe Mira-Elisabeta, care se afla în Cluj-Napoca, la părinţi, iar el profitase de moment să doarmă şi aiurea, la hotel, căci casa era pustie, iar impresarul avea prea mare respect pentru curăţenia generală pe care el însuşi o făcuse ca să aducă acolo ditamai ciurda de bezmetici puşi pe beţivăneală. Neurochirurga, auzind povestea cu Cremilia, nu s-a supărat nici pe oceanografă, nici pe ameţitul de bărba-su, gândindu-se că era destul de firesc pentru roacheri să păşească pe de lături, cu atâtea groupie-uri pe lângă ei. În ultimii ani de facultate, când textierul se găsea în Bucureşti, iar ea dădea din colţ în colţ după el în Cluj, Veta învăţase de la nişte babe să dea în cărţi şi în bobi, apoi se mai liniştise: semnele erau bune. Totuşi, pe măsură ce se afunda în programul de cercetare împotriva Alzheimerului, doctoriţa nu mai avusese timp de aşa ceva, şi iată surpriza, dezvăluită nouăsprezece ani mai târziu. „Să-ţi fie de bine — ce-a fost a fost. Am măcar atâta încredere în tine încât să fiu convinsă că m-ai fi anunţat dac-ai fi vrut să fugi cu ea.”

Mihai Bercea avea să ţină bine minte momentul priveghiului: se strânseseră toţi martorii, plus Costi şi Mircea, iar cei din propria formaţie îl însoţiseră pe vocalist afară, la aer, la parterul blocului-turn unde Printzul şi dr. Zugschnauze locuiau încă de când se cunoscuseră. Colegii de trupă îl mai înghionteau să se mute şi el la casă, la vilă chiar, că acum avea bani, dar Bercea ridica din umeri: „Casă mare, mult de curăţat. Las-aşa.” Erau, după cum spuneam, toţi şapte, cu tot cu textierul, numai ei, fiindcă femeile rămăseseră înăuntru, la priveghi. Stăteau în cerc la poalele zidului de blocuri turn alipite şi se uitau aşa, unii la alţii, neajutoraţi, iar Ion, stingherit, se juca în nisip, trasând cu vârful piciorului o linie subţirică, de parcă ar fi zis: “Uite, vezi? Asta e viaţa noastră — firicelul ăsta.” Mikey ar fi vrut să spună ceva, să aerisească atmosfera aceea apăsătoare, ce îi amintea de primăvara lui 2025, de cadavrul sopranei mutilat îngrozitor de explozie, să zică şi el măcar o vorbă, măcar un “Mishule, încă ne ai pe noi”, dar nu-şi mai găsea glasul, aşa că avea să plece primul de acolo, încercând să nu fie văzut cum izbucnea în plâns. Valentin dădea să rostească măcar un cuvânt de alinar, dar simţea că orice ar fi sunat artificial, aşa că, până la urmă, nu a făcut altceva decât să îl îmbrăţişeze pe vocalist. Singur Gheorghe Neacşu, noul baterist, a spart gheaţa: “Om, oricând ai nevoie, noi… pricepi? Oricând!”. Şi iarăşi o îmbrăţişare de urs, sinceră şi puternică…

Impresarul, chiar dacă nu arăta, avea un mare gol în stomac. Nu, nu din cauza întâmplării de la mare din 2027 (moartă, dealtfel, în faşă), ci din pricina surorii pe care nu o avusese niciodată şi pe care o descoperise în Emilia. Popa Remus, Mike Pilotu’ şi ceilalţi martori aveau să îl audă pe Busuioc şoptindu-i brunetei sale soţii într-una dintre zilele acelea ale priveghiului că nu doar frigul esenţializează, ci şi moartea — bunăoară, dr. Zugschnauze: nobleţea de pe chipul ei părea acum fără de margini.

Mira, plânsă şi încercănată, dar cu atât mai frumoasă la cei 47 de ani, l-a încuviinţat, însă povestea douăzecistă nu a aflat-o decât la pomana de un an a oceanografei, dar nu a făcut urât: „Să-ţi fie de bine, textiere! Puteai să-mi spui chiar şi atunci, că doară nu te mâncam. Cu atât mai mult ai un motiv s-aprinzi o lumânare şi să faci milostenie pentru sufletul ei mare. N-o fi fost ea băgată-n treburi curate, dar eu, cel puţin, mă rog pentru odihna-i.” „Şi eu, Veto, şi eu…”

Mira fuma cam mult. Vali o bătea la cap să nu depăşească măsura (ş-aşa mare) de o ţigară pe zi, dar n-avea cu cine. Se-ntorcea dr. Zugschnauze din Oceanul Indian, începea casa să miroasă a trabucuri scumpe. Casa Mishului, căci dr. Cepta avea delicateţea de a nu fuma în locuinţa ei şi a impresarului decât la chefuri. Manuela mai călca strâmb, dar numai în lipsa lui Mikey, fiindcă, de când cu moartea sopranei, Pilotu’ nu suporta mirosul de ars decât în cazul beţigaşelor parfumate. De aceea, cele două doctoriţe îşi găseau cel mai bun refugiu în fumoarele spitalelor. Vindecarea definitivă a Manuelei Petraşcu-Nazarov a venit sub forma maternităţii: o dată cu naşterea lui Carmen Nazarov (poreclit „Aripel” de către Radu Madagan, întrucât irlandezului îi era jenă să îl strige „Carmen” pe un băiat), o dată, zic, cu naşterea unicului copil al lui Mike, Manuela avea să renunţe definitiv la fumat. Mira, însă, nu. Nu până în 2054, imediat după moartea soţului. Fatalul accident vascular cerebral al acestuia avea să îi deschidă brusc ochii asupra sănătăţii în general, nu doar a celei neuronale, despre care ea ştia tot ce putea şti un pământean la nivel de mijloc al secolului al XXI-lea.

Mira-Elisabeta, după cum spuneam, a acceptat-o din prima pe Emilia în anturaj. De fapt, noţiunea de „a accepta” este greşită în acest caz, ea fiind rezervată obiectual oamenilor inferiori; dealtfel, întreaga teorie neocominternistă (deminternistă) a toleranţei/ egalităţii/ diversităţii/ multiculturalismului etc. era adresată doar bicisnicilor, care nu reuşeau să se facă remarcaţi prin altceva decât prin forma lor nepredicativă, de participiu: „toleraţi”. Deşi, în aparenţă, un mare merit al teoriei era cel de reciclare a deşeurilor umane (să nu îi mai înlăture, adică, pe oamenii aceia, cum făcuseră nişte înaintaşi de-a lungul secolelor), totuşi, ea cădea în extrema cealaltă prin acordarea supremaţiei tocmai acelor deşeuri, la fel cum, în 1917, Lenin adusese la rangul de politică de stat „dictatura proletariatului” (dacă, într-adevăr, proletariatul ar fi putut avea o conştiinţă de clasă; dacă, în general, ar fi putut avea o conştiinţă mai departe de cea a fiziologiei individuale). Emilia, deci, nu şi-a  câştigat nici o acceptare — ea doar şi-a întemeiat o marcă de graniţă pe care a apărat-o absolut inconştient, prin simpla ei fire, timp de 19 ani, cât a interferat cu martorii: 2026-2045.

Revenind: Veta a rezonat din prima cu Emilia. Singură Manuela a fost mai sceptică, deoarece presimţea că, pe terenul femeilor martorilor, Şenilia intenţiona să se extindă până la refuz. Dar nu a fost aşa: Cremilia nu dorea decât să îşi ştie casa casă, masa masă, iar Printzul Printz, cel puţin în lunile cât stătea ea pe-acasă. Altminteri, nu avea pretenţii — liberastia strămoşilor ei negustori şi nu numai îşi spunea, în aparenţă, cuvântul, cuvântul acela repetat până la agasare de generaţiile postbelice occidentale („Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască.”), deşi ea, Emilia Zugschnauze, punea în practică motto-ul celor care ştiu cum să treacă prin viaţă: „Trăieşte, învaţă şi educă.” În 2026, la câteva luni după ce făcuseră cunoştinţă, cele două blonde în viaţă din familia martorilor (Maria Balc-Stegaru murise în 2025) se priveau cu un maxim local de familiaritate, ceea ce îi dădea dreptate primului bassist al formaţiei, Radu Madagan, când cugetase el ceva, zece ani mai devreme, la un grătar în curtea Noxului, apropo de Viviana şi de Bombonica (aşa o chema în buletin), tangenţialele prietene ale lui Romi, respectiv Ion: „Uite, mă, Printzule: oricât am fi noi, bărbaţii, de certaţi sau, cel puţin, de reticenţi unii cu alţii, gagicile noastre totdeauna, dar totdeauna devin prietene la cataramă. Din prima, de cele mai multe ori.”

— Dacă vreţi să vă alăturaţi… rosti impresarul, arătându-le masa… ne-aţi face plăcere.

— Nu, mulţumim — şedem bine ş-aici.

— Om veni, zâmbi Mira împăciuitor, punând mâna pe mâna Manuelei. Da’ stai să ne terminăm cocktailurile-ăstea, no.

Blonda zâmbi sfidătoare în cinstea armistiţiului temporar câştigat de băuturi.

— No… bine, surâse impresarul către brunetă. Sile, băiatule, înc-un rând, te rog, se întoarse el peste câteva clipe cu ulcelele martorilor goale, fleoşcăind pe tejghea cotizaţiile lor sub forma unui teanc de bancnote ce făcu „plici!” ca un peşte pe masa cherhanalei.

„Poles Apart” se sfârşise de mult, dar muzica fusese curmată preţ de vreo zece minute: cu ochii la polilogul de dincolo de tejghea, Sile Brumă vărsase ceva, din greşeală, tocmai pe staţia de amplificare. Ioi, ioi, sări, scoate din priză, şterge, verifică pe toate feţele… Ce faci, vere? Dă drumu’ la muzică!… Staţi aşa, staţi aşa!… Huuuh — gata. Muzica, întreruptă tocmai în toiul lui „Marooned”, îşi reluă notele.

Mira privi în urma străinului care se îndepărta încărcat cu a doua serie de ulcele pline cu cu vin. Dacă, în momentul acela, ar fi răsunat „pic”-urile începutului de „Echoes”, ulcelele una-două ar fi ridicat glas: „Şi noi putem face-aşa! I-auzi, ia: pic… pic… Ce mai vrei? «Overhead, the albatros»…? Hai, gata, că-ţi ajunge, Psihedelice!” Mulţi ani mai târziu, într-una dintre pauzele fumegătoare din ţigară ori, la fel, clipocitoare, dar, de data asta, din cafea, dr. Cepta avea să îşi amintească de faptul că, în acea seară de vineri,  5 octombrie 2018, după ce se aşezase cu Manuela la masa martorilor, nu mai schimbase atât de multe cuvinte cu textierul, întrucât acesta era ocupat ba cu agenda (în care îşi nota deopotrivă date de concerte şi versuri), ba cu naveta între masă şi tejghea, ba cu cristalizarea bancurilor întregului popor al mesei.

La un moment dat, după o întrerupere zdravănă de aproape o oră, timp în care fusese proiectat scurt-metrajul (sau, dacă vreţi, multiplul videoclip) „The Final Cut”, muzica de pe „The Division Bell” reveni sub forma unui zvon de saxofon…

„From morning to night, I stayed out of sight”…

— Mira, dansezi?

— Da… răspunse bruneta mai mult din ochi, cu gândul survolând momentele când cele dintâi acorduri ale lui „The Piper at the Gates of Dawn” răsunaseră din sistemul audio al sufrageriei clujene. Înăuntru, ea, picior peste picior în fotoliu, cu cafeaua aburind alături şi ţigările aşteptând să îşi scoată urşii de fum la dansat balet, Mira, învăţa la anatomie, cu zece luni înaintea serii de faţă. Afară, undreaua anului 2017 avea veleităţi de pictoriţă, mărturie stând florile de gheaţă de pe geamuri, ca nişte fosile imprimate pe roci. Nici Corneliu, nici Laura nu erau acasă, aşa că medicinistei nu îi ameninţa nimeni sufrageria, înaltă şi ticsită până sus cu cărţi, transformată în bibliotecă în vara anului 1998, imediat după întoarcerea Laurei din maternitate, în semn de răzbunare a acesteia pentru toate serile în care prietenii lui Corneliu umpluseră încăperea de seminţe, bere, fotbal şi râgâituri. Chefliii n-aveau acum decât să facă deranj în fosta cameră de oaspeţi, de jos, ce nu fusese nici pe departe sufragerie, ci un simplu dormitor auster pentru cei aflaţi în trecere. Uimitor de repede pentru o lăuză, Laura, împreună cu Corneliu, mutase mobilele şi televizorul de la primul etaj, iar patul îl surghiunise în ceea ce servise până atunci drept camera lor de lucru şi care acum era sortită să devină camera nou-născutei, de îndată ce ea urma să intre în clasa I. „Iaca: de-amu’, puteţi să vă scălămbăiţi şi să râgâiţi până v-o pchica lueta!”

— Mira, dansezi?

— Da…

În general, Vali nu se înghesuia la aşa ceva, având, vorba lui Romi, „două picioare stângi”. Totuşi, acum, curiozitatea fu mai mare decât ursuzenia, fiindcă textierul dorea să o studieze mai atent pe bruneta asta ca o tresărire izotopică de lantan. Ici-colo, mai multe cupluri le-o luaseră înainte, primind vocea lui Rick Wright ca pe o mireasmă de tămâie în atmosfera sacră a Sâmbetei Morţilor, deşi sărbătoarea trecuse de mult — pe 10 februarie picase în acel an… În ciuda faptului că barul era pe trei sferturi plin, Mira avu senzaţia că se află într-o biserică înaltă şi goală. Bruneta îşi purta bluza strânsă cu centură, dar, cu toate acestea, i se păru că simte o adiere rece cum îi urcă pe sub ea de-a lungul spinării. Îl strânse uşor pe Vali.

— Ţi-e bine?

— Da… Mă gândeam numa’… Mi-or venit în minte bisericile şi castelele din Germania: mari şi gotice, dar reci…

— Hehe… Versurile-ăştea ale cântecului sunt de vină — n-auzi?

Wright: My skin is cold
Cor: In a sea of random images
Wright: To the human touch
Cor: The self-destructing animal
Wright: This bleeding heart’s
Cor: Waiting for the waves to break
Wright: Not beating much.

— Posibil…

— Hehe… Asta-mi aduse-aminte de-o fază, când am rămas eu încuiat pe dinăuntru-ntr-o cameră de hotel: venise Ion…

— Vali?

— Da?

— Nu strica momentul… îi şopti ea la ureche.

Impresarul tresări: fata mirosea profetic a mere verzi, ca şi cum ai sta lungit la umbra unui măr şi ai privi în sus, printre crengi, la soarele ca un benevol dirijor al holdelor… Corpul i se mişca în nişte unduiri abia simţite, cum aveau să fie toate versurile închinate ei de Psihedelic.

„De unde-ai răsărit şi tu?” se gândi Lynx, contemplând-o în tihnă, mirându-se de trăsăturile fetei. „Mai bine-aş întreba Cucutenii, c-aşa minune furtunoasă, îngheţat furtunoasă, instantaneu de… Pfff… Mai rău mă-mpotmolesc. Aşa ceva numai tumultul marilor migraţii ar fi fost în stare să zămislească. Dar nu oriunde, nu în câmpie, în vânzoleala aia îngrozit bezmetică, ci de-a dreptul pe crestele Vrancei, ca dintr-o puncţie făcută în Carpaţi, întărită chiar în ac, intrând în seringa lui Zalmoxis şi întrupată în bruneta asta sâsâită… Cine ştie? Poate că zeul nostru, în vremurile lui de retragere din faţa zeilor evrei îmbrăcaţi în veşminte greceşti, sosiţi aici agăţaţi de sandalele romanilor, poate că Gebeleizis, zic, la vremea Cucutenilor şi a Pietroaselor, a lăsat pe vârfurile Vrancei una la fel ca tine, pe post de releu între el şi daci, pentru a le da ultimele indicaţii de ospitalitate în faţa „shalom”-urilor tot mai apropiate. Dar poate-aşa a fost mai bine — ăsta o fi fost cel mai bun calapod paneuropean, pentru fiecare jumătate de continent în parte. Eh… Unde te uiţi tu acum, străină frumoasă? Ţi-e dor de cel ce te-a menit acolo? Dar dac-ai fi fost un deceneu-femeie?… Ce vorbă e asta? Atunci vreo căpetenie de trib, tânjind după o cât de mică unificare, să se-nvrednicească măcar de-a bea apă din urmele lui Burebista? Eee, hehe… Te pomeneşti c-ai fost, în viaţa aia, vreo Boadicee dacă?”

Şi textierul avu un impuls de a pune un genunchi în faţa ei.

— Ce faci? Pleci? tresări ardeleanca, ieşindu-şi din gânduri, văzând că pletosul dădu puţin înapoi.

— Ăăă… Poftim? Nu… nu! se dezmetici acesta.

Până atunci, cei doi dansaseră pur şi simplu, duşi de val — gândurile prin Pădurea Baciu le bântuiseră.

„Cine s-ar fi gândit”, cugetase ea înainte de mişcarea lui, „cine ar fi bănuit măcar în martie 2015 că zvârluga ceea de om care punea formaţia la cale avea să mă ia la dans trei ani jumate mai târziu? Şi de ce? Pur şi simplu dintr-un capriciu: el că cine ştie ce-o văzut la mine, iar eu findc-am stat să mă hlizesc la năzbâtiile lui. Michael Jackson, auzi!” Şi fata pufnise în râs, dar impresarul era mult prea departe cu mintea. „No, c-aşa-mi trebă… Ni la el — amu, face pe seriosu’ şi până mai adineaori ne-o ţinut la unşpe metri-n bancuri. Phiii… Mare escroc… Ui’ numa’ ce mutră are — zici că-i din „Hanu Ancuţei”, numa’ că oltean. Hanu’ lu’… O clacă la vreunul din „La Lilieci”. Aşe să ştii, dară!”

— Ce faci? Pleci?

Nu pleca nimeni. Poate doar Rick Wright… din nou…

Texteş îşi urmă gândurile ca trenul inter regio 1821 drumul din Mangalia către Arad, tăind ţara în două noapte de noapte prin Bucureştii nevralgici. Acum, în schimb, Holloway era sub anestezie: Capitala se afla departe, iar dinspre Mira venea un parfum de mere verzi extatic precum o mare de suporteri care fac valuri. Vru să îi spună ceva — o vorbă de duh sau măcar una caldă —, însă tot ce putu rosti fu:

— „Ce mâini ţi-au cioplit eleganţa din pai?”

Îi venea să intre în pământ de ciudă! Tocmai asta?! Cu citatu-ăsta pusese-n fund paporniţe-ntregi de papagaliţe, dar, la scurt timp dup-aceea, ele se ridicaseră, îşi scuturaseră penele prăfuite şi zburaseră pe ici încolo.

Mai că nu-şi trase două palme.

— Haha… Alea care mi-au pictat şi chipul… non-bălai, continuă bruneta, ţuguindu-şi buzele şi micşorându-şi ochii în zâmbet, parafrazând versul lui Teodor Mureşan, ce venea, în aceeaşi poezie, imediat după întrebarea citată de Psihedelic. Îi cam târziu pentru „Florile grâului”, nu crezi? râse ea cu poftă.

— Târziu? „Niciodată, toamna”… dar din nou se opri cu ruşine înciudată, plecându-şi ochii în jos şi într-o parte. Medicinista luă asta ca pe un gest de lapsus, aşa că îi veni în ajutor:

— …”nu fu mai frumoasă”…

— Nu-nu-nu… Eaaah… Ar fi prea simplu. I-auzi aici: „Niciodată, toamna nu fu mai spumoasă/ Gurii noastre-n jindul agăţat de toarte./ Roşu în obraji e Vali-n drum spre casă./ Dorul de-o friptană în catren l-amoarte.”

— Aaahahahahaha…

Şi din nou râsul acela al ei ce parcă îşi bătea palmele a mirare: „Mă, cine m-o fi pricopsit, vere, cu voi? La ce târg de bambilicităţi v-am găsit, frate?” Şi medicinista îşi bătu fruntea de umărul străinului. Al fostului străin. Văzând-o aşa de veselă, el găsi cu cale să o mângâie pe păr, pe părul acela negru, mereu sebuminos, oricât l-ar fi spălat, prea greu să mai fluture pe holurile facultăţii, oricât de puternici ar fi fost curenţii cunoaşterii şi oricât s-ar fi turbionat ei încoace şi încolo, ca purtaţi pe o tavă aşezată deasupra unei biele-manivele… Mira nu se retrase imediat: stătu aşa câteva secunde, dar după aceea îl muşcă pe Psihedelic de umăr, ca o învestitură în grad de Cavaler al Picantei Şaorma.

— Hâââţ! Muşti, ă?

Şi iar îi podidi râsul.

Aşa o aduse Lynxul înapoi la masă: ştergându-şi ultimele lacrimi, printre care ea abia mai găsi un locşor pentru un „cu plăcere” cât se poate de sincer ca răspuns la mulţumirea lui în schimbul dansului. Manuela îi privea cu nişte ochi cât freza lui Ion, însă martorii  nu le dădură importanţă — nu era întâia dată când Valentin se bufonea. Singur Mishu le aruncă o privire curioasă, căci nu o credea pe o ciudată ca Mira în stare de asemenea hohote. Dar un „LOL” ieşit pe gură o dată cu gazul berii îi astupă mirarea.

Cei doi hăhăitori se traseră mai într-un colţ al băncii.

— Bei un vin cu mine?

— Păi, după Long Island?

— Eaaah… Maţe să fie, că terciuri sunt destule.

— Pf-f-f-f… îşi pufăi ea râsul în sacade de fum de la proaspăt aprinsa ţigară. Mă mai gândesc.

— Mikey! Trăi-ţ-ar manşa. Ia dă agend-aia-ncoa!

— Nici amu nu laşi treaba? surâse fata, dar textierul ridică un arătător prohibitiv deasupra stiloului („Aşteaptă!”) în timp ce mâna stângă bătea tactul, iar buzele numărau ceva.

— Uite:

Discretă, bea cu mine, străină bun-găsită,
Mirării de prin naiuri cariatidă-n drum!
În cale ne’nturnată, luciri ca un sebum
Mi-aducă har prin sită şi scăpărări spre plită!

Rânjire hialină, incert politicoasă,
Rânjire ochi-codată cu alungiri feng-shui,
Rânjire ce te-ndeamnă s-o muşti ca pe-o frişcoasă
Tartină şi s-o-ntrebi tu: „Luceşti acum, dar… cui?”.

— Hai, no… mimă ea o ironie nereuşită, căzută sub luneta unui larg surâs. Păi, bine, măi, emberule, de ce n-ai spus că le scoţi din joben? Că mâine-poimâine te codoşesc pentru niscai poporeni înamoraţi de la Medicină.

—  Ieftin. Două căni cu vin: una mie ş-una ţie.

— Biiine, no… Beau cu tine. Numa’ să nu mă duci acasă pe după gât! strigă ea în urma lui, care se mulţumi să fluture evaziv din braţ, cu spatele, în drum spre tejghea.

Mira-Elisabeta presimţise corect: cana aceea cu vin născu trei pui, iar conversaţia lor făcu osmoză cu cea dintre blondă şi ceilalţi martori.

La un moment dat, textimpresarul se duse acolo unde până şi împăratul merge singur (darămite un cioflete ca el!). Aici, urmară întâlnirea cu Romulus şi jocul acela de mimică al chitaristului. Pe săliţa comună, Texteş o întâlni chiar pe blondă.

— Am o vorbă cu tine, dacă se poate.

— Chiar şi două.

— Fii atent aici: Mira e o fată excepţională.

— Aşa pare.

Este, nu pare!

— Te cred.

— Aşa. Fii atent la ce-ţi spun: să nu o necăjeşti, c-o să ai de-a face cu mine!

— N-am eu treabă — nici măcar nu ştiu când o mai văd… dacă o mai văd.

— Eu atât ţi-am spus.

— Hakuna matata.

— Poftim?!

— Nici o grijă.

— Bine.

Texteş dădu să plece. Manuela se opri.

— Şi încă ceva.

— Ia zi.

— Ea nu ţi-o spus, că-i modestă, da-ţi zic eu: neurochirurgie vrea să  facă.

Surprinderea şi respectul îl lăsară pe Vali fără cuvinte: înclină admirativ din cap şi ieşi.

— Tu… Tu… ai să ajungi departe — ascultă-l pe măndel.

— Hm?

— Sigur. Si-gur!

— Deie Domnu’…

— Dă, că are cui.

— Heh… Da’ ce ţi-o venit?

— O să-ţi povestesc. Azi, mâine, când ne-om mai vedea… dacă ne-om mai vedea.

— Ne vedem, că de-aia avem ochi.

Cele patru căni cu vin de până atunci intrară în cuva de clonare. Sile Brumă ar fi vrut să închidă, dar nu se îndura să gonească cioporul acela de bancuri, chiar dacă era singurul rămas, mai ales că îi făcuse ditamai vânzarea.

Vali se înfiinţă la tejghea cât ai zice „Printz”:

— Sile, băiatule, înc-un rând, te rog!

Sile îl privi aproape îndurerat: „Înţelege-mă şi pe mine.”

Starea nerostită a barmanului îl ruşină pe client, care se răsuci pe călcâie cu un pocnet din palme:

— Băi, gata — stingerea!

Abia atunci îşi dădură seama oamenii de la masă că era ora 3. În ofuri şi trosnete de oase, se ridicară ca nişte rachete ce ar fi decolat cu tot cu eşafodaje.

Sandu şi Gabi se îndreptară spre apartamentul tetradei Nox-Printz-Mike-Lynx, unde, la fel ca Romi, măseseră pentru câteva nopţi. Chitaristul şi impresarul le conduseră pe fete până acasă.

Pe străzi, dăduse bruma, prima brumă a toamnei anului 2018, ca o confirmare a stafidesenţei frigului de toamnă-iarnă. Perechile mergeau la douăzeci de metri una de cealaltă, optimul de discreţie. În timp ce Manuela îi istorisea lui Romulus-Andrei cele mai recente bârfe din lumea UMF-ului clujean, chitaristul solo îi descria blondei tunse bob cele mai ascunse cotloane ale unei scene de rock. În faţa lor, bărbosul îi arăta brunetei pe telefon nişte filmări de pe 4 august, ziua Mishului, când îi aduseseră un tort imens, din care ieşise Ion, mişcându-se şi pipăindu-se lasciv, îmbrăcat numai într-un slip şi cu un joben de pluş pe cap, în timp ce cânta o melodie de-ale lor: „Love me, love me till the day says: «Doom!»”, în timp ce jobenul i se bălăngănea tare simpatic. E inutil să mai spunem că medicinista se zguduia de râs:

— Uuu, Ioane… Shake that ass, baby!

La sfârşitul filmării, clăparul îşi înmuia degetele arătătoare în gură, apoi, imitând sonor sfârâitul, îşi masa cu ele sfârcurile, după care îşi sufla în burice ca în două ţevi de revolver.

— Doa-ha-ha-mne fereşte… Să-i dau adresa unui psiholog?

— Neah… S-ar plictisi pe el însuşi dac-ar fi normal.

— Hai, no…

— Hai, no.

Se apropiau de destinaţie. Imensa vilă a doctorilor Cepta abia se vedea prin ceaţa groasă ca somnul martorilor după un concert de patru ore.  Numai corpurile de iluminat fotoelectrice înfipte de-a lungul aleii de pietriş mai arătau că acolo vieţuia cineva. În rest, tăcere de exosferă.

Dacă la ora 3 noaptea se pogoară Domnul pe Pământ, atunci ora 4 este tăcerea ruşinată a trezirii — umanitatea tresare: Dumnezeu, în loc să fi făcut din hybris un gârbaci, l-a transformat într-o mănuşă cu care a mângâiat-o pe creştet. Omenirea pleacă ochii în jos…

Cele două perechi simţiră prin ceaţă această fâlfâire părintească şi se jenară de micile bârfe şi hăhăieli schimbate până atunci. Până la despărţire, nu mai scoaseră un cuvânt — doar nişte zâmbete stingherite ce parcă voiau să spună: „Da, suntem doar nişte simpli pământeni — ai văzut şi tu. Nişte bieţi mişunători. N-are rost să umflăm păsatu-n noi.”

Aşa parcurseră ultima sută de metri: într-o tăcere încurcată, trecând în revistă doar bordurile şi dalele trotuarului. Toate teribilismele pieriseră.

Primii ajunseră în faţa porţii Vali şi Veta. Dincolo de ea, bolta galben-golaşă apăra Brest-Litovskul pomilor din curte, încă înfrunziţi, cu toamna.

Stinghereala încă nu îi părăsise, ba dimpotrivă: ea intra acum în rutină, întâlnindu-şi sora ce dintotdeauna pluteşte deasupra finalului primelor întâlniri: nu mai avem ce ne spune, aşa că ne uităm în jur, dezorientaţi, şi deschidem braţele a neputinţă.

— Păi… te las.

— …Mulţumesc că m-ai condus.

— Aaa… Nici o problemă.

— …

— Atunci… te sun.

— Da… Messenger, telefon… Avem tehnologie.

— Avem… suntem avuţi.

— Hehe…

— Heh… Mda.

— No…

Un ţoc-ţoc fugar pe obraji deschise uşa cavalereşte şi îi făcu intrarea unui „noapte bună” ce rezolvă încurcătura. Ceva mai în spate, Manuela fu mai expeditivă:

— Ioi… Ui’, c-au ajuns.

— ?

— Vali şi Mira.

— A, da.

— Romi, te las, că trebuie să mergem pâş-pâş, ca să nu-i trezim pe doctori.

— Păi… bun, atunci. Te sun eu zilele-astea, că s-ar putea s-avem cântare.

— Vedem.

Aceleaşi muah-muah-uri, aceleaşi „noapte bună”.

Sus, în vilă, pe holul din faţa dormitoarelor, cele două fete se priviră lung:

— Tu, Mira… Suntem noi sănătoase la cap?

— Mmm… Mai mult sau mai puţin.

— Oameni de treizeci de ani…

— Că stai liniştă tu, că sunt artişti — mâine, n-o să le mai pese. O să vezi.

O săptămână mai târziu, în alt bar clujean, bruneta şi bărbosul se priveau prin sticlele cu bere (a lui fără alcool, că era cu maşina), râzând de renghiurile refracţiei. Blonda n-avea stare: se fâţâia de colo-colo, fâcând nenumărate poze formaţiei şi lui Romi, în special, care nu-şi mai încăpea în piele de fericire şi îşi lua tot felul de mutre, care mai de care mai de Antonio Banderas.

După vreo lună şi jumătate, Manuela îi dăduse deja papucii lui Romulus, amiabil, cu un „asta e” de fiecare parte. Îi explicase istoria cu Robertică, chitaristul o pricepuse… Absenţa carnalităţii excludea trena de oftaturi. În acest context, Mira-Elisabeta şi Valentin îndurau din public un ger cumplit, doar pentru a îi vedea pe Jeg Tzappeshlitzi în concert. De când cu Romi, Manuela îi evita pe martori şi avea să îi mai evite un an şi ceva, până în 2020, la lansarea lui „Aer-sol în si bemol”. La o săptămână după acest spectacol geros, impresarul şi medicinista şedeau într-un bar mai la sentiment, aşa, „femur lângă femur” (vorba lui Macedonski), făcând schimb de siropoşenii pedestre. Martorii nu mai erau pe-acolo — n-aveau nici un concert atunci. Pauza era binemeritată, căci Sărbătorile veneau precum cămilele pentru Ioan Vodă Cel Cumplit: trăgea ţara de ei în toate cele patru zări ale sale: azi Satu-Mare, mâine Constanţa; azi Botoşani, mâine Craiova. Ba chiar şi Chişinăul îi voia, astfel încât şi Timişoara năştea un diametru, chiar dacă peste un pârleaz de tristă amintire, încă în picioare.

Trei zile mai târziu, într-o marţi, trupa susţinea ultimul concert în Cluj-Napoca, în „Barda lui Mihai”, înainte de aglomeratul turneu hibernal. Ardeleanca nu mai putuse veni. „Stai liniştită — fă-ţi treaba. Vezi-ţi de facultate — lasă-ne pe noi.” Lynx se plictisea. Ozi, sunetistul, singurul om cu care ar mai fi putut schimba un banc, era mai laconic decât de obicei — se pregătea pentru tăvăleala turneului.

Texteş intră pe net de pe telefon. Toate erau la locul lor: ziarele cu ştiri alarmiste şi cu Sărbători consumeriste (nici vorbă de Naşterea lui Iisus), forumul trupei avea aceiaşi trolli… Accesă şi messengerul. Mira era conectată. Plictiseala şi frigul din bar (microcentrala tocmai fusese oprită pentru reparaţii, iar radiatoarele erau timide), plictiseala şi frigul, după cum spuneam, îl încotoşmănaseră pe Lynx într-un cinism de catâr şcolit. O apelă pe medicinistă. Din vorbă-n vorbă, îşi aminti de Ion cel statuisto-mochetist şi începu să-i pună-n aplicare învăţăturile:  se porni s-o aburească pe brunetă, că aşa şi pe dincolo, că, dacă el ar pleca mâine din Cluj, ei nici că i-ar păsa, da’ cum să nu-mi pese, ce vorbă e asta, las’, că ştiu eu mai bine, te-am văzut eu aseară cum m-ai flituit pe mess, păi, aveam de-nvăţat, omul lui Dumnezeu, daaa, aşa se cheam-acum flirtarea cu alţii, ce flirtare, căpcăun-Torquemada ce eşti, eee, las’, că ştiu eu, n-ai da o ceapă degerată pe mine nici dacă m-ar găsi mâine mort în frig, de ce să mori, în faţa tramvaiului, de exemplu, că nu-i mai pasă nimănui de mine, Vali, ce bolunzeşti tu acolo, când o să vezi prapurii fluturând la uşa blocului nostru îţi vei da seama…

Se lăsă o tăcere de zece minute.

— Mira, mai eşti?

Nici un răspuns.

— Mira, ce faci?

Avatarul fetei fu înlocuit de unul ce reprezenta o lacrimă pe un obraz.

— Mira, plângi???

— …

Telefonul ardelencei zbârnâi înfrigurat. Abia după trei respingeri îi răspunse.

— !!! Băi, tatule, ce-ai? Eu  glumeam doar — făceam pe nebunu’.

—  Mda…

— Oaaa… Nu plânge, dragă, ce ţi se puse? Psihi-mu…

— Nici un „psihi-mu”!

— Eu sunt mai aşa, mai rău de gură, da’ niciodată…

— S-o culcat Manuela — vorbim pe mess.

Pe mess, aceeaşi alarmare.

— Nene, ce-ţi veni? Nu fu cu rea-intenţie — îţi jur pe…

— Pe ce?

— Pe toate cele şapte coarde ale lui Mike.

— …

— Nu e bine? Pe toate vieţile mele viitoare!

— Vali…

— Da?

— Niciodată să nu te joci cu sentimentele unei fete.

Un pumn făcu masa să-şi tresalte toate sticlele. Uşa barului scânci scurt. Martorii se alarmară:

— Bă, să nu ne laşi  cu sculele pe-aci!

— Băurăm — nu putem să conducem!

— Vezi că-ţi uitaşi geaca, fraiere!

Dar Texteş era departe. Pantalonii cargo kaki şi hanoracul negru cu Jeg Tzappeshlitz făcură cunoştinţă cu două gheţuşuri până să ajungă în faţa casei Cepta. SMS-ul, în schimb, ajunse în telefonul Mirei fără să se-mpiedice: „Ieşi puţin la poartă, te rog. Scurt. 2 minute.” Pe drum, bărbosul schiţă în minte nenumărate discursuri, dar, odată ajuns faţă în faţă cu bruneta cea sâsâită, nu fu în stare decât să îşi întindă capul plecat:

— Ghilotina!

Fata îi ridică tărtăcuţa între palme şi se uită lung la ea, apoi o strânse la pieptul ei mare şi bun, moştenire de la Zenovia, o fertilă înaintaşă din secolul al XVIII-lea:

— Nu meriţi nimic… urâtule. Meri şi spune-le tuturor tuturigilor ălora din întreaga ţară că e aici, în Cluj, o proastă care stă şi te aşteaptă şi plânge după tine… fraiere. Treizeci de ani şi minte-n unghere.

Şi, de ciudă, îl muşcă de creştet, făcându-l să geamă înfundat în balconiada cu parfum de mere verzi.

— Ăsta fie-ţi canonul!

*

Fata aceea din bar care se uitase chiondorâş la Psihedelic, din cauza bancurilor lui cu Michael Jackson, nu era altcineva decât Manuela Petraşcu, nu atât viitoare Nazarov, cât viitor genetician care, la apogeul carierei, avea să descopere leacul pentru Alzheimer, împreună cu Mira-Elisabeta Cepta, nu atât viitoare Busuioc, cât viitoare laureată a premiului Nobel. Nu singură, se-nţelege, ci împreună cu o echipă de medici din cele mai variate ramuri.

Ela (Veta începuse a o numi aşa pe Manuela fiindcă se săturase până-n gât să îi vadă pe martori mustăcind la auzul prenumelui complet al geneticienei), Ela, dacă o vedeai, nu ţi se părea mai mult decât o blondă oarecare, sclifosită şi ofuscabilă la cea mai mică neregulă în rândurile cromozomilor, dar şi la cel mai mic calambur de care se simţea vizată. Totuşi, Mike Pilotu’ reuşise să facă pe arheologul: să pătrundă dincolo de aparenţa asta de fandosită şi să descopere o femeie capabilă de o iubire atât de tumultuoasă, încât, uneori, mai că îi pierea dorul de F-urile lui supersonice, din armată. Barem din alcov ce povestea… te făcea să roşeşti, nu alta! Sau să-ţi curgă balele — depinde care martor erai: Ion sau Romi. Totuşi, istoriile de budoar le povestea numai atunci când soţia nu era prin preajmă, iar dorinţa de ciumegeală îi lua locul. Ela era şi cu nouă ani mai jună decât Mike, aşadar cu atât mai mult îl păstra tânăr. Eee, dar Mike avea el o trăsătură a lui patriliniară: nu îşi arăta vârsta. Martorii îl ştiau pe tatăl pilotului şi chiar pe bunicul lui patern (pe acesta din urmă numai din poze), care făcuse războiul ca mitralior şi trăise de rupsese pământul, şi puteau adeveri acest fapt, legat de vârstă. Păi, ce: peste ani şi ani, când Mishu The Prince se bâţâia pe fotoliul acela electric (eclectic, din fericire, nu era — Printzului îi plăceau oamenii şi lucrurile dintr-o bucată), făcând să se bâţâie, în amintire, şi dătătorii de cap de la statuie şi Mocheta, păi, ce, zic: în Sicilia senectuţii lui, soţie-sa, Alda, când a văzut ultimele poze cu pilotul, nu a oftat din rărunchi, mai-mai să-i dea lacrimile? Aşa a spus:

— Ce-o fi fost cu băiatu-ăsta, Mishule, de s-a avântat el prin ale coclauri ruseşti?

— Ce băiat, femeie? Că era moş în toată regula!

Pasămite, după cincizeci de ani, Mihail Nazarov începuse să chelească, iar în momentul te zero plus delta te (cum se fasolea, câteodată, inginerul Radu Madagan), în momentul dispariţiei, deci, nu mai avea nici bărbuţă (i se pusese pata pe ea şi şi-o răsese, de când capul îi rămăsese fără păr), aşa că înfăţişarea de copil teribil, cu privirea aceea desprinsă parcă din copertele albumelor de Metallica (privire  cu care îşi obişnuise martorii încă din miezul statuisto-mochetist al anilor 2000), înfăţişarea lui Mike, aşadar, era acum desăvârşită.

Ela, după cum spuneam, era un paradox pentru străini: nici unul dintre ei, vâzând-o la televizor, la Nobeluri, nu îşi putea explica în ce chip făptura aia mâţâită, cu sprâncenele ridicate pe măsură (pe măsura firii pe care o dezvăluiau, adică), cu paraverbalul acela (care parcă spunea: „Dacă nu nouă, atunci cui? Păi, nu vedeţi? Ete colea: medici de medici de ţâţă de mâţă de vraci, de neam de neamu’ vostru n-o să mai moară de Alzheimer de-amu”), cum de fusese în stare fiinţa aia să pună gheara pe premiul Nobel (o gheară foaaarte atent ojată şi decuticulată, nu aşa!). „Uite că putu!” râdea inima-n Mike, de mândru ce era, anticipând, după cum am arătat, reacţiile scepticilor. „Şi să dea dracu-n voi, de putori din presă, dac-o să-i găsiţi vreo bubă-n cap!” continua, tot în gând, dar pe alt ton, pilotul cel copilandru la faţă.

Manuela, din fericire, nu a avut nici o fricţiune cu jurnaliştii, decât, ici-colo, câte-o muşcătură de babă ştirbă, la adresa miorlăielii sale. „Eee… de-asta tuşim noi acu’…” zâmbea Mike The Lucky Seven şi o pupa tandru pe funda din creştet, pe care dr. Petraşcu-Nazarov nu a încetat să o poarte nici chiar atunci, în avion…

Nevasta Mike-ului a putut sta liniştită în privinţa aceasta; nevasta Mishului, în schimb, nu prea. O dată numai a avut de furcă — o dată, dar bună.

În vara lui 2009, Ministerul Sănătăţii de atunci descoperise roata: făcuse public faptul că solarele sunt cancerigene. În vara lui 2024, un nou Minister al Sănătăţii interzicea total solarele. Ţara, încet-încet, începea să se vindece la cap…

— De ce nu vine ea la mine? zâmbea Veta. Ţi-aş face-o bine cât ai zice „Nox”, îi explica ea lui Vali, care lucra la un scenariu.

— Jap-jap… Trosc-pleoţ! îi răspundea Vali (din vorbe, nu din fapte — Doamne, fereşte!), mai degrabă cu gândul la acţiunea din textul de sub stilou, decât la spusele femeii.

În zilele acelea, deci, dispăreau solarele. Presa era isterizată: jumătate de fericire, că pierea o sursă de cancer de piele, jumătate de furie, că statul încălca libera iniţiativă (şi le lua şi patronilor din venituri, fiindcă unii proprietari de trusturi aveau şi aşa ceva în posesie, dar asta nu mai răzbătea la urechile oamenilor. Ale botpunătorilor, adică). Bine, jumătăţile acelea nu erau chiar perfecte: mai exista o fărâmă a presei, aceea a teoreticienilor conspiraţiei, care stăteau cu buzele umflate — pierduseră o direcţie de agitaţie apocaliptardă, iar acum dădeau din buze, ca peştii în acvariu.

Oricum: în contextual dat, erau toţi Jeg Tzappeshlitzii, cu tot cu impresarul, la masă la familia Bercea. Până să se aşeze ei ca lumea, televizorul de pe terasă mergea cam în gol, fiindcă nu se uitau la el decât tangenţial, atunci când constipaţii de pe ecran îşi ridicau vocile, după care martorii îşi întorceau privirile în altă parte, dezamăgiţi de faptul că buba de pe sticlă se tot umfla, se tot umfla, dar nici de-a dracu’ nu se spărgea într-o bătaie gospodărească… nici măcar o flegmă-ntre ochi nu se străvedea. De revoluţie nici nu putea fi vorba.

— Hai: poftă mare, îşi roti Emilia ochii peste oaspeţi. Vorba vine „oaspeţi” — fiecare martor avea uşa deschisă la ceilalţi.

Televizorul încă funcţiona: schelălăielile continuau, dar, pe plan acţional, sufla vântul.

— Beeei… se ridică Vali, chinuit că nu-i tihnea bucătura. N-o ţine numai pentru tine, câine ce eşti, surâse apoi către Mishu, ciufulindu-l şi scoţându-i telecomanda din buzunarul tricoului, după ce se uitase în stânga şi în dreapta după ea. Pot să schimb canalul? făcu el ochii roată către martori, în oftaturile generale, de uşurare, ale lor şi în „LOL. Normal că poţi”-ul Printzului.

— Las pe-‘sta cu războiu’? Ceilalţi ridicară din umeri, dar Mike făcu ochi cepoşi şi îşi lungi gâtul înainte.

Încet-încet, atenţia martorilor începu să patineze. Numai Pilotu’ şi Psihedelicu’ se uitau la documentar ca baba la popă; în rest, lumea formase bisericuţe… n-avea treabă. La un moment dat, ce-i vine lui Romi, c-o-ntreabă pe Cremilia:

— Doctor Zugschnauze… accentuă el cu o caldă ironie.

— Zi, cobzar bătrân… Cobzarul bass şi samsarul văd c-au înţepenit… au înţelenit chiar… cu ochii la tivic, zâmbi nemţoaica, aducându-şi aminte de letopiseţele recent citite, dar şi de felu-n care prescurta ea „televizor” când era mică.

— Emilia, tu ce părere ai de oamenii-ăştia din capu’ statului, care-au închis saloanele?

— LOL, dumfăi Mishu, printre dinţii încă albi, fumul de la „ţigara de după”, cum o numea el şi în acest caz.

— Păi, ce părere să am, Romi? zâmbi ea binevoitor. Nu te uiţi la mine? îşi arătă ea mâinile. Sunt prea albă pentru aşa ceva.

— Ai îmbogăţi dermatologii una-două — Doamne fereşte şi apără… bătu Pârtzu’ în lemn.

— Dă-ţi peste gură, Mishule, repetă Şenilia gestul cu lemnul.

Superstiţiosul de Mike tresări uşor, când auzi numele Divinităţii, dar, fiindcă nu prinsese faza, îşi văzu mai departe de documentar, mai ales că Psihedelichioru’ scoase un „Phaaa… Uite, bă, Mikey, că, încet-încet, dau ei cărţile pe faţă în legătură cu adevăraţii ucigaşi de la Srebrenica.”

Veritabila tresărire, însă, avea să vină o săptămână mai târziu şi nicidecum solitară, ci la unison cu cel puţin alte treisprezece, ale martorilor şi ale consoartelor…

Ce se întâmplase? Oricât ar fi fost jurnaliştii de fastfoodişti în atenţie, tema solarelor le servise drept un puternic constipant („constipantagruel, chiar”, hiperboliza Plodu’) timp de o săptămână încheiată la şliţ.

Pe la patru dimineaţă, când nici găina nu ouă, pe coloana sonoră a visului lui Vali intră o dulce piesă pentru clape a lui Ion, care creştea, creştea, creştea… parcă voia, ca într-un film, să înăbuşe toate celelalte sunete, anunţând finalul. Şi avu dreptate: Vali apăsă pe butonul cel verde:

— Ce e, mă, Mishule?

— Nu e bine deloc. Deloc nu e bine!

— Nici somnu’ meu nu mai e bine-acu’.

— Diseară, facem şedinţă la mine.

— Îîîîîî… ha… pa, căscă Lynx.

— Bă, nu că „pa” — anunţă-i pe Romi şi pe Mike.

— Bine. Pa.

— Bă, să nu uiţi, să mă pomenesc că…

Sforăiturile cele bărboase continuară. Veta avea dopuri de plastic în urechi, aşa că nu auzise nimic. În seara aceleiaşi zile, însă, toţi cei chemaţi (şi aproape toţi cei aleşi — mai puţin unul, după cum se va vedea) se ştergeau pe preşul de la intrare al Mishului.

— Citiţi! aruncă el pe masă un tabloid din ziua aceea.

— Ce citeşti, bă, mizeria asta? se scârbi Ion.

— Acum, chiar că  e mizerie, Noxule — uită-te şi vezi.

— Ăăău… of! gemu Clapeş, ridicându-se după ea.

— Pagina 4.

— Ce zice-aici: „Rasism în lumea rockului”. Îu, Doamne, ia-mă!

— Citeşte, s-audă lumea.

— „Emilia Zugschnauze, soţia celebrului Mihai „Mishu The Prince” Bercea”… I-auzi, băăă… te ştie lumea, se hlizi Ion, dar Mishu, cu toată înfăţişarea lui binevoitoare şi absentă, se încruntă atât de straşnic, încât Ion continuă: „vocalistul formaţiei Jeg Tzappeshlitz, a făcut o remarcă” — Emilia, adică — „o remarcă nu tocmai onorabilă legată de culoarea pielii. Astfel, conform unui apropiat al doamnei Zugschnauze, aceasta ar fi susţinut, cu un aer superior, că este prea albă pentru solar. Aşteptăm reacţia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.”

Consiliul cu pricina nu a reacţionat în nici un fel. Prima şi prima reacţie a venit din partea Ionului de Noxiu:

— Cine nu şi-a ţinut gura şi-a spus tâmpenii?

Romi începu să se foiască pe canapea, dând semne de vinovăţie.

— Romi, tu?

— Mă… eu, la câteva zile dup-aia, m-am întâlnit cu Carlo Dâmbu, jurnalistu-ăla… că nu ne mai văzuserăm de nuştiucând şi, una-alta, a adus el vorba despre solare. Moment în care m-a pus dracu’ şi i-am povestit faza cu Emilia. Da’ n-am zis nici o parte care să sugereze vreo superioritate.

— Să-mi bag picioarele — eu nu mai cânt cu tine! făcu Ion o mişcare repezită spre chitarist, înfrânându-şi un pumn.

— Romi… mă dezamăgeşti urât de tot, îi bătu Mishu obrazul. Se duce dracu’ formaţia, dacă ne facem scârbe…

— Adevărat, întări Mike, cu un aer de om trecut prin viaţă ca MiG-ul prin troposferă.

— Staţi, mă, aşa, interveni Vali, care nu dorea cu nici un chip să îl piardă pe chitarist. E cât se poate de simplu: Romi, îl suni şi-i spui să modifice acolo, menţionând că Emilia s-a referit strict la pigmenţii din piele.

Romi nu a aşteptat al doilea îndemn, uşurat până peste cap că scăpase numai cu atât. Cremilia, însă, nu: a doua zi, „Transistor”, de Kraftwerk, îi suna telefonul. Era Doru Blidaru, realizatorul unei emisiuni despre vedete. Că să vezi, că nuştiuce… dacă puteţi să veniţi şi să ne povestiţi despre întâmplarea cu culoarea pielii. Dr. Zugschnauze ceru răgaz un sfert de oră, să se hotărască.

— Cum să mă duc eu la băgăciosu-ăla, care nici nu te lasă să vorbeşti ca lumea, că se pune ca balega-n drum? Plus că, dacă ştirea nu a apărut decât în ziaru-ăla nenorocit, atunci ar însemna să le dau apă la moară. Să le… cum îi zice, Psihedelice? Să-i fac vizibilitate ştirii ăleia de doi bani.

— Mmmh… îşi frecă Vali fruntea, gânditor. Dacă — Doamne fereşte — s-a răspândit ştirea aia în presă? Mishule, mai ai vreun ziar de azi?

— Nu.

— Atunci caută pe Internet referiri la treaba aia.

— Romi, eşti cel mai mare imbecil pe care-l cunosc! îşi ieşi Mishu din pepeni, văzând motorul de căutare plin de referinţe la aşa-zisul rasism al soţiei.

— Emilia, îl suni pe papagal şi-i confirmi participarea. Dacă ştii c-o să te simţi stingherită la replici, ţine telefonul la-ndemână, pentru mesaje. Eviţi termenii ştiinţifici; dacă nu ai cum, îi explici — emisiunea e pentru proşti, deci mă-nţelegi.

— Mă…

— Ba te duci! îşi urmă Vali planul. Altfel, ne facem cu toţii de poveste. Dacă, prin absurd, nu reuşeşte treaba asta, atunci ieşim pe teren: vrând-nevrând, trebuie să colaborăm, măcar preţ de un concert, cu coreeanca aia care cântă la vioară — cum o cheamă?

— Park Eun Joo.

— Aşa. Şi să-i facem mediatizare puternică evenimentului. Romi, sari cu banu’.

— M?

— Nici un „m”. E fundul tău la bătaie.

— Da-da-da, îşi deschise Romi braţele a recunoaştere.

— Păi, da. Dacă, la limita combinatoricii, n-o să vrea asiatica (da’ vrea ea, dacă-i dăm cu mahmudeaua peste ochi), atunci… draci păliţi… ne băgăm şi facem reclamă la chestii pentru negri. Nuuu, nu pe hip-hop — staţi liniştiţi —, ci pe baschet.

— Băi, da’ stai tu calm, că nu s-a răspândit în presa străină.

— Asta ne-ar lipsi acum, Ioane!

În seara aceleiaşi zile, Emilia Zugschnauze intra în sediul televiziunii, cu servieta la un subraţ şi cu severitatea la celălalt. Paparazzi peste paparazzi. Valentin trase frâna de mână, Romi îşi pregăti telefonul pentru mesaje, iar Mishu se scărpină gânditor între perciuni, în claia hendrixicească, coborî să îi deschidă uşa Emiliei, după care luă sârba-nainte către un local din apropiere, care avea Internet fără fir, ca să o urmărească pe femeie, la câteva zeci de metri mai încolo, în studio.

Cremilia se descurcă destul de bine — nu le trebuiră martorilor multe mesaje de îndrumare. Primul fu cât se poate de clar şi de mare-n pixeli („INTELIGIBILITATE”, înainte de începerea propriu-zisă a emisiunii, să fie femeia în temă), al doilea apăru după zece minute de dialog („Nu te mai uita la ăla ca Bush la Bin Laden!”), iar al treilea suna ca un sfârşit de semestru al doilea şi început de vacanţă mare: „Familia te aşteaptă la «Bunul Şnaparitean», cu braţele deschise şi cu o pizza imensă şi picantă-pizzicantă la limbă. Te pupă Pârtzu’.”

„Bunul  Şnaparitean” era pizzeria în care se adăpostiseră cei trei martori, pentru a prinde Internet fără fir. Numele îi fusese dat de patronul ei, un comediant bun, dar care se lăsase de meserie la nici 45 de ani, după ce, timp de 20 de ani, făcuse la bani, de-l dădeau afară din casă acum. Mai ţinea el un număr-două, în pizzerie, dar nu… nu mai avea răbdarea aia nouăzecistă: nici să scrie, nici să joace… „Şi e păcat, bă, martorilor, e păcat, că am cam crescut cu el…” ofta Vali, dar uita de durere imediat ce îşi umplea gura cu pizza: „Romi, dă-mi, te rog, ketchupu-ăla picant!”

În trei-patru zile, s-a potolit vâlva — pledoaria Emiliei din emisiune fusese fără de cusur, dar şi ea, oceanografa, era un subiect prea complex pentru mass-media care scriau despre vedete. E-adevărat: în reviste (fizice şi electronice) despre rock, apăruseră şi mai aveau să apară interviuri cu ea, pentru că, de la Brian May încolo, nu se mai pomenise om de ştiinţă în lumea rockului (cu atât mai puţin în lumea adiacentă rockului), astfel că dr. Zugschnauze apărea ca o ploaie în Atacama. Totuşi, repet: „mă, bă şi fă” care priveau regulat la televizor şi citeau ce găseau ei mai ieftin, mai scurt şi mai balenă pe fundul ligheanului se uitaseră la emisiunea aceea ca la un Rolls Royce trecând pe lângă un fost IAS. Singura pâlpâire în ochii generaţiilor acelora afectate de comunism, cărora, după ’90, conducătorii, anti-români, le greşiseră doza homeopatică, singura pâlpâire în ochii lor, după cum spuneam, era de dubiu: „bă… dacă femeia asta are două doctorate şi vorbeşte atât de îngrijit, nu se poate ca rockerii ăia cu care umblă ea să fie chiar nişte satanişti sau nişte jegoşi…”. Dealtfel,  o întrebase prezentatorul:

— V-aţi lovit vreodată de prejudecata „rocker = satanist”?

— Gura, printre altele, este folosită la vorbit… zâmbise Şenilia, sforţându-se să nu pară maşteră cu cei pe care îi viza.

*

Tatăl Vetei, dr. Corneliu Cepta, era poreclit „Corheliu” de către colegii de serviciu, din cauză că, la beţie, începea să cânte subţire, de parcă ar fi înghiţit heliu:

Draga meaaaaaa…
Şi-am zis verde măr domnesc,
Am iubit şi-am să iubesc…

Părintele Mirei se înfăţişa, după o vorbă de-ale soţiei, „naltu’ cât dulapu’, straşnic ca năvrapu'”. Şi asta de ce? Deoarece concediile de vară totdeauna îl lăsau bronzat şi cu un cearşaf înfăşurat pe cap, de teama insolaţiilor, încât aducea a turc, mai ales după patruzeci de ani, când albeţea bărbii tunse de-a lungul fălcilor paralelipipedice îi punea în evidenţă bronzul căpătat în sejur.

Ar însemna să avem nouă vieţi să scriem şi să citim despre viaţa lui Corheliu, poreclit astfel şi datorită fratelui său mai mic, care îl fericea: „Eşti boher, mă… gaşpere”, rostea Tudor Cepta, pe faţa căruia zâmbetul, tăcut, continua: „Ce-i al tău e pus deoparte…”

În al patrulea an de bântuit mările la bordul vapoarelor, Corneliu Cepta avea norocul să întâlnească un oltean care, până atunci, făcuse curse România-Franţa şi retur în aceeaşi ambarcaţiune, lucrând întâi ca electrician, apoi ca inginer de lumini. Puţin mai târziu, în primăvara aceluiaşi an (1990), străinul s-a recomandat: Ilie Bercea, dar Corneliu nici într-o realitate paralelă nu avea cum să bănuiască faptul că inginerul necunoscut era tatăl lui Mihai-Emilian Bercea, acela care avea să devină urgisitor de celebrul Mishu The Prince.

Care era treaba cu Ilie? Pe 17 decembrie 1989, la o zi după împuşcăturile de la Timişoara, când Europa Liberă şi Vocea Americii vuiau de acuze la adresa regimului de la Bucureşti, în cartierul Lascăr Catargiu al Craiovei patru oameni şedeau şi drojdeau la o cârciumă din acea parte a mahalalei cunoscută drept „câmp” sau „câmpie”, întrucât, până prin ’70 şi ceva, acolo se puteau încă vedea bălţi şi nisipuri mişcătoare. Stăteau, după cum spuneam, patru oameni într-o speluncă din Catargiu, făcând pariuri: cade sau nu cade Ceauşescu? Doi ziceau albă, doi, neagră. Mizele erau mari: unul punea în joc un porc întreg, tăiat şi congelat, numai bun de dat prin foc şi de mâncat; altul, care era vânător, un urs împăiat; un al treilea — ceva nemaiauzit până atunci („termopane… ce-or fi alea?”)… Numai Ilie Bercea şovăia cumplit, cu sprâncenele aduse una lângă alta, ca Scilla şi Caribda fotografiate într-un moment prielnic: să deschidă gura… să n-o deschidă… În cele din urmă, nu-l mai răbdă inima:

— Bă! Voi ştiţi IFA ai-a mea cu care car stupii?

— Uoooooou… se miră lumea.

— Staţi, mă, că nu terminai. O ştiţi. Bine. Eh: un sfert din încărcătura ei.

— Asta cât înseamnă, Ilie?

— Patru stupi: câte doi de fiecare.

— Bun, bun…

— Păi, vedeţi?

Da… vedeau. Pe 22 decembrie, când era anunţată fuga Ceauşeştilor, Ilie Bercea îl pupa pe obrăjori pe viitorul Printz al Întunerecului (care abia învăţase să zică „wah-wah”) şi îşi anunţa consoarta că urma să lipsească de-acasă un an, maxim doi, într-o străinătate nu foarte certă (cel mai probabil, Franţa), până când avea să pună un ban deoparte, ca să-i cheme la el. Pasămite, Bercea-senior, laolaltă cu termopanistul, pierduse pariul, iar acum se vedea nevoit să fugă de răzbunarea celor doi câştigători, care „n-au, ei, mă, faţă de stupii mei!”. (Unora li se poate părea exagerat, dar cei care au vieţuit fie măcar şi un an în Catargiu ştiu foarte bine de ce sunt în stare locuitorii lui.) A doua zi, în cartierul craiovean Lăpuş-Argeş, se auzea un „poc”, urmat de un „foş”: Ilie bătea palma cu şi primea banii de la un alt apicultor local, atât pentru stupi, cât şi pentru IF-ă. În ziua următoare, se auzeau alte două „foş”-uri (de la Ilie pentru un vameş şi pentru un şef de şlep), iar pe 25, când plutonul executa cuplul Ceauşescu, Ilie Bercea executa un bocănit de paşi, la Bechetul de Dunăre (cei din centrul Doljului fac deseori această precizare, spre a-l deosebi de celălalt Bechet, un sat situat în mijlocul judeţului), către puntea ambarcaţiunii cu destinaţia Constanţa. De-acolo… Dumnezeu cu mila.

Iar mila Domului nu a fost zgârcită la nivel micro. Deşi, la nivel macro, căzuse un regim de demnitate naţională (lăsând o ţară totalmente independentă, cu datoria externă plătită până la ultimul cent), la patruzeci şi cinci de ani distanţă de un altul (care, în patru ani cât durase, nu reuşise să se remarce cu adevărat decât pe front), deşi liniile mari mari ale destinului României nu arătau prea bine, cu toate acestea, un paradis putea fi regăsit în linii de creion: redeschiderea graniţelor, mai multă ghiftuială, libertatea „să vorbească şi nea Ion, că şi el e om”, libertatea de a te asocia „mă, cu bă şi cu fă” şi, nu în ultimul rând, undă verde pentru spârcâiala de „intelectuali” care suprasaturau mass-media cu bocancii lor corecţi politic, adevăraţi nepoţi ai lui Marx, via Şcoala de la Frankfurt, astfel încât, în noul mileniu, românii dezgheţaţi se vedeau puşi în faţa situaţiei în care între reeducarea de la Piteşti din 1949-1952 şi reeducarea politico-mediatică din 2009-2012 nu exista diferenţă decât în privinţa comutării tipului de violenţă, dinspre domeniul fizic către cel simbolic. Regimul Ceauşescu învinsese, partial, comunismul în esenţa lui distrugătoare de naţiuni.

Tocmai de redeschiderea graniţelor a profitat atunci Ilie Bercea: în zilele finale ale anului 1989, tatăl lui Mishu arunca ultimele priviri către pământul românesc, zâmbind, timid, la gândul că, peste maxim doi ani, avea să îşi revadă familia: soţia (care semăna cu Agatha Christie şi era înzestrată cu un nas pe măsură de fin — Mihai avea s-o moştenească) şi pruncul, care, la patru luni, deja scotea nişte sunete ce aduceau cu efectul wah-wah al unei chitare bass, dar, în momentele acelea, nimănui nu îi trecea prin minte că, peste decenii, plodul de acum avea să devină Plodu’ Întunerecului şi urma să audă efectul wah-wah pe viu, ieşind din cele şapte coarde ale bassului unui fost pilot militar, în sânul unei formaţii ce, pe ritmul multor cântece, avea să fluture tricolorul românesc în lume.

În ziua aceea de 25 decembrie 1989, dacă ar fi trecut prin Târgovişte, Dunărea şi-ar fi schimbat culoarea; dar, cum nu trecea, îşi continua liniştit drumul spre mare, purtând pe spinare, încă din zori, şlepul cu Ilie Bercea. Seara, vasul ajungea în Constanţa, iar două zile mai târziu, după ce înşirase pe nerăsuflate închipuite isprăvi de revoluţionar pe care le făcuse în Piaţa Prefecturii din Craiova, tatăl lui Mishu convingea un căpitan de vapor să îl ia la bord ca electrician, ajutându-se atât de garanţiile şefului de şlep şi ale vameşului craiovean, precum şi de diploma de inginer electronist, cât şi de o damigeană cu vin cumpărat din Constanţa şi prezentat drept „cel mai năzdrăvan soi de zaibăr de pe tot cuprinsul Olteniei”. Căpitanul, dacă bătea „ale străinătăţuri”, se-nvăţase la whiskey, coniac şi alte prostii, şi uitase gustul Murfatlarului de acasă, aşa că, acum, un oltean i-l prezenta drept zaibăr.

În ianuarie 1990, vasul poposea într-un port grecesc, iar la bordul său se aburca un alt zănatic, plecat din ţară cu trei ani şi jumătate mai înainte: Corneliu Cepta, din Cluj-Napoca. Nu a durat mult până când cei doi s-au observat, căci ardeleanul, cât un munte, totdeauna era de găsit la uşa cazinoului, iar olteanul (numit, provizoriu, în locul inginerului de lumini, dispărut în port) cutreiera vaporul în lung şi în lat, inspectându-i instalaţiile.

În luna martie a aceluiaşi an, când vasul iarăşi părăsea portul Constanţa, Ilie şi-a dat drumul la vorbă şi i-a istorisit lui Corneliu toate păţaniile, începând cu ziua de 17 decembrie 1989. Pe clujean parcă să zic că începea să îl adie nostalgia pe la tâmple şi să încerce să îl facă a se gândi la faptul că ar putea exista posibilitatea de întoarcere acasă… dar deodată auziră zarvă dinspre cazinou: un ins ca de patruzeci de ani, căzut pe spate, horcăia, tremura, îşi dădea ochii peste cap şi făcea spume la gură. Era unul dintre acei străini bogaţi şi pe măsură de bezmetici, care nu au altceva mai bun de făcut decât să se retragă la o masă dintr-un colţ şi, camuflat de câte o vampă, să tragă pe nas până îl găseşte bâţul.

Văzând că mai toţi de-acolo rămăseseră înlemniţi şi doar doi-trei fugiseră după medic, Corneliu Cepta se apucă să-i facă resuscitare până când sosi cel chemat. Câţiva ani mai târziu, aducând în Cluj un vinil cu „Tour de France”-ul kraftwerkian, ce conţinea piesa „Elektro-Kardiogramm”, tatăl Mirei avea să îşi amintească de momentul acela, care îl făcuse să aibă o viziune cu el în halat alb, în pragul unei uşi deasupra căreia stătea scris: „Cardiologie”. În aprilie 1990, aventurierul era înapoi în Cluj, buchisind de zor cărţi şi grile pentru admiterea la Medicină.

La câteva zile de la primul ajutor acordat de ardelean străinului, Ilie Bercea, încă bântuit de scena din cazinou, debarca în Franţa, la Aubagne, pe coasta mediteraneană a ţării, şi se înrola în Legiunea Franceză. Mic şi îndesat, cu perciuni de trei degete pe fălcile puternice, deasupra cărora tronau nişte ochi de Napoleon, Ilie i-a convins repede pe legionarii francezi că nu era om de ici, de colo. Timp de doi ani, cei de acasă nu au ştiut despre el decât veşti sumare, în scrisori cu antetul Legiunii, ce nu depăşeau o jumătate de pagină.

În 1992, în cartierul Brestei din Craiova (unde se mutase mama lui Mishu, cu copil cu tot, la nişte rude, imediat după plecarea lui Ilie, de teama răzbunării celor care câştigaseră pariul şi rămăseseră cu buzele umflate), la postdecembrista adresă, deci, în 1992, o nouă scrisoare cu antetul Legiunii umplea camera de mirosul prafului de puşcă: Ilie Bercea pierise în schimbul de focuri din Somalia la care formaţiunea paramilitară luase parte.

Când senzaţia că se învârtea camera cu ea se mai domoli, văduva îşi aduse aminte că în plic mai era o scrisoare: doi dintre camarazii de arme ai răposatului se angajau ca, timp de patru ani, s-o ajute financiar, până când copilul urma să intre în clasa I. Cu banii aceia, puşi deoparte, l-a dat mama pe Mihai la cursuri de canto şi de scrimă, din iunie 2000 până în iunie 2005, când viitorul Stel al Întunerecului se vedea cooptat de Constantin „Gibonul” Corniţescu în embrionara trupă Black Code. Destinul începea să dea cortina la o parte…

Revenind la domnul doctor Cepta, adevărul este că avea cu ce se mândri: era cât un munte, ca mai toţi din neamul lor; făcuse patru ani judo şi alţi patru rătăciri pe mare, ca paznic la cazinoul unui vapor; pentru asta abandonase Dreptul din Cluj-Napoca după cel dintâi an, aducându-şi tatăl la un pas de a-l dezmoşteni; mama, în schimb, nepoata unui industriaş clujean interbelic, reuşise să-şi îmbuneze soţul, arătându-i că şi înaintaşul ei fusese la fel de zurliu la vremea sa; părinţii, resemnaţi, investiseră tot ce aveau, inclusiv partea lui Corneliu, în celălalt copil, Tudor, un la fel de vioi vlăstar, însă mai pe lângă casa omului; odrasla aceasta, mai tânără, fusese presată încă din vremea gimnaziului, mai mult sau mai puţin voalat, să îşi aleagă o profesie, aşa că se orientase către agronomie; părinţii îi cumpăraseră pământ la ţară, iar băiatul, cu tuşul încă zemos pe diploma de absolvire, se apucase de treabă; deşi era la fel de înalt precum Corneliu, Tudor nu avea aplecări decât spre sportul muncii în gospodărie, aşa că pozele cu cei doi fraţi puteau fi lesne folosite ca reclamă pentru o sală de forţă: „ÎNAINTE” şi „DUPĂ”; Corneliu era forţa care răsturna într-o clipă un munte, cu mâinile goale, apoi murea; Tudor, în schimb, ar fi avut răbdare cu zilele, cu tot arsenalul de pârghii, scripeţi, macarale şi plane înclinate; Corneliu s-a întors acasă, după patru ani, încărcat cu bijuterii şi cu cicatrici, a zis: „Stop!” şi s-a înscris la Medicină, în Cluj-Napoca părintească; primul an a decurs într-o înstrăinare totală faţă de părinţii încă reci; abia bursa apărută pe al doilea semestru şi continuată până prin al patrulea an i-a înmuiat, treptat; la sfârşitul anului al treilea, tatăl, Adrian, scorţos precum un cap de familie nord-german dinainte de Primul Război Mondial, i-a făcut cunoştinţă cu la fel de scorţoasa Laura, fiica dentistului pe al cărui scaun Adrian îşi proba, de fiecare dată, stoicismul pedant, ca penitenţă pentru că acceptase numele de familie al soţiei (Cepta), iar nu îl continuase pe al lui (Gheorghiu); Laura fusese privită drept o mare căpătuială şi o straşnică administratoare a brumei de avere care îi rămăsese fostului vântură-lume; aşa s-a dovedit a fi; Corneliu a acceptat-o, bonom, gândindu-se că îi va putea adormi vigilenţa; Laura, în schimb, a reuşit ca, în momentul absolvirii ei (la doi ani după el), invitaţiile la nuntă deja să prindă viaţă; cu o răceală cât se poate de lucidă, i-a arătat că părinţii lui voiau să se descotorosească de el cât mai repede, aşa că mutarea cea mai deşteaptă ar fi fost pentru el să se stabilească, laolaltă cu ea, în casa părinţilor ei; Corneliu, clăpăugit de situaţie, a acceptat; Laurei i-au ieşit vorbe din partea prietenilor lui Corneliu, cum că ar fi umblat cu ciobul ca să pună gheara pe aşa palicar şi, mai ales, ca să-l domesticească; altminteri, continuau ei, „Führereasa” s-ar mai fi măritat la nechezatul calului pe şapte voci; partea întâi a zvonurilor s-a accentuat în momentul în care părinţii Laurei au murit într-un naufragiu, iar femeia a rămas stăpână pe porcoiul de avere băgat pe de-a-ntregul în renovarea unei vile imense, casă naţionalizată până atunci şi câştigată în 1995, după un lung şir de procese revendicative şi apoi de dezinfectări, să piară putoarea de ţigan.

De atmosfera de studiu şi de consiliu de coroană din casă dr. Laura Cepta se preocupa; soţul ei avea grijă ca prietenii lui să nu o distrugă, la beţie. Dealtfel, prietenii erau prezenţi, cu berea-n nas, şi în 1998, în seara zilei de 22 iunie, când România a învins regeşte Anglia în grupa G a Campionatului Mondial de Fotbal: canapeaua din sufragerie gemea de urlători plini de bere şi de alune pe tricouri şi pe feţele nerase. Era deja minutul 80 şi ceva, cu scor 1-1, iar inimile tuturor românilor microbişti stăteau ceva mai sus de mărul lui Adam. După golul lui Viorel Moldovan din minutul 47 şi egalarea de infarct a lui Michael Owen din minutul 79, suporterii din casa Cepta nu mai aveau stare. Trecuse ora 11, dar nimănui nu îi trecea prin minte să facă vreo mişcare înspre uşă. Laura se căznea să fie cât mai discretă, deşi simţea travaliul aproape, galopând pe un caldarâm ale cărui pietre cubice nu erau altceva decât uralele celor din faţa ecranului. La un moment dat, nu mai putu răbda:

— Corneliu!… dădu ea buzna în sufragerie. Salvare… mai apucă să geamă printre gâfâituri.

— Nici o salvare — te rezolvă meşterul imediat.

— NUUU!…

— Nu te-agita! Nu te-agita… Stai aici, jos, pe podea, o întinse el pe covor. Aline, fugi şi adu nişte cearşafuri! Dorule, pune apă la-ncălzit! Mirceo, ce stai şi te uiţi ca la felu’ paişpe? Cată-n sertar, ni, acolo, mănuşile chirurgicale. Rezistă… Rezistă… o mângâia Corneliu pe Laura pe frunte. Ştii care-i culmea ginecologiei?

— Mmm… Care? gemu gravida.

— Nu-i nici o culme — acolo, toate-s văgăuni.

În sfârşit, veniră oamenii cu cele cerute.

— Hai: un-doi-trei-şi: împinge! făcea cardiologul, devenit, fără voia sa, moaşă. Hai: acum… acum… aşa, aşa — dă-i pedală… Aaacum… Gataaa! Gata poza cu artroza, cu psihoza şi mimoza! Ia uite ce seamănă cu…

— GOOOOOOOOOOOOLLLLLLLLLLLL! făcu cineva de pe canapea, prea beat ca să se ridice şi să asiste la naştere, dar suficient de treaz încât să arate că îl moştenea pe Ilie Dobre. Dan Petrescuuuuuu!…

— E gol? Bravo, Bursuculeeeeee!!! aplaudă şi găzdoiul, zvâcnindu-şi braţele în sus. Tavanul se îmbogăţi cu câteva pete de sânge şi de lichid amniotic. Laura leşină. Nou-născuta se porni să plângă mai tare. Pe sofa şi în picioare, euforia era la ea acasă. Numai în genunchi, pe podea, curgeau lacrimi de fericire.

— Tu ascultă-mă pe mine, rosti profetic unul dintre cei trei „asistenţi”, cuprinzând grumazul proaspătului tată: fata asta va avea o ţintă de ba-la-muc! Ca Dan Petrescu acum, în ceasul al doişpelea.

Domnul doctor Cepta s-a încrezut toată viaţa în ţinta Mirei. De aceea, acum, în ianuarie 2019, la trei luni după ce ea şi Manuela îi cunoscuseră pe martori, aceasta din urmă îi lămurea pe părinţii celei dintâi, zâmbind insinuator:

— Mi se pare mie că Mira noastră şi-a cam găsit un drăguţ…

Veta o cunoştea pe Manuela Petraşcu din primele săptămâni de Medicină în Clujul ei natal. Manuela, o blondă din Deva tunsă castron, purtând în creştet funda nu cu mină de mironosiţă, ci cu cel mai pur aplomb al unei fete de pension din vechime, Manuela, zic, se termina pe suprafaţa mesei la care stăteau ei acum cu zece degete pe care ai fi fost tentat să le cataloghezi drept falange de pianistă dacă nu s-ar fi mişcat nervos, arătătoarele înţepenind nu de puţine ori în poziţii dominante: „Acolo!” („Acolo să pleci din faţa mea!/ Acolo te duci şi-mi aduci ce-mi trebuie!/ Acolo găseşti ce vrei, deci nu mă mai stresa!”) Sau — de ce nu? —, dacă indecşii ar fi fost întorşi cu dosul în sus, ar fi fost uşor de ghicit că blonda voia să spună: „Uite! Tu de ce nu poţi fi ca el/ ea?”

Părinţii, amândoi oameni domoli (el notar, ea traducătoare), nu îşi explicau hiperactivitatea fiicei decât, poate, prin momentul naşterii: Manuela avusese parte de un ginecolog aproape la fel de zurliu precum cel care sondase după Mishu; atât doar că acesta nu avea halucinaţii pe placentă (cum se întâmplase în cazul Stelului, când „Doctorului Hidalgo”, cum era poreclit în spital, i se păruse că desluşeşte pe învelitoarea lui Plod of Darkness o succesiune microfon-chitară-orgă-tobă); medicul care îşi umpluse mănuşile de Manuela, de lichidul ei amniotic, era ciudat în ce mod? În sala de operaţie, instalase un sistem audio din care răsunau fără odihnă toate piesele „simfonice” („culte” în vorbirea de specialitate) imaginabile şi inimaginabile: de la psalmi medievali până la Dmitri Şostakovici, spre exemplu.

În ziua în care Manuela era pentru prima dată ridicată în braţe, de ginecolog, din boxe tocmai răsuna „Funiculì, Funiculà”. Peste ani, când fetiţa intra în clasa I, părinţii, văzând-o că nu avea stare deloc, mai puţin atunci când lua cartea în mână, şi-au amintit de momentul naşterii şi au încercat o explicaţie…

Manuela s-a hotărât devreme asupra Medicinei: în vara anului 2013, la scurt timp după admiterea ei la liceu, era făcut public un nou paliativ împotriva sindromului Down. Stând ei toţi trei din familia Petraşcu pe canapea, în faţa televizorului, un deget a ţâşnit către ecran:

— Dau la Medicină! Ăştia se mişcă precum melcii.

Nimeni n-a luat-o atunci în seamă („Capricii, ce vrei…”), fiindcă părinţii îşi băgaseră în cap, cu de la sine putere, că fiica urma să studieze legile: „Memorie are, perseverenţă la fel, de-nfiptă, e-nfiptă… Ce-i mai trebuie?” O şi întrebaseră, dar numai tangenţial, ce părere avea despre asta, iar ea răspunsese evaziv: „Ar fi o idee…”, după care nimeni nu mai deschisese discuţia. Luase Testele Naţionale cu media 10, bifase ca primă opţiune o clasă de ştiinţe sociale şi asta fusese totul: cei bătrâni răsuflaseră uşuraţi, iar acum Manuela se bucura de vacanţă.

Mama şi tatăl, după cum am spus, nu au luat-o în serios, numind ieşirea aceea „o simplă ploaie de vară”. Mirarea a apărut în primele luni de clasă a noua, o dată cu cele dintâi atlase de biologie ce sclipeau din coperte ca Michael Jackson din dinţi, în posterele de pe pereţi.

— Tu… ai vorbit serios când ne-ai zis de Medicină? a întrebat-o atunci domnul Petraşcu, purtând o nuanţă de dezolare în glas.

— Da. V-am spus doar că ăia din cercetare se mişcă precum Panzeru-n nămolul siberian. Voilà, a arătat ea către cărţile de pe masă. Te salută.

— Mda… Stai să vedem ce zice şi mama.

Doamna Petraşcu a ridicat din umeri, a „laissez faire, laissez passer”. Numai o dată, la masă, i-a scăpat un „las-o tu — poate-i trece năzbâtia asta”, dar, la încruntarea şi la bătutul din picior al fetei, n-a mai rostit nimic legat de aceasta. Manuela era cam răsfăţată, într-adevăr, dar nu întrecea niciodată măsura şi cu nici un chip nu o făcea în public. O singură dată îşi dăduse în stambă de faţă cu alţii, însă un dos de palmă peste bot din partea mamei, între patru ochi, o readusese la respect. Frâul principal în care o ţineau ai ei, în special tatăl, era cel pecuniar: „Nu eşti cuminte? Nu mai pupi bani de buzunar pe luna asta!”.

Soţii Petraşcu cam oftaseră după Manuela când plecase la Cluj-Napoca, nu-i vorbă, dar se consolau cu o idee, expusă, dealtfel, fetei, însă târziu, abia în uşa trenului, la capătul primului sfârşit de săptămână petrecut acasă de când începuse şcoala. Şi asta de ce? De ce atât de târziu? Din aceeaşi cauză ca mai sus: aveau impresia că ideile pe care ei doi le adoptaseră fără prea multe discuţii şi le însuşise şi fiica lor, prin simplă influenţă, ca la electrizare. Ideea, deci, i-au spus-o studentei mai mult în strigare, în timp ce punctele de pe marginea roţilor de tren începeau să mormăie, în cor: „doi pi er… doi pi er…”, întâi rar, apoi din ce în ce mai repede, ca o ciuleandră a timpului, a evenimentelor, ce se strângea în jurul tinerei care auzea acum strigătul tatălui:

— Tu învaţă bine pe-acolo — când te-ntorci, găseşti cabinetul gaaataaa…

N-a fost să fie chiar aşa… Adică Manuela şi-a luat rezidenţiatul în chip strălucit, dar, tocmai atunci, a dat cu bomba-n părinţi:

— Mă mărit.

— Aoleo… Cu rockeru-ăla? Cum îl cheamă?

— Mike. Mihai. Mihai Nazarov.

— Mda…

Şi abătuţi au stat până în momentul în care prima invitaţie la nuntă lua drumul poştei. Tânăra doctoriţă nu dăduse prea mare atenţie tristeţii părinteşti, atât pentru că o vedea ca pe o simplă presimţire a cântecului „Ia-ţi, mireasă, ziua bună/ De la tată, de la mumă”, cât mai ales fiindcă deja se întrevedea pentru ea posibilitatea de a fi cooptată în cercetare — n-avea ea timp de „astenii de primăvară”. Însă atunci, în faţa poştei, când lumina chindiei accentua melancolia de pe obrazele celor doi, Manuela s-a oprit din mers:

— Voi încă sunteţi trişti — aşa e?

— …

— Nu fiţi, dragă, trişti — ce-aveţi? Vă gândiţi c-o să mă ia Mike cu el prin turnee, de n-o să mă vedeţi cu lunile?

— Eeeh… nu ne băgăm noi în treburile voastre, no…

— Da’ ce-am eu cu el? El îşi face treaba lui, eu mi-o fac pe-a mea.

Iar treaba a fost rezolvată încet-încet, homeopatic, de către Manuela: vizite repetate ale lui Mike, unele chiar în uniformă de pilot (ne)comercial, cu tot cu chipiu, scos în faţa lor cu o galanterie care le-a mers bătrânilor drept la suflet… mai o sticlă de vin cu praful de-un deget pe ea… mai o cutie de bomboane de ciocolată elveţiene… mai o colecţie de viniluri care pe un mână-spartă ca Romi l-ar fi făcut să ţină post negru câteva zile bune… Copăcel-copăcel, Mike nu doar că le devenea simpatic, ci le şi adormea bănuiala cum că din cauza lui murise în explozia aceea prima sa consoartă, soprana Maria Balc-Stegaru. Bine că soţii Petraşcu nu au apucat ziua dispariţiei cu avionul a perechilor Nazarov şi Brânzan, căci atunci chiar şi-ar fi schimbat starea de agregare, de groază…

Manuela a cunoscut-o pe Veta la un seminar din primul an, atunci când cea dintâi a greşit ora şi a nimerit la grupa Mirei-Elisabeta. Cele două ştiau una de cealaltă, dar numai după nume, din lista cu cei admişi — amândouă intraseră cu 10, deveanca dând admitere la biologie şi chimie, iar clujeanca la biologie şi fizică. Generaţia aceea rodise bine: dintre cei şase intraţi cu 10 curat, unul ajungea secretar de stat în Ministerul Sănătăţii (fiind unul dintre „nucleele de cristalizare” pentru fondurile europene destinate medicinei), altul îşi deschidea cea mai performantă policlinică din România, vreo doi ajungeau profesori renumiţi (unul în ţară, altul în străinătate), iar alţi doi (alte două, de fapt) câştigau Premiul Nobel, în cadrul unei echipe de zece medici, pentru descoperirea remediului la Alzheimer. Manuela a remarcat-o din prima pe Mira, căci nu are cum să nu îţi atragă atenţia o brunetă cu ochi somnoroşi, cu plete negre şi drepte, cu sprâncene ridicate voievodal, dar nu arcuite, ci aproape în linie frântă, ca două perechi de laturi ale unor triunghiuri Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, străjuind între ele, la rădăcina nasului, semnul lui Cain, format din două linii verticale deocamdată vagi, ce condensau între ele permanenta tensiune stăpână peste Mira-Elisabeta: „Viaţa-i prea scurtă pentru cât îi de ştiut.”. În continuarea celor două şine, precum o manetă a sorţii ştiinţei medicale,  venea nasul, cam lung, dându-i figurii o nuanţă de obidă, de câine bătut în lanţ, greu observabilă, totuşi, căci sprâncenele poruncitoare distrăgeau atenţia privitorului, fiind contracarate de ochii somnoroşi, care dăruiau fizionomiei o expresie de profundă neîncredere dominatoare, aproape ecvestră.

Manuela, deci, a remarcat-o pe Veta drept de departe cea mai citită din grupă, motiv pentru care a rămas, după seminar, să discute cu ea una-alta, au făcut schimb de numere de telefon şi de id-uri de messenger şi în felul acesta a ajuns Mira (nimeni nu i-a spus „Veta” înainte ca martorii să o vadă, să o aprobe, apoi ca Mishu, cu un „Hăhăăă, Veta… LOL”, să îi stabilească apelativul), în felul acesta a ajuns Mira să cunoască toate barurile şi cluburile din Cluj-Napoca, ea, care, până atunci, abia dacă auzise de ele. Cluburile nu îi plăceau — îi dădeau serioase angoase —, dar barurile, dacă erau suficient de îmbietoare la blablabla-uri reflexive sau doar contemplative, erau binevenite.

Cu Pink Floydul, a fost altceva: Manuela a stat, în al doilea semestru din anul întâi, cu un rocker care o îndopa cu gigabyţi de discografii, din care blonda îşi împărtăşea prietenele. Tânărul, un Romi în miniatură (tot cu coadă şi alură de Antonio Banderas, dar şaten şi mai neîngrijit), o fermecase pe medicinistă cu vioara, la care cânta în mare parte piese renascentiste, băgând-o în boale când îşi scotea de la sărat accentul de italian şi rostea „cinquecento, monna Manuela!” cu cele mai clocotitoare diftonguri posibile. Povestea, însă, şi-a găsit sfârşitul în patru locuri: în arhiva de messenger a lui, în ghearele ei, în coada lui şi, nu în ultimul rând, în batista ei.

Veta, care nu reuşise să lege prietenii trainice cu nimeni din liceu, a găsit în Manuela „sora pe care niciodată nu o avusese” (după cum auzise ea într-un film cu snobi). Una mirându-se în faţa miracolului vieţii şi învăţând medicină cu febrilitatea delicată cu care muzeologii reconstituie vestigii fragile, iar cealaltă cu o râvnă de educator al popoarelor, năzuind să le deschidă oamenilor gustul pentru domeniu, cele două studente erau unite de urletul  interior de a cunoaşte cât mai multe din „ştiinţa vindecării oamenilor”, grosso modo spus. De aceea, nimeni din  echipa lor câştigătoare de Nobel nu s-a minunat că amândouă aveau parte de soţi deosebiţi, singura lor mirare planând în jurul diferenţelor de vârstă dintre cele două doctoriţe şi bărbaţii lor: zece, respectiv nouă ani. „D-apăi, no… Ce-ai al fetelor ăstora e pus deoparte.”

Manuela, după cum spuneam, i-a fost ca o soră Vetei, casa Cepta „adoptând-o” cât se poate de firesc: înfăţişarea ei îngrijită la milimetru, precum şi cunoştinţele fără nici cea mai mică fisură i-au câştigat dreptul să meargă acolo oricând. De aceea, în total, o săptămână pe lună petrecea viitoarea geneticiană în casa prietenei sale. Ar fi stat ea chiar mai mult, însă în vila aceea mare, veche şi rece, dar şi impozantă, singura dovadă mai răsărită de vitalitate era tropăitul Vetei pe scări, când suna cineva la uşă ori când doamna Cepta anunţa masa. În rest, o solemnă atmosferă de studiu şi de consiliu de coroană. Pe când la cămin era altceva…

Chiar dacă Veta era de-acum mare, „bătrâna doctoriţă” era un apelativ cât se poate de nepotrivit pentru Laura, mama ei, căci soacra textierului era, deocamdată, singura care merita epitetul de „a dracu’ „. Deşi împlinise 47 de ani în buza primăverii acelui an, 2018, nu doar că îţi uimea privirea cu o piele a feţei perfect întinsă, ci avea şi nişte ochi codaţi ce, biciuindu-te, parcă îţi trasau pe tot corpul linii cu creionul dermatologic înainte de operaţie. Câteodată, e-adevărat, întrecea măsura în cicăleală şi îşi lua un dos de palmă peste gură de la Corneliu, însă nici măcar atunci nu îi pierea din priviri focul ca al comorilor jucând de Sânziene, motiv pentru care cardiologul o săptămână încheiată stătea muncit de remuşcări, dar rareori se întâmpla să deschidă gura a căinţă, căci era om mândru şi nu de puţine ori nimerise în polemici chiar şi cu profesorii de la Dreptul din Cluj, în avortonul acela de an universitar ’85-’86, după armată.

Anii de care Laura Cepta îşi amintea cel mai cu foc fuseseră cei ai medicinei de urgenţă. Încă studentă în 1994, la înfiinţarea SMURD Cluj, viitoarea dermatologă a continuat această îndeletnicire ani buni după absolvire. Toată treaba pornise dintr-o întâmplare: se afla la spital tocmai când doctorul Raed Arafat ţinea discursul inaugural în faţa noii Unităţi de Primiri Urgenţe din Cluj-Napoca. Vorbele însufleţite ale medicului despre dăruire, promptitudine şi dezinteresare arătau că viitorul subsecretar de stat înţelesese tare bine noţiunea de „doctor fără arginţi”. Glasul său moale, dar cu cuvinte ferme, avea să îi atragă numeroşi adepţi medicinei de urgenţă, cu atât mai mult cu cât viitorul om de stat palestiniano-sirian nu era deloc un anonim în lumea medicală românească; cel puţin, nu atâta vreme cât el fusese cel care pusese piatra de temelie a SMURD-ului, la Târgu-Mureş, şi, în plus, avea girul profesorului evreu Aurel Kaufmann, impecabila colaborare a celor doi în anii facultăţii putând fi oricând dată ca exemplu negociatorilor din Orientul Mijlociu. Dealtfel, 18 ani mai târziu, în ianuarie 2012, Laura era în stradă, în fruntea colegilor de la spitalul clujean unde lucra, protestând, alături de ceilalţi clujeni, împotriva preşedintelui deminternist al acelor ani, Traian Băsescu, care făcuse presiuni asupra lui Arafat şi îi determinase demisia. Câteva luni mai încolo, subsecretarul era rechemat în post de către premierul de atunci, Emil Boc. Protestele, începute câteva zile mai înainte la Târgu-Mureş, se extinseseră rapid în întreaga ţară şi aveau să servească drept model pentru cei care, în anii ’20, mai ieftin sau mai scump, mai licit sau mai ilicit, puneau umărul la repornirea unor domenii esenţiale ale vieţii româneşti.

Anii aceia au fost cei mai vijelioşi pentru Laura: trezit la 4, început tura la 6… Simţea în ceafă deopotrivă duhurile zorilor şi hăţurile amiezii, cu căldura (când era) încetinind totul prin moleşeala ei… Apoi, când clopotele Catedralei băteau ora 2, viitoarea mamă de nobelistă ieşea pe poarta spitalului, cu ochii cât cepele şi timpanele în teluri de mixer. Peste ani, ea avea să glumească despre asta, dar numai sufleţelul ei ştia câte strângeri de inimă avusese la fiecare convulsie a unui pacient, la fiece picătură de sânge care ieşea din el, la cea mai mică grimasă de durere… Dacă se întâmpla să moară vreun om (şi au fost patru cazuri, toate după căsătoria ei, însă înainte ca Mira să devină conştientă de ce se întâmpla în jur), Laura se stăpânea pe teren, dar, odată ajunsă acasă, mergea drept la bucătărie, golea pahare întregi cu apă, diferite, ca şi cum ar fi vrut să fie sigură că lasă în toate uscăciunea din gură şi din gât, că bea pentru fiecare vamă a văzduhului, pentru… Zduf! Ţsss! Paharele se întorceau în nisipul din care fuseseră făcute. Laura se lăsa să se scurgă de-a lungul unui bufet, plângând printre cioburi cum lumânarea plângea din ceară la căpătâiul celui care îi scăpase printre degete… Când se afla acasă, Corneliu venea repede, să vadă ce era, însă un pahar ţintit spre el îl obliga să se retragă. Abia după ce ultimul zornăit înceta, venea s-o consoleze pe Laura, dar ea îl respingea fără un cuvânt şi, la fel de tăcută, fugea în cea mai îndepărtată şi întunecată debara, de unde zeci de minute apoi se auzeau hohote înfundate şi izbituri cu capul în uşă.

Martorii nu aveau de unde şti, dar Vali urma să afle că, sub aparenţa înţepată, dermatologa ascundea o imensă putinţă de sacrificiu: atât direct, pentru propria fată, cât şi indirect, în semn de respect pentru eforturile posibilului ginere.

Cândva, în anii Laurei de medicină de urgenţă, în partea lor suprapusă peste studenţie, apăruse Corneliu, stâncos şi, totodată, stingher, neştiind cum să se poarte decât cu femeiuştile din porturi. Dar cu fetele cu coc şi priviri de lasere antifurt, cu toc ce tocmai şi-a oprit podeaua sub el? Apăruse, zic, Corneliu, prezentat de tatăl ei, stomatologul la care se tratau părinţii tânărului. Ochii Laurei îl citiseră până-n mitocondrii.

Ani de urgenţă… Laură sălbatică… Zburdă de nubilă celtică prin păduri druidice. Salturi de Bendis pe sub coroane dacice. Nici sineli, nici căneli, ci doar înfrigurări: „Rezistă! Rezistă! M-auzi? Amu, eşti bine — merem la spital.” Şi vrafuri, vrafuri de cărţi despre minunea asta numită „om”…

Un om. Un stânjen. O barbă seismografic de deasă. Contururi stâncoase. O gură ca un aeroport în munte. Un zâmbet stângaci.

— Corneliu… Corneliu Cepta, domnişoară…

— Laura Cipleş. Îmi pare bine, rostise ea ca şi cum ar fi pus: „Situaţie stabilă. Perfuzia îşi face efectul.”

Ani de urgenţe… Laură sălbatică, aproape nărăvaşă, chiar, căci capriciile nu erau puţine: măşti de faţă (unele naturale, altele farmaceutice); covoare groase în toată casa; luni întregi în mătăsuri fine, apoi altele aproape de rasa din şiac; tot felul de bibelouri şi nimicuri artizanale în camera ei, ce, pe neaşteptate, sfârşeau care-n pod, care-n beci, care date cine ştie cui, care arse şi spânzurate în flăcări pe marginea ferestrei când pe viitoarea doctoriţă o apuca o nestăvilită bucurie sadică, bucurie ce, oricât ar fi vrut stăpâna, se oprea când venea vorba de fiinţele vii (excepţie făcând inevitabilele şi sâcâitoarele insecte cu aripi). Sadismul, zic, se bloca în faţa fiinţelor vii pe baza unei mistici simple: „Nu sunt în stare să fac a apărea oameni şi alte vietăţi când, unde şi cum vreau, deci nu am nici un motiv să intru cu bocancii.”

Ani de urgenţe… Laură sălbatică…

Ani de căsnicie… Laură domesticită…

Moartea părinţilor ei, într-un naufragiu, în 1997, la un an după nuntă… O odaie întreagă făcută miş-fărâmiş cu toporul şi chibritul…

Naşterea Mirei, în 1998… Seninătate domestică, dar mândră… Buiestru de paradă festivă.

Laura şi Corneliu — două furtuni. Una în pădure, alta pe mare. Nu putea să iasă din ei doi altceva decât o fată care, deşi moştenea atavic ochii somnoroşi ai unei strămoaşe din al optsprezecelea secol, purta în ea, latent deocamdată, o furtună ce avea să se dezlănţuie în 2040, o dată cu Nobelul pentru remediul la Alzheimer. Prima etapă a furtunii avea să se consume în camera în care ea şi Manuela gândeau discursul de primire, încăpere îmbâcsită de trabucuri şi cu pecetea agitată a cafelei ce o aducea pe hiperactiva blondă până aproape de combustie spontană, mai ales că geneticiana cu greu se abţinea de la picanterii în mâncare, de la „iuţâci — pluralul lui iuţâcă„, după cum explicau oltenii din trupă. Dar grosul ei, al tempestei, pe scena decernării urma să se producă, în freamătul general al indignării: cum să insulţi comitetele pentru Literatură de până la tine, acuzându-le de marxism, şi, mai ales, cum să reabilitezi un om atât de odios, un fascist avant la lettre ca Nicolae Paulescu? „Uite-aşa, bine: biciul, oricât ar fi el de bici sau chiar de cnut, se rupe după atâtea şi atâtea autoflagelări impuse de străini”, răspunsese Mira-Elisabeta în faţa jurnaliştilor din curentul principal. „Ziceţi «mersi» că nu-i luăm la goană cu codirişca”, adăugase Manuela.

Totuşi, în ciuda vârstei brunetei sâsâite, încă aveau loc între ea şi părinţii săi discuţii precum cea de mai jos, din ianuarie 2019, la care Manuela asista atât de băţoasă, zâmbind şiret:

— Mi se pare mie că Mira noastră şi-a cam găsit un drăguţ…

— Da? Pe cine? încercă doamna doctor Cepta un zâmbet amabil.

— Pe un rocker…

— Doamne apără şi păzeşte! îşi făcu cruce mama Vetei, privind în sus, apoi bătu în lemn. O fi vreun satanist din ăia.

— Nuuu… E doar dus cu curca la dentist.

— Cu capra la raze, îi rânji Mira Manuelei, amândouă izbucnind în râs la amintirea focului automat de poante ale martorilor.

— Cu ce?

— Cu pluta pe conductă.

— Cum adică?

— Adică e bolund.

— Cu acte?

— Cu acte pe… formaţie.

— Păi, cum aşa?

— E impresarul lor.

Tatăl Mirei ciuli urechile.

— Al cui „lor”? continuă mama.

— Al rockerilor ălora — sunt şase muzicieni şi, cu el, şapte bezmetici.

— Măi, Manuela… oftă Laura Cepta. Ştii doar că vă iubim pe amândouă ca pe ochii din cap. Ce vă trebuie vouă rockeri, jokeri şi valeţi?

— Ziceţi mai bine „juveţi”, tanti Laura, fiindcă tipu’ îi oltean…

— Aoleo… afectă femeia o durere de inimă. Nici să nu te gândeşti! se întoarse ea către fiică, retezând aerul cu mâna.

— De ceee? întrebă Mira tremurat, abia stăpânindu-şi indignarea.

— Pentru că oltenii sunt şmecheri — nu urmăresc decât să te bage-n pat… Te fac din vorbe negustorii ăia.

— Dară… ce negustor?

— Păi, nu e impresar?

— Ba da.

— Aia e — este negustor. Bişniţar, scuipă Laura Cepta cuvântul printre dinţi.

— Mamă!…

— Nici o „mamă”!

— Îi şi textier…

— Ah! Poftim! Poet ratat cu maţ uscat! Taman de-asta duceam noi lips-acum! Fiiix de asta!

— De unde ştii că e ratat? întrebă cardiologul familiei, care, până atunci, îi făcuse în minte diverse portrete necunoscutului.

— Tu să taci! îl repezi soţia, dar, de tăcut, ea tăcu, şi asta imediat, văzând pe figura lui o privire ce prevestea un dos de palmă peste gură — numai de ruşinea fetelor se abţinea. De obicei, pleoţăiala era precedată de un „Auzi, fă, fetico? Mai tacă-te dracu’ din gură!”, însă asta numai la lehamite; la mânie, bărbatul era eliptic.

— Spune, Manuela, reluă Corneliu firul vorbei: scrie bine?

— Scrie… făcu ea cu dispreţ. Nici dracu’ nu-nţelege.

— Păi, cam ce?

— Vă spun eu, îşi înghiţi Mira lacrimile:

Se vede, se umple, se-mbină aiurea
Un cer cu pendule aprinse fulgurea,
Cu naţii de pere. Zăreşte securea
Suind pe apostol, zâmbind de-a-n-telurea.

Se lăsă o tăcere de aproape două minute, timp în care nu se auziră decât pufniturile doamnei Cepta şi darabana degetelor Manuelei pe luciul mesei. Laura se uita în tavan, nerăbdătoare să îşi reia rechizitoriul. Corneliu privea ţintă la Manuela, cătând, însă, în gol. Viitoarea geneticiană îşi rotea privirile asupra tuturor. Numai Mira şedea cu ochii în pământ, încercând să îşi mascheze puternica roşeaţă. La un moment dat, bărbatul familiei îşi aplecă în jos capul, cu o mişcare bruscă, de parcă l-ar fi pişcat ceva de picior sau ca şi cum şi-ar fi vărsat mâncare pe pantaloni. Stătu aşa vreo treizeci de secunde, apoi reveni la fel de brusc:

— Îi bun.

— Ce bun, dragă? Apostoli, securi, ceruri aprinse? Mă laşi cu ocultismele-astea?

— Nuuu — arată martiriul, valabil în orice epocă.

— Păi, şi mai clar nu putea s-o spună?

— Aşa e, interveni Manuela. Mai pe-nţelesul omului. Că şi clăparul lor îl tot bate la cap: „Mai omeneşte, mai omeneşte!” Şi bateristul la fel. Da’ n-ai cu cine.

— Oameni dintr-ăştia suciţi ne trebuie nouă la bătătură?

— D-apăi, stai tu, femeie, că nu s-o măritat cu el.

— Asta mai lipsea!

— Nu e neapărat sucit, tanti Laura — atât doar că vorbeşte enorm şi mâncă şi bea pe măsură. Şi râde la propriile bancuri.

— Phuai… Să nu te mai prind cu beţivu’ cela! Auzi tu?

— Nu e beţiv… izbuti să îngâne Mira. Conduce o jumătate de zi autocarul. Le obţine contracte. Le asamblează scena…

— Singur?

— El şi sunetistul… Iar acum câteva luni, s-o reapucat de scenarii.

— Scenarii? Conspiraţii de-alea?

— De film, mamă… O terminat masterat la UNATC, în Bucureşti, secţia de Scenaristică, înainte să vină-n Cluj.

— Mda… Şi, de locuit, unde locuieşte?

— Într-un apartament cu patru camere în Iris, explică Mira, rostind numele cartierului rău-famat. Stă cu clăparul, cu vocalistul şi cu Mike, bassistul, dară Mike mai mult pe drumuri umblă, că-i pilot.

— De avion?

— Dară. Fost pilot militar, locotenent de aviaţie în rezervă.

— Hm… Şi? Stă la-nghesuială cu ăia?

— Ce-nghesuială? Fiecare cu camera lui.

— Coate-goale…

— Lasă băiatu-n pace — e econom.

— Ce „băiat”, nenea Corneliu? Că are treizeci de ani, râse Manuela.

Laurei Cepta îi pică tencuiala.

— N-ai ce să cauţi cu pedofilu-ăl-aici! şuieră ea către fiică, moment în care pe Mira o bufni râsul:

— Pha… Aaahahahahahahahaha… Pedofil? Câţi ani am eu acum, dacă nu ţi-i cu bănat?

Râdea voios şi, în acelaşi timp, violent, ca o suplă fregată pornită în urmărirea unui submarin inamic sau ca siajul fregatei, după ce aceasta detectase, în sfârşit, poziţia iniţială a submarinului, iar acum încerca să ajungă într-un punct cât mai favorabil torpilării. Frigata cea brunetă şi sâsâită nu fu nevoită să apese nici un buton roşu — trupe ale ONU se iviră la orizont:

— Auzi, ştii ce, Laura? Până nu-l vedem, degeaba parlamentăm. Mira, invită-l pe-aici, să-l cunoaştem şi noi.

— Eee… Lăsaţi, nenea Corneliu, că doară nu-l ia Mira de bărbat…

— Lasă tu — nu vezi că-i face zile fripte fetei? Pe când aşa, avem ocazia să-l dăm prin strecurătoare. Fiindcă, după câte văd, ceaiul a fiert deja, nu?

—… ridică Mira din umeri, evaziv, plecându-şi ochii.

Ochii mamei, în schimb, scăpărară scântei:

— Nu care cumva să fi făcut vreo prostie, că nu mai calci pe-aici! Te duci cu el unde-ăi şti!

— Nu! se scutură Mira ca de un praf căzut pe creştet la cutremurarea unei mine.

— Lăsaţi, tanti Laura, că nu de asta duce el lipsă — are el tuturigile lui pe-acolo, prin concerte.

— Nu are, no…

— Nu mai are. Ce mi-a povestit mie Romi…

— Cine?

— Chitaristul lor principal.

Mira rânji diabolic către guraliva sa prietenă, în semn de „te am la mână în faţa părinţilor tăi, la Deva”. Cărora, bineînţeles, putea în orice clipă să le povestească despre aventura Manuelei cu Romulus-Anton. Manuela observă şi nu mai aduse discuţia despre impresar. Rămase vorba ca Mira să-l aducă pe-acolo. De cină, oricum, se alesese praful.

O lună mai târziu, casa „doctor” Cepta (cum adăuga Corheliu când era luat în goarnă şi când se găsea la afeliu de orice grijă), casa natală a Mirei, zic, sclipea, aranjată la marea meserie, în cel mai mic amănunt. Doamna doctor Cepta se îmbrăcase cât mai ţeapăn posibil (mai avea puţin şi îşi punea corset, crinolină şi guler elisabetan), dar domnul doctor Cepta oscilase ca acul seismografului între convenţionalul costum cu vestă şi cravată, pe de o parte, şi casnicii blugi cu pulovăr. În cele din urmă, trăsese pe el nişte pantaloni albi de doc şi un transhumanţial de lung bluzon, la fel de alb.

În sfârşit… Vali ajunse în faţa casei cu zece minute mai devreme, încărcat de cadouri: câte un împovărător de mare buchet de flori pentru mamă, pentru fiică şi pentru Manuela, precum şi alte nenumărate daruri, aduse de Mike de prin străinătăţurile lui, conform unei amănunţite liste de cumpărături a impresarului, cumpărături care pe acesta din urmă îl uscaseră binişor la buzunar. Veta îl avertizase că avea să vină şi Manuela, aşa că Lynx Holloway o inclusese pe acea listă şi pe antipatica sa „cumnată”.

Acum, acelaşi Lynx se plimba în sus şi în jos prin faţa curţii familiei Cepta. Era februarie 2019. Nu chiar 22 (ziua lui Mike), dar nici mult nu rămăsese, aşa încât impresarul se gândea la un loc pentru cea de-a treizecea aniversare a bassistului, aruncând, în răstimpuri, priviri către cer, unde spera să vadă luminile pilotului în cursa Istanbul-Cluj-Napoca. „Chestiunea orientală, Piloate… heh… la tine. La mine, este chestiunea neurală. Nevralgică, chiar.”

Aşa cum Veta şi-a găsit în Manuela sora refuzată de probabilistica genetică, tot astfel Vali şi Mike se aveau ca fraţii, întrucât erau cei mai de cuvânt oameni din toată formaţia (incluzându-i aici şi pe inginerii de sunet şi de lumini, pe scenografi, pe costumieri, pe simplii copii de drum şi chiar pe tangenţialele „fetiţe”, cunoscute mai ales sub denumirea de „groupies”). De aceea, când Manuela s-a măritat cu Mike, cei patru au văzut împlinindu-se pătratul cu diagonale cumnăţeşti.

Dar în februarie 2019, pe strada unde locuia familia Cepta, textierul era singur, făcând paşi încolo şi încoace pe trotuar, într-o plictiseală nervoasă, după ce renunţase la a îi căuta pilotului un loc de chiolhăneală aniversară. Era un februarie ce ţinea cu dinţii de ninsoare ca nemţii de Berlin în ’45.

— Phaaa… ce fulguieşte — să n-am ambiţii… Ce-ar merge un duel pe-o vreme ca asta…

— LOL. Cu săbii sau cu pistoale? îl auzi Psihedelicul pe Pârtz în difuzorul telefonului.

— Cu ce vrei tu, Mishule. E-o vreme de dueluri, e-o vreme de… Bă, e frig — ce să fie?

— Bere la gheaţă, Psihedeliceeeeee…

— Gheaţă — exact. I-auzi… Băi, Stelule, da’ te stafideşte rău de tot frigu-ăsta. I-auzi, ia:

E-o vreme de dueluri, e-o vreme de parnase,
De zboruri filiforme în do, mi, sol şi do,
E-o vreme când Brâncuşi stă-n stindarde-ntregi de oase,
Dar duhul, lenevosul, se-ncinge-n chimono.

— UAU!

— Exact: UAU! Ce titlu să-i…

Ţâr! Ţâr! Ţâr! Alarma telefonului, programată pentru două minute înainte de fix, începu să sune ca o trâmbiţă de Apoi. Adică de „apoi, Psihedelicu’ se urni din loc”.

Zbârnâitul de două secunde al soneriei de la poartă iscă, în sufragerie, pe figura viitoarei soacre, un clocot de expresii: pornind de la mirare şi terminând cu canibalism, trecând prin aceea de „război al lumilor”, doamna Cepta sări de pe scaun, mânată de acelaşi impuls care, de veacuri, scosese lumea în stradă, la revoluţii, răscoale ori simple greve, indiferent dacă ele izbândiseră sau nu, pe termen scurt, mediu ori lung.

Un rocker în neamul lor!… Cine s-ar fi gândit? Nu doar un rocker, ci de-a dreptul un „activist”, un…

În faţa uşii, stătea Vali The Psychedelic, cu pletele strânse în coadă, cu barba, ca de obicei, atent rasă pe fălci şi lăsată doar ca o insulă, în jurul gurii, mai gras decât în epoca Statuie-Mocheta, dar la fel de jovial şi pe măsură de roşu în obraji, efect Joule al curentului ce veşnic îl străbătea şi care, pe zi ce trecea, îl făcea să conştientizeze că, oricare ar fi x aparţinând mulţimii A, unde A={o|o=om}, există unic Δ, unde Δ=Dumnezeu, individual asumat, Care îl alesese să lase ceva în urma lui, să nu trăiască, adică, degeaba.

— Sărut mâinile! Valentin Busuioc, se prezentă Texteş, jovial, apucându-i mâna, pe care i-o strânse bărbăteşte, fără să i-o sărute, lucru de care interlocutoarea nu avu timp să se mire ori să fie jignită, întrucât, printr-o promptitudine deprinsă la Urgenţe, îi răspunse cu aceeaşi strângere:

— Bună seara. Doctor Laura Cepta. Cu ce vă pot ajuta?

Îngropându-şi râsul sub o tuse prefăcută, Lynx Holloway îi replică:

— Sunt Valentin Busuioc, doamnă. Am fost invitat la dumneavoastră în această seară.

— Aaa, da… făcu medicul dermatolog din faţa lui. Mira, cel puţin, vă aşteaptă.

Impresarului nu îi scăpară nici „cel puţin”-ul autodegrevator, nici „vă”-ul la fel de glacial.

— Ooo… Nu, doamnă… Vă rog… făcu el, aplecându-şi capul, în aparenţă ca semn de modestie; în realitate, ca să observe cum erau poziţionate vârfurile picioarelor femeii, considerate de către nonverbalişti drept cele mai sincere părţi ale trupului. Presimţirea i se adeveri: vârfurile îi indicau locul către care îl invitau: jumătatea străzii dinspre care venise. De unde ştia dr. Cepta de unde sosise viitorul ei ginere? Simplu: acesta nu avusese mai multă inspiraţie decât să se orienteze către viitoarea socrellă ca şi cum i-ar fi spus: „Vin dinspre sensul giratoriu, nu dinspre piaţă.” „Fraiere!” îi răspundeau picioarele dermatoloagei. „Te-ai dat de gol.”. Vă rog… reluă samsarul cel încă insuficient trecut prin ciur şi prin dârmon. Mă îmbătrâniţi dacă îmi spuneţi „dumneavoastră”. Vă rog să primiţi acest buchet.

— Vai, mulţumesc… domnule… Valentin?

— Vali, dacă binevoiţi.

— Vali… rosti ea curios-dispreţuitor, ca în faţa unui aborigen din Bali abia ieşit din canibalism. Poftim, poftim… te rog… se pierdu ea în amabilităţi, amintindu-i lui Busuioc de o cutie cu bomboane de cele mai felurite: de la amăruiele fondante umplute cu ciocolată simplă, până la diabolicele preparate cu rom, la început dulci, apoi progresiv moleşitoare.

În sfârşit… Vali intră în vila aceea boierească, pe care tangenţialii prieteni anteriori ai Mirei o tot jinduiseră, de la sute de metri distanţă, în timp ce mama ei nici nu îi bănuia, iar viitorul medic neurochirurg îi păstra doar pentru nevinovate întâlniri pe culoarele liceului, prin curtea şcolii ori, cel mult, prin săli goale.

Bătându-şi sever bocancii unul de celălalt şi pe amândoi de preşul pragului, Valentin se descălţă şi intră în casă. Primul lucru care îi ridică sprâncenele ninse (de anotimp, nu de ani) fu imensa frescă barocă de pe la fel de marele tavan al antreului, reprezentând o Judecată de Apoi în care multe personaje se găseau aşezate pe diverse niveluri, privind peste balustrade ca Beatleşii pe coperta celui dintâi album: „Please Please Me”.

— Îţi place? întrebă Laura Cepta, înmănuşându-şi trufia într-un zâmbet binevoitor.

— Aş minţi dacă aş răspunde altfel decât „da”, simţi Vali nevoia unei perifraze.

— Multora le-a plăcut, văzând-o în timp ce… ieşeau, zâmbi maliţios viitoarea soacră.

— Da… aprobă Lynx visător, cu ochii la frescă, neobservând răutatea femeii.

— Dar poftim… poftim…

— După dumneavoastră, doamnă.

— Vai, dar… mulţumesc.

În sufragerie, din capul mesei, Corneliu Cepta îl privea ca pe o recent descoperită odraslă a tabelului lui Mendeleev.

— Bună seara… îşi roti impresarul privirea peste toţi cei de faţă.

— Bună seara! îi răspunse, natural, viitorul socru.

— Servus, Vali… roşi Mira, zâmbind.

— Bună, bună… aruncă Manuela din vârful muntelui.

În momentul în care Vali trecu pragul sufrageriei, îl izbi mirosul de ghiuden cu mult, mult usturoi. „Uite, mă, cine se gândeşte la mine…” îşi zise el, cugetând că, dacă n-ar fi insistat Mira, „Führereasa” de maică-sa nici n-ar fi vrut să audă de aşa ceva. Că toate gazdele aveau a se dovedi hulpave în faţa unei asemenea mâncări, chiar în acea seară, asta este altă poveste. Undeva, într-o realitate paralelă, un alt Vali scotea o batistă (curată — nu-ncepeţi cu miştourile!) şi se pornea să şteargă obrajii înlăcrimaţi, parte de plans, parte de râs, ai unei alte mediciniste sâsâite, şistoşi la culoare, din cauza frigului de pe stradă, şi dominaţi de către ochelarii rotunzi cam cum ar fi dominate nişte stânci de gurile a două tunuri imense, de calibru pe care numai Mike ar fi fost în stare să îl numească din prima. Pasămite, în primele luni când îl cunoscuse pe textier, Mira-Elisabeta purta nişte ochelari cu dioptrii mărunte, pentru corectarea unei miopii trecătoare, care nu a ţinut decât maxim o jumătate de an, dar care a fost urmată de obsesia brunetei pentru morcovi şi citit doar la lumină corespunzătoare.

În seara aceea, în casa familiei Cepta, Valentin Busuioc a fost magistral, de ar fi putut să-l angajeze Metrorex pentru reclame la noua magistrală 6 Gara de Nord — Otopeni; atât doar că impresarul se găsea acum în Cluj-Napoca şi nu îi păsa de Bucureşti decât în măsura în care le ofereau contracte de concerte.

După saluturile şi prezentările de rigoare, urmate de obişnuitele „Vaaai… Mulţumesc, dar nu trebuia să te deranjezi”, Laura Cepta afectă o bunăvoinţă de gazdă:

— Dar poftim, poftim… Ia loc, te rog… Tocmai vorbeam despre tine.

— Da? Ce anume? zâmbi oaspele. Dacă nu sunt indiscret… o drese el imediat.

Corneliu observă că nou-sositul îşi trase cam prea repede scaunul sub el, cu o familiaritate cam abruptă, de parc-ar fi fost flămând, cartofor sau, în cel mai bun caz, Mike în faţa unei hărţi a frontului, căci doctorul îl ştia şi pe pilot, dar numai din poveşti şi din poze. „Vânător de avere?” se gândi medicul. „Sau doar neam prost?” Şi continuă să-l studieze: blugi negri, sacou maro peste un tricou cu Jeg Tzappeshlitz. „Ni la el — o venit ca firmă”, râse cardiologul în sinea lui. Părul strâns în coadă, mustaţa şi bărbuţa proaspăt tunse… „Cam pedant”, conchise dr. Cepta, mai ales că străinul avea mereu tendinţa (reprimată, ce-i drept, dar nu îndeajuns) de a-şi ridica bărbia — gest de frondă, fireşte, deprins în tot acel timp de până atunci în care avusese de negociat cu căpoşi proprietari şi administratori de baruri, cluburi, case de cultură studenţeşti şi chiar stadioane.

Totuşi, ceea ce impresarul îşi impusese de acasă (cu exerciţii în faţa Noxului şi a Printzului) fusese tonul discursului: de om modest, trecut prin viaţă şi, mai ales, obosit de excesele de până atunci — vrând, adică, să renunţe complet la ele (chiar dacă sau poate mai ales că viaţa pe drumuri şi animalicii muzicieni nu îi permiteau) şi să se aşeze la casa lui.

— Dar atenţie, Ioane: nimic despre căsătorie.

— Păi, de ce?

— Cum „de ce”, Mishule? O ştiu pe fată de abia patru luni — ce vorbeşti tu aici? Ce căsătorie e asta?

Tonul lui Holloway dădea roade destul de bune, dar avea serios de luptat împotriva curiozităţii insinuant-inchizitoriale a Manuelei:

— Dar atunci cum a fost, Vali, când te-ai îmbătat tu la Cheile Buţii şi-ai căzut în canal?

— Eeei, Manuela… S-a-ntâmplat de mult — a trecut perioada aia de nebunii.

Sau:

— Da’ altădată, când eraţi voi martori în Craiova şi stăteaţi pe skateboarduri de-Nviere, în curte la „Sfântu’ Dumitru”, de v-au confundat bisericoşii ăia cu nişte cerşetori şi v-au dat o sută de mii de fiecare?

— Când? Aaa… I-am dat şi noi unor cerşetori de pe-acolo.

— Păi, cum? Că Romi zice că i-aţi băut.

— Poate el — eu i-am dat babei ăleia ştirbe de la colţul bisericii. Şi Johnny la fel, adăugă el repede, să facă mai plauzibilă minciuna.

— Staţi aşa, interveni doamna Cepta. Cum adică „martori”? Nu sunteţi ortodocşi?

— Aaa, hahaha… Nu, tanti Laura. Adică ba da, dar aşa-şi zic ei între ei.

— ?

— Eeeh… E poveste lungă.

— Zi-o, zi-o… rupse domnul Cepta tăcerea, zâmbind amabil în aparenţă, măgulindu-i străinului orgoliul de povestitor, dar scrâşnind din dinţi în sinea lui: „Eee, Laura, săraca… Avea ea dreptate când spunea că oltenii ăştia sunt hoţi şi tari în papagal.” Şi zâmbi cu subînţeles către soţie, care imediat îi întoarse mimica: „Ţi-am zis eu? Lasă-l numa’ să-şi dea arama pe faţă.”

— … Şi, dup-aia, s-a extins porecla: „martoru’ de Ion”, „martoru’ de Mishu”, „martoru’ de Vali”… că şi zicea Mihai Bercea la un moment dat…

— Bercea?

— Poftiţi?

— Iartă-mi întreruperea…

— Nu-i nimic.

— … dar se numeşte Bercea?

— Da. Mihai-Emilian Bercea.

— Ai idee cum îl cheamă pe tată-su?

— Cum îl chema… coborî textierul ochii şi vocea.

— A murit???

— L-aţi cunoscut?

— Cred că da. Cum se numea el?

— Ilie… oftă Valentin.

— Ilie?! Doamne, nu se poate… îşi ridică gazda ochii către tavan. Băiete, nu ştiu cine te-a trimis aici, dar ştiu că nu s-a pripit cu socoteala.

— De ce, dom’ doctor?

— Nu se poate… Refuz să cred că e o simplă coincidenţă… Dară cum o murit?

— Mihai m-a rugat să nu bat toba…

— L-am cunoscut, băi, băiatule, înţelegi? făcu bătrânul ochii mari, apucându-l de mână. Am stat cu el la masă… ba chiar am salvat o viaţă de om… amândoi.

— Cum a fost, nenea Corneliu? reuşi Manuela să se desprindă din vraja „tatălui adoptiv”.

— Ooof… Era anul 1986, tocmai câştigase Steaua Cupa Campionilor Europeni în mai, în iulie ni se sfârşise sesiunea… şi povestea începu să fluture ca o perdea în soarele de aprilie, în toiul unei curăţenii de Paşti. Cu răzvrătirea tăcută împotriva familiei, cu primul an de Drept făcut sub semnul adâncii frustrări de a juca în tribunale după cum bătea toaca atee a secerii şi a ciocanului, cu fuga pe vapor anunţată în familie, dar nu şi la şcoală, fapt ce îi atrăsese exmatricularea şi oprobriul şefului de UTC pe facultate… apoi croaziera de patru ani pe un vapor al NAVROM-ului, după ce-i palmase căpitanului o exotică, pentru vremurile acelea, sticlă de whiskey irlandez de la mama lui, exotică pentru oamenii obişnuiţi, iar nu pentru marinarul cel umblat… sticlă dăruită, la rândul ei, de către scorţosul şi zgârcitul avocat Cepta, părintele lui Corneliu, cu un zâmbet acru, dar resemnat („Ţine tu, băiete — să-ţi poarte noroc.”), apoi periplul de patru ani pe diverse vase civile româneşti şi străine, cu paşaport fals… Constanţa-Novi Sad… Novi Sad-Mohács… Apoi, de la Mohács, hopa sus în tren până la Split, în Croaţia de azi, iar, de acolo, destinul l-a expirat pe Corheliu în Marea Mediterană, ca o glorioasă şi mult aşteptată întoarcere în Satya Yuga din zbuciumatul Kali Yuga… Acolo, după un brownian traseu, în Mediterană, mai precis pe buza grecească a coveţii, în Pireu, l-a întâlnit tatăl Mirei pe tatăl lui Mihai, inimosul, dar şi vicleanul Ilie Bercea, care băgase vrăjeli puternice în faţa vameşului-şef de la Bechet şi a căpitanului de port constănţean, cum că-l caftiseră straşnic forţele reacţionare în Craiova şi, deci, era mare revoluţionar… Apoi, istoriile lui Ilie, despre viaţa lui în general şi mai ales despre acel curajos pariu pierdut în favoarea beţivilor săi prieteni, ce-i atrăsese hotărârea de a vinde IFA, cu tot cu stupi, şi de a pleca în lume, să facă un grăunte de avere, să-şi scoată familia din infecţia aia de cartier, Lascăr Catargiu, mai ales partea lui dinspre şes, unde vara, la o ploaie mai puternică, puteai foaaarte lesne să-ţi închipui că te afli în Vietnam, în ajunul unei operaţiuni „brown-water”, cu vietnamezi catargieni dezbrăcaţi până la brâu şi suflecaţi aşijderea, agitându-se să îndiguiască, pe loc, răzoarele lor amărâte, înainte să vină peste ele şuvoaie precum şenilele de Sheridan, cu ţevile lor scurte şi groase, amintind de imense batoane de parizer, ori şenile de Patton, cu „trompele” lor lungi şi lăţite la capăt, ca şi cum ar fi fremătat de aerul câmpului de bătălie…

— Sărmanul Ilie… oftă Corneliu, după ce ultimul pas al olteanului coborât de pe punte pluti şi se stinse în sufrageria fumegândă a familiei Cepta.

Apoi, intră Valentin pe fir, cu ce ştia el despre „unchiul” pe care nu apucase a-l cunoaşte (căci martorii de mult se aveau ca fraţii, inclusiv Ion cu Mike, pentru că încă nu avusese loc dezvăluirea acestuia din urmă cu Maria Balc-Stegaru), iar discuţia se prelungi până în măruntaiele nopţii.

— Serios??? Legionar francez?

— Cum vă văd şi mă vedeţi.

— Haha… Cine s-ar fi gândit?

— Heh… Probabil un „destinuitor” care se plictisea.

Şi istorisirea continuă: cum îi convinsese Ilie pe francezi că e de-ai lor, că-i om de-ncredere, că este în stare să treacă prin foc şi sabie pentru ei, că, mai târziu, avusese ocazia să îşi probeze vitejia, în Războiul din Somalia, însă fusese prima şi ultima oară, întrucât…

— Eeeh, Doamne, Doamne… ce ţi-i şi cu zilele omului… Pufff… pufăi doctorul încă un vălătuc de mohair gri către tavan.

În casa Cepta, întreaga suflare fuma, inclusiv Manuela. Nu cât să dea-n bâlbâială, dar…

— Eeei… Stai tu liniştit, flăcăiaş, că un pachet la două luni n-o omorât pe nimeni, no! zâmbea Laura când viitorul ginere făcea gât împotriva năravului lor.

— Ce faci, Vali? Faci laringe? zâmbea şi Manuela, amazonic.

Îl îmbiau, dar n-aveai cu cine.

— Sărmanul Ilie…

După momentul Ilie Bercea, discuţia alunecă pe alte făgaşe: cum e viaţa-n Cluj, în general, cum e viaţa universitară, cum le place fetelor la Medicină… până când ajunseră la desert.

— Pe mine vă rog să mă scuzaţi un pic — am ceva pentru voi, se ridică domnul Cepta şi se-ndreptă spre beci.

Cinci minute mai târziu, năvăli în salon, mai roşu decât artera aortă:

— Laura! Unde mi-ai pus cheile?

Toţi săriră-n picioare.

— Ce chei? Ce-ai păţit?

— Conducta!

— Vezi în garaj.

— Bun. Şi se-ntoarse pe călcâie spre uşă.

— Staţi aşa, că vin să v-ajut, îl urmă Vali.

— Hai! Da’ ştii să schimbi ţevi?

— Nu contează — învăţ.

Învăţătura din seara aceea impresarul avea s-o ţină minte multe săptămâni de-atunci încolo: înfipt cu blugii-ai buni în cizme de cauciuc, după ce se lăsase la maiou, Psihedelicu’ se lupta cu jetul de apă-n pivniţă, „băi, ştii cum, Noxule? Precum colonelul Cerchez cu Osman-Paşa la Plevna. Şi dă-i, şi-astupă pe partea asta, da’ jetu’, nărăvaş, se răscula pe parte-astălaltă. Se dusese ciorilor şi robinetul principal, încât a trebuit să stau aşa, proptă, o juma’ de oră-ncheiată la gura de iad a robinetului: adu găleata-ia găleata, dar, în tot „te duc-te-aduc”-ul ăsta, am avut noroc cu Mira, cu Manuela şi cu soacra, că n-au stat ca momâile, bă! Au pus mâna şi l-au ajutat pe măndelu’, că-l vedeau că e om de acţiune! Am stat aşa, de proptă, ca la rugby, treizeci de minute bătute cu nituri în carnea asta care vă conduce-autocarul şi vă poartă şi pe colo, şi pe colo, şi pe colo… Bătute cu ciocanul zimţat cu care bate Romi ăsta fleicile-nainte de grătar. Am stat aşa până s-a-ntors doctoru’, că se dusese-n stradă, să-nchidă robinetu-al mare, că nu se mai putea, da’ şi-acolo altă dandana, că s-a uzmit o juma’ de oră să deschidă capacu-ăla-ngheţat al hidrantului, apoi robinetul… Au-au-au… Ce ştiţi voi, mă?”

De-ar fi fost de faţă un inginer hidrolog (de exemplu, mama sau tatăl Mariei Balc-Stegaru), s-ar fi putut pronunţa dacă incidentul cu robinetul şi conducta fusese spontan ori pus la cale de către cardiologul familiei, pentru a-şi testa viitorul ginere. Fiindcă toţi de-acolo, inclusiv Manuela („capsomana aia blondă”, cum o numea textierul în trioda Nox-Printz-Psihedelic), toţi, zic, presimţeau că nou-venitul avea să mai stea ceva vreme prin preajma Mirei…

În martie acelaşi an, după sesiune, când Mira avea mai mult timp liber de stat cu impresarul, martorii au văzut definitivată relaţia celor doi şi li s-a luat o piatră de pe inimă:

— Bă… acu’, arată şi gagică-ta a om, a spart Romi gheaţa, teoretizând uşurarea sus-menţionată.

— Da, Vali, a intrat Ion pe fir. Pân-acu’, ştii că erai ecologist: ba salvai balena din ocean, ba ocroteai urangutanu’ din pădurea tropicală… ba preveneai incendiile-n savană, la ce faţă de stingător avea aia… Ba, de ce să mint: Mihaela — cea care ţi-a pierdut manuscrisele de la „Cridă în firidă”, de era s-o omori ca pe câini — te făcea să fii asistent medical: avea o faţă de sărea seru’ din perfuzie.

— Şi cerea azil politic, a completat Mishu.

— Bine că sunteţi voi deştepţi…

— Bine că eşti tu estet, a râs Mike. Bă! a continuat el, sfătos. Dacă Suzana — aia de după Mihaela — ar fi fost condiţie meteo, nu m-ar fi lăsat turnul de control să pornesc pe ea.

— Să porneşti? Porni-ţ’-ar dricu-n pantă, s-a-nciudat Vali atunci.

— Ho, mă, că glumim şi noi, a revenit spărgătorul de gheaţă numit Romi. Că doar eşti obişnuit cu gluma. Ce? Băloasa aia de Lili, de-o poreclise Ion „Lilimax”, nu glumea?

— Eee, bine că era băloasă… O singură dată s-a-mbătat şi ea cu noi şi gata — e băloasa Pământului!

— Bă, Mishule, l-a înghiontit Ion pe Pârtz, trepidând de râs şi de voluptatea amintirii, bine-a gândit cine-a botezat-o Liliana. Mai ştii ce liane-i curgeau atunci din gură? Tarzan să te fi făcut, Psihedelicule!

— Aha… LOL… Stătea aşa, cu capu-ntr-o parte, ca bufniţa… şi-odat-o vezi: hhhîă! că-şi dă ochii peste cap.

— Aşa dormea ea, iepureşte — ce vreţi?

— Păi, bine, bă, Textiere, tu te combini cu tot atlasul zoologic? a încercat Mike să pară serios.

— Să mor io dacă nu e-aşa, a întărit Ion. Tu ai fetişuri pentru speciile-ălea. Următoarea ce-ar fi fost? Pinguină?

— Hai, gata, ho! că vi se răceşte ciorba-n farfurie.

*

Ventuză frumoasă şi delicioasă,

Ştii doar că-mi eşti dragă mult mai mult decât îmi e strugurele toamna, când nu este doar copt, ci  chiar începe să facă riduri, dacă ştii cât timp să îl laşi (nu precum cei care îl culeg imediat cum se coace), ştii şi că fac ulcer aici, măcinând în mine fiecare kilometru de azbest care ne desparte, care, după părerea frecangiilor de odinioară, doar stingea focul, dar, în realitate, te şi măcina, aşa cum mă macină ei, kilometrii, pe mine-acum, de nu rămâne din mine decât uiumul de texte pentru posteritate. Din posterior, da. Mă macină, bagă boala-n mine. Dacă, în loc de pixeli, aş fi scris pe hârtie, aş fi făcut-o de mult sugativă pentru lacrimi de dor… Hai, gata, că doar nu sunt Ion sau Mike.

Ce vrusei să-ţi spun… Uite, că nu mai ştiu nici ce vrusei să-ţi spun…

Copilă scumpă (ai deja treizeci de ani, dar tot copilă-mi pari… o fi vreun semn de bătrâneţe la mine?… nu ştiu), mă pisez aici de dor, sublimez ca naftalina, iese untul din mine… şi nici măcar pâinea ta n-o are… Fiindcă trebuie să-ţi spun: aici, la Balcic, nu e de lene… Poate doar în ceea ce priveşte vizitarea oraşului: am mai fost de două ori pe-aici, dar munca cea mare este (fu, adică, pentru că trecu) cu concertul; în rest, e o plictiseală iii… îîî… haaa… meeen… săăă… ăăăîîî… îîî… aaa… (şi din ce în ce mai multe căscaturi).

Ia uite… iar uitai vorba pe care-o-ncepui… Aaa, da: eşti în Cluj — eşti departe… Eu sunt în Balcic… Mi-e dor de tine ca românului cu istorie de Cadrilater… Şi te iubesc cum iubesc kilometrii pământul pe care se-ntind… (Şi Sistemul Internaţional, care poartă-n el metrul, dar nu intru-n detalii). Şi marea asta, când mugeşte, face ca vaca fără stăpân… Sau precum biografia fără vinieta de-nceput… Şi ghici cine e vinieta pe biografia mea.

N-ai fost niciodată prin zonă, dar locurile astea sudice mă-ntreabă de tine: „Psihedelicule, unde e Veta ta cea sâsâită şi mult prea apropiată de suferinţe ca să fie rea? Unde e fiinţa aia somnoroasă şi nemărginit de frumoasă, care se frânge pentru tine, oridecâte ori ţi-e rău?” Iar Veta e acasă, la Cluj… printre hardughiile ălea gotice, fără nici un pic de umanitate-n ele… fără nici o Ană zidită la anod… fără nici o statuie martoricească prin preajmă… Doamne… e gol…

Copilă dragă şi infrasonică… heh… am treabă acum: mă cheamă Ozi, că nuştiuce i se arse pe-acolo. Nu întâmplător…

Te contopeşte Vali în el…

Pupici pe ceafă

………………………………………………………………………………………………………………………………

Texteş gras şi ţepos,

Du-te şi culcă-te, că eşti beat. Îmi spui ce te macină acasă, bine? Şi nu te băga în aparatura lui Ozi, că parcă-l văd că iar vă lasă baltă şi se duce la Costi. Lasă-l pe Ion să meşterească. Tu, eventual, spune-le câteva bancuri cu roacheri şi cu sunetişti. Şi, dacă Mike de asemenea s-o-mbătat ş-o-nceput să vă spună ce-ar face el în armată pe vremea asta, ascultă-l cu răbdare şi nu-l repezi, că parcă văd că iar începe cu siropoşeniile lui de veteran neînţeles către Ela, iar ea, la rându-i, mi le varsă mie-n ogradă, tocmai când să intru de gardă, de-mi bubuie capul toată noaptea.

Data viitoare, să nu mai uitaţi ţuica acasă, să bage Mishu mizerii în el, ca să-şi dreagă vocea. Votcă, whiskey, coniac… ce sunt lăturile astea?

Vezi că mâine seară îi finala Cupei României (dacă nu cumva ajungi acasă până atunci): Craiova-Steaua. Cu cine să ţin?… Cu cine să ţin?…

Te muşcă Veta de nas,

cu muci cu tot

*

Mira-Elisabeta Cepta era un neurochirurg excelent — mărturie stăteau numeroasele cazuri complicate de tumori la vârste dintre cele mai extreme, supuse sub laserul biruitor al doctoriţei. În anii ’30, clientela avea să devină din ce în ce mai numeroasă după ce un secretar de stat al României conduse, din decembrie 1989, de neokominternişti, fusese salvat de la paralizie pe viaţă de precisele mâini ale Vetei. Beat fiind la un chef, omul de stat căzuse de la balconul apartamentului gazdei, aflat la al patrulea etaj. Binecunoscutul zeu al beţivilor se pusese în mişcare şi de data asta, ferindu-l de moarte, dar situaţia era mai nuanţată.

Toată tărăşenia pornise de la o alarmă auto declanşată în parcare. La auzul ei, invitaţii, toţi în păr, dăduseră buzna pe balcon, unde „aparatcikul” (presa vremii dezgropase epitetul, musai scris cu k, pentru evidenţierea sorgintei străine), aparatcikul, zic, stătea la o ţigară împreună cu mai multe persoane, printre care o superbă damă de companie angajată pentru seara respectivă. În îmbulzeala creată, nimeni nu observase cum personajul se dezechilibrase şi picase peste balustradă, dar ancheta urma să o aducă pe prostituată în boxa inculpaţilor sub acuzaţia de vătămare corporală gravă. Că victima căzuse împinsă de corpul femeii era aproape evident pentru justiţie — rămânea de stabilit intenţia.

Întâmplător, cel vătămat, deşi docil membru al partidului de guvernământ, făcuse cu o lună înainte o declaraţie neuzuală pentru timpurile acelea centriste, mai centriste decât anusul: „Putem conduce România şi fără dădăcirea marii finanţe mondiale.” Începutul propoziţiei („putem conduce”) fusese destul de nefericit, dovadă stând titlurile mediilor opoziţiei: „România, doar pentru cizmele partidului-stat”; „Agenturili străine se întorc”; „Vom minţi şi vom fura,/ Ţara o vom izola” şi alte asemenea. Presa (audio-video-scrisă) aservită puterii se ferise de la comentarii, întrucât ar fi însemnat să devieze de la linia partidului şi a politicii internaţionale a României democratizate cu forţa; se mărginise la a publica declaraţiile Preşedintelui, ale Premierului şi ale ministrului superior ierarhic secretarului în cauză. Aceştia, cu zâmbete părinteşti, îl trimiteau pe „disident” în camera lui, că poate rămăsese vreo temă nefăcută şi s-ar fi supărat to’ar’şa-nvăţătoare.

Subiectul fusese unul delicat, la fel ca amestecul cu cianuri al Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) în exploatarea aurului, a wolframului şi nu numai din uriaşul zăcământ de la Roşia Montană: oricât de înverşunate ar fi fost cele două tabere una împotriva celeilalte, o dădeau pe morendo când venea vorba despre corporaţia cea toxică, întrucât aceasta cumpărase publicitate la toate trusturile de presă din România, iar ambele blocuri partidiste ştiau că, odată ajunse la putere, urma să aibă de onorat pretenţiile companiei miniere. Dar cel mai enervant la RMGC-işti era faptul că roşienii plătiţi de ei să se plângă că vor să muncească şi nu au unde (deşi aveau la dispoziţie întreaga Românie, başca restul imperiului european, unde piaţa muncii fusese liberalizată până-n pânzele negre ale taberelor de infractori expulzabili), localnicii din Roşia Montană, zic, semănau cu acei falşi cerşetori din hipermagazine: îi vedeai plimbându-se încet şi umil mai ales în zona meselor, chirciţi de foame, trecând pe lângă tine fără nici un cuvânt, exact când bagi bucătura în gură, dinadins, privindu-te astfel încât să te facă a te simţi prost că tu ai şi ei nu, apoi îi surprinzi cinci minute mai târziu dând mâna surprinzător de vioi, de cordial şi de egalitar cu câte un paznic, iar peste alte cinci minute îi vezi scrutând încăperea, mutându-se în altă parte, după aceea reapărând şi cu pasul, şi cu ochiul, şi cu tăcerea sugestivă.

Revenind la secretarul de stat căzut de la etajul al patrulea: ambele tabere politice, amândouă feţele monedei deminterniste găsiseră cu cale să vorbească despre faptul că demnitarul era beţiv şi curvar — defecte adevărate, dar îngroşate până la şenilă. Nimeni nu îşi aducea aminte despre momentul de disidenţă.

Mirei nu îi păsa de aşa ceva, cu atât mai mult cu cât se obişnuise cu destrăbălata rockerime din juru-i. Oricum, pacientul era pacient „peste mode şi timp”. „Olimp!” sclipea trepanul, scrâşnind ca şi cum ar fi forat în râpa Uvedenrode.

Operaţia avea să dureze şaptesprezece ore fără întrerupere, cu dr. Cepta stând încontinuu la capătul întunecat al laserului, căci nici nu se gândea să părăsească respectivul caz, unde chiar şi un minut era leviathanic. Ajunsă acasă, urma să doarmă douăzeci şi trei de ore fără de întrerupere, ce nu mai dormise din sesiuni.

Imensul acesta simţ al chirurgiei Vetei i se trăgea dintr-o calitate aparent simplă: vedea. Avea ochi atât pentru întinderi (dovadă stătea premiul al III-lea pe ţară la Geografie; ratase primul loc din simplul motiv că fusese prima încercare), cât şi pentru adâncimi (mărturie depuneau regimentele de zeciuri de la dura Medicină clujeană, unde nouarii fuseseră cauzaţi de chefurile cu martorii).

Asta era cu Veta: vedea. Binoclu şi microscop, bruneta cunoştea fiecare celulă nervoasă a celui deschis, de cele mai multe ori dintr-o singură privire. De-aici i se trăsese spaima de o eventuală miopie serioasă şi mania pentru morcovi când, la începutul anului al II-lea de facultate, oftalmologul îi aşezase, pentru câteva luni, câte un sfert de dioptrie negativă pe fiecare ochi. Îi reproşase în multe rânduri soţului renunţarea la numele Deltamistic, dar fără succes.

Mira cea vizuală avea şi un oarecare talent la desen. Mishu terminase Facultatea de Stomatologie din Bucureşti în 2014, iar rezidenţiatul în 2017. Ucenicise un an pe lângă un dentist bucureştean şi se gândea să continue până la noi oportunităţi, dar în vara lui 2018 impresarul venise cu o cumpănă:

— Mishule, fii atent: eu şi Ion vrem să ne mutăm în Cluj, că ne-am găsit nişte slujbe bunicele — în tot cazul, mai puţin stresante decât aici. Lui Mike îi e destul de indiferent unde locuieşte, fiindcă-şi duce viaţa seminomad. Romi, din păcate, se întoarce în Craiova, la firma unor rude, iar Sandu şi Gabi sunt ţintuiţi de Bucureşti. Ideea e: tu ce faci?

— Martoresc. Vin cu voi — ce să fac?

— Eu mă gândeam aşa: vii cu noi, mai uceniceşti un an-doi, după care punem toţi mână de la mână şi-ţi înfiinţăm cabinet. Inclusiv tu.

— Io ştiu, Psihedelicule… Dacă nu am clientelă, n-o să vedeţi banii-napoi prea repede…

— Lasă banii, băi, Stelule, că nu suntem contabili. Ne faci gratis — asta să-ţi fie revanşa.

— De, mă, Vali…

— Îţi facem şi renovări, şi schimbări de ustensile când e nevoie… tot. De sediu te descurci.

— Bă… Bine.

Asta se petrecuse prin iunie 2018, la două luni de la apariţia lui „Manole, zorile se varsă”. Un an mai târziu, într-o seară, Ion, Mihai şi Vali îi aşteptau pe ceilalţi în apartamentul unde locuiau cu chirie, să discute despre viitorul album, „Aer-sol în si bemol”. Veta şedea într-un fotoliu şi juca sudoku pe telefon, sorbind dintr-o cuba libre („Ce faci, bre, Căstroaico?” „Geopolitică fac. Nu ştii tu de-astea, Clapesh.”) Valentin le arăta celorlalţi doi martori în agendă nişte posibile zile pentru repetiţii. La un moment dat, vrând să ia din nou agenda, o văzu pe Mira desenând ceva în ea.

— Mira, ce faci?

— Ai răbdare!

Între timp, sosi Mike:

— Bă, mă sună Sandu. Zise să vă transmit că vin toţi cu intercity-ul — ajung la 10 fără 25.

— Ia uite, băăă… S-au chiaburit! Lumea nu ştie cum să pună ban pe ban, şi ei…

— Ce faci, Mira? Nu ştiam că desenezi.

— Că tu, pilot! Nu fi indiscret!

— Da, mă… se întoarse Nazarov spre treimea fundamentală. Vali, să te duci să-i iei, că au bagaje şi…

— Uite, no! surâse Veta, mângâind pletele impresarului.

— Uliuliuuu… Da’ ce făcuşi, neică, aci? Ia uite, Ioane: ne desenă ca pe Marx, Engels şi Lenin!

— Ca pe Creangă, Eminescu şi Slavici, tuuu! Nu mai ştii efigia ceea a ta de la Iaşi?

— Că bine zici, Ventuză frumoasă. Dă să pupe Vali mânuţa ei talentată!

Pe pagina agendei, chipurile statuisto-mochetiştilor îşi semeţeau profilurile unul în continuarea celuilalt: toate trei năsoase, ca în realitate, însă cu expresii diferite: Vali cu mustaţa zbârlită de patimă, Mishu cu zâmbetul său ca o octavă, iar Ion cu buzele late (dar nu groase) şi ochii melancolici.

Cu toate acestea, Mira-Elisabeta nu simţea nevoia să le arate martorilor tot ce desena, mai ales în faţa unui Johnny absolvent de Grafică şi aplaudat la expoziţiile din toată ţara şi a unui Mishu pesimist şi chitit pe critici. În 2024, Ioan-Alexandru îşi legase viaţa de arhitecta Castela, aşadar este evident că dr. Cepta începuse să se retragă şi mai mult în carapace.

Acum, însă, în 2028, la nouă ani după episodul cu Eminescu, Creangă şi Slavici, desenul revenea…

Un miros de ojă începu să facă fandări prin cameră, rătăcind ca un cuvânt care nu îşi găseşte etimologia. Vali, culcat pe-o fâsnă, ca de obicei, se trezi. Martorul cel bărbos întotdeauna dormea pe partea aceea a patului care nu se găsea aproape de perete sau de fereastră; în caz contrar, visa urât. De la “magaoaiele” din copilărie până acum, la combustiile spontane ale muzicienilor pe scenă, Vali The Psychedelic, deşi avea patruzeci de ani, încă vedea tot felul de bâzdâgănii cu ochii ceilalţi când îşi adresa somnul peretelui ori ferestrei.

Pe marginea cealaltă a patului, Veta îşi făcea unghiile. Doctoriţa împlinise în vară 30 de ani, dar tot fragedă era, făcând să ofteze lama bisturiului din toţi rărunchii, din toate razele pe care le reflecta.

Neurochirurga se uită la soţul ei: “Încă nu.”. Oja continua să facă gimnastică din miros.

Textierul deschisese pleoapele, dar mai mult în dorul lelii, aşa, ca o poezie fără prozodie, de care se ferea ca dracul de tămâie. Văzând că era întors către fereastră, gemu deranjat, le închise, apoi se suci pe partea cealaltă, unde dădu cu mâna de trupul cald al Vetei:

— Veto… gemu el din nou, oftând, apoi se trase mai către ea şi începu să o miroasă de-a lungul trupului, de la şold până la subsuoară, de la subsuoară către şold… Doamna doctor mirosea a mere verzi, dar nu crude, ci coapte cu tot belşugul lor de zeamă, gata să le muşti.

Subsuoară… şold… subsuoară… şold…

Haţ!

— Ioi! Tu, Vali, bolund ce eşti! râse ea, tresărindu-şi partea muşcată şi oprindu-se din vânturat unghiile.

— Oof, Veto, Veto… oftă dinţosul, culcându-şi pleata lângă şoldul mare şi bun. Cum nu te-aş mai iubi eu dac-aş putea…

Veta nu era hamburgherică, precum „atenţie, se-nchid faldurile!”-le cu care se combina Psihedelicu-n anii de statuie şi Mocheta, de facultate şi chiar de formaţie, înainte să o cunoască pe medicinista cea brunetă şi sâsâită. Nu era nici hamburgherică, dar nici aschiloambă, astfel încât să nu îi ajungă nici pe-o măsea şi să-l enerveze cu subţirimea ei, la gândul că acuşi-acuşi avea să se transforme într-o sabie sau într-o suliţă, care să îl taie ori să îl înţepe. Nu arăta aşa. Veta era doar cilindrică, precum un vas de lut ieşit din mâinile drăgăstoase ale olarului. Şoldul acela mare, cald şi bun se dădu mai înspre impresar, ca să îi servească drept continuare a pernei, pernă pe care nu de puţine ori Textesh o îmbăloşa prin colţul gurii, pe sub mustaţă.

Casa aceea mărişoară, situată într-un cartier umbros al Bucureştilor, fusese cumpărată de Valentin Busuioc şi Mira Cepta cu jumătate din sumă pe masă — cei doi avuseseră grijă să pună ban pe ban. Restul — rate. Doctoriţa îşi păstrase numele de fată după căsătorie, la insistenţele mamei, care tot nu se putea obişnui cu ideea că “juvetele” le luase fiica de lângă ei. Şi unde? Tocmai în Bucureşti, oraşul cel mai imprevizibil al României, o Românie ai cărei conducători, după 2020, îşi băgau, încet-încet, minţile-n cap, dar, totuşi… Bucureşti? Chiar şi Craiova era preferabilă, cu toată vânzoleala ei cobiliţărească.

În semi-vila aceea (demisol + mezanin + un pod umed, prăfuit şi aproape gol, în care se retrăgeau, uneori, impresarul şi doctoriţa pentru diverse fantezii ciudate, venite când dintr-o parte, când dintr-alta), în casa aceea mărişoară (care, cu toate acestea, nu se compara nici pe departe cu căsoiul de la Cluj), în casa bucureşteană, zic, cartierul general al samsarului şi al viitoarei nobeliste, aceasta din urmă era stăpâna. Mă rog… când avea vreme, căci programul de lucru o silea ca, în timpul liber, să poarte pe frunte o bentiţă îmbibată în camfor, pentru alungarea migrenelor de peste zi. Când nu era ea acasă, bărba-su îi chema pe ceilalţi şase bezmetici, pentru repetiţii ori pentru muzicalizarea vreunei ciudăţenii scrise de el recent. Şase sau câţi se găseau atunci în oraş. În orice caz: înaintea fiecărui concert, martorii totdeauna îşi luau liber de la serviciu câteva zile: de la una până la o săptămână întreagă, în funcţie de importanţa concertului. În cumplita perioadă 2021-2027, de lucru la trilogia “Construind Imperiul”, Vali s-a zbătut din răsputeri să îi ţină pe muzicieni laolaltă în acelaşi oraş cu el, dar nu s-a putut mereu. Mai întâi, era treaba că Mike se însurase în 2021, iar Marghioala nu putea părăsi Timişoara, unde lucra. Deci, Pilotu’ era sfâşiat între Timişoara şi Bucureşti ca Europa între Hitler şi Stalin. Apoi, Vali şi Ion voiau să rămână măcar un an în Capitală, să mai pună un ban deoparte, din slujbele mănoase pe care le aveau. În acest răstimp, în Cluj-Napoca, Veta dădea din colţ în colţ, de teamă să nu se aleagă praful de relaţia ei cu impresarul, care deja îi vorbea de căsătorie, iar părinţii ei şi, mai ales, Manuela îşi exprimau din ce în ce mai tare şi mai des îndoielile, îngroşându-i stresul. Mishu îşi terminase rezidenţiatul, aşa că se putea angaja oriunde în ţară — nu se neliniştea decât cu privire la noul colectiv, dată fiind mizantropia lui atavică, amorţită în anii statuisto-mochetişti, dar care acum revenea ca un criminal la locul faptei. Sandu şi Gabi, în schimb, stăteau cel mai bine: în afară de viaţa în Jeg Tzappeshlitz, cei doi instrumentişti, absolvenţi de Conservator, găseau oricând de lucru: de la cântări prin cine ştie ce speluncă, alături de roacheri ameţiţi, până la colaborări serioase cu cântăreţi respectabili.

Anii 2021-2025, deci, au fost pe muchie de pană de chitară: cei şapte se întâlneau doar o dată pe lună, preţ de un sfârşit de săptămână. În 2022, cu un an înainte să absolve Veta, Vali era pe drumuri, făcând naveta între Bucureşti şi Cluj o dată pe lună şi înfăţişându-se din ce în ce mai slab, astfel încât Romi, la bâză, îl întreba în ce grotă avea de gând să se schimnicească. „Bă, impresare, tu cre’ c-o să te transformi în Şimnic 3, cu germana asta a ta”, rânjea Mishu, germanizând în „ş” grupul „sch”. Mike locuia încă în Timişoara. Abia anul 2025 a rezolvat problema, chiar dacă printr-o tragedie: moartea sopranei Maria Balc-Stegaru în explozia unui hangar din Timişoara. Mihail-Cristian a rămas în oraş timp de şase săptămâni, să o pomenească după rânduială, apoi l-a sunat pe Vali, oftând:

— Vezi că vin…

Şi venit a fost. În cele câteva luni, cât i-a luat să-şi compună, în linii mari, primele piese din a treia parte a trilogiei muzicale, fostul pilot militar a avut în faţa ochilor icoana Marghioalei… până într-o zi:

— Ia, mă: ce compuneţi voi aici? se aşeză Manuela pe o boxă, alături de Veta. Geneticiana cea blondă şi hiperactivă intra pentru a patra oară în viaţa ei într-un studio de înregistrări, iar formaţia era tot Jeg Tzappeshlitz, ca întâia dată. Manuela nimerise bine: Mikey compusese, în zilele acelea, o linie melodică pentru „Deprinderi”, iar acum cu toţii o cizelau. Blonda şedea sus pe boxă, bălăbănindu-şi picioarele şi încercând să imite când toba, când vreo chitară, când bassul… numai orga lui Ion era capăt de ţară, fiindcă Manuela nu se născuse ventrilocă. Mishu nu intra în discuţie, căci trupa abia începuse lucrul la partea instrumentală — versurile veneau mai târziu, pe pârtia degetelor transpirate ale Psihedelicului. De aceea, Plodu’ Întunerecului zăcea într-un fotoliu, cu ţigara în gură, pufăind în tactul muzicii şi plimbându-şi, absolut fără să vrea, privirea de la Manuela spre Romi şi înapoi.

Manuela şi Romi fuseseră împreună cam o lună, în toamna anului 2018, imediat ce martorii le întâlniseră pe cele două mediciniste. Relaţia se încheiase destul de fad, viitoarea geneticiană dându-şi seama că, de fapt, Romulus-Andrei nu era decât o copie mai în vârstă a lui Robertică, violonistul din studenţia ei: el nu avea astâmpăr, iar ea nu avea răbdarea încă unei decepţii. De aceea, acum, cei doi se priveau cel mult ca doi vecini.

În momentul acesta, în studioul ce îşi clătea ferestrele cu peisajul lunii octombrie a anului 2025, cu câteva zile înainte de a treizeci şi şaptea aniversare a Psihedelicului, Mike Bassistu’ era… nu chiar vesel: senin. Reuşise să treacă peste moartea Marghioalei, din aprilie, izbutise a se convinge că fusese doar o întâmplare, că nu ar fi trebuit să se afle nimeni acolo; necum el… o înmormântase şi o pomenise creştineşte, timp de şase săptămâni… ce mai trebuia acum făcut? În clipa de faţă, Mihail-Cristian îşi ciupea bassul, conştiincios ca totdeauna. Cele şapte coarde zbârnâiau supuse, dându-i de înţeles că pe ele putea să şi le considere drept cele mai energice consolatoare.

La un moment dat, remarcând amuzamentul Manuelei, Mike The Lucky Seven începu să fie mai emfatic: ba puncta secvenţele importante ale liniei melodice prin ridicări de sprâncene ori prin smuciri în sus ale griffului… ba ţinea ritmul cu vârful piciorului, având grijă să sune ca o tobă a lui Gabi… ba, în momentele de “bluzăreală” ale melodiei (după se exprima Plodu’), se pornea să legene bassul, ca pe încă nenăscutul (nenăscutul, da) Carmen Nazarov… Manuela începu să zâmbească, la vederea jocului pilotăresc, dar atunci, în ziua aia, nu s-a concretizat nimic.

— Deci, asta fu a lu’ Mikey, da? ieşi Ion din amfiteatrul său de orgi, gândindu-se mai degrabă la ponderea compozitorilor în album decât să îl felicite pe bassist, care scoase un „dâm-dâm-dâm” afirmativ din coarde. Abia atunci admiraţia luă locul amuzamentului din zâmbetul blondei: „ia uite, mă: soldăţoi-soldăţoi, da’ le are”.

Manuela, în consecinţă, începu să îşi bălăngăne picioarele „allegro molto vivace”, cum o auzise ea pe răposata Marghioala împăunându-se. Rezidenta începu să râdă spre Mike cu râsul acela măcăit al ei, ca de fetiţă care face în ciudă lumii. Pilotenstein îi zâmbi, amabil şi fugar, grăbit să trateze cu Ion liniile următoarei compoziţii, semnată tot „Mike Nazarov”.

Două săptămâni mai târziu, la fel de fugar, blonda era sărbătorită pentru a douăzeci şi şaptea oară: de data asta, în sânul găştii de martori, într-un bar din Bucureşti, unde Veta se ţinuse scai de capul lui Vali să organizeze treaba. Acolo, în bar, la o masă mare, după amabilităţile de la început, lumea prinsese a se grupa în „bisericuţe”: Ion le povestea lui Romi, Sandu şi Gabi despre cel mai nou model de orgă pus în vânzare de o firmă importantă… Veta şi Castela făceau schimb de reţete… Mishu le asculta bălind… Mike se juca pe mobil, unde îşi instalase un mini-simulator aerian militar… Vali îl urmărea cu viu interes („Ai grijă la turnul de control… Vezi bateria antiaeriană… Păzea MiG-ul!… Phaaa… Câta racheta-i dăduşi…”)… Numai Manuela stătea stingheră, dând pe gât pahar după pahar cu vin din comerţ, ajungând să nu mai simtă gustul sulfiţilor.

La un moment dat, privirile îi poposiră pe simulatorul nazarovesc:

— Mă, ce faci tu aicea? se trase ea către bassist, cu o voce în care apăruseră vârtoape.

— Mă joc. Uite: eu sunt ăsta şi tre’ să-i dobor pe ăştia trei. Şi să am grijă să nu lovesc turnul de control.

— Te… joci, făcu ea, între revelaţie şi lehamite. Joacă-te mai bine cu fetele, nu cu pixelii, îl împinse ea cu o somnolenţă ce biruia lehamitea.

— Adevărat… îi răspunse Pilotu’, nedezlipindu-şi ochii de ecran.

— Păi, aşa e, bă, Mikey: joacă-te cu fetele, nu cu… manşa, îl împinse Psihedelicu’, iar Preafericitu’ fu cât pe-aci să se prăvălească peste Manuela.

— Ho, dă-te dreacu’!… Scuze, Manuela, se întoarse el către blondă, pe care mai că n-o dărâmase. Na, că murii… sărăcie ce eşti! îi arătă el apoi lui Vali ecranul mobilului, pe care se vedeau zburând bucăţi din avionul pilotat până atunci.

— Lasă, bă, că murişi pentru ţară!

Peste încă o săptămână, acelaşi grup, mai puţin Sandu şi Gabi, se afla înghesuit într-o lojă la Atheneu: cei doi conservatorişti concertau împreună cu o cântăreaţă de new age, iar martorii nu puteau rata aşa ceva. Manuela se nimerise aproape de Mike — numai Ion stătea între ei.

— Heiii!… Tu, Mira: ui’ cine-i acolo! ţâşni arătătorul geneticienei spre o lojă învecinată.

— Cine-i?

— Lucsiţa.

— Care Lucsiţa?

— Aia despre care ţi-am povestit eu… Aia, no, care-şi luxează fălcile de-atâta bârfă.

— Tot ce se poate… Tu povesteşti multe, râse Veta către „sora” ei.

— Ea e — dacă-ţi spun… Stai, s-o vedem mai bine. Ioane, permută-te mai încoace, efendi! Ti prego, îşi fasoli ea un accent italienesc, rânjind către Castela, care îşi dădea drept italian prenumele oricui râdea de el.

— Bine, bine…

— Permută-te, Gheorghe, permută-te, Ioane… îi zâmbi iepureşte Manuelei fostul locotenent de aviaţie, în timp ce şuncile clăparului erau înlocuite de liniile ei elastice, trasate parcă cu fâşii de gumă de mestecat.

— Poftim?

— Ast-ar fi ieşit dintr-o colaborare Radu Gyr-Ion Barbu. De la „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”.

Vă daţi seama că s-a ales praful de atenţia martorilor la ce se cânta pe scenă: Manuela şi Mike îşi dădeau ghionturi şi se ciupeau, chicotind despre acea Lucsiţa şi nu numai, căci lojile înconjurătoare nu erau puţine… Vali adormise şi sforăia, obosit de serviciul de peste zi… Veta îi servea drept pernă, atentă atât spre scenă, cât şi la capul cel pletos, care mormăia ceva în somn… Ion şi Castela se pipăiau, grohăind şi nechezând de plăcere… Mishu, dacă văzuse cum sta treaba, îşi pusese căştile pe urechi, iar acum dădea din cap pe ritmul unui black metal mieunătoro-schelălăitor…

La un moment dat, Mikey scoase un icnet straşnic, provocând sâsâituri în jur, dar nu doar pentru asta, ci şi pentru puternicul geamăt ce urmă: Manuela îl muşcase de gât, iar fostul pilot militar, din reflex, îi arsese un dos de palmă peste gură, la fel cum avea să îi ardă Castelei, cu tot cu inel pe degetul pilotăresc, făcând să izvorască două şuviţe de sânge din buzele nevestei noxiene.

— …Să mă treceţi strada… mormăi impresarul, continuându-şi în trezie vorba din somn, apoi capul îi căzu la loc în poala soţiei.

Blonda, sclifosită nevoie mare, începu să plângă cu sughiţuri, şi nu se lăsă până când Nazarov, victimă a cursei pentru dezarmare, avu ideea cea bună: să-i dea fetei ceea ce cerea… Mă rog: atât cât permitea contextul în care se aflau… că, deh…

— Ooo… Dă să pupe Mikey pe ea de bosumflată mică…

Că hâr, că mâr… Manuela renunţă, până la urmă, să mai cârnească din nas şi se lăsă îmbăloşată de eins-zwei-drei-ul formaţiei, provocând un „ooo…” de admiraţie printre ceilalţi şi un „mulţi ani trăiască”, piano cântat de către Ion, acompaniat de palmele clăparului, pufoase în pocneala lor ca două pernuţe de pisică. Mishu îşi dădu o clipă căştile jos şi, când văzu ce se petrecea, îşi aduse şi el obolul de felicitări, cu un rânjet şi cu un „LOL” sintetic, de parcă ar fi vrut să le spună: „corespundeţi, corespundeţi… aşa vă vreau”.

Zâmbind de amintirea lui Mike şi a Manuelei, Mira privi spre Vali: textierul încă dormea, cu pletele umplându-i doctoriţei poala acoperită de o fustă de stofă ce îi făcea coapsele să pară mai pufoase decât în realitate, când se afundau între ele obrajii Psihedelicului, scuturându-le apoi în dreapta şi-n stânga, repede-repede, ca un mixer nărăvaş, care le-ar fi schimbat telurilor sensul exact când te-ai fi aşteptat cel mai puţin. Valentin nu se mira niciodată când o vedea pe Veta îmbrăcată de oraş, indiferent de ora ce i se revărsa nevestei peste plete şi i se scurgea prin şănţuleţele semnului lui Cain. „I se scurgea”, da, căci încordarea neurochirurgei se consuma lent, prin iţele neuronilor pacienţilor şi prin sinceritatea lucioasă a ustensilelor care parcă grăiau către ea: „eu ca eu, dar pe tine te vezi?”. Lynx, după cum spuneam, nu era surprins de piciorul de plecare pe care Mira-Elisabeta îşi lăsa greutatea corpului său gustos în momente prăpăstios de aleatorii: în octombrie 2018, când se împrietenise cu ea, impresarul îşi dăduse preabine seama că, înainte de asemenea pas, trebuia să gândească departe… departe… precum un răsunet de tulnic ce şi-ar fi făcut drum din Valea Izei până în Dealul Feleacului, plutind peste Transilvania ca duhul lui Decebal în 106 şi mai apoi. Şi s-a gândit omul: s-a gândit că prietenia cu o astfel de fată nu se putea închega decât cu capul plecat sub o întretăiere de de cruce şi de paloş (la început, prietenie — dragostea avea să vină pe neaşteptate, ca o siestă de lunetist)… se mai gândea că era vital să câştige încrederea severilor ei părinţi şi, nu în ultimul rând, se înfiora la gândul că, prin Mira, avea să vină mai aproape cu urechea de Ardeal, de inima României, prin inima Mirei, pe care el, Texteş, o auzea acum, prin vis, în coapsa femeii, bătând în aşteptare.

— Şi eu te iubesc, Textiere… îi şopti Veta, sărutându-i tâmpla. Tu n-ai să-mbătrâneşti niciodată, copil frumos… Tu vei fi tot ăla din „Barda lui Mihai”, care m-a dansat pe Pink Floyd… dirijorul orchestrei de bancuri a martorilor de la masa ta… Vei rămâne acelaşi cu cel din casa părinţilor mei, omul cu morfină contra neîncrederii lor…

— Cu morfină, cu morfină… mormăi Texteş afirmativ, deschizând ochii. Dacă n-ai fi apărut tu… ua-a-a! izbucni el, înecându-se cu propriul strigăt, în timp ce capul îi aluneca de pe coapsa neurochirurgei.

— Hehehehe…

— Nu e de râs, Veto! Nu e de râs deloc — era să crape inima-n mine!

— Da’ de inspiraţie ce zici, Lynxule?

— Nu mai zic nimic! Mă duc să-mi fac un sendviş.

— Uuuuuuă, gămane! Ptrrr-ă-ni-hou! hohoti Mira în urma lui, după cum învăţase din diversele formule de politeţe ale martorilor, strigate de ei mai ales cu gura plină, pentru efect motric adus imaginii poetice.

Ardeleancă cu rădăcini maramureşene, Mira-Elisabeta Cepta niciodată nu se pripea, spre deosebire de smucitul de bărba-su când, de exemplu, vedea vreo şaormerie sau vreo ediţie de lux a operelor complete semnate „Radu Gyr” ori „Nichifor Crainic”. De aceea, doamna doctor nici nu se mişcă dintre perne, aşteptând ca jocul de scenă al celuilalt să se consume între crestele molarilor şi porii miezului de pâine.

Peste vreun sfert de oră, Holloway se întoarse în cameră, mustăcindu-şi supărarea, trăgând, adică, la vrau într-o varniţă în care se amestecau deopotrivă morocăneala, amuzamentul şi admiraţia pentru Veta, în proporţii lesne de ghicit.

— Dă să pupe Vali pe ea de inspirată mică! se aruncă impresarul asupra nevestei, cuplul iscând prin cameră zboruri de MiGuri textile, pe care, de i-ar fi aparţinut Manuelei, nişte Nazarovi în miniatură cu dragă inimă le-ar fi pilotat, făcând ca Mihail-Cristian să îşi merite numele de cod de „Mike Chilotu'”, sub care Mishu îl trecuse în agenda telefonică în timpurile statuisto-mochetiste, luându-şi peste ceafă o palmă mai degrabă amuzată, dar care făcuse să răsune întreg Keopsul, la fel cum răsuna, în momentul de faţă, camera celor doi soţi de grohăiturile lor pofticioase.

Deasupra, se vedea mâna Castelei, arhitecta grupului de martori: tavanul, ascuns de Veta sub o seamă de cearşafuri precum nişte baldachine, cu care mai acoperise până atunci partea aceea a camerei (făcând-o să semene cu un cort de campanie în care Mihail Mihailovici ar fi jucat şah printre bubuiturile obuzelor), tavanul, acum, parcă îşi scurgea spre ei literele sângerii pictate ca în filmele cu vampiri:

LA MULŢI ANI CUVÂNT-TREPANI!

Dincolo de înclinaţiile artistice, dintre Vali şi Veta, ea era cea mai raţională. Să fi fost asta o moştenire de la mamă? Laura, la vremea sa, îi explicase proaspăt vindecatului aventurier Corneliu că părinţii lui voiau să îl îndepărteze spaţial, aşa că optima soluţie ar fi fost să se mute în casa părinţilor ei. Sau poate impresarul, în lunga şi obositoarea experienţă în lucrul cu oamenii, punea prea mult în practică ceea ce învăţase la Comunicare (şi anume că nu este bine ca discursurile să fie în întregime raţionale)? În tot cazul: martorii vedeau preabine că rarele, dar zgomotoasele scandaluri dintre cei doi soţi se soldau, invariabil, cu Valentin locuind câte o săptămână pe la Ion, Mishu sau Romi, dar în nici un caz Mike, fiindcă Manuela ar fi zăvorât casa la simpla vedere a vreunui apel pe mobilul Pilotului. Iar Mira, dacă se nimerea în concediu, pleca la Cluj, unde Laura şi Corneliu clătinau din cap a „Cine te-a pus pe tine să te înhăitezi cu vagabondul ăla?” (Da-da-da, chiar şi cardiologul, care fusese cândva, demult, hoinar pe mări, acum se afla în sfera de influenţă a dermatologei.) Dacă nu, neurochirurga rămânea în Bucureşti, unde, când nu opera sau cerceta, juca sudoku sau, mai recent, făcea machete.

Certurile textierului cu doctoriţa porneau de la mici obiceiuri sau fixuri ale unuia ce îl deranjau pe celălalt, dar care, în timp, nediscutate, se acumulau şi, la un moment dat, răbufneau. Cu toate acestea, cei doi aveau suficientă discreţie încât să nu le exteriorizeze mai departe de grupul formaţiei. Abia după săptămâna petrecută pe la colegii de trupă (timp în care martorii, cu un zâmbet părintesc, îi explicau unde greşise, iar Mira avea puternice furnicături în degete, îndreptate către tasta de apelare rapidă a soţului), abia după cele şapte zile încheiate apărea primul semn de împăcare, concretizat, de exemplu, într-un e-mail:

Dr. Cepta,

Probabil că nu vă aşteptaţi la un semn atât de rapid de la mine, însă raţiuni ce ţin de o nevoie eminamente impersonală mă obligă să vă scriu. Vă rog, deschideţi-vă telefonul şi aşteptaţi apelul meu de îndată ce veţi vedea acest mesaj.

Cu stimă,

Valentin Busuioc

La care, bineînţeles, răspunsul nu întârzia să apară:

Domnule Busuioc,

În momentul de faţă, suntem trei doctori în viaţă în familia Cepta, întâmplător toţi trei în acelaşi domeniu — cel al medicinei: Corneliu, Laura şi subsemnata, Mira-Elisabeta. Vă rog să fiţi mai explicit în legătură cu persoana căreia doriţi să vă adresaţi. Deocamdată, doar în legătură propriul telefon mă pot pronunţa că este deschis. Despre celelalte două nu am nici o informaţie, însă puteţi încerca.

Cu deosebit respect,

Dr. Mira-Elisabeta Cepta, medic primar neurochirurg

Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, secţia Neurochirurgie

După acest moment, pe străzile oraşului (în drum spre casă ori spre Gara de Nord) se puteau auzi nişte bocanci de mărime 43 sau 44, un foşnet de pantaloni cargo şi o fluierătură în ritm de „La vie en rose” peste corolele unor trandafiri roşii-roşii şi parfumaţi, ca nişte Lolite viclene râzând biruitoare la ideea că vor fi martore la scrierea, dacă nu a unui scenariu de film, măcar la cea a unui catren şi făcând simfonie de parfumuri împreună cu mai timidele sticlă cu şampanie şi cutie cu bomboane, amândouă abia având curajul să se iţească din rucsacul înţesat cu haine şi cu hârtii manuscrise, de ziceai că cine ştie ce telal conţopist îl purta în spinare.

În afară de Ion, nici unul dintre martori nu îşi bătea nevasta. Bine, nici Clapeş nu era pe de-a-ntregul vinovat, pentru că „cine-ncepu, Romi? Cine-ncepu?” Soţii Ionescu se băteau parte-n parte, ca doi saci cu cartofi într-o târnă moale şi încăpătoare, care nici în ruptul capului nu se răsturna, proptită fiind când de Gabi, când de Sandu, când de ceilalţi roacheri, cu câte-un „băgaţi-vă minţile-n cap”. Martorii, zic, nu îşi caftangeau soţiile, purtând mereu în minte cuvintele Pilotului: „Să dai într-o femeie este cât se poate de josnic. Când o convingi cu vorba să se arunce singură de la balcon, abia atunci eşti maestru”.

Mira-Elisabeta şi-a adus bărbatul înapoi la raţiune şi într-un moment omagial al celor trei martori fundamentali, salvându-l pe textier de la remuşcări. Şi asta încă involuntar.

I se pusese lui Valentin pata, în decembrie 2039, să-i ia pe martori la cimitirul Ghencea Civil, să depună o coroană şi să aprindă o lumânare la mormântul ultimului dictator român al secolului XX, după ce urmărise a patra oară filmul lui Andrei Ujică despre el — „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” — şi deşi îşi aducea preabine aminte cuvintele cantafabulistului dintr-o emisiune, caracterizându-l pe primul preşedinte al României drept „un biet enoriaş al unei biserici periculoase”. Cei doi instrumentişti nou-sosiţi — chitaristul armonie Vasile Pârvu şi bateristul Gheorghe Neacşu —, încă studenţi şi sub influenţa manualelor „alternative” de istorie din anii preuniversitari, nici nu voiseră să audă de aşa ceva. Degeaba le explicase Vali că era o diferenţă considerabilă între internaţionalist- şi naţionalist-comunişti, aceştia din urmă ajunşi la putere în România treptat, după lupte de culise cu rezultate vizibile între 1958 şi 1964, culminând cu înscăunarea unuia de-ai lor în 1965), degeaba le arătase pe un blog un interviu luat lui Neagu Cosma, apropo de august 1968, interviu din care reieşea faptul că luptele crâncene dintre comuniştii români şi partizanii din munţi, şi mai români, nu fuseseră altceva decât rezultatele unei spoieli ideologice care îi asmuţise pe unii împotriva celorlalţi, că, adică, şi unii şi ceilalţi doreau binele propriului popor, însă nişte cominternişti venetici, sosiţi cu tancurile sovietice în ’44, le băgaseră în cap că e aiurea să crezi în Dumnezeu, în tradiţii şi în pogonul tău de pământ, dar că, în schimb, este cât se poate de just să crezi în învăţăturile lui Marx, un umflat bărbos care-o dădea-nainte cu proletariatul, deşi în viaţa lui nu fusese altceva decât burghez, că nu este altcumva decât normal să-l priveşti cu simţământ filial pe Stalin, un tâlhar paranoic şi criminal, pe care aşa-zişii „conservatori” ruşi de după 1991 încercau să-l scoată drept băiat bun, pe motiv că — vezi, Doamne — urmase cursurile unui seminar teologic şi ar fi lucrat pentru Ohrana… şi câte şi mai câte idei dintr-acestea, care, în România, după 1989, izbutiseră a găsi ogoare prielnice pentru seminţele lor în minţile unor lăutari, excesiv de mediatizaţi, care filosofau dilematic (aporistic, în realitate) prin gazete despre românitate, opunându-i, progresiv, ruşinea de a fi român şi erijându-se, în acelaşi timp, în mari disidenţi, uitând de posturile călduţe şi, uneori, chiar bursele în străinătate primite de la Ceauşescu. Degeaba le făcuse Valentin distincţia aceasta — cei doi tineri ştiau una şi bună: „Murea lumea de foame şi de frig.” Degeaba le arătase impresarul nişte interviuri recente şi documente proaspăt date publicităţii, potrivit cărora ucenicul de cizmar avusese ambiţia ca, prin toate acele măsuri de austeritate, să strângă bani pentru a face, printre altele, bancă pentru ţări din Lumea a Treia — instrumentiştii aduceau pe masă cartea bisericilor demolate în Bucureşti, iar discuţia, din lipsă de date exacte despre mai multele biserici construite, în locul lor, în restul României, din porunca patriarhului Teoctist, se împotmolea.

Sile şi Gigi, aşadar, nu au fost prezenţi în Ghencea. Romi promisese că vine, dar, când Lynx îl sunase la 6 dimineaţă, se lamentase că îi era somn. Mike regreta enorm că nu putea ajunge, având un zbor spre Seychelles. Numai Ion şi Mishu îl urmaseră pe textier, din motive diferite: John stătea treaz toată noaptea, până pe la 6-7 dimineaţa, şi compunea, iar lui Mihai îi ţiuia în urechi pustietatea de acasă, căci Emilia încă nu se întorsese din călătoriile ei de cercetare.

Zorile se ridicau diforme precum sunetele unui violonist care, înfrigurat, îşi acordă instrumentul înaintea „Capriciilor” lui Paganini. Lumina, ca o avangardă a răsăritului, aducea o şovăire de culoare în camerele dinspre est ale casei impresarului şi a neurochirurgei, care avusese mania de a zugrăvi întreaga locuinţă în alb, pentru simplul motiv că albul o ajutase cel mai bine în lunile în care îşi scrisese doctoratul. Asta se întâmpla… când Dumnezeu se mai întâmpla şi asta, Textiere? Prin 2025, Ventuză frumoasă — terminaseşi facultatea de doi ani, iar noi lansaserăm deja „Cuprinderile”. Aşa, da… Bă, da’ să te mai tunzi şi tu, pletosule, că ţi se despică vârfurile. „Bate vânt vârfurile, pe mine gândurile”… Nu mai cânta, Vali, că-mi ies coşuri pe faţă. Sau… mai ştii? Ce să ştiu? Sau pe unde nici nu te-aştepţi. M-aştept la multe, Veto; altminteri, n-aş mai fi făcut formaţi-asta. Hai, no… Hai, no. No, amu, scotie-te, scotie-te…

Aşa îşi amintea dr. Mira-Elisabeta Cepta în decembrie 2055, sub aceleaşi zori, în faţa (de spate a) unei pfffotografii cu Vali „Fă-mă, mamă, cu noroc, fă-mă impresar de rock” Busuioc, la un an după ce acesta dăduse colţul într-un chip aproape vesel, în faţa unei comedii televizate, plesnindu-i un vas de sânge cranian în timp ce „ce râz’, bă, ca nemâncatu’? ” (vorba lui Ion), adică „hooo, bă, căpcăune! ” (cum îl bătuse Romi pe spinare, de teamă să nu se-nece). Râdea ca apucatul — ce să mai! Ca nou-născutul, ca nou-venitul pe lumea înghiţitorilor de flăcări ale comediei.

— Bă… Bă! Bă, ţăran!

— Mă, ce faci? Murişi?

— Hai, Vali, nu te mai ţine de zgoande cu noi!

— Vali… Hai, Vali, venise şi Veta… Ia: puls? Apoi, făcuse ochii mari: lumânare!

Lumea atunci se mişcase fuga-fuguţa, cum obişnuise impresarul să-i bage-n priză înaintea oricărui concert: Ioane, scoate cablurile; Mishule, cară cu Gabi boxele; Sandule, nu sta ca momâia — ajută-l pe Romi cu instrumentele; Mike? Mike, fi-ţ-ar căţau-a dracu’ — repede fugişi la umbră! Treci ş-ajută-l pe Ozi cu mixerul! Titi… Nu e Titi-acu’ — e Stroe. A, Stroe? Unde e? Termină de mult cu luminile — face probe. Bravo lui! Vedeţi? Vedeţi, bă? Hai, că mă duc să parchez autocarul.

Lumea, deci, se pusese pe roate cât ai bate din palme: Veta scosese banii şi: Ioane, du-te după tron, Mishule, ăştia sunt de lumânări, vedeţi, luaţi şi voi mai pe ieftinica, fiindcă ăsta o fo’ scârţar la viaţa lui, Romi, pentru coroană, du-te colo, în Mănăştur, unde ştii tu că-s mai acceptabile, că s-ar răsuci-n mormânt de-ar şti că ne spargem în bani, eee, vorba vine „în mormânt” — pe canapeaua asta, no, Mike, tu te duci după-mbălsămător, îţi dă Manuela numărul lui, Ela, tu şi Olivia vă duceţi după bocitoare. Adică nu — staţi aşa! Nu. Nu i-ar plăcea. Căutaţi mai bine un tractor c-o remorcă zdravănă, c-aşa zicea, s-avem loc să tragem un şeptar. Un şeptic, mă — ce vă uitaţi aşa? O murit fericit, sărmanu’… Duce-vă-ţi, duce-vă-ţi, că voi să şed cu el o clipă…

— „Miroase-a iarnă de cu seară,/ Miroase-a drum deszăpezit,/ Pe el, ca dorul tău să piară,/ Soseşte Mira-n pas ticsit”… Încă te iubesc, hoitule… Hehe… Râd cu mortu’… Ooof, Doamne, Doamne… Hai, Ela — gata. Sus cu el!

Acum, în 2039, zorile mijeau la fel ca atunci… Ca o mustaţă de flăcăiaş pe o buză tremurând în faţa primelor filme deocheate. Teiul şi castanul din faţa porţii lui Holloway stăteau neclintiţi sub astrahanele albe de zăpadă, ca la o depunere de coroane ori ca la un moment de reculegere pentru cine ştie ce erou căzut pe frontul din India şi Pakistan, rana aceea zvâcnindă care încă nu se închisese şi nici nu dădea vreun semn. Ninsese gospodăreşte în noaptea precedentă — nici prea-prea, nici foarte-foarte —, dăduse ş-un pic de vânt, iar acum natura îşi făcea siesta, într-o nemişcare de bunică privind de la ferestrele cu suluri şi cu flori de gheaţă lumea albă care trecea pe drum. Lumea nu era chiar albă-albă, dar aşa zicea bunica Vetei dinspre tată, retrasă de mult la moşia lui Tudor Cepta, împreună cu bărbatu-său, la fel de scorţos şi de zgârcit la vorbă, mârâind când îşi aducea aminte de celălalt fiu, Corneliu, dar — surprinzător sau nu — fiind cât se poate de înţelegător cu „Führereasa” de Laura şi chiar cu Mira, deşi recunoştea la ea destule semne ale lui Corneliu. „Lumea albă, maică”, explica bătrâna, „lumea albă, c-atunci când oi fi-n pământ, o să tot am parte de lume neagră — las’, că ştiu eu ce vorovesc”.

Mira acum dormea dusă, cu obişnuitele accesorii de izolare de după o noapte de gardă sau o operaţie obositoare: ochelari de somn şi dopuri în urechi — n-avea ea nici o treabă cu tribulaţiile lui Vali. Ştia pe ce i se pusese pata, dar întregul subiect o lăsa rece: „M-am născut la opt ani jumate după toată tărăşenia — ce voieşti de la mine? Dealtfel, nici tu nu erai conştient pe vremea aia — cât aveai? Un an şi două luni. Mishu… patru luni jumate-avea, iar Ion nici nu se născuse — ce v-o venit vouă?” Doctoriţa asistase la polemica dintre impresar şi cei doi instrumentişti cu douăzeci de ani mai tineri decât el, însă unica ei replică, pe deasupra careurilor de sudoku, fusese un: „Vă mai aduc nişte fursecuri?” Mai pe urmă, îi explicase Lynxului cum e cu memoria care uită sau îndulceşte relele şi le-ngroaşă pe-ale bune, „doar ai făcut sociologie la facultatea ceea”, dar el, cu o logică de Stan Încă Nepăţitul, îi răspunsese că mai bine să regrete că făcuse decât că nu făcuse, eee, bine, faci ce vrei — ai numa’ grijă la paparazzi, am, vedea-i-aş înfipţi în gard, şi asta fusese tot.

— Hai sus, Mishule!

Mishu îmbrăcase nişte haine de siberian, dar rânjetul şi „LOL”-ul îl plasau mai spre sud, în ţinuturi mai calde. Nu chiar în Mexicul morţii lui Troţki, ci mai degrabă în plaiurile domoale şi bogate în petrol ale Mării Caspice.

— Hai sus, Ioane!

Ion de câteva luni bune (din vară, mai exact de la venirea noilor instrumentişti) avea tunsoare nouă: nu se mai purta cu ciupercă (ciuperca aceea atomică de Jackson Five), ci se luase pe la tâmple şi-şi lăsase chică, iar asta, împreună cu cercelul din urechea stângă, îi dădea un puternic aer de „peşte” sud-american care, în timpul liber, face trafic cu arme. Iar dacă, în lunile calde, Juan-Alejandro purta şi o cămaşă înflorată, atunci puteai să juri că e regizor de filme pentru adulţi… până să îl auzi vorbind emoisticeşte şi făcând grimase aşijderea. Când începea să vorbească şi să se dea lovit de soartă, oftând câte-un „da, Luluţă dragă”, impozantul traficant de te-miri-ce redevenea eternul Johnny The Cornox, de la care te-ai fi aşteptat în orice clipă să-nceap-a-şi zgâria „LOVE SUCKS” cu cheia pe antebraţe şi a face mutre melodramatice, pe muzică de My Chemical Romance.

Acum, însă, în decembrie 2039, Ionelio îşi trăsese peste cârlionţi o bască precum cea a lui Klaus Meine şi se înfofolise într-o pufoaică de ski pe care o câştigase de la Edi Talent în urma unui concurs de dat cu cuţitul printre degete, în zilele de lehamite de după preselecţia eşuată pentru înlocuirea lui Sandu şi a lui Gabi, când Mike bătea străzile Bucureştilor, după ce îşi luase angajamentul de a le găsi toboşar şi chitarist secund. Clapeş o tăiase la Timişoara, se-mbătase de necaz cu Nelu Mierloi şi Eduard Cotoară, apoi îl năimise pe primul jude la ceea ce urma să se petreacă:

— Domnu’ Hhhedi… te ţâne d-un cuţât pântră deşte? se maimuţărise Noxu’ cu accent ţigănesc.

— Mă ţine, răspunsese fostul pokémon craiovean, devenit, după vreo zece ani ambiţioşi şi autodidacţi, cel mai bun chitarist din Timişoara vremurilor lui.

— Nelule, eşti arbitru.

În decembrie 2039, nu mai era nevoie de nici un arbitru, ci de o coroană şi de câteva lumânări.

— Nu mai e, vere, deschis pe niciunde-acu’.

— Lasă, Mishule, că ştiu eu o dugheană pe la Izvor.

Şi microbuzul cu martori înaintă mai departe pe străzile proaspăt deszăpezite ale Bucureştilor. Era unul tip dubiţă, cu trei locuri în faţă, iar în spate aproape gol, cu două bănci de-a lungul pereţilor şi cu două ferestruici deprimant de aburite, ca în chilia unei fete călugărite cu forţa. Intrarea în acea parte a dubiţei se făcea printr-o singură uşă, laterală şi glisantă, ca-n filmele cu şmecheri, cagule, pistoale şi răpiri.

Dugheana nu era deschisă. Ca să se întoarcă, cei trei martori fură nevoiţi să ocolească o bună bucată din Casa Poporului.

— Neam de neamu’ ăstora de-acu’ n-o să mai fac-aşa ceva, cugetă impresarul.

— Lasă, bă, Psihedelicule, că nu e chiar aşa — a stricat bunătate de deal pentru ditamai hardughia. Şi asta ca să ce? Ca să-şi satisfacă orgoliul lui bicisnic, de ucenic la cizmar. Şi doar ştii că Dealul Spirii a fost câmp de luptă la 1848. Păi, nu s-ar răsuci el Pavel Zăgănescu-n mormânt dac-ar şti ce-a făcut Pingelică din locul lui de eroism?

— Castela zice că nu e cine ştie ce ca stil arhitectural; de altminteri, nici măcar în top 100 al clădirilor lumii nu e trecută. De vizitat, adică.

— Mda… Ooo… Ia uite, bă, martorilor: târg de meşteşugari în Piaţa Constituţiei. Ia uite-i, săracii, cum stau şi degeră-n ziua de Crăciun…

— Uite: au şi nişte costume tradiţionale pe-acolo. Sau nu văd eu bine?

— Ba da, Ioane — sunt şi de-ălea, observă Mishu. Industrializare şi colectivizare-i trebuia ţării ăşteia?

— Mda… Bă, nu găsim pe-aici coroane — hai la Unirii.

2039 fusese un an cu ochelari de cal pentru textier: polemici nesfârşite cu Empedocle Titirez, ateul formaţiei, prin vălătucii de sârmă ghimpată ai sofismelor, asmuţirea inginerului de lumini împotriva lui Mike Nazarov şi a lui Remus „Padre” Manoilă, precum şi a acestora din urmă împotriva lui Titirez, impunerea unor condiţii seci la preselecţie („Eşti liberal şi cosmopolit? Adio!”), iar mai încoace, spre sfârşitul lui octombrie, o dată cu a patra vizionare a „Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu”, Psihedelichiorului i se pusese pata pe ultimul dictator al României de până la ei, mai ales datorită discursului acestuia din 21 august 1968, pe care rockerul îl memorase fără să vrea, după ce adormise cu el pe urechi, pus pe modul „repetare”. Dintre cei doi instrumentişti nou-intraţi în trupă, unul era student la Geografie, iar celălalt la Chimie, însă degeaba îi arătaseră ei nivelurile de poluare şi ecosistemele distruse — singurul răspuns de compromis al samsarului fusese:

— Vă-nţeleg, dar sunt prea entuziasmat acum — peste o săptămână-două, e posibil să vă dau dreptate.

Ălea două săptămâni trecuseră, se transformaseră în două luni, apoi în patru şi iată-l acum pe impresarul cel obsedat bătând străzile Bucureştilor, pe 25 decembrie 2039, la exact cincizeci de ani de la execuţia cuplului dictatorial.

Microbuzului nu îi păsa de aşa ceva: el avea benzină şi antigel suficiente, aşa că puţin îl durea de frământările din interiorul trupei — îşi urma calea prin labirintul bucureştean.

— Aici ar trebui să fie.

Frâna de mână scrâşni metalic şi crescendo precum râgâitul unuia cu un lanţ de drujbă blocat în gât. Bocancii îl traseră pe Vali jos din maşină.

— Uite, Ioane, îi arătă Mishu: biserica asta dintre blocuri tot pentru o himeră a fost mutată: să vadă el ditamai urbanizarea-n inima Capitalei şi să nu-l zgârie pe ochi nici un simbol al „ocultismului” (c-aşa numeau ei religia)… „rămăşiţă a societăţii burghezo-moşiereşti”. Vezi? Şi Vali pune botu’ la naţional-comunism. Ce naţionalism e ăsta, când îi ciunteşti spiritualităţii poporului tău o parte din trup — partea religiei? Măcar de-ar fi fost dacişti până la capăt, cu tot cu zalmoxianismul protocroniştilor ălora… Mă, ce faci? Dormi?

— Mmm… Da. Lasă-mă.

— Eşti fraier… Hai, bă, Psihedelice — venişi? Îi spuneam lu’ Ion că: ce naţionalism e ăla fără religie? Este ca şi cum n-ai avea o mână sau un picior. Mai bine-ar fi fost protocronişti până la capăt ş-ar fi reconstituit religia dacilor.

Vali îl ascultă aparent cu atenţie, zâmbind amuzat, cu o expresie de aprobare distrată, ca unui copil peltic ce îţi arată că ştie a pronunţa „Popocatepetl”.

— Ă… Ăhă… Hai în Ghencea. Hai, că luai coroană, luai lumânări, luai tot. Marker am de-acasă, că încă nu m-am hotărât ce să scriu pe panglici — vedem acolo.

— Da’ pentru Leana nu luaşi?

Şoferului îi pieri zâmbetul.

— Mmm… nu. Avem lumânări destule.

Cimitirul Ghencea Civil îşi ridica aburii ca un şaman braţele spre cine ştie ce divinitate. Cei doi muzicieni rămaseră în picioare, sprijinind coroana. Textierul se lăsă pe ciuci, să-nfigă lumânările. Avu o vedenie cu marile combinate şi fabrici, care dădeau greutate României în relaţiile internaţionale, cu ogoarele cât vezi cu ochii, arate, semănate şi irigate, cu miile de olimpici internaţionali, cu laboratoarele de cercetare… În urechi, îi veneau crâmpeie de discursuri, citite ori privite: cel din ’65, de la Congresul al IX-lea; cel din ’68, cu condamnarea invaziei Cehoslovaciei; cel din ’74, de la învestitura prezidenţială; din ’79, împotriva lui Pârvulescu; din ’83, privind cultura („Eheeei… ştia el ce spunea”, gândi Vali, amintindu-şi de postmoderniştii pârţâiţi), apoi secvenţele se precipitară: ’89-Congres (noiembrie — împotriva inechităţii economice mondiale); ’89-TVR (20 decembrie — condamnarea instigatorilor de la Timişoara); ’89-balcon (21 decembrie, cu „alo”-urile dezorientate) şi, în sfârşit, ’89-proces (25 decembrie, cu acele cuvinte adresate acuzatorilor, studiu de caz pentru oamenii legilor: „Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale”), apoi rafalele de Kalaşnikov, dârele de sânge, după care altă serie de cuvinte, cea a tinerilor instrumentişti, cu privire la bruscarea României profunde, la…

— Staţi, că mă sună Veta.

O învârtită maramureşeană se auzi în cimitir, făcând să tresară perciunii de fum ai femeilor care îşi tămâiau morţii. Valentin respinse apelul, cu gând s-o sune el mai târziu. Cumpăna în care stătea se dezechilibră şi mai tare, fapt vizibil în dinţii ce muşcau dintr-un deget, sub mustaţa plină de îndoieli.

— Sus în maşină! Mergem la Tâncăbeşti.

*

— Ce-a fost în anu-ăla, Mishule?

— În 2018?

— Da.

— Eee, Ioane… Multe-au fost atunci. A fost un an destul de zbuciumat. De fapt, evenimentele-ncepuseră-n 2017, o dată cu plecarea lui Radu.

— A fugit, băăă, ca un trădător. Pacepa! Brutus!

— Brutus, Bicinius, Iuda…

— Păi, da. Bine măcar c-apucaserăm să scoatem „Antonel de Bontonel”.

— Lasă, Ioane, nu-l mai înjura, că el a fost principalul compozitor atunci.

— Vali a cam stat pe bară ca textier, c-am cântat pe versuri de Eminescu şi de Vlahuţă.

— Şi de Topârceanu, dacă ţin eu bine minte.

— Da: „În loc de prefaţă”. Şi de Eminescu am avut „Epigonii”, iar de Vlahuţă…

— „Unde ni sunt visătorii”?

— Exact. Parc-am avut şi una de Păunescu?

— Da: „Pacient”.

— „Pacieeent”, tatule…

— Dap. Ziseşi de Vali, c-a stat pe bară, da’ el ne-a adus-o pe Marghioala.

— Marghioala, vere… Ooof…  Stai, să vărs o picătură de vin, că mare artistă a mai fost…

— Uite şi de la mine.

— Păcat de tinereţile ei…

— Da…

— Câţi ani avea? Împlinise 30?

— Eee… Da. 34 avea.

— Ţ-ţ-ţ-ţ…

— Soarta…

— Soarta… Ţii minte, Mishule, când cântam cu ea „Aurelu’ mamii”? Ce chitară putea să bage Sandu… O făcea să sune ca ţambalul. Păcat numai că n-am apucat s-o-nregistrăm… Aaa, da’ stai, mă, că au filmat ăştia… spectatorii de atunci.

— Da?

— Da.

— O fi… În tot cazul: tot în anu-ăla, 2018, când a plecat ea, a venit Stroe.

— Eee, nu… Stroe a venit dup-aia. Prin 2020 — nu ştii? Era vorba să scoatem „Manole, zorile se varsă”.

— Da… Chiar. Da’ el la ce-a fost? La lumini sau la percuţie?

— Hehe… A fost la ambele, săracu’ de el.

— Ştiu, da’ te-ntrebam la ce-a fost el mai mult.

— La… lumini, parcă. Da. Când nu venea Titi, pe el îl chemam.

— Titi, vere… Alt nebun.

— A murit înecat.

— Serios???

— Da.

— Cum?

— Eee… La munte. Era beat şi-a vrut să se dea mare: s-a urcat pe măgar.

— Şi l-a răsturnat măgarul?

— Direct în râu.

— Uau. Păi, şi nu era nimeni pe-aproape?

— Erau, dar au sosit prea târziu.

— Eh… De Titi, sincer să fiu, nu m-am ataşat prea mult.

— Mă… nici eu. Vali-l adusese. Da-şi făcea treaba bine.

— Da, de ce să zic că nu? Da’ era să mi-o sufle pe Emilia.

— Păi, aşa, şi Vali era să ţi-o sufle. Atunci, la mare.

— Da, bă, da’ Vali era altceva. Nu m-aş fi supărat. În plus, atunci nu ne căsătoriserăm — abia o cunoscusem pe nemţoaică. Era altceva… Pe când cu Titi, faza cu el a fost după nuntă — eram deja luaţi de cinci ani.

— Dar cum s-a-ntâmplat, Stelule?

— Eee, lasă şi tu acum — nu mai zgândări rana.

— Bine…. Eaaah… Bă, că bun e vinu-ăsta…

— A fost un an cu rod.

— Daaa… Aşa: despre ce vorbeam?

— Nu ştiu. Despre Stroe.

— Nu despre Stroe… Dar… în sfârşit: Stroe cât a stat cu noi?

— Eee… Vreo douăj’ de ani. A fost cam juma’-juma-ntre el şi Titi.

— Da’ Titi-a fost numai la lumini — n-a cântat, cum a făcut Stroe.

— Stroe, vere… La percuţie, parcă, nu? Da, la percuţie, da’ la ce, mai exact?

— Eee… La tot ce vrei şi ce nu vrei: la tamburină, la capre, la clopote tubulare… Ba chiar şi la tomberoane, la un moment dat — ştiu că veniserăm pe scenă cu două pubele mari.

— Daaa… Să ilustrăm conceptul de Jeg Tzappeshlitz.

— Chiar că… Auzi, da’ Stroe ce porecle-avea?

—  Bună-ntrebare… Edward Norton. Hackeru’. Mr. Bin.

— Ce Bean, mă?

— Bă, nu Bean, ca pe comediant, ci Bin, de la limbajul binar. Ştii tu: 10110001…

— Aaa, da. Şi, la un moment dat, 2. Ca-n bancu-ăla cu coşmarul calculatorului.

— Haha… LOL. Da.

— Bă, da’ Stroe de ce-a plecat?

— S-a dus la Văliug. S-a făcut vecin cu Radu.

— Aha. Mai trăieşte, nu?

— Da. S-a apucat de apicultură. Să-l vezi primavera cu camionu’ cu stupi — zici că e Vali cu-autocarul.

— Vali, vere…

— Ooo-of…

— Mai ţii minte-atunci, în 2009, când am venit eu în Bucureşti, la Grafică, şi ne-a ţinut el predica de pe munte-n Basarab?

— Haha… Da. Pe peron: „Să nu ne pierdem identitatea! Să nu ne lăsăm contaminaţi de cotidian! Pentru voi, ca muzicieni, asta este esenţial.” Parcă era Ceauşescu-n ’68: „Nimeni nu să poate erija în sfătuitor, în îndrumător a [sic] felului în care trebuie construit socialismul!” Hahahaha…

— Ba tocmai aşa era el atunci — sfătuitor şi îndrumător.

— LOL. Da. Dar atunci nu s-a-ntâmplat mare lucru: el era abia-n anu-al treilea, iar noi tocmai veneam în Bucureşti. Adică tu, că eu şi Radu eram deja de-un an. Mike… ce făcea? Era-n trecere.

— Da. Stătea la Madagan câteva zile, că, dup-aia, se-ntorcea la Braşov, la militărie… Atunci se-apucase el să-nveţe rusă?

— Aaa, nuu… Asta a fost târziu, prin… 2021, cred. Da, 2021, că tocmai ce se căsătorise Pilotu’ cu Marghioala. Încă n-o cunoscusem eu pe Emilia. Am fost în anu-ăla-n Deltă, la nişte lipoveni, rude de-ale lu’ Mike.

— Bă, nu-mi amintesc…

— Păi, nu, că tu te-ai dus la Sarmizegetusa, cu Romi, cu Sandu, cu Gabi, cu gagicile voastre…

— Aaa, da… Ne certaserăm sau aşa ceva.

— Dap. Eu eram pe-atunci cu una, Leopoldina, o statisticiană din Craiova. Lucra pe la Terpeziţa, la bază… „Strepeziţa” începusem să-i zic comunei, că Poldi numa’ fructe şi legume băga-n mine. Bună fată…

— De ce-ai lăsat-o?

— Ea m-a lăsat pe mine. Distanţa…

— Păi, da… Bă, da’ lasă asta — zi de 2018.

— Mă, da’ ce-ţi veni pe-al an?

— A fost primul moment de Yoko Ono.

— De ce?

— De Yoko Ono. A apărut Veta, iar Vali, cel puţin în primii doi ani, până să ne-ntoarcem în Bucureşti, mai mult cu ea a stat decât cu noi. Dup-aia, în 2020, ne-am întors la Bucureşti, că rămăseserăm cam pe zero, iar ăsta, Lynx, voia să strângă bani, să cumpere o garsonieră şi să se mute cu ea după ce urma să-şi înceapă rezidenţiatul în Capitală.

— Ştiu că s-a zgârcit urât de tot în perioad-aia — era s-o dea-n ulcer. Slăbise crunt.

— Vezi? Ce-ţi spusei? Yoko Ono. Ţin minte că eram în Cluj, în centrul lor istoric, şi îl sărbătoream pe Mike — împlinea un an jumate în formaţie. Stăteam… Băi, frate… cât putea să semene baru-ăla cu Keopsul nostru din Craiova… Atât doar că nu era hrubă, ca la noi — îl puseseră deasupra solului. Dar, în rest, cam tot aşa: masă-n stânga uşii, masă-n dreapta ei, în faţă, alte patru mese…

— Eeei… Era mai mare, Ioane, decât Keops: avea trei separeuri, tejgheaua era mai lungă, spaţiul pentru navete era şi el respectabil… Până şi distanţa dintre tejghea şi masa de lângă ea era mai mare. Ţin minte că stăteam noi la masa aia, iar ca să te duci la WC, mergeai vreo zece metri, dar tot aşa, la-nghesuială, între frigider şi taburetele de la tejghea. Noi stăteam acolo, pe colţar, iar în parte-ailalt-a mesei, erau tot două taburete, da’ mici, ca de foc de tabără.

— Aşa, da. Şi parcă era seară de nuştiuce atunci… De… Pink Floyd?

— Da. Se comemoraseră, ‘n septembrie, pe… 15? Pe 15, da. Se comemoraseră 10 ani de la moartea lui Rick Wright.

— Da, Mishule… Urât an 2008. Pe 14, Ştefan Iordache; pe 15, Rick Wright…

— Mda…

— Aşa. Şi-atunci, în seara aia, a apărut prima Yoko Ono a trupei.

— Da… Bă, să ştii, Ioane, că era ea ciudată (stătea toată ziua cu nasu-n carte, se uita la filme de groază şi se-apucase-ntr-o vreme să-nveţe tarot şi dat în bobi)…

— Era, era.

— Păi, da. Da’ tre’ să recunoşti că era drăguţă. Şi la faţă şi la caracter, până să-nceapă să se bosumfle şi să nu mai vorbească cu tine o lună-ntreagă, dac-o supărai. Hah… Mai ştii? Când i-a dat Manuela papucii lui Romi, Veta a crezut că era vina lui şi-a stat supărată pe el o lună-ncheiată. Da-n rest era pe treaba ei — te-ajuta când aveai nevoie, te ducea la cel mai bun medic dacă te durea ceva… Şi-ţi zic, băi, Clapeş: a fost prima prietenă acceptabilă… umană a lui Lynx. Că alelalte…

— Auauau…

— Exact. Asta, Veta, era simpatică, aşa, cu ochii ăia somnoroşi, cu sprâncenele ridicate ca la detectiv… Eeeh… A ştiut textierul pe cin’ să pună vreascu’.

— Ce să pună?

— Gheara. Mâna. Eh, şi m-apucai să-ţi povestesc: stăteam noi acolo, la masă, şi, brusc, se deschide uşa barului şi intră tipele-ăştea două: amândouă-mbrăcate-n alb… Phaaa… ‘ceai că sosise Sanepidu-n inspecţie.

— Veneau din practică sau cum?

— Nu — avuseseră seminar. Veneau de la o disecţie.

— Brrr!

— Nici un „brrr”! Tu ştii câte de-ăşte-am văzut eu la viaţa mea? Disecţii, adică.

— Normal. Aşa. Zi mai departe.

— Ce să zic, Ioane? Tu n-ai fost acolo? Noi şedeam aici… uite: cum era uşa aşa, imediat în dreapta ei. Fetele s-au dus la tejghea ş-au cerut câte-un cocktail şi câte-un trabuc.

— Bă, eşti nebun?!

— Hahahaha… Da. Adică da, aşa e, cum îţi spun: erau primele fete pe care le vedeam fumând trabuc.

— Heh… Atunci, era seară de Pink Floyd, nu?

— Da. Că ast-a şi fost puntea… cimentul dintre Vali şi Veta.

— Aaa… Da, Mishule. Stai, că-mi amintesc: Vali a luat-o la dans pe Veta pe… „Poles Apart”?

— Nuuu… Pe „Poles Apart” s-au observat ei doi.

— Ceva legat de versuri, nu?

— Dap. Veta… Stai, mă, c-atunci nu-i zicea nimeni „Veta”.

— Mira.

— Mira, da.

— Tu i-ai zis Veta… ţăran de Catargiu ce eşti!

— Bine, mă…

— Aşa. Ziceai de versuri.

— De versuri, da. Tocmai ajunsese cântecul la final, la ultimele versuri, ălea cu „The rain fell slow, down on all the roofs of uncertainty./ I thought of you and the years and all the sadness fell away from me” — ştii tu.

— Da… Superbe…

— Dap. Şi-atunci s-au observat ei, că s-au văzut amândoi cântând în acelaşi timp cu calculatorul. Ştiau versurile de-a fir-a-păr.

— Şi-atunci parc-a chemat-o el la noi la masă.

— Pe-amândouă le-a chemat. Veta s-a aşezat lângă Vali, Manuela lângă Romi.

— Manuela parcă s-a şi combinat atunci cu Romi, dacă ţin eu bine minte.

— Da, dar n-au stat decât o lună.

— Aşa. Zi cu Veta.

— Ce să zic… A-nceput ăsta s-o vrăjească (Lynx, adică), apoi a luat-o la dans, acolo, la sentiment, pe… aia a clăparului, a lui Rick Wright…

— „Wearing the Inside Out”?

— Exact. Şi, dup-aia, au făcut schimb de id-uri, de numere, s-au mai văzut de două-trei ori şi gata budinca!

— Da’ parc-a fost şi la ea acasă, nu?

— Eee, da, da’ mai încolo, în iarnă… Ianuarie sau februarie.

— Februarie-februarie, cândva între 11 şi 22, că ştiu că trecuse ziua mea şi se-apropia a lu’ Mike. Făcea treij’ de ani Mike.

— Dap.

— Să vezi, Mishule, ce vrăjeli băga textieru’: că cică-n ălea patru luni, nu se-atinsese de Veta. Da’ deloc-deloc, ştii cum? Phaaa… Nu-l credea nici dracu’.

— Pe de altă parte, Ioane, stau şi mă gândesc că, totuşi, e posibil ca chiar aşa să fi fost.

— Să fi stat el pe uscat?

— Păi, dacă n-o fi vrut ea…

— Du-te, mă, de-aci! Cum, bă, Printzule, nici măcar cu alta, cu vreo fufă de pe la concerte?

— Nimic.

— Pfff…

— Mă, dac-o iubea…

— Vezi? Ce-ţi spusei? Yoko Ono!

*

Timp de şapte ani după moartea lui Vali, Veta a ţinut rânduielile, i-a făcut pomeni, apoi n-a mai ştiut nimeni de ea vreme de câteva luni bune. După înhumarea impresarului, neurochirurga se închisese în casa părintească din Cluj-Napoca, se retrăsese într-o izolare aproape totală, singurele breşe fiind serviciul şi minimele cumpărături. Laura şi Corneliu muriseră între timp. Mulţi dintre martori încercaseră să o viziteze, însoţiţi de neveste, dar doctoriţa îi refuzase politicos, explicând că vrea să îşi pună ordine în gânduri. Azi aşa, mâine aşa… Trecuseră şapte ani. Statuisto-mochetiştii o văzuseră, ce-i drept, dar numai la parastase. Remus încercase în repetate rânduri a sta de vorbă cu ea, însă tot fără vreun rezultat.

Cândva după cea de-a cincea pomenire, unul dintre nenumăraţii nepoţi ai inginerului agronom Tudor Cepta emigrase în Indonezia. Doi ani mai târziu, părinţii şi bunicii (aceştia din urmă bătând binişor spre sută) erau invitaţi să vadă unde şi cum locuiesc tinerii. În privinţa fiilor şi a fiicelor, Tudor şi Floarea Cepta nu avuseseră timp să se plictisească; dimpotrivă: soţia moşierului se învrednicise a se numi urmaşă a Zenoviei Cepta, chiar dacă nu se înrudea cu ea decât prin alianţă. Fertila lor strămoaşă din secolul al XVIII-lea se putea acum odihni liniştită — nu mai avea nici un motiv să se arate în visele urmaşilor şi ale urmaşelor şi să îi îndemne la hărnicie.

După cum spuneam: Tudor şi Floarea Cepta fuseseră invitaţi la nepoţii „arăniţi prin ale străinătăţuri”, după cum se exprimase cândva un oltean (scăpat în stirpea lor printr-o gaură a strecurătorii) despre alt oltean, stabilit în Noua Zeelandă. La câteva săptămâni după instalarea bătrânilor, Mira-Elisabeta a primit un telefon de la temerarul ei văr: „Vii?” „Hmmm… Bine, no — vin.” Rudele au fost plăcut surprinse: după moartea impresarului, Mira nu mai fusese văzută decât în triunghiul serviciu-casă-cumpărături. Tudor şi Floarea de multe ori o invitaseră la ei în Maramureş, chiar definitiv, dar doctoriţa cea brunetă şi sâsâită invocase fel de fel de scuze. În tot acest răstimp, ajutată de Mishu şi de Stroe şi mânată de crescânda manie a persecuţiei, ea transformase casa bătrânească din Cluj într-o fortăreaţă: senzori peste senzori, fel de fel de sisteme pentru capturarea eventualilor intruşi, alarme câte şi mai câte…

Singurele momente de alinare a nobelistei erau visele în care i se arăta Vali. O lua de mână şi o ducea prin tot felul de locuri: de la concertul craiovean din martie 2015, când ea îl zărise pentru întâia dată, fără ca el s-o observe, până hăt încolo, pe scena discursului la retragerea formaţiei. O ducea şi în barul clujean „Barda lui Mihai”, să revadă seara când se cunoscuseră (în vis, erau din nou acolo, toţi în păr, cu veseliile şi oftaturile lor, inclusiv ei doi, mai într-un colţ al băncii şi al mesei), o ducea şi în seara de încercare a lui în faţa viitorilor socri, în februarie 2019… Lumea se înfăţişa exact ca atunci, dar acum nimeni nu îi vedea — puteau luneca printre ei ca pe patine, privindu-i şi privindu-se chiar şi pe ei înşişi din exterior. Peste tot o purta.

Aproape peste tot — un singur moment evita textierul: propria lui moarte, în vila din Cluj-Napoca, râzând ca apucatul. Nu voia să o tulbure. Îi plăcea s-o vadă, cu o nemărginită duioşie, cum râde, cum povesteşte, la rândul ei, ce se mai petrece pe Pământ… Ea îl întrebase cum era pe lumea cealaltă, dar el tăcuse, tăcuse… până într-o noapte, când îi scăpase o vorbă: „Plictis. Aştept noul rând de straie.” „Sunt pe comandă?” zâmbise neurochirurga, dar Psihedelicul îi aruncase privirea aceea a lui de „nu glumim cu aşa ceva”. Prin multe locuri o purta, îi spunea bancuri… Uneori, ea îşi încolăcea mâinile pe braţul lui, strângându-l, dar el, cătând în gol, îngâna: „Nu încă — mai ai treabă.” „Bine, textiere”, răspundea doctoriţa, de cele mai multe ori deja trează. Ofta… se ducea să verifice dacă toate erau la locul lor: manuscrisele, albumele, candelele, icoanele… Toate bune. Pe masa din dormitor, o poză îl înfăţişa pe Lynx vârându-şi limba într-o nară lângă autocar, la umbra capacului calei de bagaje.

Aşa făcea Valentin… Apărea într-un colţ al camerei, stând rezemat în fotoliu, se ridica, făcea câţiva paşi prin cameră, privea zâmbind pozele cu el, cu ea, cu ei doi, cu trupa presărate peste tot, pe mese, pe noptiere, pe bibliotecă, poposea şi pe la o icoană cu candelă, clătina gânditor din cap, mai umbla un pic, părând a trage în piept parfumul de mere verzi al doctoriţei… apoi o aştepta să se trezească (în vis, fireşte). Mira se vedea şi pe sine dormind, îl vedea şi pe el fâţâindu-se şi nu de puţine ori îl surprinsese trecându-şi mâinile prin plete, cu obişnuitul său gest de după o treabă grea isprăvită. Dar o privire atentă putea prinde nişte mişcări abia iţite ale degetelor, cu care fantoma lui Holloway îşi pipăia craniul.

Venea cam o dată pe săptămână. „Că tu, samsar”, râdea Veta, „n-ai şi tu treabă pe-acolo?” „Ce treabă să am? Umblu şi povestesc cui vrea să m-asculte.” „Păi, şi lumea ce face, dragă?” „La fel: umblă şi turuie.” „Mnooo… Nici acolo nu ţi-ai lăsat năravul.” „Ba să ştii că mi l-am cam lăsat, că pe-aci n-ai cu cin’ să-ţi faci formaţie. Din când în când, mai pleacă unul sau una, se-ntoarce cu noi poveşti… Pe cele vechi abia dacă şi le-aminteşte — suntem nevoiţi să-i ajutăm la aducere-aminte. Mai ştii ce-ţi spuneam? Om trăi ş-om vedea, om muri ş-om cunoaşte. N-am dat pe de lături cu dart-ul.” „D-apăi, stai num-un pchic: eu ştiam că e linişte pe-acolo.” „Păi, vezi? Dacă pleci urechea la toţi Danţii şi fanţii… Şi, apropo de bolgii şi de adâncuri: Emilia îţi transmite salutări.” „Hehe… De-amu, poţi să-ţi faci de cap cu ea.” „Vorbe de clacă…” „Biiine, no — ştii doar că glumeam. Salut-o şi tu din partea mea.”

Aia era cu textimpresarul… De vreo lună şi jumătate, nu se mai arătase. Doctoriţa era obişnuită să lipsească o săptămână, două, hai trei… dar şase? Avusese impulsul de a sta de vorbă cu Remus, însă, în cele din urmă, se înfrânase, gândindu-se că protopopul s-ar fi invitat la o sfeştanie, flancat de Dora, amândoi tari în papagal, ţinându-i interminabile predici despre eroarea spiritismului, la care nu o dată luase parte, împreună cu mai mulţi martori şi martoriţe, la Ozi acasă, până când Valentin se săturase de indiscreţia martorilor şi începuse să apară din proprie iniţiativă, în vis… Nu. Nu mai primea vizite. Nici măcar din partea Manuelei. Singurii străini care îi mai treceau pragul erau cei cu cititul contoarelor, fiindcă aşa trebuia, precum şi popa şi dascălul din cartier la Crăciun şi la Bobotează, întrucât nu voia să îşi atragă priviri chiondorâşe de la babele dimprejur.

După moartea Laurei, Mira nu se mai îngrijise de ten — nu mai exista dermatologa, nu mai avea cine să o tragă de mânecă —, aşa că neurochirurga începuse, încet-încet, să îşi arate vârsta. Nu imediat, totuşi, căci impresarul mai vieţuise nişte ani după Laura Cepta, ba chiar şi formaţia mai cântase, până în 2053. Totuşi, chiar şi acum, la 64 de ani, Mira-Elisabeta era impozantă, făcând să se încline respectuos toate bonetele din spitalul clujean unde lucrase în ultimii ani, după ce se trasferase de la Universitarul bucureştean, presată fiind de moartea părinţilor într-un tren deraiat.

Acum, în noiembrie 2062, resemnarea nobelistei aburea hubloul geamului din avion. „Indonezia, auzi… Cine s-ar fi gândit că neamul Cepta, neam de apicultori, avea să îşi întindă roiurile până într-atât? Heh… Bag de seamă că Roland Borşa, drăguţul de el, ne-ar fi făcut zapis de danie pe mai mult pământ, numa’ să ne ştie pe toţi pe meleag românesc. Mno… Tot răul spre bine.”

Asia plutea sub ea ca o imensă materie cenuşie…

— Ia să vedem ce au ăştia aici, aprinse Veta ecranul de pe spătarul scaunului din faţă. Ia: sirop, sirop, sirop… văzut, văzut… sirop, horror… nu mai îs în liceu… „Indiana Jones”… pfueah…

În sfârşit, se hotărî pentru unul, ceva european făcut cu răbdare. Cadru după cadru, replică după replică… nici nu simţi când o luă somnul.

Începu să îi viseze pe Mike şi Manuela, în avion, cu Alexandru şi Postumia Brânzan pe locurile din spate. Nu îl vedea, dar ştia că, de undeva de alături, Vali îi arăta întreaga scenă. Cei patru zburau tihnit deasupra Siberiei în avionul lor vechi de agrement… vâj… vâj… Şi, la un moment dat, buf! trosc! prrr!

— Flak! striga Mike. Ţineţi-vă bine! Flak! Flaaak!

— Aaa! Aaa! ţipau ceilalţi trei.

— Aaaaaa! urla toată lumea din avionul Vetei.

Doctoriţa se trezi. Turbulenţe? Păi, aşa de dure? Avionul era înclinat în faţă. Pierdeau altitudine? Mike le spusese că nici ăsta nu e un capăt de ţară. Da, dar de ce se roteau? Hm?

Înţelese. Se prăbuşeau.

Pe frunte, fiorul rece se ciocni de cel fierbinte.

— Iartă-mă, Remus. Şi tu, Ela, oriunde ai fi. Vali, textiere, pregăteşte-te, că vin!

Apoi, la câţiva kilometri de sol, îşi făcu o cruce mare, cea mai sinceră de până atunci:

— Primeşte, Doamne, rogu-Te, şi iartă pe răzvrătită roaba Ta, care…

Remus se trezi brusc. Întreaga casă era zdrobită sub întunericul penei de tensiune din cartier. Dibui telefonul — arăta trei ceasuri. Dora dormea alături. Vru să se ridice spre bucătăria unei limonade, însă îşi aminti de situaţie. Se culcă la loc.

A doua zi, la şapte dimineaţă, simţi nevoia să se uite la ştiri. De mult nu mai privise telejurnale laice, de peste un an, după un nou caz asemănător cu cel de la Tanacu, de mai mică anvergură, totuşi, întrucât „victima” nu mai murise. Mass-media iar guiţaseră ca apucatele.

Intră mai întâi la duş, ca să lepede ursuzenia trezirii matinale, din ce în ce mai evidentă după pensionare.

— Remus! Vino-vino-vino!

…”a avut loc pe coasta vestică a Indiei în jurul orei 3 dimineaţă, ora României. Un avion aparţinând companiei aeriene Lizavia s-a prăbuşit cu câteva ore înainte de a ajunge la destinaţie, în Jakarta. Din nefericire, nimeni nu a supravieţuit impactului. Printre victime, se află medicul neurochirurg român Mira Cepta, laureată a premiului Nobel pentru”…

Un gând despre „Giganticul capitol despre Veta”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s