Cum a luat naştere formaţia Deltamistic

Era un sfârşit de mai cu soare, un „soare de prinsoare”, cum zicea Holloway: adică puteai să pui rămăşag (pe un amplificator de o mie de waţi, în cazul Noxului, pe o sticlă de ţuică „de dinastie” în cazul Printzului — cu care să îşi cureţe gâtlejul înainte de cântări — şi, în sfârşit, pe un stilou cu peniţă din aur, în cazul Psihedelicului) că un asemenea soare nu urma să mai apară decât, poate, când aveau să fie ei în cărucior, în hamac sau în apă termală, prea bătrâni şi prea apatici ca să se mai bucure de aşa ceva.

Într-o astfel  de zi, deci, în vremurile post-statuisto-mochetiste, şedeau cei trei martori fundamentali înghesuiţi, frăţeşte, unul lângă altul, la o masă aproape pătratică, în mijlocul căreia ţâşnea un gheizer verde-roşu dintr-un — culmea! — gheţar: trei lalele uriaşe, într-o vază, îşi aplecau, curioase, capetele spre cei trei roacheri, care mâncau ciorbă. Johnny înghiţea absent, privind în gol spre flori şi numai din când în când scotea câte un oftat. Nu puteai şti dacă oftatul era pricinuit de vreo emoţie ascunsă, roşind sfioasă precum corolele curioaselor, ori de constipaţia care îl chinuia de vreo cinci zilişoare şi care, pe lângă rumeneala din obraji şi vinişoarele de pe tâmple, îi produsese lui Juan-Alejandro o mutaţie în imaginarul religios, făcându-l să viseze un rai cu lapte şi bere. Singură ciuperca atomică de pe capul clăparului dezminţea, ţeapănă şi patriarhală, starea generală de pleoşteală şovăitoare a Noxului, cunoscută mai larg sub numele de „melancolie” şi adeverită de către buzele groase, dar nu revărsate, ci stând retrase, apropiate una de cealaltă, ca doi supravieţuitori într-o casă asediată, care stau lipiţi unul de celălalt, spate-n spate, şi macină în ei înşişi întâmplările ce i-au luat la şuturi şi la bombe până atunci. Buzele acestea ciudate, zic, nu erau revărsate, ci, stând cuminţi una aproape de cealaltă, ca şi cum peste ele ar fi fost aşezat un geam, te făceau să te aştepţi ca, din clipă în clipă, să se derive negativ a doua oară, adică să îşi frângă în jos colţurile, într-o concavitate usturător de secetoasă pentru sufletul muzicianului, care „prea pui totu’ la inimă, Ioane, LOL”, după cum martorisea Pârtzul, care, acum, mânca plin de o importanţă involuntară, izvorâtă nu atât din firea lui, sinceră, uneori, până la morbiditate, cât din rânjetul hendricesc (nu, nu „hendrăcesc” — Plodu’ nu avea nimic răuvoitor în el), ce îi zburlea perciunii de plăcere şi îi dezvelea dinţii cei mai sănătoşi din zona statuie-Mocheta, rânjet adresat celor doi martori care îl flancau, prea ocupaţi să îl observe: unul cu oftatul, celălalt cu mâncatul. „Folkul şi Porcul” se găseau şi aici, dar într-o formă cât se poate de idilică.

Folkul cânta („liricea”, după o vorbă de-ale Clapeşului) despre martorie, despre fete graţioase (de la hamburgherici la aschiloambe), despre verdeaţa sfătoasă de la statuie şi din jurul bisericii, despre betonul şi mozaicul de pe terasele Mochetei, pe care călcaseră, odinioară, rockerii de aur ai Craiovei, în drumul lor spre sălile de concerte, unde nu prea mai aveau nevoie de picioare: mulţimea îi purta pe braţe…

Porcul, de cealaltă parte (a Printzului, normal), scria grohăiturile cele de of, vai şi hai-hai-hai pentru Folk, ridicând altare ba câte unei şaormici sau câte unei „două beţe-nfipte-n fund, aparat de mers pe drum” (de cele mai multe ori, la insistenţele Folkului, fiindcă acestuia din urmă îi plăcea aşa ceva — „aşa atât de puţin ceva”, după cum râdea Porcul), ba câte unei formaţii care rupsese scena-n două, ba locurilor craiovene de veşnică ori vremelnică martorie: statuii, Mochetei, curţii interioare a blocurilor din spatele cofetăriei Amandina sau rondurilor din spatele Teatrului Naţional, printre care se dădeau martorii cu plăcile, cu rolele sau, mai rar, cu bicicletele — unul dintre aceştia fiind Vali, care era prea butufan să înţeleagă cum funcţionează echilibrul pe role şi pe placă.

Acum, însă, Lynx nu se dădea cu nimic, ci făcea ca mâncarea să se dea pe gâtul lui cu trenul, cu TGV-ul chiar: Texteş mânca cu toată fiinţa sa, până la cacofagie: obrajii umflaţi, ce prevesteau o fleoşcăială în viitorul îndepărtat; degetele scurte şi cărnoase, deliciul diverselor mamai, la ciupire, când era mic; burta de patron; gambele puternice, obişnuite cu mersul pe vârfuri — toate tremurau de voluptatea mâncatului, vegheate de laurii de transpiraţie ce îi furnicau pe frunte şi care, atunci când li se termina domnia, luau un binemeritat repaus, relaxându-se („nirvănindu-se”, vorba Stelului) în iazul cu verdeţuri şi carne din castronul de caolin, mai dihai decât nişte călugări shaolin.

— Hhh… începu Vali să râdă de parcă s-ar fi sufocat, producând un sunet ca pompa când umflă roata. Hhh… hăhăhăhăhăhăhăhă…

— Ce râz’, bă, aşa? LOL, se trezi Mishu The Prince din visarea lui.

— Mmm… gemu şi Ion, deranjat din gândurile lui siropoase.

— Bă… Oaaa…

— Hai, zi…

— Ştiţi că azi-noapte am ajuns de la Bucureşti, da?

— Da.

— Cu trenul, nu?

— Cu. Şi… Da’ staţi, să iau nişte piper.

— Hai, bă, nu ne mai ţine-n şah!

— Ho, bă, Ioane, că nu dau… păianjenii, rânji Vali către Mishu, care se porni pe un râs de fu cât pe-aci să cadă pe spate de pe scaun.

Pasămite, în acele luni, Ion era pe felie cu una înaaaltă-înaltă şi slabă (încât, vorba Mike-ului: „nu puteai s-o pui punct de reper pe un teren de trageri decât dacă erai lunetist”) pe care o chema Ionela şi care îşi luase, din partea Mishului, cu un zâmbet hendricesc şi un „LOL” expresiv, porecla de Arahnela. Nela-Arahnela. (Nu, The Prince nu se cobora la nivelul espresso-urilor; el bea numai cafea boabe, cumpărată de unde ştia el că trebuie cumpărată, pe care însuşi o punea la prăjit, apoi o măcina, cu răbdarea sculptorului chemat să ridice Columna lui… Burebista, de exemplu.) Eh şi Nela asta era cam miserupistă (misefâlfâistă, de fapt): dădea pe la statuie doar când avea ea chef, îl suna pe Ion la fel de des ca eclipsele de lună… Şi răspundea la telefon aşijderea, când o suna Johnny. Şi de-asta era acum clăparul aşa de stătut şi n-avea chef de nimic: toată ziua se consumase, sunând-o şi răs-sunând-o. Dar acum Clapeş avea ocazia să iasă din mahmureala asta a lui şi să asculte ce le deversa Texteş:

— Bă, martorilor, ştiţi c-asear-am venit de la Bucureşti, da?

— Da.

— Aaaşa. Să vedeţi fază: mă suii eu în tren pe la 8 fără un sfert, după ce se oprise vârtelniţa de gânduri legate de licenţă şi, după ce îmi păcălisem stomacul cu o nuga şi-o apă plată, m-aşezai acolo, în compartiment, frumos… şi zic: ia să-l sun eu pe Nelu Mierloi, să-i spun un banc pe care-l copsei azi-dimineaţă. Ba nu, să nu greşesc: pe Nelu îl stresasem pe la prânz. Acum, îl sunai pe Radu, pe Madagan. Mai dădui eu un telefon-două pe la nişte prieteni de la cămin, să văd ce făcură la examen, apoi închisei aparatul de cancer şi scosei o carte, pe care-o ronţăii până după Videle, când aţipii. La Roşiori (următoarea gară după Videle), hâââţ: frână. Mă trezii, mă uitai pe pereţi o vreme, după care tresării: mă, ce se-aude? Pe coridor, nişte şocâţi cu gura mare zornăiau zaruri şi târşâiau puluri. Mă, zic: să mă duc… să nu mă duc… Mă mâncau degetele. Mă dusei: „— Bună seara. — Bună seara. — Primiţi un străin la masă? — Păi, ştii să joci? ” Ce s-o fi gândit el, văzându-mă cam la patru ace: „Ce să ştie fanfaronu-ăsta?”? Mă uitai aşa la ei, dintr-o parte, gândindu-mă: „Mă, puţă, mă… Mă, copii, mă… Nu vă jucaţi, fatălică, cu focu’…” Eee, şi ne apucarăm… Fu al doilea adversar, din toată istoria mea de tablagiu, care să joace adevărat: deschis până-n pânzele albe.

— Păi, care-a fost primul? îl întrerupse Mishu.

— Eee, care… Mike, normal.

— Mike The Lucky Seven, rânji Pârtzu’, dând din deget, ca şi cum ar fi spus: „Ehe…”.

— Aşa. Zi mai departe, îşi mai ieşi Ion din amorţeală.

— Aşa, da. Juca, al naibii, deschis până la os. Ce protecţii? Ce porţi? Ce fugi? Ce muierisme de-ăştea? Parcă şi-ar fi sfâşiat cămaşa şi şi-ar fi arătat pieptul: „Trage!”. Da’ nici eu nu fusei mai prejos: unde-l prindeam, acolo-l trosneam. Şi el pe mine la fel. Ce război de tranşee, să faci porţi în casă şi să-l aştepţi pe adversar să pice-ntre ele? Nu, tatule: anul 1914 — război de mişcare!

— De mişcare, ă? zâmbi Ion, încă visător. Parcă şi vedea oştirile învălmăşindu-se: pe Drina şi pe Sava… la Tannenberg… pe Marna… şi, deasupra răniţilor, veghind ca un donjon asupra şanţului cu apă, cu părul adunat în coc şi cu inima strânsă într-o capsulă, doctoriţa de război…

— Cum mă vezi şi cum te văd, îl trezi Psihedelicul din visare. Pe la Drăgăneşti, se dădură oamenii jos, aşa încât n-avuserăm vreme decât de două meciuri: primul fu marţul meu, al doilea fu linia lui. Deci, avusei 2-1.

— Maestro!… îşi desfăcu Mishu braţele, descriind, în acelaşi timp, mici spirale cu ele, ca în piesele lui Carlo Goldoni.

— Margareto!… râse Lynx, repetând gestul.

— Bă… încercă Ion să pară mustrător, deşi îi încolţi un surâs pe figură. Lasă-l să povestească. Zi, mă, bărbosule, începu el să râdă de-a binelea, în timp ce bărbosul îl apuca pe după umeri cu o mână şi îl trăgea spre el, în semn de consolare pentru Arahnela.

— Da, mă: se dădură oamenii jos. Şi trenul taca-taca,taca-taca… o luă din loc. Şi n-apucai eu să zic bine: „Capra calcă piatra, piatra crapă-n patru”…

— Sau „Stanca sta-n castan ca Stan”, râse Mishu.

— …aşa, că şi ajunserăm la Caracal, de unde abia dacă mai ai timp de două FIF-e, că ai şi ajuns la Craiova. Dar, în drum spre Caracal, altă minunăţie: până să mă iau la trântă cu tablagiul ăla (pe care-l chema Doru, însă putea la fel de bine să-l cheme Termidoru — ce treab-aveam eu?), până să mă iau eu la trântă cu el, mi se păruse mie că văd nişte străfulgerări pe geam, da’ zisesem: „eh… or fi de la pantograf”.

— Pantograf/ Şi-Erotograf/ Dau asalt în deal la graf! începu Mishu să ţopăie, în drum spre oala cu tocană de roşii şi carne de curcan, moment în care Ion se trezi de-a binelea şi începu să se ţină cu mâinile de burtă, de râs:

— Şi-Aerograf, Mishule. Ca să fie aşa… de anvergură.

— Şi… plastograf, încheie Psihedelicu’, dornic să îşi revină la povestire. Ce ziceam? De străfulgerări din pantograf. Mă, da’ ce pantograf să fie ăla, trăi-v-ar? Că străfulgerările se ţineau lanţ, se-nteţeau şi se umflau. Şi tot aşa pân-ajunserăm la Drăgăneşti şi coborâră oamenii de care vă spusei. Dup-aia, m-apucai să bântui coridoru-n sus şi-n jos, că n-aveam stare. Găsii un compartiment gol şi cu becu’ stins, la capăt, aşa că m-aşezai în el. Aaa… parfum: aveam, nene, o privelişteeee… de murea calu’, nu alta: cerul, cât era el de negru, odată-l vedeai: trosc! trosc! bliţ! bliţ! — fulgere. Şi, la lumina fulgerelor, câmpia cu tot felul de stâlpi şi de valantoace de arbuşti, luminaţi laolaltă de fel de fel de sclipiri ale căii ferate, încât mai că-mi venea să cred că — mai ştii? — căşunaseră Furíile pe noi, accentuă Vali primul „i”.

— Diaríile nu căşunaseră pe tine? rânji Pârtzul Întunericului.

— Mai bine-ai căşuna tu cu o boabă de piper, că nările-ăşte-ale mele abia aşteaptă să sară din loc… Da, mă: mă uitam la fulgere şi mă gândeam: „Ce face, vere? A-nviat Tesla şi nu m-a anunţat? Ia uite la el, neserios e…” Repede: aparatul, să filmez. Apucai să filmez cam un minut, după care îl lăsai la o parte, că mi se scurgeau ochii după ce vedeam, iar el nu avea suficientă lumină încât să filmeze cum trebuie. Dup-aia, deschisei fereastra: uuuhuhuuu — aer cât cuprinde, de parcă eram Mike în planor, cu geamul deschis. Tâg-dâm, tâg-dâm… tâg-dâm, tâg-dâm… şi fulgerele: flaş-flaş! flaş-flaş! Ajunserăm la Caracal.

— La… Eee… hehehe…

— Heh… Da Mersi pentru piper. Staţi aşa, să mai iau o-mbucătură… Aaaşa. La Caracal, mă ridicai şi deschisei mai mult fereastra, să scot capul. Stăteam şi mă uitam ca prostu’ — nu mai aveam nici un cuvânt în mine. Stăteam… Bă, ştiţi cum stăteam? Ca peştele-ăla-n apă care se uită la tine şi dă din buze, mut… Aşa stăteam şi eu. Abia când se puse trenu-n mişcare, izbucnii, către ceru-ăla ca dintr-un tablou de Bosch. Un răcnet — atât reuşi să-mi iasă: „Feodor Mihailovici! Frumuseţea chiar va mântui lumea!!!” Uuu! îmi zvâcnii braţele în sus, ca şi cum aş fi aclamat pe cineva.

— Uuu! îi repetă Mishu gestul, dar nu observă că avea solniţa în mână, aşa că umplu de sare masa şi podeaua.

— Ce eşti, mă, zăpăcit aşa? zvâcni Ion, ajutându-l să şteargă. Băăă… făcu el, ca şi cum ar fi spus: „cu de-ai ca tine m-a blagoslovit soarta pe mine?”

— Eee, ho, că strângem dup-aia. Zi, mă, Psihedelicule.

— Aşa. O izbucnire de entuziasm, ca la fotbal, când dă echipa ta gol. Apoi, dup-aia, mai încet: „iar Craiova nu va retrograda…” Şi era gata-gata să m-apuce tânjirea, dacă nu observam ceva foarte simpatic. Întâmplarea făcu ca, în timp ce eu urlam, trenul să treacă prin dreptul unui beţiv, care tocmai îşi vărsase udul pe un stâlp, iar acum se încheia la şliţ. Săracu’ om… Când auzi strigătul meu, crezu că îl salut sau ceva de genu’… În tot cazul: îi transmisei entuziasmul. Începu să se agite pe-acolo, în ceva ce se voia un salut de om trezit din beţie de către cine ştie ce idee revenită ca mingea scufundată-n apă.

— Bâldâbâc! Bâlâc-bâlâc…

— Un alt beţiv, ceva mai încolo, pe bicicletă, se uita contrariat la mine. Şeful gării, în schimb, nu catadicsi să reacţioneze nicicum — mai văzuse năroji de-ăştia la viaţa lui… Eee, trecurăm şi de gara Caracal… Fulgerele parcă să zic că mai conteniră, dar intră ploaia-n scenă. Erau stropi de-ăia mari, aşa, de crezui, la-nceput, că sunt boabe de grindină, mai ales că mă-nţepau în palmă. Dar ei, săracii, de altceva mă înţepau: veneau repede-repede spre mine, se frecau cu aerul şi se-ncărcau electric. De-asta simţeam că mă ciup de podul palmei. Bă, martorilor, aţi apropiat vreodată mâna de un generator Van der Graaf, după ce a funcţionat ca lumea? Da? Eh — închipuiţi-vă zeci şi zeci de mici generatoare dintr-ălea la mine-n palmă.

— Acupunctură.

— Da. Şi stai şi stai pe fereastră… şi zgomot de tren şi fulgere şi locuri pustii, cu arbuşti fantomatici… şi, din când în când, câte-un loc luminat — vreo benzinărie sau vreun depozit —, dup-aia, iar pustiu… şi tot aşa pân-ajunsei la Craiova. Şi dă-i, ploaie puternică… Curgeau şiroaiele pe geam de ziceai „Doamne, ce e asta?” Mă şi gândii: muuulte păcate trebuie să aibă oamenii de pe-aici, dacă îi udă Dumnezeu în halul ăsta… Aşa şi eu: cu tot cu păcate şi cu două bagaje, ajunsei, de bine, de rău, în gară la noi. Mă dădui jos, mă urcai în taxi (că tot mai ploua), mai stătui de poveşti cu taximetristul… şi, uite-aşa, mă pomenii acasă. Dar, în taxi, altă parascovenie… Ce poate fi mai divin decât, după o zi de muncă fructuoasă , un soare de balamuc la prânz şi, pe drumul de fier, gândul că acasă mă aşteaptă toate volumele din „La Lilieci” într-un singur tom, ce poate fi mai divin ca, după toate astea, deci, să nimeresc, de la gară până acasă, într-un taxi în care se auzea o melodie cunoscută?

— Ce? Ce?

— „N-o fi cumva «No Quarter»?” mă gândii. Cââând mă uitai mai bine… cd playerul mustea… MUSTEA… de Zeppuri, de Purple-uri şi de ceva din Emerson, Lacu’ şi Hagiu’ (Emerson, Lake and Palmer). Ne-apucarăm la tăinuri, ne găsirăm cunoştinţe comune printre roacherii de-aici, din Craiova… Îl ştia şi pe taică-tu, Ioane.

— Eee, na…

— Dacă-ţi spun…

— Stăturăm de taină… Deplânserăm (mai mult el) soarta tinerilor de astăzi şi a tinerilor rockeri în special… Îi puserăm să se ia la trântă (în amintiri, bineînţeles) pe rockeri cu punkeri, pe rockeri cu discoişti, pe rockeri cu glammeri şi chiar pe rockeri cu depeşari… O oră-ntreagă trecu. Ţâţă de mâţă. Singura chestie nasoală fu că mă făcui de basm: mă contrazisei cu el până-n pânzele albe pe tema lui „No Quarter”: el zicea că e de pe „Presence”, eu că e de pe unul dintre cele patru „Led Zeppelin”-e.

— Cum, bă, să nu ştii? „Houses of the Holy” făcu Johnny, sfătos.

— Da, tatule… Şi, cum ajunsei acasă, căzui ca secerat şi nu mă mai trezii decât când mă sunaşi tu, la 8, fi-ţi-ar optu-al dreacu’… dădu povestitorul, râzând, un cot uşor în coastele clăparului.

În dimineaţa aceea de mai 2009, când Vali pornise spre Ion, adia un vânt doar atât cât să aţâţe cărbunii încinşi de sub un grătar: nici mai mult, încât să îi pârlească sprâncenele grătaragiului (înalt, gras şi creţ, în cazul de faţă), dar nici mai puţin, încât să fie nevoie de spirt, de aspirator şi de „Ia vezi, Mishule: o mai las pe partea asta?”.

Printzul se afla de mult, încă de dimineaţă, în casa Noxului, a cărui familie din nou era plecată cine ştie pe unde, iar cei doi avuseseră timp să compună două-trei cântece încă din zori, de la puţin după „Mishule, nebunule! La ora asta se sună oamenii?”, până acum, la unu, când rârâiala Psihedelicului îi anunţa sosirea:

— Ce vrei, mă?

— Pe dracu’ să ne pieptăne… Mi-e foame.

— Păi, şi n-ai magazine pe lângă cămin?

— Sunt la Craiova, fraiere ce eşti!

— Bă, tâmpitule, şi de ce n-ai spus că vii???

— De… fericire să mă treci strada. Te-am anunţat acu’ trei zile.

— Eee, bine că nu m-ai anunţat acu’ trei ere glaciare. Hai, naiba, ‘ncoa’!

— Hai, că vin.

— Băăă! urlă Noxu’.

— E!

— Da’ ai tăi nu sunt acasă?

— Plecar-azi-dimineaţă la Olăneşti.

— Păi, şi nu-ţi lăsară de mâncare?

— Nu prea.

— Normal — tu le-ai spus că mai ai bani de la Bucureşti, ca să nu te-ntrebe cu ce harţabală* i-ai spart!

— …Mă rog…

— Păi, şi eu ce să-ţi fac?

— Ce jidan eşti… Vezi? Şi mai zici de Nazarov, că e zgârcit, când nu vrea să scoată bani de pe card, să te-mprumute, că i s-a-nchis banca şi tuşeşte pentr-un comision de-un leu…

— Vino, dracu’, ‘ncoace! începu The Nox să râdă.

— Ce-ai de mâncare?

— Ardei umpluţi de un bucătar ciung.

— Păi, cu ce-i umplea, dacă n-avea mâini?

— Exact.

Lynx îşi continuă drumul. Când ieşi la bulevardul Ştirbei Vodă, îi veni pe la nas un miros nedesluşit, dar crezu că aruncaseră ţiganii vreo mortăciune prin ududoaiele de pe lângă trotuare. Nu aruncaseră. Îşi privi tălpile: nu călcase-n nimic. Pe măsură ce se apropia de Ciupercă, însă, mirosul se lămurea şi părea tot de ceva organic, dar nu de amine, ci de mercaptani. „Cine-o vrea s-arunce-n aer partea asta de Craiovă?” se gândi textierul în trohei involuntari. Pe la stadionul „Ion Oblemenco”, aruncă o privire încolo, departe, dincolo de nocturnele lui, către locul de unde ar fi trebuit să se vadă fumurile combinatului de la Işalniţa… Iarăşi nimic. Mirosul se întindea până sus, către Poştă, dar Valentin scăpă de el pe la Ciupercă, atunci când făcu la dreapta, pe celălalt bulevard din zonă, 1 Mai, către fosta hală „7 Noiembrie”, pe unde locuia Ion, la puţin timp după ce se mutaseră din blocurile-turn de lângă Grădina Botanică. Juan-Alejandro încetase, aşadar, să fie botanist. Sau mai ştii?

Pe Lynx Holloway acum nu îl preocupa aşa ceva; el era ocupat cu o idee care îl înghiontea în coaste ca măruntaiele proprii după un mazzobagando radical, dar cugeta dacă nu cumva era prea devreme să le-o prezinte celorlalţi doi martori fundamentali. Plus că Psihedelicu’ se afla acum în a doua sesiune din anul al doilea: după ea, urma anul al treilea — se cam încheia hăhăiala. Ca să nu mai vorbim de faptul că pe Johnny îl păşteau un bacalaureat şi o admitere — nici Clapeş nu stătea prea bine cu concentrarea la prostii utopice. Numai Mishu se găsea în anul I, la Stomatologia din Bucureşti — era încă martor. Viitorul prim martor din dinţăria românească, dar să nu anticipăm.

Acest viitor martor-dentist îl uimise, în urmă cu o lună, pe viitorul martor-impresar cu nişte idei răsărite ca un trandafir peren din glodul postmodern. Îl sunase Vali (în puterea nopţii — cum altcumva?):

— Să ţi se usuce degetu-ăla cu care formaşi număru’ la ora asta!

— Să mă pupi în domu’ gazeifer, râsese Psihedelichioru’. Auzi?

— Ce vrei? mormăise somnul de sub perciunii Pârtzului.

— Vream să-ţi spun că mă macin-o idee. Şi, dup-aia, mă dă la malaxor.

— Şi ce… pasta Pământului să iasă din tine? Chim gastric cu iz de şaorma?

— Cu iz de parbriz. Ia fii atent: de câteva săptămâni bune, mi se-ntâmplă ceva despre care-mi vine greu să cred că e doar o coincidenţă bleagă.

— Ce ţi se-ntâmplă?

— De fiecare dată, dar de fiecare dată când mă uit la ceasuri digitale, oriunde aş da de ele, nimeresc ore palindromice: 10:01, 11:11, 23:32… Ca uşile batante ale unui bar de western.

— Hehe… Bă! se mai trezi Stelu’. Să ştii tu, Psihedelice, că asta e maniera destinului de-a-ţi arăta că eşti la răscruce şi că îţi ţii timpu-n şah.

— Pârtzule, întâmplător ai dreptate: de anul trecut, de prin ianuarie, simt că timpul, vorba lui Marin Preda, are răbdare cu mine. Ameţitor de multă răbdare.

— Asta poate pentru că şi tu eşti foarte generos cu tine însuţi.

— Din păcate…

— Mă, nu-ţi fie ruşine cu asta — e un lux pe care puţini şi-l permit şi chiar şi mai puţini au curajul să-l întreprindă.

— Eee, bine, Printzule… Începuşi cu miştourile.

— Nu e nici un mişto — ce-ai? E chiar un lucru admirabil, deşi adevărata sa natură atârnă cu adevărat în povara detaliilor… Doamne, ce discuţii purtăm şi noi, în loc să dormim…

— Stai aşa. „În povara detaliilor”, adică în ceea ce fac cu timpul?

— Da. În natura firescului, timpul îşi are un loc bine delimitat, e unul dintre judecători şi ţine de abilitatea fiecăruia să-l păcălească în orice manieră poate.

— Eee, na…

— Serios îţi spun. De ce să fii deranjat de faptul că timpul are răbdare? Asta e numai o dovadă că, la tine, clipa are substanţă. Marin Preda, să mai trăiască, te-ar pupa pe frunte… deşi mi-e greu la ora asta să mă gândesc cum ar interacţiona ontologiile voastre.

— Mishule, Mishule… cum ştii tu să mă dai la grindă… zâmbiseră radiaţiile telefonului.

— Da, mă… Cică a-ţi vindeca sufletul cu ajutorul simţurilor şi simţurile cu ajutorul sufletului, asta constituie adevărata taină a vieţii… dar Stelu’ se oprise. Da. Adevărata taină.

— Pare promiţătoare ideea. Cine-a spus-o?

— Oscar Wilde, haha… LOL, râsese Plodu’ Întunerecului, cunoscând dispreţul Lynxului pentru boemii voluntar sau involuntar iconoclaşti. Dar Holloway fusese rezonabil:

— Dacă fac abstracţie de faptul că el şi-a vindecat simţurile şi cu fundul, atunci îi dau dreptate.

— Hehehehe… Bă! Zic eu aşa, dar să ştii că partea cu vindecatul simţurilor îmi dă serioase bătăi de cap: e absolut imposibil. Eu cred că mai lesne te vindecă banii…

— Uuuă! Şi medic şi arghirofil. Piei, sătană!

— Lasă, bă, Psihedelice, că mai e până să scrie pe mine „medic”. Deocamdată, scrie doar „martor”.

— Mishule, să ştii că m-am gândit la ceva pentru noi toţi: pentru mine, pentru tine, pentru Ion, pentru… Alo! Mishule?… Ptu! Sărăcie de baterie!

Acum, în schimb, după ce terminară cei trei martori fundamentali de mâncat ciorba, The Psychedelic ridică glas către The Prince (pasămite cei doi muzicieni făcuseră un legământ: Ion gătea, iar Mishu servea):

— Stelule, ce ne dai la felul doi?

— O zamă de coropişniţă, cu aromă de compot de dude, se hendrici acesta.

— Zi, mă, Plodule.

— Neşte pilaf cu ciuperci.

— Ăăă… începu Ion să râdă, trezit din visare. Bine că-mi aduseşi aminte, să-i cânt lu’ Zambilica melodia aia cu ciuperca.

— Să-mi dai să-i refac versurile, grăi Valentin, cu ochii la oala de pe aragaz, în care Mihai făcea alchimie cu nişte condimente, uitate de Noxxie, în focul soneriei ce vestise sosirea bărbosului.

— Nu-ţi dau, mă, ce-ai? Vrei să nu-nţeleagă nimic din îmbârligăturile tale?

— Eee, alta acu’! Da’ ce-ai vrea? Să scriu pentru nea Gheorghe?

— Pentru nea Ion Clăparu’, făcu Stelu’, înţelept.

— Bă, serios: îşi dă seama că nu le-am scris eu.

Ceilalţi doi martori se porniră a râde accelerat.

— Mai bine tăceai, observă Lynx.

— Eee… Bine că sunteţi voi deştepţi.

— Ioane, gluma ca gluma, da’ priveşte partea ţâţoasă a lucrurilor: ai o armă de vrăjeală pe care nici eu, nici Printzu’ n-o avem. Şi aici Texteş, arătând spre Pârtz, era cât pe-aci să-l răstoarne cu braţul, dimpreună cu cele două farfurii cu care se îndrepta spre ei. Desenatul, reluă el, pe un ton de predicator. Desenele ălea ale tale…

— Ce desene, mă? Hentaiurile ălea pe care le face? Gagicile ălea dezbrăcate, cu capete de animale şi cu cozi la spate? dădu Mishu din mână a lehamite.

— Mmm, vai de capu’ tău… bombăni Ion. Bă, martorilor, continuă el, după o pauză, ia: faceţi-vă utili: Mishule, apucă-te şi taie salamul şi caşcavalul. Vali, tu feliază ceapa şi pisează usturoiul, că vă fac mâncare de mazăre de-aia cum ştiu eu, cu maioneză, ketchup şi mujdei, fire-al dreacu’ tu de mexican, cu iuţeala pe care-o mănânci, îi dădu clăparul un cot textierului.

— Dă şi-un tocător — pe ce vrei să le tai: pe şuncile tale?

— Mishule, bagă-te coló, ‘n bufetu-ăla, şi scoate fundul de tocat.

— „Şuncoasă vecina noastră,/ Scoate fundu’ pe fereastră”, începu The Prince să cânte, făcând cu ochiul către The Psychedelic.

După vreo jumătate de oră de „unde puseşi sarea”, „vezi, coló, şerveţelele”, „dă-te mai aşa, că sare prăjeala pe tine… idiotule” şi alte asemenea, într-un final, Johnny The Nox aşternu pe masă norodul de boabe verzi, măzărind tihnit sub despotismul luminat al unui ketchup de casă, dar şi tăioasa societate civilă a unor cartofi pai, ai cărei reprezentanţi ieşiseră la manifestaţie purtând pancarte de caşcaval topit, însă uitând să îşi ia de-acasă umbrele împotriva ploii de mujdei ce îi surprinsese în craioveana (noxiana, mai precis) Piaţă a Farfuriei.

— Bărh… începu Vali cu gura plină. Voi nu prea umblaţi pe la cinematograf — aşa e?

— Nu suntem toţi orăşeni, ca tine, rotunji Ion răspunsul, iar „ca tine” păru de-a dreptul un copil proaspăt spălat, tuns şi frezat, căruia mama, isprăvindu-l de primenit, îi netezeşte cu palmele cărarea pomădată de pe mijloc, înainte de a-l trimite la şcoală.

— Bine, tu ca tu, că eşti ţăranopter, da’ Pârtzu’?

— Pârtzu’ a avut un semestru plin, că e la Medecină, răspunse Mihai. Nu ca tine… „Comunicare şi relaţii publice”, auzi la el…

— Da, mă. Voiam să vă spun că luna asta am văzut, la două săptămâni una după alta, cele două părţi pe care le-a scenarizat acum tipu-ăla cu „lunile, săptămânile şi zilele”… Cristian Mungiu! îşi aduse aminte Valentin.

— Ce părţi, mă? „Amintiri din Epoca de Aur”?

— Vezi că eşti băiat deştept? se-ntoarse povestitorul către martorul cel hendricesc. Prima e bună: râzi de te strici, mai ales dacă ştii câte ceva despre context: agitaţia activiştilor zeloşi şi nu totdeauna inteligenţi — cel puţin nu pe măsura aşteptărilor… propaganda aia osificată… ridicarea marxism-leninismului la rangul de filosofie absolută…

— Bullshit! se prefăcu Ion că tuşeşte.

— Exact. Apoi, inversarea axiologică a făcutului de rahat.

— Cum adică?

— Adică, Mishule, închipuie-ţi situaţia-n care-ai avea un cocălar ca şef.

— Cocălarii nu dau la Medicină — e prea multă muncă pentru ei.

— Nu poţi să ştii.

— Bun. Şi: ţi-a plăcut?

— Mi-a plăcut, dar vorba e alta: partea a doua. Aici voiam s-ajung. Partea a doua prezintă faţa gri a lumii de atunci. Oamenii ăia suficient de proşti încât să uite a se mai bucura. Pe-aici, prin Craiova, nu-i prea vezi, da-n Bucureşti te-mpiedici de ei. Calci pe ei ca pe dude. Staţi aşa, să-mi pun nişte apă.

Bucata de jet căzu în pahar ca un verdict prin ciocănelul judecătorului, iar rumoarea din sală fu înlocuită de gâl-gâlurile Psihedelicului, care se dădură cu ascensorul lui Adam, provocând un „eaaah!…” ce, în realitate, nu fu altceva decât curentul de aer iscat de invizibilele uşi ale tribunalului, închise în urma ciurdei de gură-cască ai sălilor.

— Da, mă… se aşeză Lynx, din gât cu o oftătură şi din şunci c-o bufnitură.

— Ho, ‘n puşca mea… puşca-te-ar dracii!

— M? zâmbi el interogativ către Ionul cel negativ.

— Nici un „m” — era să rupi scaunul.

— Aşa.

— „Aşa”… Ţărane…

— Da, mă: a doua parte a filmului a-ncercat să prezinte cotidianul de atunci — ştiţi voi: frumuseţea lucrurilor mărunte, a oamenilor simpli… prostii de-ăştea postromantice. Popomomo.

— Pupumumu, interveni Ion.

— Exact.

— Aşa, şi?

— Şi m-am plictisit, Mishule. Pe urmă, m-am enervat: „Bă, da’ nu se mai termină?”. Iar spre sfârşit am început să mă îngrozesc.

— Păi, cum?

— Îmi dădeam seama că a muri anonim este de departe cel mai mare blestem căzut asupra unui om.

— Bă… da. Asta cam aşa e, recunoscu Johnny, aruncând o privire spre teancul de orgi din propriul dormitor, vecin cu bucătăria.

— De-aia zic: hai să ne facem formaţie.

— Să ne? Păi, tu ce treabă ai cu muzica?

— Cu textele.

— Mh…

— Ce „mh”, Ioane? Vrei să-ţi aduc aminte de aplauzele primite de „Cântare tescovinei” în primă audiţie? Chiar dacă era vorba de un nenorocit de supermagazin.

— Da, mă, da’ erau de-ai noştri — ne cunoşteau, te ştiau ce-ţi poate pielea.

— Ai noştri-ai noştri, dar ăia gură-cască care se opreau şi beleau ochii?

— Mda…

— Păi, da. Şi, la o adică, vă pot fi şi impresar.

— La o adică bănească, observă Printzul.

— Da. Asta o să fie în întregime problema mea: eu iau credit de la bancă, eu îl plătesc…

— Ce credit să iei, vere, pe criza asta? Vrei să te jupoaie?

— Dacă e să te-ndatorezi, măcar să ai grijă să iei de la o bancă de-ştea care dau semne de faliment — una cu dobândă mare la depozite, de exemplu. Suspect de mare — ştii tu, îl sfătui Noxul.

— Ia uite, bă, ce ştie ăsta… se miră Stelul.

— Ioane, trezeşte-te — au trecut anii ’90. Oricum, treaba nu e urgentă. Eu aş zice s-o demarăm prin 2013, aşa — să termin masteratul şi s-apuc să lucrez doi-trei ani, ca să nu pornesc chiar păduche. Cu statul pe sărăcie, la cămin, cu ce-mi mai trimit părinţii… oi face eu cumva să strâng măcar pentru acte.

— Ce acte?

— Actele pe trupă, Mishule: ne-nfiinţăm ca firmă — tu ce credeai?

— Aha.

— Cu puţin noroc, chiar pentru chiria pe un an la o sală de repetiţii.

— În Bucureşti? întrebă Ion.

— Da. Instrumentele, microfoanele, boxele şi celelalte — va trebui să vă ocupaţi singuri de ele, cel puţin până ne facem o stare, după care voi putea să vi le cumpăr, pe firmă, să mă ocup eu de ele: cumpărat altele noi, reparat vechiturile etc. etc. .Să nu mai trebuiască să scoateţi voi bani din buzunar. Dar asta, repet: mai încolo — după cinci ani de cântat… cam aşa… Zece, în cel mai rău caz.

— Da, mă… Păi, şi membrii trupei? întrebă Ion.

— Ce e cu ei?

— Cine-i aduce, cine-şi dă acordul?

— De adus, de propus, adică, toţi o să propunem. Îi votăm în plen.

— Păi, nu ziceai tu că nu crezi în democraţie?

— Asta-i democraţie restrânsă, Mishule — e altceva. Democraţie între cei buni, dacă vrei. Între cei cernuţi.

— Aha.

— Tu când absolvi?

— În 2014.

— Şi tu, Ioane, la fel, nu?

— Da, dar fără masterat;  masteratul în 2016.

— Bun ş-aşa. Am putea, atunci, începe în 2014, şi să lansăm primul album în acelaşi an, în toamnă.

— Păi, cu ce? Ce timp avem noi să compunem în trei luni?

— Nu, Ioane — cu ce aveţi voi „în portofoliu”, ca să zic aşa.

— Ce? Cu Black Code, cu Romi, cu Edi Talent?

— Cam aşa.

— Păi, da, mă, da’ o să vrea ăia?

— Negociem. Plus că Romi când termină?

— La un an după tine — în 2013 —, dar, dup-aia, dă la masterat.

— Poa’ să dea şi-n Bucureşti — nu e greu de convins. E doar puturos — vorbesc eu cu el. Aşa. Radu?

— Care Radu?

— Madagan. Bassistul.

— În 2014. Cu tot cu masterat.

— Mh… Da’ măcar e-n Bucureşti.

— Păi, stai, mă… se nedumeri Mihai. Tu vrei să-i iei pe-ăştia-n trupă?

— Da’ pe cine? Dac-aveţi voi propuneri mai bune, v-ascult.

— Adică stai, că tot e bine, că Radu-a mai cântat cu Romi şi cu Edi…

— Păi, vezi? Pe cine mai avem? Mike pentru bass şi chitară armonie. Însă Mike e la Braşov, la Aviaţie… Pică. Da’ auziţi? Putem să-l luăm pe Edi, la o adică, la armonie şi la voce secundară…

— NU! gesticulă Ion.

— Nu, Vali — fii serios…

— …dar,  na, e cam mic, face muzică de puţin timp, nu ca voi… Nu prea e dat la polizor.

— Nu e dat la nimic — e bun de dat la raţe!

— Ioane, ofticosu’ pulpii ce eşti — ai vrea tu să fi avut ritmul de creştere-al lu’ Edi. Mircea Chelu… bă, apropo: ce mai face ăsta?

— E-aci, la Mecanică. Cântă cu cine-apucă. S-a supărat pe noi după ce s-a destrămat Black Code-ul, că, cică, de ce n-am vrut să cântăm cu el şi cu cine mai găsea el, explică Mishu.

— Draci păliţi. Aşa. Mircea, zic, l-a numit el „Talent” pe Edi, la bâză, da’ să vezi peste… cât?… peste cinci ani. Cinci ani, nu mai mult — fiţi atenţi la ce vă spun! Să-l vedeţi atunci pe Talent cum o să rupă scena-n două.

— Hahahaha… „Talent”… LOL.

— O să rupă… sfoara la salam.

— Bine, Ioane… Mai vorbim noi peste cinci ani. Şi ia aminte că, dacă ăsta micu-o să fie-atunci în Bucureşti, al dracu’ care nu l-o chema-n formaţie!

— Şi-al dracu’ care l-o accepta! i-o tăie Ion.

— Şi-al dracu’ care… dar Psihedelicu’ se abţinu de la a invoca viitorul avantaj juridic, al dreptului asupra numelui trupei, de teamă ca, la momentul semnării actelor, Noxu’ să nu cumva să ridice vreo pretenţie. Bine. Om vedea. Printzule, tu ce zici?

— Ce să zic, Vali? Mai e pân-atunci.

— Măcar atât. Plus că fii atent, clăpare: Romi deja a cântat cu el — îl cunoaşte. Iar Radu ştii că e meritocrat.

— Biiine, bine…

— Bine, încheie Lynx, ca şi cum ar fi adaugat: „Să nu zici că nu ţi-am spus.”. Staţi aşa, să-mi mai pun un pahar cu apă.

Jetul sună de data asta scurt şi furios, ca viscolul printr-o uşă pe care Holloway ar fi deschis-o nervos, pentru a ieşi ca să ia nişte aer, să se răcorească după o ceartă. Gâl-gâl-urile răsunară acum precum nişte ultime acte ce ar mai fi deranjat secretarele într-o firmă înainte de ora închiderii, iar „eaaah”-ului conclusiv îi luă locul ştersul gurii mustăcioase cu mânecile, sub doi ochi hotărâţi, ca înaintea unui duel.

— Băi, fiţi atenţi, reveni el: dacă nu-l vreţi pe Edi, înseamnă că avem o problemă serioasă cu cine va veni la chitară armonie. Asta ca să nu mai vorbim de baterie, unde la fel de puternic suflă vântul.

— Păi, cum, Psihedelice, rânji Mishu: n-ai zis tu că eşti nuştiuce specialist în relaţii publice?

— Domeniul ăsta e pentru oameni nesinceri — cu greu găseşti rockeri în el.

— Păi, atunci… creează-i. Pune-i în scenă… sau cum ziceai tu.

— Mishule, sper că glumeşti. Adică…

— Da, mă, da — glumeam; ho! Nu-ncepe iarăşi cu teoriile tale!

— Ideea e că trebuie să ne facem formaţia asta. Ioane, tu cam cunoşti lume…

— Cunosc.

— …dar numai din Craiova. Va trebui căutaţi oameni în Bucureşti. Mai apoi, într-un viitor îndepărtat, în toată ţara, dar este încă prea devreme să ne gândim la aşa ceva. Deci ce ziceţi: vă băgaţi?

— Da.

— Clar.

— Cântece cam aveţi. Mai finisaţi, mai adăugaţi… puneţi voi de-un album. Textier aveţi… Cine se ocupă cu sunetul, cine cu luminile?

— De sunet pot să am eu grijă, că ştiu de la taică-meu. De luminist… vedem noi cum facem rost. Cel mai probabil ocazional.

— Mh… N-ar fi o soluţie tocmai strălucită. Dar vedem. Plus că tu poţi fi sunetist, dar numai de studio — în concerte, se-ngroaşă gluma. Aia e… Nişte dulceaţă de nuci, de-aia de să-ţi baţi copiii, mai ai?

— Nu mai am, bă, nu mai am!

— Mă, tu spune dacă ţi-e lene să te ridici pân’ la frigider, că mă duc eu.

— Al ‘reacu’ tu de mâncău…

Precum mâncarea se decoloră, ajungând la galben-verdele transparent al dulceţii, la fel se decoloră conversaţia lor, teme mai statuisto-mochetiste luând locul poruncitoarei probleme a alcătuirii unei trupe. Asta se petrecea într-o sâmbătă după-masă; luni dimineaţă, cu somnul încă în urechi, aruncându-şi ultimele raze ale dicteului automat, martorul cel rârâit şi martorul cel lolăitor se aburcau pe scărişoara unui vagon din rapidul 794, ce pornea din Craiova la 5 şi 10 şi ajungea în Bucureşti la 8:22. Pe la 8 jumate, într-o cafenea a Gării de Nord, se puteau vedea, la aceeaşi masă, un gras bărbos, un slăbănog creţ şi un brunet negricios care fuma ţigară după ţigară, încercând să nu uite de cafeaua acoperită din faţa lui. Dacă acesta din urmă ar fi purtat un ecuson, diverşii trecători ar fi putut citi: „Radu-Florian Madagan, viitor inginer în electronică, telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei”. Dar el nu purta decât un hanorac cu The Dubliners şi o expresie aprobativă pe figura paranoică. Trei ani şi jumătate mai târziu, la sfârşitul lui 2012, Ioan-Alexandru Ionescu obţinea promisiunea lui Norbert-Gabriel Clocotici şi a lui Alexandru Skomorohin, student la Conservatorul din Bucureşti, de a se alătura formaţiei, iar pe 1 august 2013, după ce toate actele, instrumentele şi cărămizile sălii de repetiţii erau în regulă, trupa Deltamistic susţinea primul concert într-un bar al Capitalei.

________________________________________________________________________

* Nebună.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s