Marele capitol despre Mike Nazarov

Jeg Tzappeshlitz, ca orice trupă, a avut şi un bassist. Nu era, adică, precum Black Code-ul primelor luni din Craiova, în care Ion simula chitara bass din orgă, iar pokémoancele cădeau în extaz de-şi rupeau noada. A avut, zic, un chitarist bass. Doi, de fapt, dar pentru fiecare dintre ei formaţia a purtat un nume diferit. În primii ani (2013-2017), l-a avut pe irlandezul Radu Madagan, zis The Leprechaun, şi s-a numit Deltamistic. Plecând Radu în urma unor neînţelegeri stilistice cu Ion şi Romi, impresarul Valentin Busuioc l-a sunat pe Mike Nazarov, în acel moment pilot militar la Flotila 71 Aeriană — Câmpia Turzii (Luna).

Mihail-Cristian Nazarov stătuse vreo cinci anişori în Forţele Aeriene Române (ca să nu-i mai punem la socoteală pe cei cinci ai facultăţii), deci omul era pregătit pentru orice s-ar fi întâmplat. Era pregătit să ia taurul de coarne sau, cum rânjea Vali The Psychedelic, să ia capul peştelui. (Bine, textierul formula puţin diferit, dar nu este cazul să intrăm în detalii.)

Mike începuse, aşadar, să prindă oareşice rădăcini în viaţa de militar, drept pentru care, în primele şase luni de rockerie, ducea dorul trezirilor la comandă, instrucţiilor prin zăpadă mocirloasă şi zborurilor la viteze şi altitudini de-ţi pică plombele. Şi încerca să compenseze acest dor prin poveşti pe care le spunea celorlalţi martori, statuisto-mochetişti sau nu:

— Păi, bă, voi ştiţi cum era acolo? Când te puneai în avion şi te smucea de la sol, unii ca voi, care nu sunt învăţaţi cu aşa ceva, mai-mai că s-ar fi scăpat în izmene. Sau când te scotea iarna, la minus douăj’ degrade, să facă instrucţie cu tine, alergai de te găseau bătăile. Şi nimeni nu crâcnea, bă! Pe mine mă avea comandantul unităţii cel mai bine la inimă — aşa-mi zicea: „Mihaile, dacă mâine vine apocalipsa, tu si-gúr o să faci parte din guvernul care se va salva într-un buncăr. Mă mir cum de nu te-ai dus în Legiunea Străină sau chiar în SAS.” Aia e, bă…

Dealtfel, Mike îşi dovedea soldăţoitatea şi în viaţa de zi cu zi. Îl suna Vali, de exemplu:

— Ce faci, Piloateee? Hai la o bere!

— Bă, tu ştii ce fac eu acu’? răspundea Nazarov, cu un abia disimulat dispreţ.

— Ce faci?

— Zbor pe simulator, aia fac. Reuşii să distrug 120 de ţinte-ntr-un minut.

— Bravo ţie… Da’ ieşi pe-afară sau nu?

— Hai, că vin.

Şi venea. Dar nu venea singur. Venea cu poveştile şi învăţăturile lui din armată, încât Lynx, când erau ei toţi strânşi undeva, nu se putea abţine — mai ales când discuţiile lâncezeau:

— Ia zi, bă, Mikey: ce făceai tu pe vremea asta în armată?

Şi Mike începea: se paraşuta de la unşpe mii de metri. Mânca o conservă de peşte amestecată cu zăpadă. Ieşea în ploaie la bustul gol şi făcea flotări într-o singură mână. Făcea looping şi tonou la douăzeci de metri de sol. Mai-mai că nu zicea că el centra şi tot el dădea cu capul, în acelaşi timp. Dar martorii îl ascultau, fiindcă întâmplările lui aveau un umor involuntar cu totul nou.

Stresul cel mai mare cu Mike Radu Madagan l-a avut: erau ei odată la munte (înainte ca Texteş să facă acel Baywatch în canal), iar Nazarov nu avea stare: sărea din pat la şapte dimineaţa şi, dacă nu îl trezea pe irlandez direct, se foia prin cameră până când celălalt viitor bassist făcea ochi şi îi zicea vreo două de dulce viitorului aviator. Se duceau, făceau baie în pârâu, după care se puneau la tenis, mâncau ceva, apoi o tăiau pe munte. Iar până la patru, când se sculau Vali, Ion şi Mishu, cei doi aveau timp să proiecteze un avion al cărui pilot în acelaşi timp să zboare, să dea la mitralieră şi să facă omletă din ouă de cobra. Şi, eventual, să aterizeze cu avionul pe vârf de brad, dar asta numai dacă cei trei martori fundamentali mai dormeau puţin.

Istoria martoricească a lui Mihail-Cristian Nazarov a început, şuierător ca o flacără de kerosen, pe 1 Decembrie 2005 în spatele Teatrului Naţional din Craiova.

Mike dintotdeauna a ştiut că va fi pilot militar. La grădiniţă, aranja mesele şi jucăriile astfel încât să simuleze un bord de avion, cu butoane, cu manşă, cu tot ce vrei. Ba, uneori, când nu se uitau educatoarele, le lua cele două termosuri de cafea şi le punea pe flancuri, închipuind două reactoare. La un semn al lui Mihail-Cristian, doi colegi le scoteau fulgerător capacele, făcând să ţâşnească din ele o cafea ce spoia tot ce întâlnea în cale. Unghiile educatoarei în urechea lui nu erau altceva decât paraziţi în cască, iar colţul penitenţei dădea prilejul alcătuirii, în minte, a unor hărţi strategice având ca izvod clădirea şi curtea grădiniţei.

Pe urmă, în clasele I-IV, când nu alerga de colo-colo cu braţele deschise a avion, micul oştean studia in nuce aceste aparate de zbor, confecţionându-le din hârtie. Dar nu numai pe ele le studia, ci şi acustica unor ipotetice arme de foc, concretizate acum sub forma pocnitorilor din hârtie şi a cutiilor din carton goale de suc, bounite pe holurile pline de ecou. Rigla cădea peste palme, nu peste tălpi, aşa că, deşi origamiul intra sub embargou, sârba-n cartoane continua.

În gimnaziu, în curtea şcolii, copiii normali joacă fotbal, volei, baschet sau „ţară, ţară, vrem ostaşi”. În schimb, copiii de sub comanda lui Mike şi a altui zăpăcit jucau împuşcatelea cu apă. Un pistol nu era scump, aşadar borăcimea mânca mai frugal o săptămână încheiată, dar, după aceea, se apropia la mai puţin de două palme de aprindere la plămâni, palme care înlocuiau plămânii cu obrajii. Asta avea loc de prin aprilie până hăt încolo, spre octombrie. La geroşenii, în schimb, Mike se încălzea cu fripte (când doi sau mai mulţi îşi aruncă fulgerător o palmă peste a altuia), cu fripte, cu skandenberguri sau chiar cu trânte, încât se săturase ta-su de câte şuturi în fund îi dăduse pe tema hainelor terfelite.

În liceu, îl ştiţi deja: bocanci de armată în care erau băgaţi blugi negri, pantaloni de camuflaj sau cargo, tricouri şi hanorace cu trupe şi geci de piele cu ţinte. Iar în spatele lor se ascundeau veşnicele ghiozdane pictate cu nume precum Iron Maiden, Metallica, Black Sabbath, Motörhead, AC/DC sau Judas Priest, genţi schimbate o dată cu farsele maneliste pe care le-aţi mai văzut.

Când ai 16 ani şi eşti roacher, ţi se pare că tot ce zboară se mănâncă şi se scoate sub formă de solo pe chitară, că oricine ştie şase acorduri este un viitor Jane Petrucci şi că orice amărât de tobar a supt de la un şaman. Iar când eşti şi milităros, extazul îţi vine în cupa catapultei.

Şaisprezece ani aveau Mike şi Mishu în 2005. Johnny, cu un an mai mic, diviniza pe oricine ştia să cânte la orice: de la teci de fasole până la elastice de chiloţi. Dar nici el nu se lăsa mai prejos: pe lângă orgă, ştia să îţi râgâie alfabetul de la A la Z (precizând, cu migală: „Î din A, Î din I”) şi să flatuleze, pe note, „Twinkle, Twinkle, Little Star” după o tehnică pe care avea să o ia cu el în mormânt.

Pe 1 Decembrie, Craiova era mare, albă şi bună. Fulgii se cumetriseră demult, iar acum plapuma lor înmuia micile patimi şi metehne ale craiovenilor. Marile pasiuni, în schimb, nu puteau în veci să le amorţească.

Mike se trezi devreme, ca de obicei, dar de data asta cu o neobişnuită premoniţie a unei măreţii binemeritate, întâmpinate cu braţele deschise la întoarcerea ei în micul, dar puternicul trup al lui Nazarov, care se afla acum în minivacanţa de Ziua Naţională: 1 Decembrie pica joi, aşa că şi vinerea era la vatră. Zilele libere veneau după o săptămână plină de lucrări de control. Vorba vine: „o săptămână” — fuseseră doar trei zile (lunea, marţea şi miercurea), dar Mihail Mihailovici le resimţea ca pe o întreagă săptămână de lucru, grea ca tot IUG[1]-ul craiovean.

A doua zi, vineri, era liberă. „Vinere liberă”… „Minivacanţă”… Cuvintele astea sunau ca o adiere caldă de la tropice, ca suavitatea musonică a vocabulei „Singapore”, pe care o auzise prima oară la a doua sa aniversare, pe 22 februarie 1991, în timp ce, ţinut de mânuţă de către părinţi, cobora acele trepte din interiorul magazinului Mercur al căror palier multă vreme a avut geamuri galbene, prin care Soarele mereu părea la asfinţit, răsfirând în sufleţelul viitorului aviator un simţământ ce abia doi-trei ani mai târziu avea să îi fie desluşit: melancolia. Melancolia aceea a lui de rus atavic, mic ca o însăilare făcută de Sfântul Nicolae, patronul Rusiei, prin zăpezile ei, melancolie grea în toate momentele vieţii lui, chiar şi în acelea când avea a pluti, ca paraşutist, planorist, apoi ca pilot.

În februarie 1991, Mikey vedea pentru prima dată, lucid, un apus de soare… Melancolia îl vizitase de multe ori până atunci. De ce? Nici el nu putea spune cu siguranţă. Probabil ea se anticipa pe sine însăşi faţă de anii aceştia ai prunciei. De un singur lucru avea să fie Mike sigur în anii şcolii primare: că sentimentul germinase din jucăriile înşirate prin cameră, din imaginile languroase ale telenovelelor americane, dar şi din diversele melodii de pe viniluri, benzi de magnetofon şi casete: „Shepherd Moons” şi „Caribbean Blue” ale Enyei, „Se bastasse una canzone” al lui Eros Ramazotti, „Terminal Frost” de la Pink Floyd, „Spending My Time” (Roxette) sau „Alpha” şi „Conquest of Paradise” (Vangelis)…

Melancolia aceea a lui, incipientă, anticipativă, grea ca o iarnă rusească, se topea, se prefăcea într-una subţiiire ca o dâră de nisip pe care o sufli din palmă în bătaia Soarelui, aşa se transforma în după-amiaza zilei de 22 februarie 1991, când chindia se întindea până la familia Nazarov, vrând parcă să răzbată prin geamurile galbene ale Mercurului, ca să poată îmbrăţişa fluieratul „Wind of Change”-ului, ce tocmai se pornise dintr-un radio al marelui magazin… Mike ţinea în mâini o jucărioară înfăţişând un prizonier de război legat de un stâlp. Câţiva ani mai târziu, aducându-şi aminte această scenă, avea să prindă a-şi lămuri după ce tânjea el atât: după libertatea adamică.

Acela fusese cel dintâi moment când Kamceatka privise în jos, spre Mexic…

Acum, în dimineaţa zilei de joi, 1 Decembrie 2005, Mihail-Cristian Nazarov ieşi pe balcon să facă înviorarea, lăsată de izbelişte în ultimele zile. Ieşi ceva mai târziu, totuşi, decât de obicei, pentru că nu mai avea ore de la 7:30. Hâââţ, hâââţ… trosc, trosc… Oasele reconciliau învăţatul ofticos de luni, marţi şi miercuri cu măgarul sănătos din restul săptămânii. Calculatorul îi ţinea isonul din dormitor: „Ruuun, live to flyyy, fly to liiive, aces hiiigh”[2].

Sfârşind cu gimnastica, Nazarov, de la parterul blocului unde locuia, îşi privi strada Păltiniş în sus şi-n jos: gospodarii puseseră pe balcoane şi la ferestrele caselor steaguri tricolore româneşti mai mari, mai mici… Mikey trase cu putere aerul în piept. O sirenă de locomotivă se auzi din apropiata gară. Viitorul pilot se întoarse în dormitor, opri muzica, apoi reveni cu tricolorul familiei, pe care îl înfipse destoinic în ţeava prinsă cu şuruburi de peretele balconului, îl mângâie şi îl sărută ca pe un cal credincios pe coamă. Stând aşa şi cătând în gol peste casele de vizavi, un gol simţi că-i vine în stomac: îşi aduse aminte de rapturile din 1940 şi de fapta lui Mihai I din 23 august 1944.

— Limax de-ar fi fost, şi nu s-ar fi târât atât! izbuti el să articuleze deasupra nodului din gât.

— Cine? auzi din spate vocea tatălui, venit să-l cheme la masă.

— Regele-ăla din ‘44, mai zise Mike cu obidă.

— Eeeh… oftă Nazarov-senior, mângâindu-l pe creştet. Doamne-ajută să nu apucăm ziua-n care chiar şi punerea în discuţie a lui 23 August să fie pedepsită cu închisoarea.

— Adevărat…

— Hai la masă.

— Hai, că vin.

În tot acest răstimp, lângă Grădina Botanică, acasă la Johnny The Nox, într-unul dintre cele trei blocuri-turn de pe Calea Severinului colţ cu strada Iancu Jianu, patru martori dormeau pe acelaşi pat imens, fiecare cum îl apucase seismul, cum îl lovise negura somnului: la perete, Mircea, chitaristul armonie, îl ţinea în braţe pe Costi, chitaristul solo, şi gemea prin somn; lângă Mircea, zăcea Ion, clăparul, iar dincolo de Ion, pe marginea extremă a patului, dormea bassistul lor, Sergiu Boşoiu, poreclit Scroţianu’, dar nu din cauza numelui de familie, ci din pricina excesivelor sale jocuri de cuvinte: „horoscrotul zilei”, „campionatul de scrotociclism”, „a scrotoci prin tolba cu poveşti” şi câte şi mai câte… Acesta din urmă nu mai ştia cum să scape de subsuoara Ionului de Noxiu, astfel că tindea să fie cât mai grănicer. Cei patru trudiseră toată noaptea la nişte compoziţii, iar acum trăgeau cu porcu’. Vocalistul Mihai Bercea şi baterista Nicole Bergman nu putuseră veni — plecaseră la ţărănoaia.

Trecuse de mult miezul zilei, se consumaseră şi parada, şi coada la mâncare, şi tot. În camera martorilor, nici o mişcare. Jaluzele trase, lumină stinsă, căldură… Clocitoare. Putea să-i prindă şi Revelionul. Îi durea-n griff.

Buf!

— Au, băga-mi-aş scrotu’!

— Mmm… Ce făcuşi, bă, tâmpitule? Hai sus!

Alte două ore de somn.

— Bă, cât e ceasu’? sări Costi. Heiii! E trei ş-un sfert! Hai, naiba, că-nchide la Mercur!

Constantin-Eusebiu Corniţescu, acest Steve Vai (de capul lui) al zonei Statuie-Mocheta, acest Hulk Hogan al riffurilor picurate (în inimile puşţoaicelor depresive de liceu, îi plăcea lui să creadă; în realitate, în tava frigiderului scos din priză), Costi, zic, pusese ochii pe o helancă şi, făcând rost de bani din cea mai recentă cântare, voia acum să se înnoiască.

Cu chiu, cu vai, martorii se urniră. Pe străzi, clopul semantic al iernii clocea sub el toate elementele extensiunii: şi oameni de zăpadă, şi lumini, şi costume de Moş Crăciun… Martorii ajunseră la Mercur la patru fără un sfert, încât Costi dădu imediat împrăştierea: el la haine, Mircea în Primăvara, după bere şi ţigări (Mircea avea deja 19 ani), iar restul să ocupe treptele Statuiţei.

Ultimul fum şi ultima râgâitură a bere Noroc se contopiră în veselul amurg de decembrie o dată cu trilurile Scroţianului, mare fan Beatles:

— „A taste of honey”…

— „A taste of honey”… intrară martorii.

— „Tasting much sweeter than wine”, zăngăniră coardele chitarei.

Dar nu apucă să continue cântecul, că dinspre Primăvara se ivi grăbit Alexandru Brânzan, zis Grinderu’, pentru că asculta şi cânta acel sistem groheliocentric denumit „grindcore metal”:

— Ceau. Bă, voi fuserăţi la teatru?

— A-a. De ce?

— Ce e-n plasă? Bere?

— Da, da’ bea şi tu mai ferit.

Alex duse plasa la gură, în corpul căreia Mircea făcuse o julitură ca într-o cazemată pentru mitralieră.

— Hai, sănătate!… Phea… Bă, mersi mult. Ărrră! trase Brânzan o râgâitură de sperie cutia de rezonanţă a chitarei. Hai, nu mergeţi la teatru? Că veniră ăştia cu parcul de distracţii.

— Mai stăm un pic şi venim.

Între timp, Mike terminase de mâncat. După mic-dejun, pecetea durerii se obnubilă puţin. Sătul, oşteanul se puse să citească ceva de Doru Davidovici — mai avea două cărţi şi-i termina opera. N-apucă, însă, prea bine să îşi umple nările de mirosul de kerosen al acţiunii, că se auzi de pe hol vocea mamei:

— Te mai duci la paradă?

— Heiii!… Da, normal! sări din pat viitorul ostaş, cu ochii la ceas. În minutul următor, era jos, în stradă, mergând cu paşi mari, ca şi cum ar fi pus porumbi, către bulevardul Alexandru Ioan Cuza.

Ajunse în faţa Teatrului Naţional exact când defilau militarii. „Drum bun, drum bun, toba bate,/ Drum bun, bravi români”… Steagul flutura un „adio” vremurilor de dezbinare. Deşi nu bătea nici un vânt, Mike simţi în faţă o rafală ca o premonitorie respiraţie a anilor ce îl păşteau. Se şi vedea pe portavion, privind semeţ ograda plină de avioane ca nişte găini care aşteaptă grăunţe…

După paradă, trecu prin Piaţa Mare, să facă două-trei cumpărături, se-ntoarse acasă, privi un pornache scurt cu sonorul mic, făcu muşchi la antebraţe (cu flexorul — fireşte), mai citi o carte de Doru Davidovici, apoi se trânti în faţa simulatorului aerian instalat pe calculator. După ce simţi că atinsese un nivel rezonabil de ciumegometrie neeuclidiană, îşi puse căştile mp3 playerului pe urechi şi, în ritm de „Erika” (varianta Bundeswehrului, cu tobe, mai „hard” decât cea a Wehrmachtului), în ritmul marşului german, o porni spre centru. La Statuiţă — nimeni. La Mocheta — nici atât. În spatele cofetăriei „Amandina” — ioc. Rondurile din spatele Teatrului Naţional erau ultima speranţă. În faţa teatrului, în tufişuri, Alex Brânzan se răstea la pantofi.

— Băăă! Cât băuşi? îl şterse Mike la gură cu un şerveţel.

— Mmm, ăăăh… Nu băui, mă, Mikey, da’ mă dădui în magaoaia aia din spate.

Din spatele teatrului, răzbăteau ţipete mai ceva decât într-o corridă.

— Ia, mă: ce mare lucru e-acolo?

— Bă, eu nu mai merg, că-mi vine rău numai când o văd.

— Bine — stai aci, liniştit.

„Magaoaia” era un şir lung de scaune ce se răsturna încoace şi încolo între două bare verticale care nici ele nu aveau stare. Te dădea cu capu-n jos, te scutura stânga-dreapta, te făcea să faci headbang involuntar… toţi dracii de pe lume.

— Eeete, fleoşc! Făcui io Războiu’ din Vietnam, şi nu dovedesc un fleac ca ăsta?

La câţiva metri în faţa lui, patru martori se îndemnau unul pe altul:

— Hai, mă, Costi, du-te tu, că noi stăm şi-ţi facem galerie!

— Te şi filmăm.

— Nu mă duc, mă — vreţi să scot toată berea din mine?

— Du-te, Ioane, tu!

Johnny luă mutra aia a lui de emo, mai celebră decât Papa în lumea lor martoricească:

— Păi, şi dacă m-apucă inimioara? Dacă fac atac de cord? Vreţi să rămâneţi fără Ionuţ al vostru?

— Ia daţi-vă, mă, la o parte! îşi făcu loc printre ei o mogâldeaţă în pantaloni de camuflaj şi geacă de piele cu ţinte, mergând glonţ către casa de bilete.

Acelaşi gând nerostit îi strânse roată pe Black Cozi.

— Mergem! îl vocaliză Costi.

Cinci minute mai târziu, în „magaoaie”, Constantin Corniţescu mai avea un pic şi îşi bora şi maţele din el, după ce tot ce mâncase în ziua respectivă scosese pe sine şi pe Sergiu, care leşinase. Ion urla ca din gură de şarpe, ţinându-l strâns pe Mircea şi scuturându-l spasmodic, în timp ce acesta încerca să îşi dezlipească de piele pantalonii udaţi de sus până jos. Numai Mikey, între ei, râdea şi cânta din toţi rărunchii:

— „Gory, gory, what a hell of a way to die!/ And he ain’t gonna jump no more!”[3]

Peste un pârleaz de două zile, întreaga trupă făcea roată în jurul lui Mike, în camera lui, în timp ce el le povestea cele mai ameţitoare păţanii cu putinţă din toate războaiele secolului XX, ca şi cum însuşi le-ar fi trăit.

Liceul a trecut pe nesimţite, cu cătarea mereu pusă pe Academia Forţelor Aeriene din Braşov. Facultatea a avut şi ea distracţiile ei: mai un schi iarna, mai o mare vara, mai o ardeleancă lentă în vorbă, dar sălbatică în faptă… Apoi, rutina vieţii de hangar… până la chemarea impresarului:

— Vii?

— Hai, că vin.

Sosind el în trupă, a găsit acolo o soprană care anula, dintr-un tril, toate ateismele: Maria Balc-Stegaru.

O soprană… Un clăpar… Un textier… Două curţi teribile, cu sârmă ghimpată între ele.

O noapte aproape criminală, dacă nu s-ar fi interpus Mishu…

Marghioala s-a întors la Timişoara. Mike şi-a văzut de treabă ca bassist. Până într-o zi…

*

Maria, Maria, insomnia mea tubulară, luminiţa de la capătul tunelului vietnamez în care eu, prăpăditul, am rezistat în faţa hoardelor, ca nişte arcuri voltaice, de năvălitori ai cotidianului, cariatida duhului meu rătăcitor ca Bourbonii după mârşăvia de la 1789, ca sufletul micului Ludovic al XVII-lea ucis cu cruzime în turnul Templului „liberalizat”, Maria, erezia mea de stepă din Rusia atavică, sinuoasa mea mistuire-n cheia fa, falia lavei mele pistolare fierbinţi precum sudul, corai precum Vestul Sălbatic, fumegând ca barul primului nostru concert pe care ţi l-am închinat, soprană urgisitoare, bucurie a spitalelor mele viitoare, să nu îmbătrâneşti, Maria, ci să-l ţii mereu pe Mike al tău pe drumuri, să mă-ntrebe lumea încotro merg aşa, pierdut, iar eu mai bine să rămân mut pe vecie decât să le decojesc portocala secretului nostru, aşteaptă-mă, Maria, întreabă de mine la aeroport şi fii-mi fanion…

*

Poate că ar trebui să spunem două-trei vorbe şi despre soprana Maria Balc-Stegaru, poreclită Marghioala din ghiol-ghiol-ul scos de maţele ei când îi era foame. Porecla (sobrichetul, cum se fasolea textierul, dându-se francofon) îi fusese dată de către Mishu The Prince într-o însorită zi de septembrie târziu la Mocheta. Tocmai începuse şcoala, iar zona martoricească era pustie, întrucât lumea se afla pe la cursuri. Oamenii serioşi, mai precis. Alte vietăţi bântuiau ba pe la cules via (Vali şi Romi), ba pe la mare (Radu şi Costi), ba pe la planorism (Mike). Numai Ion, Mishu şi Ozi şedeau cu fundurile pe treptele Mochetei, pufăindu-şi anticipatele doruri de vremurile astea miserupiste. La un moment dat, venise Stroe, eternul hacker, însoţit de o blondă aproape scundă, cu figură de tocilară, dată de ochelarii rotunzi şi de aparatul dentar fix. Dintre sârmoacele dinţilor, răsărise un zâmbet larg:

— Aha… Deci ăştia sunt celebrii Nox şi Printz.

— Iar el e Ozi, făcuse Stroe prezentarea.

— Ozzy Osbourne? râsese aparenta tocilară.

— Nuuu, se ridicase viitorul sunetist. O-Z-I. De la OZN. De la SF-urile mele.

Dar amabilităţile nu duraseră mult: Ioan-Alexandru dăduse semnalul de plecare spre Primăvara, alimentara de la subsolul Mercurului, după floricele de porumb şi bere. În momentul acela, stomacul viitoarei soprane îşi adusese aminte că fusese uitat de la mic-dejun, aşa că, după un străvechi obicei, începuse zghiorţăitul.

— LOL! sărise Mishu de la locul lui. I-auziţi, bă, martorilor: „ghioool… ghioool… ghiol-ghiol-ghiol! ” Parcă e bassu’ lu’ Nazarov.

„Adevărat”, ar fi răspuns viitorul aviator cu binecunoscutu-i tic verbal, de s-ar fi aflat pe-acolo.

— Ce-ai, mă, cu stomacul meu? roşise Maria. Cântă şi el cum poate. Găina cotcodăceşte, raţa măcăne, papagalul cârâie, privighetoarea triluie… Stomacul ce să facă? Ghiorăie şi el. Vreţi să-l pun să solfegieze?

După ultima râgâitură a malţului, Stelu’ Întunerecului o întrebase, rânjind dintre perciuni:

— Te săturaşi, Mar-ghioalo?

— Mă săturai, mă, Pârtzule.

Şi asta a fost. Dintre numele ei de familie, celor prezente le putea da de urmă, dar celui original nu. De fapt, nimeni nu ştia cum se chema cu adevărat neamul ei. Maria doar atât îşi amintea: că la Războiul de Independenţă („de Schimb de Dependenţă”, ofta Valentin, amintindu-şi de infamele cedări: a Bugeacului către Imperiul Ţarist şi a Articolului 7 din Constituţia întâi-carlistă către evrei[4]), la conflagraţia ruso-turcă din 1877-1878, după cum spuneam, luase parte şi un strămoş de-ai ei, nimerindu-se a fi chiar el cel care capturase steagul turcesc al redutei Griviţa, motiv pentru care, la întoarcerea în sat, nu mai fusese strigat decât „Stegaru”, ceea ce îl făcuse să îşi schimbe numele de familie la notar.

Celălalt nume, Balc, fusese la origine tot o poreclă. Cândva în anii ‘30 (noul „obsedant deceniu”, obsedant pentru neotroţkiştii şcoliţi la Radio Europa Liberă, la Grupul pentru Dialog Social şi la alte astfel de organizaţii de un transnaţionalism devastator), în anii treizeci, zic, ai efervescenţei conştiinţei naţionale, mai precis în 1932, imediat după declanşarea, de către Stalin, a Holodomorului (unul dintre multele holocausturi uitate), la scurt timp după începutul foametei dirijate, câteva familii de ucraineni scăpaseră sufocând în somn un grănicer, dezarmându-l, apoi împuşcându-l laolaltă cu tovarăşii lui. Nu trebuie să mai spunem ce volbură se iscase, câţi porniseră pe urma lor… Ucrainenii fugiseră adânc în România, oprindu-se tocmai în nordul judeţului Vâlcea, în severii Munţi Făgăraşi. Acolo, trăiseră cum putuseră, argaţi la tot felul de oameni miloşi, care ştiau de prăpădul din Ucraina sovietică şi care îi adăposteau cu multă grijă. Mulţi dintre aceşti români aveau să devină gazde de partizani în anii ‘50 şi ‘60.

O parte a fugarilor se tocmise la familia Stegaru. Acolo văzuseră ei că şi la români se sorcoveşte, nu doar în Ucraina: vine un ţambric de copil şi este dat la grindă: îl ia omul în braţe, dacă îi este moş (soţul moaşei, cei doi fiind, în Oltenia, un fel de naşi adiţionali de botez), şi îl ridică până la grindă, rostind: „‘tâta mare!”, adică atât să crească plodul. După aceea, moşu-i dă boracului o sorcovă, cu care acesta începe a-i bate uşor capul, cântându-i: „Sorcova, vesela”…

Străinii se speriaseră la început — „Балку, балку! ” („Balcu, balcu! „), strigau ei, adică „Grinda, grinda!” Gazda nu înţelesese prea bine — el crezuse că strigă „Babau!” sau aşa ceva. De atunci, aşa îşi ameninţa omul copiii când nu erau cuminţi („Vezi că dau balcu’ jos din pod!”) şi Balcu i-a rămas porecla. Mai târziu, când i s-a însurat primul băiat, acesta s-a gândit ca noua familie să fie cunoscută în acte şi după porecla tatălui, dar a schimbat-o din Balcu în Balc, după cum văzuse el că fac oamenii de la oraş când vor să arate de unde se trag. Nu era cazul la el, dar un dram de păcăleală nu strica.

De-aţi fost vreodată curioşi despre cum i-a suflat-o Mike pe Marghioala lui Ion şi nu m-aţi întrebat, nu-i nimic: vă spun şi singur. Zic doar „lui Ion”, nu şi „lui Vali”, întrucât impresarul şi-a dat repede seama ce se întâmpla când clăparul a fost la o smucitură de braţ distanţă de a băga cuţitul în el. Smucitură de braţ mishutheprinciar, căci Pârtzul Întunerecului s-a băgat între ei, să nu îl spintece Ion pe Vali, mult prea beat şi mult prea vesel încât să mai reacţioneze în vreun fel.

Dacă v-aş povesti cum a cerut-o Mike în căsătorie pe Marghioala, nu m-aţi crede. Sau, cel puţin, cel dintâi impuls ar fi să daţi buzna la Nazarov, să-l întrebaţi dacă întocmai s-au întâmplat lucrurile. Dar, din păcate, nici măcar acum, în al doilea secol din mileniul al treilea („treti-mileniul”, cum l-ar numi paseiştii), nici măcar acum, zic, nu se găseşte om care să ştie ce s-a ales de Mihail-Cristian după dispariţia lui cu avionul.

Valentin, după cum spuneam, şi-a dat repede seama că nu merită să destrami bunătate de formaţie pentru nimic în lume, necum pentru bunătate de fată. Deci, în ziua imediat următoare gândului cel necurat al lui Ionelio de a băga cuţitu-n el, în Psihedelic, acesta a convocat o şedinţă a formaţiei, cu tot cu soprana, şi a concediat-o. Rockerii ceilalţi, laolaltă cu ea, au făcut ochii cât altimetrele lui Mike, dar, văzând figura spăsită a Noxului şi meclozitatea ştiutor-resemnată a Printzului, au înţeles că puroiul se spărsese şi că nu avea tocmai un gust bun. De aceea, nu a mârâit nimeni: Maria s-a întors la Timişoara, Romi şi Ion au reînceput să compună, iar Vali şi-a văzut mai departe de textele şi de contractele lui. În toamna aceluiaşi an, când sărbătoreau un an de Mike, textierul a cunoscut-o pe Veta, iar nişte ani mai târziu, Clapeş avea s-o cunoască pe Castela Bălă. Lucrurile reintrau în normal…

În 2021, martorii s-au pomenit cu Mikey că, nici una, nici alta, îi invită la nuntă. Mireasa ştiţi deja cine era. Membrii „dipolului” Ionescu-Busuioc au început să râdă ca apucaţii, arătându-se unul pe altul: „Băăă… ce proşti am fost… ” Aceea a fost împăcarea dintre cei doi. Reconcilierea dintre Ion şi Mike avea să vină câţiva ani mai târziu, o dată cu contribuţia componistică a lui Nazarov la un important album al trupei. Dar astea aveau să vină…

Însă este interesant de văzut ce a făcut, în toţi aceşti ani, un martor oarecare din grupul Baader-Meinhof… ăsta… statuisto-mochetist.

După cum am spus, este vorba despre un martor oarecare, adică oare care să fi fost acel martor tuns scurt, cu pantaloni de camuflaj şi cu privire de „Achtung! „, care bătea străzile Timişoarei în lung şi-n lat, la braţ cu o blondă ochelaristă, cu figură de tocilară, dar al cărei gâtlej nu avea astâmpăr, sub ghesul diverselor arii?

Era o frumuseţe să-l vezi pe Nazarov prin Timişoara: abia sosit de la aeroport, în uniforma lui de pilot civil, cu cozorocul uşor tras pe ochi, pentru discreţie, păşea ca un cowboy proaspăt ieşit dintr-un duel pe care îl câştigase, dar biniiiiiişor, aşa, ca şi cum i-ar fi spus lumii întregi: „Uite, vezi? Tot pe vârf… pe vârf… pe vârf… Num-aşa… Ah! Să bagi boala-n cotorbiţe… Mmmhm! Smooth operator… Yes, sir!…”

Eeei, dar fata la care mergea el acum nu era deloc cotoarbă. Singura ei meteahnă era gămănia. Mânca fiinţa aia cât kerosenul din patru reactoare pe ruta Londra-Manilla. De-asta se şi zgârcea la orice altceva: locuia într-o garsonieră, nu ieşea din casă decât pentru repetiţii, concerte şi Mike şi o vedeai luni la rândul cu aceleaşi ţoale.

Dar când pe ecranul telefonului apărea „Mike Nazarov apelează”, cosmeticiana se pomenea cu soprana intrând vijelios, ca în wagnerianul „Zbor al Valkyriei”:

— Jeni!

— Stai, tu, Maria… şezi blând. Tocmai ce mi-am terminat coafura — vrei s-o spulberi?

— Vine „eins-zwei-drei”-ul meu. La fel te rog: eins-zwei-drei să mă faci!

— D-apăi, ai puţină răbdare…

— Am. Am. Foarte multă am. La kilogram. I-auzi cum plouă cu răbdare — şi începea să bată darabana pe mânerul fotoliului. A-a-a-aaammm… făcea apoi trecerea către o arie de operă, moment în care ochii tuturor cumetrelor de pe scaune făceau stânga-mprejur către ea.

— Tulai, Doamne, că frumos mai cânţi, copilă… Dară cum se cheamă?

— „Regina nopţii”, din „Flautul fermecat”… De Mozart, adăuga ea, văzând că nedumerirea nu pierea de pe figurile coafezelor. Abia atunci începeau ele să ridice încet din cap, în semn de „ahaaa…”. Mai daţi şi dumneavoastră pe la operă, că e chiar frumos, simţea Marghioala nevoia unui sarcasm, atenuat, totuşi, cu un zâmbet graţios, dar care, cu toate acestea, nu îşi părăsea semeţia, ca un „En garde!” strigat de Mishu pe când făcea scrimă.

La nici zece minute după ce ultimul por al feţei i se îneca în pudră, Maria Balc-Stegaru se pomenea cu alt semn de la Mihail-Cristian Nazarov — de data aceasta, scris: „Aterizai. Ajung în 1/2 h.”

Iniţial, Marghioala n-a avut nici o treabă cu Mike: au fost colegi de formaţie şi atât. L-a văzut pe Radu Madagan luându-şi bassul şi plecând spre Timişoara, apoi, două săptămâni mai târziu, era de faţă când, în bocanci, pantaloni de camuflaj şi tricou cu Slayer băgat în ei, încins cu o curea a cărei cataramă îşi strălucea cu fală cel mai nou model de avion F dat publicităţii, şi-a făcut intrarea Mihail Nazarov. Era un aprilie timid, abia se topiseră zăpezile, însă Mikey se purta la mânecă scurtă, să se dea el ciumeg atât cu rezistenţa la frig, cât şi cu muşchiul atent lucrat în sălile de forţă ale Aviaţiei Române, dar şi mai înainte, în cele amenajate prin hrubele Craiovei. Mic şi mai degrabă impetuos decât iute, aviatorului încă militar îi lipseau doar două capete pe verticală până la atributul de „palicar”. Dealtfel, contrastul dintre înălţime şi tumult îl făcuse pe Ion, mai demult, în anii statuisto-mochetişti, să îi dăscălească pe martori, cu Nazarov de faţă:

— Băî!… Nu mai râdeţi, mă, de Mike că e doi la metru, că nu e-aşa… E unu’ la un metru şi-o flegmă… în sus.

Mike stătea atunci pe felie cu o tipă, Alexandra, poreclită, nu se ştie de ce, Walexandra. Martoriţa era specială nu prin cele două palme cu care se înfăţişa mai înaltă decât bassistul (fiindcă nu era nici prima, nici ultima prietenă care favoriza eternele glume cu scara, cu tracţiunile la tigaia aşezată pe capul fetei sau cu nemaistatul în genunchi în faţa ei), nu era, zic, specială prin diferenţa de înălţime, ci prin râsul său ca o avalanşă de sughiţuri, mină de aur pentru Vali The Psychedelic, cu bancurile, şi Johnny The Nox, cu pantomimele fără perdea. Care Johnny The Nox a şi fost protagonistul scenei ce a urmat după „metrul şi flegma” despre Mike. Nazarov s-a ridicat de lângă Walexandra, pe care o vrăjise până atunci cu citate în sol major din Bob Dylan, i-a înmânat chitara, apoi i s-a adresat Clăpăugului:

— Ioane, bine că-mi aduseşi aminte: tu ştii ce e ăla un „one-inch punch”?

— Nu.

— Ia fii atent, decolă atunci viitorul pilot de pe soclul Statuiţei.

Veni drept în faţa clăparului şi îi ochi plexul. Dându-şi braţul drept cu doi-trei centimetri înapoi, îl slobozi apoi taman în furca Noxului, făcându-l să se dea de-a berbeleacul, cu spatele, în gardul viu care de atâtea ori îi primise printre crenguţele lui când pe Ion, când pe Mishu, când pe Vali, cu tot cu „purceaua” de Cola de doi litri jumate, fapt ce determina apariţia unei picturi rupestre pe bluzonul textierului şi a unei urme de bocanc pe fundul clăparului.

Marghioala, aşadar, când l-a văzut pe Mike intrând în formaţia martorilor în camuflaj şi cu aerul lui de „10-4. We’re gonna kick ass and take names”, mai că n-a pufnit în râs, imaginându-şi pe fruntea nou-sositului o etichetă cu litere de-o şchioapă: „SOLDĂŢOI”. Atât şi nimic mai mult. Maria îl ştia, de altminteri, din anii de martorie: milităros, dar şi sentimental, fiind în stare să ofteze o lună încheiată după cine ştie ce parapantă care nu i se deschisese, Mihail Mihailovici Nazarov cântase un an bun împreună cu Alexandru Brânzan în tot felul de formaţii grindcore din Craiova, făcând să se cutremure pereţii speluncilor de notele bassului şi de grohăiturile lui Alex, viitor medic legist. Trupele acestea, ca multe trupe de adolescenţi, apăreau şi dispăreau la fel de repede precum alunecau chipsurile pe beregata lui Ion, dar puteai să le afli hramul dacă îţi dădeai seama că singurii doi membri constanţi le erau Nazarov şi Brânzan. Anul de glorie ale celor două locomotive ale grindcore-ului craiovean s-a încheiat… mediatic. Mai întâi, trebuie spus că toate, dar toate cele şapte formaţii pe care le înfiinţaseră purtau nume diametral opuse urării de „poftă bună”, în tradiţia neamului grindcore, iar aceasta, a opta, nu făcea excepţie. Încheind perioadele în care cântaseră cu unii sub denumirea de „The Hominid Spaghetti Vortex”, iar cu alţii sub titulatura de „The Great Dickensian Expectorations”, cei doi roacheri s-au gândit să fie ceva mai veseli, aşa că şi-au botezat noua grohologie vocal-instrumentală cu numele de „The Tranny Granny Experience”, după o tămâioasă idee de-ale lui Mike. Dar şi bunica cea nuştiucum a avut un sfârşit, care, totodată, a reprezentat capătul efervescenţei bolborositoare a lui Alexandru Brânzan în Craiova. Oricum: el intra în clasa a XII-a, Mike pleca la Braşov, la Academie… se termina hăhăiala.

Toată treaba s-a petrecut, deci, mediatic. În februarie 2008, chiar în ziua în care cei doi martori aniversau un an de căsătorie artistică („Cine e, bă, fomeia? Brânzan cre’ că e, că el dă cu gura”, cugetase Ion), în ziua aceea, după cum spuneam, formaţia din momentul respectiv, cea cu nume gerontic, era invitată la un post de televiziune local, pentru o emisiune cu roacheri mai mult sau mai puţin spălaţi. Eeei, dar trupa de acum părea dată afară în şuturi de la o audiţie pentru circ: Mike şedea crispat, în bocanci, camuflaj şi tricou, cu o privire de „Unde e? Unde e, să-i dau în bot?”; Alex se îmbrăcase tot în camuflaj, de aceeaşi culoare ca Mike, dar la jachetă, nu la pantaloni — aceştia erau scurţi până imediat sub genunchi, ca să se vadă, în toată splendoarea lor, tatuajele provizorii desenate de către Ion. Laolaltă cu ei, se găseau în platou două figuri şterse cu guma de la creion, doi băieţi care, după acest moment, aveau să mai apară pe ecran poate doar tangenţial, în timp ce camerele de luat vederi de la vreun concert îşi plimbau obiectivele peste public, ori în timp ce aceleaşi camere treceau în revistă oamenii rămaşi pe plajă după cântare, oameni pe care răsăritul îi întâmpina după ce, vorba neamţului, „priviseră prea adânc în pahar”, aşa încât tractoriştii care nivelau plajele mai aveau puţin şi îi prindeau între dinţii greblelor. Astfel se prezentau cei doi tineri din studio: unul beat mort, care mai că nu aburea lentilele camerelor de emisie cu răsuflarea lui, purtând pe figură o expresie de poet ros de molii înainte de publicare şi care, în răstimpuri, nu făcea altceva decât să exclame: „Dop!”, tresărind şi pocnindu-şi gura cu degetul pe interiorul obrazului, iar celălalt cu meclozitatea şi gesturile tipice unui nea Gheorghe surprins de telereporteri în faţa cârciumii şi încercând să pară cât mai doct, accentuându-şi (de fapt, reanimându-şi) ideile prin cât mai multe mişcări ale mâinilor şi ale capului, în timp ce îi reveneau frecvent expresii precum „cum s-ar zice…” şi „deh… ca tot omu’…”.

Brânzan şi Nazarov nu au observat penibilitatea anturajului — ei se aflau în perioada aceea în care, dacă ştiai şase acorduri, erai jupân, iar de cunoşteai zece, atunci colegii de generaţie deja se uitau la tine pe toate feţele, după aripi şi aureolă. Cei doi martori, zic, nu şi-au dat seama ce şi cum nici măcar atunci când gazda emisiunii (un rocker optzecist local, eşuat în mâlul unei înţelepciuni de veteran care făcuse războiul la manutanţă), în urma unui vizibil şir de laude ironice, a conchis:

— Iată, aşadar, stimaţi telespectatori, că rockul craiovean musteşte de tinere speranţe.

Mikey şi Alex nu au sesizat ridicolul situaţiei decât patru luni mai târziu, în pragul bacalaureatului, când Mike, înţelepţit, i-a deschis ochii fostului coleg de bolboroseli. Noroc cu tatăl viitorului soldăţoi al aerului, care i-a interzis înhăitarea cu astfel de oameni, căci, altfel, grotescul ar fi continuat, iar Grinderu’ (care, în seara aceea scăpase de la o bătută cu cureaua doar datorită lipsei de telespectatori în familie) şi-ar fi luat-o caldă. Caldă şi aburindă, de l-ar fi confundat lumea nu cu zebra, ci de-a dreptul cu efectul de difracţie.

Însă astea se întâmplaseră odinioară… Erau acum aşa de departe, încât Marghioala nu îşi putu stăpâni un zâmbet mai degrabă amuzat decât de melancolie: Pilotu’ chiar era băiat valabil — nu şi-o luase după cap de la ta-su decât atunci când îl stresa prea tare pentru ghiozdane noi în locul celor profanate de puţopalmiştii săi colegi de clasă, care scriau nume de manelişti alături de ori chiar peste numele de rockeri pe care Mihail-Cristian le picta pe ghiozdan, dar care colegi erau suficient de abili pentru a nu se lăsa descoperiţi. În rest, tatăl lui Mike era un Mike cu treizeci şi cinci de ani mai bătrân. Singur părul cărunţit îl dădea, cât de cât, de gol: dacă ar fi fost chel, Mihail-senior (fără Cristian, de data asta) nu s-ar fi deosebit prea tare de junior: aceeaşi piele a feţei întinsă, aceeaşi privire de „metal up your ass!”, aceeaşi milităroşenie, dar şi aceeaşi tandreţe siropoasă. Cel puţin cu băiatul lui — doar atât au apucat martorii să vadă atunci, în vara anului 2009, când părintele a stat cu viitorul locotenent de aviaţie toate cele patru ore câte a întârziat trenul către Cheile Buţii: trei de sosire în Craiova şi încă una de pornire. Marghioala nu fusese atunci cu ei — pe vremea aceea, ea terminase clasa a XI-a şi se pregătea accelerat pentru Conservatorul din Timişoara. Toată povestea, cu întârzierea trenului şi cu Vali căzut în canal, viitoarea soprană de la Ion o ştia.

Înainte de a fi colegi în proaspăt botezatul Jeg Tzappeshlitz, Maria îl cunoştea pe Mike absolut tangenţial, de la Statuie şi Mocheta. Preafericitu’ nu îi atrăsese atenţia decât prin ghiozdanele sale pictate şi prin lungile luni de jelanie după Walexandra — în rest, „pace, voie-bună şi şaorma”, cum zâmbea Vali, râgâind a usturoi către şunci de clăpăroi şi luându-şi, în consecinţă, o trântă pogoistică în gărduţul viu.

Marighioala, deci, îl cunoştea pe Mihai Nazarov numai în treacăt şi avea despre el o părere politicoasă, dar rece, ca un tratat de neagresiune. Şi tot în treacăt s-a pomenit cu un apel pierdut pe telefon, de la el, în timp ce ea avea concert. Că să vezi, că nuştiu ce… tocmai renunţase la aviaţia militară, se angajase în cea civilă, iar acum avea drum prin Timişoara. Nici unul dintre ei nu se gândea la ceva neobişnuit — se întâlneau ca simpli foşti colegi de trupă, să facă schimb de bârfe… Din primul moment, Mikey şi-a dat seama că femeia suferea de singurătate, pe care nu şi-o alina decât cu telenovele şi, o dată pe lună, cu câte un roman siropos. Pilotul, cu nasul… pardon… radarul său fin, s-a gândit că optima cale de a o vrăji era aceea de a poza şi el în lup singuratic. Ceea ce a şi început să facă: poveşti brodate cu oftaturi despre lungile lui curse transoceanice, în care tăcerea prindea crustă, sub forma bâzâitului continuu al copilotului flecar… răceala — chipurile — tot mai pronunţată dintre membrii trupei… până când Maria, înduioşată, l-a apucat de mână:

— Auzi, Mikey? Nu te muţi tu-n Timişoara? Ăia de-acolo nu te merită. În plus, nu putem fi toată viaţa rockeri bezmetici, nu?

— Adevărat… a recunoscut Preafericitul, cu cel mai fermecător zâmbet de care era în stare fosta lui unitate militară.

Şi, de atunci încolo, Nazarov o tot alimenta cu ştiri negative la adresa Ionului de Noxiu şi a celuilalt gras, pletos şi bărbos, până când, într-o zi, soprana s-a pomenit cu bassistul:

— Vrei să te fac un zbor peste Craiova?

— Mai întrebi??? i-a sărit ea de gât, pupându-l cu focul unui ketchup extrem de picant, dintr-acelea mexicane, în sticluţe mici. Dar cu ce?

— Eee, asta-i acum… Cu un avion de-ălea mici, de planorism. PZL-104 Wilga.

Într-o săptămână, cei doi erau la Craiova. Craiova, Doam-neee!… Imensa marmită în care fierbeau şi se amestecau visurile martoriceşti… Ale lor fierseseră deja şi se prinseseră în tăvăliş unele cu altele, dar cine putea spune dacă nu cumva, în acele momente, altă generaţie de roacheri îşi gătea tocana? Pe câmpul dintre Craiova şi Pieleşti, se odihnea un sclipitor avion de agrement, proaspăt vopsit — atât de proaspăt, încât nările Mariei începură să cânte: „Quand tu chantes, je chante avec toi, liberté!”.

— Hai, Maria: hopa, su-u-us! Îăh! afectă Mike un scremut, chipurile sub greutatea femeii.

În sfârşit, se văzură sus. Şi sus, în cabină, dar şi sus, deasupra Craiovei.

— Uite, vezi? Acolo, e cartierul Psihedelicului…

— Ş-al Printzului!

— Ş-al Printzului, da… Ăsta e Spitalul 1 — pe Texteş îl bate gândul să-şi aduc-aici gagica. Acum, sub noi, este Grădina Botanică, îi arăta el. Lângă ea, în blocurile-ălea-turn, locuia Ion când era mic.

— Da… îngâna Marghioala, cu ochii unui copil care descoperă cinematograful.

— Acu’, ţin-te bine, că urcăm, să nu ne-afume furnalele Işalniţei. Una-două-trei şiii! trase aviatorul de manşă.

— Îîîu!

— Oai, să mor…

— Ce?

— …

— CE???

— Nu mai pot să ţin manşa!!!

— Cum nu mai poţi s-o ţii??? Că eu o văd la tine-n mână!

— E moartă: uite! Şi Mikey o bălăngăni ca pe o manetă de maşină la punctul mort, în timp ce avionul se zguduia.

— AAAAAA!!! Păi, şi ce facem???

— Urcăm!

— Până când???

— Până…

Dar aeroplanul se opri.

— Oah… răsuflă soprana, uşurată. Ce facem, Mikeeeeeeyyyyyy? izbucni ea în clipa următoare.

— Se pare că ne prăbuşim!

— CEEEEEE??? Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte făr’ de moarte, miluieşte-ne pre nooooooi!… Băăăăăă!… Fă ceva, Nazaroaveeeeee!…

— Stai! Stai, că fac! Mai bine fă-ţi tu rugăciunea coló, că nu se ştie dacă…

Dar Maria nu-l mai auzea, prin hăţişul de rugăciuni şi de cruci.

— Şi ştii de ce-mi pare rău? reveni el, după ce butonase disperat.

— DE CE???

— Că n-apucai să te-ntreb…

— CE SĂ MĂ-NTREBI???

— … dacă vrei să fii soţia mea! urlă bassistul, cu un ochi la ea şi cu celălalt la pământul pe care cadavrele lor urma să-l îngraşe.

— Da, da’ nu mai are nici un roooooost!…

Tocmai când solul era la o distanţă de „îu, Doamne, ia-mă!”, avionul îi redeveni paralel. Mike trăsese de manşă din nou. Bordul încetă să îşi dea ochii peste cap. Marghioala leşină. Mihail era şi el să leşine, dar de râs. De bine, de rău, aterizară. Nazarov o aşeză pe soprană cât mai comod, să se trezească lin.

— Tu vorbişi serios? fu prima lui întrebare atunci când ea făcu ochi.

— Când?… Aaa! ţâşni ea în capul oaselor, încingând obrajii pilotăreşti cu două palme. Lasă-mă-n pace! se-ntoarse femeia pe-o parte, făcând pe bosumflata. Da — normal că da! izbucni înapoi spre Mihail-Cristian, nemaiputându-şi înfrâna zâmbetul.

La o săptămână după aceste fibrilaţii, invitaţiile împânzeau camerele oamenilor cu miros de ananas. Invitaţiile, adică, nu oamenii. Oamenii aveau miros de ce puteau şi ei: de Nox, de Printz, de Psihedelic…

Mihail Nazarov, bassistul formaţiei, nu degeaba şi-a luat porecla „Preafericitul”: de fiecare dată când avea o duminică liberă, iar săptămâna care trecuse fusese curată de orişice destrăbăl (fie el muzical, carnal sau beţivănistic), pilotul o tăia la biserică. Singur sau cu Manuela, a doua lui soţie — depinde cum se nimereau în program. Când trăia Marghioala, ea mereu îl însoţea, cu sinceră recunoştinţă faţă de Divinitate pentru vocea pe care i-o dăduse ei şi pentru degetele date lui. Degetele de pe coardele bassului, fireşte. În pauza de văduvie, de „EŞTI VĂDUV = EŞTI LIBER” şi de poc! în dinţii Psihedelicului, Mikey cam chiulise de pe palierul de imagine „credincios practicant”: tot către aeroporturi trăgea, năzuind să fie cât mai departe de pământul care i-o înghiţise pe soprană. Doar mesajele de genul „Piloate, hai la repetiţie!” îl mai ţineau la sol — în rest, bassistul medita şi îşi făcea rugăciunile „aici, mai aproape de Dumnezeu”, după cum le explica el martorilor.

În timpii morţi ai serviciului său de responsabil cu relaţiile publice pe la cine ştie ce firmă din maţele Bucureştilor, Valentin Busuioc îl suna pe Mihai Bercea, când acesta era şi el în pauză, între două operaţii. Cum ce operaţii? Mishu terminase Stomatologia din Bucureşti. Martorii cam regretau că Printzu’ nu se făcuse ginecolog, dar nu era problemă — se găseau bancuri şi cu dentişti. De exemplu, se pomenea, în puterea nopţii, cu un telefon de la Romi (pentru că acestuia îi mergea cel mai mult mintea la prostii):

— Mishule! făcea el cu o voce cu ochi ieşiţi din orbite. Vai, Mishule, dacă-ţi spun, nu mă crezi…

— Ce să-mi spui, mă?

— Mishule, nu te-aş fi deranjat, dacă n-ai fi specialist în domeniu.

— ZIII!

— Îmi zvâcneşte un nerv — ce mă sfătuieşti să fac? pufnea chitaristul în râs.

— Du-te dracului! trosnea Plodu’ receptorul.

În schimb, cel cu coarne n-avea ce căuta în cabina avionului pilotat de Nazarov — liniştea de acolo era mină de aur pentru micile catehisme pe care Mike le ţinea cu copiloţii.

La sol, în barul craiovean Keops, Mishu şi Vali îl pomeneau pe cel de sus:

— Ce-o face Mikey acu’? ofta Texteş.

— Ce să facă… bagă-n marşarier, rânjea Plodu’ Întunerecului. L-o-ntreba pe Dumnezeu: „Doamne, un pas am făcut — ce trebuie să mai îndeplinesc ca să plec de pe Pământ asemenea lui Ilie?”

— Nu fi nesimţit, Mishule…

— Tu-ţi dai seama, Lynxule? Dacă mâine s-ar anunţa sfârşitul lumii pentru poimâine… dacă s-ar anunţa programarea lui, orarul cap-coadă… eu aş veni aci-n bar, înfăşurat într-o prelată neagră-neagră…

— Ca gurile antiaerienei.

— Ca. Aş veni şi-aş băga toată noaptea numa’ muzică de-nmormântare, până m-ar lua ăştia la bătaie. Da’ tu ştii ce-ai face?Tu ai veni cu sticla de vin de-acasă şi i-ai da preotului prezent la faciesul locului să bea o gură: „Părinţele, ia colea, că te spovedesc eu de vezi două catapetesme!”.Iar părintele, beat,să-nceapă: „Fiule, o vezi pe-aia din primul rând din faţa scenei? Eh — aia e Castela, femeie cu frică de Dumnezeu: a venit să-şi cureţe păcatele, că nu mai are loc pentru altele noi.”

— Hehehe… Şi popa ce canon îi dă?

— „Păi, fata taichii, trebuie să zici de trei ori pe zi «RugăciuneaPreahlizitului Valentin din Mocheteşti», patron al femeilor ocupante”…

— Şi al mâncărilor picante. Şi al Bucegelor la trei litri.

— Adevăr grăit-ai… Şi, dup-aia, apare Nazarov, ras pe cap, face semnul crucii în faţa icoanelor şi îl salută milităreşte pe preot, pocnindu-şi călcâiele. „Hopa… A venit robul lui Dumnezeu Mihail Nazarov, care, asemenea arhanghelului-patron, este soldat al credinţei… Spune, fiule!”

— Soldat aeropurtat, de desant, paraşutabil în spatele liniilor inamice. Şi, mai ales, în spatele curbelor şi al rotunjimilor inamice. În spatele cotelor de altitudine şi de adâncime… Heh… Parcă-l văd pe Mikey: „Săru’ mâna, părinte. Permiteţi să raportez: am păcătuit încălcând ordinul de zi pe unitate”.

— „Canon de inhalat amestec carburant sub presiune, fiule! Şi «Rugăciunea Clapnicului Ioan Martorihetul», guvernator al Scremeei”, încheia Pârtzul de Întunerec, făcând să se cutremure spuma berii de râsul grosolan al Psihedelicului.

În timp ce vocalistul şi textierul stăteau şi drojdeau în hruba craioveană, celălalt Mihai trecea pe deasupra lor, prin cerul cu un nor ici, altul la un kilometru mai încolo, ca o faţă proaspăt bărbierită, dar încă neclătită. Venea de la Belgrad, într-o cursă charter, una dintre din ce în ce mai multele curse charter, la fel cum Psihedelicul căuta cu limba de-un cotpentru membrii trupeiocazii de apariţii în reclame şi în campanii electorale, astfel încât să pună ban pe ban şi să-i cumpere avion formaţiei. Abia mai găsea pilotul vreme să mai şadă pe-o lespede şi să azbuchisească nişte verbe ruseşti, cu atât mai mult cu cât în vară Jeg Tzappeshlitzii erau aşteptaţi în Tulcea la nişte rude de-ale lui, ruşi refugiaţi în România imediat după startul proceselor staliniste din anii ‘30, al Marii Epurări. „Pleacă, mă, de-aici, că sunt lipoveni, da’ ţi-e ţie ruşine să recunoşti”, îl tachina Romi. „Sunt… păcatele tale. Du-te şi vezi ce face Ion — poate are nevoie de ajutor!”

*

În vara lui 2021, „ansamblul vocal-instrumental” Jeg Tzappeshlitz (cum se exprima Juan-Alejandro, cu gura plină, împroşcându-i pe toţi cei din jur) se vedea scindat de o ceartă pornită dintr-un motiv oarecare, astfel încât Ion, Romi, Sandu şi Gabi mergeau la Sarmizegetusa, iar în Deltă se duceau doar Vali, Mike şi Mishu, fiecare cu „remorca” după el: Mikey cu proaspăt măritata soprană Maria Balc-Stegaru, Valentin cu Mira-Elisabeta Cepta[5], iar Mishu cu o blondă tăcută, care parcă pregătea terenul pentru dr. Emilia Zugschnauze, deşi era departe de ascuţimea minţii aceleia, şi al cărei coc (al blondei de acum) îşi întindea în voie rădăcinile pe frunte, sub forma unor vinişoare verzulii ca dragaveiul proaspăt fiert. Cei şase aşteptau în Gara Craiova trenul spre Bucureşti Nord, urmând să schimbe şina către „Tul… cea…”, după cum se copilărea Mishu, pronunţând prima silabă precum îşi pronunţă sonarul sunetul, iar pe cea de-a doua mai mult expirând-o decât rostind-o, ca un scufundător care regăseşte paradisul aerului.

De ce se duceau ei la Tulcea? Păi, de ce credeţi? O fi învârtit Mikey vreo bişniţă cu manşe, treabă la care avea nevoie de Mishu să care, iar de Vali să ţină de şase şi de bancuri eventualii indiscreţi? Sau poate că Mishu, scrimer amator, era chemat în vreo încăierare a românilor cu ţiganii, care, goniţi din Brăila şi din Galaţi, ameninţau să facă din Tulcea acelor ani a doua Strehaie? Mishu ca Mishu, dar ceilalţi doi ce să fi făcut? Mike să fi pregătit două-trei bombiţe cu azotat de amoniu, pe care le ştia de la piromanul de Nelu Mierloi, dar Vali? Vali să fi făcut pe purtătorul de cuvânt: să fi spus presei despre ele că nu erau altceva decât nişte biete pocnitori ca de Revelion, menite să cruţe faringele românilor de strigătele de luptă. Nişte biete pocnitori ecologice, care abia dacă fumegau un pic, lăsând, în schimb, pământul curat ca lacrima…

Dar nu era nici pe departe aşa: cei şase martori mergeau în Deltă. Ar fi putut fi toţi paisprezece (cu tot cu prietenele lor), dacă Ion nu ar fi scindat gaşca, luându-i pe ceilalţi la Sarmizegetusa („ca să-i mirosim opinca lui Burebista”, zâmbise el cu mândrie sinceră). Totul pornise de la pica pe care Ionescu i-o purta lui Nazarov, izvorâtă din combinarea (pe care Pilotul o tăinuise la maximum), apoi căsătoria cu Marghioala, pică nestinsă decât o dată cu începerea lucrului la trilogia „Construind imperiul: Aprinderi, Cuprinderi şi Deprinderi”. Abia atunci a înţeles Ionescu că bassistul lor cel milităros era în stare să compună bine de tot, nu doar să dea zdranga-zdranga pe bass şi să spună poveşti de „eins-zwei-drei”.

— Măcar de-ar fi „eins-zwei-drei” de vals… observa Romi, cu amărăciune. Uite-aşa: „eins-zwei-drei, eins-zwei-drei…” mima el, dactilic, semeţia unui ofiţer habsburgic.

Adevărata apreciere a lui Ion pentru Mike avea să vină o dată cu primele compoziţii nazaroveşti pentru „Imperiu”, la partea numită „Deprinderi”. Opera a ieşit ceva măreţ, de au avut criticii muzicali ce scrie ani întregi de atunci încolo, numind-o, pe drept cuvânt, „Divina Rockerie”. Atunci, deci, când prima compoziţie pentru trilogie a lui Mihail-Cristian a prins a răsuna în sala de repetiţii, Noxu’ a făcut ochii mari, iar la săvârşitul ei, Johnny a ieşit din cartierul lui general de orgi şi a prins a călca ameninţător către Pilot:

— Dă-te-n sărăcie de-aci… a izbucnit The Nox în râs, învins de plăcere, strângându-l pe bassist ca ursul, mai-mai să îi rupă coardele cu burta.

— Ho, băăă, că-mi rupi griffu’! Zici tu aşa acum, da’, pe urmă, iarăşi vuieşte Keopsul de bârfe pe seama mea.

— Să mi se usuce gura, Mike-ule, dacă mai lansez vreun zvon, s-a pocăit atunci Ioan-Alexandru. Textiere… unde eşti? Mai fă-i două-trei strofe pentru asta, că merită.

Aceasta a fost marea reconciliere martoricească De Vol-Klappenauer.

Dar asta încă nu se întâmplase. Deocamdată, cei şase martori se găseau în gara Craiovei, moţăind (Mishu), rânjind (Vali) şi plimbându-se de colo până colo, în timp ce repeta, cu mp3 playerul pe urechi, sintagme ruseşti proaspăt învăţate (Mike). Dealtfel, întreaga familie Nazarov era hiperactivă: Maria îi ţinea isonul fostului locotenent, tot cu vocea, dar nu lingvistic, ci muzical: îi fredona blondei cu vinişoare de lângă ea aria „Regnava nel silenzio” („Domnea liniştea”), din „Lucia di Lammermoor”, a lui Gaetano Donizetti, arie cu care îl disperase pe Mike până atunci. Blonda, pe care o chema Leopoldina (Poldi) Delniceanu, era o Emilie in nuce: absolventă de Matematică, se specializase în Statistică, iar acum lucra într-o bază de cercetare agricolă undeva în judeţul Dolj. O ocupaţie plictisitoare, la prima vedere, însă, la o privire mai atentă, stomacul lui Poldi era cel mai fericit din grupul de martori: nu se pomeneau în el prostii modificate genetic ori date cu chimicale. Totodată, la o privire şi mai atentă, se putea vedea o uşoară roşeaţă, educativă dealtfel, pe mâinile lui Mishu, datorată gagică-sii de fiecare dată când el, Printzu’, întindea mâna după punga cu snacksuri ori după purceaua cu Pepsi. Poldi, aşadar, tăcea, dar făcea.

Acum, însă, făcea doar conversaţie cu Marghioala. Vorba vine „conversaţie”; mai degrabă, „audiţie”: statisticiana cea bălaie stătea cu gura căscată la soprana (tot blondă) care fredona tot felul de arii, mai cunoscute sau mai „Hă? Ce e asta?”, făcând să se dilate, de plăcere, pupilele celeilalte blonde („în medie, cu 1,5 cm, numai 3% dintre cazuri depăşind 3 cm în variaţie”[6], după cum explicase matematiciana odată, foarte serios, spre hazul celorlalţi martori). Îndată ce Marghioala sfârşi aria aceea din „Lucia din Lammermoor”, după ce se străduise din răsputeri să nu treacă de piano şi atrăgând atenţia diverşilor gură-cască din jur când o dădea în forte, ea, Maria Balc-Stegaru, se uită biruitor-interogativ la Leopoldina Delniceanu, ca şi cum ar fi întrebat-o: „Eh…?”

— Ştiai că 14% din energia consumată pentru cântat face bine la slăbit?

Marghioala îşi lăsă faţa să pice, într-o dezamăgire de profesor de dicţie aflat la a enşpe mia încercare cu un bâlbâit. Mishu, văzând aceasta, scoase un „LOL” de rutină, întorcându-şi, totuşi, cu discreţie, râsul către perechea Vali-Veta. Ar fi vrut el să adauge ceva, dar se rezumă la atât, nedorind să îşi supere prietena, care, de bine, de rău, îl îmbuiba cu ce trebuia.

— Cântă-mi ceva, Lynxsssule… se auzi vocea Vetei, moţăind cu capul pe umărul lui Vali, cu o uşoară tristeţe că sfârşise Maria.

— „Through the fish-eyed lens of tear-stained eeeyes”… începu Holloway „The Final Cut”-ul pinkfloydian (rogerwatersian, mai precis), sărutând-o pe creştet pe medicinista cea sâsâită, care privea printre gene nişte brabeţi ce se zbenguiau pe peron, venind până aproape de picioarele lor şi uitându-se la ei ca şi cum le-ar fi spus: „Voce n-are grasul ăsta bărbos, dar poate are grăunţe…”

Poldi, lucrând la baza de cercetare de la Terpeziţa (la ţară, adică), învăţase, cu timpul, că natura bate cifrele: ori de câte ori vedea pe fereastra biroului păsărele giugiulindu-se sau simţea teiul trăgând-o de nări, lăsa niţel la o parte seriile şi graficele şi îşi lăsa gândul să lunece precum combina prin grâul blajin. Poldi, aşadar, care învăţase treaba asta, se deprinsese a-şi face singură (şi cât mai des) parte din spectacolul păsăresc, ajutându-se de câte un pumnişor cu grăunţe. Acum, însă…

— Mishule, pot să desfac o pungă cu fulgi de porumb?

Mishu, bonom ca totdeauna în indiferenţa lui, aprobă întinzând braţele în semn de „chiar te rog”, iar Leopoldina blagoslovi brabeţii ce îşi umflau guşuliţele în ciripituri. Printzu’ Întunerecului privea păsărelele cu un zâmbet absent, gândindu-se, probabil, la obişnuitele sale cugetări legate de lume şi de rock, dintre care cea mai strălucită avea să fie una nici mai mult nici mai puţin decât oftalmologică: „Bă, martorilor… LOL… Lumea e plată-n realitate, da’ se rotunjeşte pe cornee”, fază la care Olivia Stavru, soţia chitaristului solo, avea să fie cât pe-aci să se împiedice cu tava cu savarine (căci ea şi Romi aveau să fie atunci gazdele), după care urma să se repeadă la Mihai-Emilian: „Dă să pupe mama pe el de filosof rockerist!”, umplându-l de bale pe amândoi obrajii.

Acum, însă, Pârtzului îi treceau alte ielea prin minte: o cucuvea împroşcată cu vopsele de cele mai felurite… nişte călimări care i se vărsau în vene, alungindu-i chipul în formă de peniţă… o drezinuţă pe LSD… de-astea.

— „Thought I oughta bare my naked feelings”, intră el puternic la ultima strofă a „The Final Cut”-ului, în sprijinul Psihedelicului. Mike, care încă avea căştile pe urechi („Доброе утро, тетка Лена!” — „Bună dimineaţa, mătuşă Lena!”), crezu că fusese strigat, dar ceilalţi doi îşi vedeau de treabă. Marghioala cu cea mai dragă inimă i-ar fi susţinut, însă nu ştia versurile. Pilotu’ zâmbi, dându-şi seama ce cântau, le ură, în rusă, „spor, tovarăşi!” („yдачи, товарищи!”), apoi îşi văzu mai departe de azbuchea lui. Leopoldina asculta cu respectul profanului care, deşi nu înţelege pe de-a-ntregul, intuieşte că este vorba despre ceva mai „pe-aici nu se trece”, aşa… Aproape la fel avea să facă, peste ani, Emilia Zugschnauze, soţia Mishului von Dunkelheit, deşi nemţoaica pricepea mai bine mecanismele rockului, acţionate, printre alţii, de către lolăitorul ei bărbat, la a cărui nuntă Johnny The Nox avea să observe, spre hazul general, că, dacă soarta ar fi vrut „Emilia-Mike”, toţi ceilalţi ar fi trebuit să îşi păzească pielea, în eventualitatea unui nou pact Ribbentrop-Molotov.

La nunta lui Mike cu Marghioala (înainte de care Ion şovăise straşnic dacă să se dea sau nu bolnav, astfel încât să se cruţe de priveliştea celor doi), Clapeshinho observase:

— Marghioalo…

— M? îl întrebase ea mai mult din sprâncene, în timp ce gura îi era plină cu o sarma pe care o băgase întreagă. Fiindcă trebuie spus că, pe cât era de graţioasă pe scenă, pe atât era de hulpavă în afara ei. Mikey vedea el că începuse să se îngraşe, dar, atât timp cât femeia era în stare să provoace, în alcov, dialoguri precum cel de mai jos, totul era cât se poate de bine: „Îţi plăcu, soldat?””Permiteţi să raportez: îmi plăcu! Război total!””Drepţi!””Ordonaţi!””Aviaţie inamică la ora 6!””Servesc patria!”

Şi, cu un „jjjiiiuuu” energic, fostul locotenent se arunca destoinic, reocupându-şi poziţia de la coordonatele iniţiale. La fel s-ar fi aruncat şi atunci, la nuntă, încălzit de ţuicile introductive, dacă nu ar fi fost înconjuraţi de atâta lume, printre care şi Ionelio, care îşi continua dialogul cu Maria:

— Mă gândeam că bine ai făcut că ţi-ai păstrat numele. Că, adică, nu l-ai pus pe Nazarov în coadă…

— Tailgunner! exclamă Mihail-Cristian, cu obişnuitul zâmbet al glumelor milităroase, mai mult sau mai puţin vulgare.

— Da… Altminteri, cum te-ai fi semnat?

— Maria BSN! rânji Mishu, larg şi triumfător, având grijă să intoneze ca şi cum ar fi stat o virgulă între cele două cuvinte. Hah… LOL… Asta ar fi ca şi când te-ar chema Vasile-Anton Ginel şi tot cu iniţiale te-ai iscăli, dar atunci…

— Hai, gata-gata! râse Mike, roşu nu atât de necuviinţa glumelor, cât şi de gândurile ce îi încolţiseră pornind de la ele şi de la mişcările gurii în tempo masticando a mâncăcioasei lui soţii. Aşa glumea ea: „tempo masticando”, explicitându-l uneori: „allegro ma non troppo e molto espressivo”.

Dar asta fusese altă poveste… Acum, în vara lui 2021, ocheadele pofticioase ale celor doi nu mai aveau loc decât între două conjugări ale Pilotului, când acesta venea să soarbă apă din bidonaşul aflat lângă piciorul Mariei, prefăcându-se, câteodată, că le confundă pe cele două…

Pilotto Pronosport (cum îl poreclise impresarul cu câteva zile înainte, datorită faptului că avea obiceiul să intuiască scorul exact al meciurilor), el, Mikey, era organizatorul excursiei de acum în Deltă, întrucât, în primele două zile, martorii urma să stea la nişte rude de-ale lui, la o familie de ruşi a căror fabrică de conserve din peşte, înfiinţată la finele anilor 2000, ameninţa să mătrăşească întreaga concurenţă străină din România, treabă tărăgănată doar de către naţionalismul în gol al oltenilor de la Corabia, care se retrăseseră din sindicat de îndată ce văzuseră că ruşii ajunseseră în fruntea lui. Degeaba le explicaseră tulcenii că nu era vorba de nici un imperialism, că turcii băteau cu berbecele concurenţei în porţile cetăţii româneşti a conservelor de peşte… oltenii rămâneau pe poziţii:

— Lăsaţi, mă, rusnacilor — faceţi gaşcă, dacă vreţi, cu tătarii voştri din Constanţa!

— Bă, fraţilor, ce-aveţi? Uite, orşovenii n-au nici o problemă: sunt ei între ei la conducerea întreprinderii; la vârf, nu e nici un intrus străin…

— Orşova nu scrie după dictarea Rusiei! le-o retezaseră corăbienii.

— Bine, cobiliţarilor… Să nu ziceţi că nu v-am spus…

Ce-i drept e drept: ruşii din Tulcea, precum şi tătarii din Constanţa aveau tarife preferenţiale pentru ruşi şi ucraineni, dar asta doar pentru că, altminteri, foştii sovietici ar fi cumpărat mai degrabă de la turci, numai şi numai ca să şunteze România. Corăbienii nu aveau cum să priceapă asta: negoţul lor cu bulgarii şi cu sârbii mergea îndestulător, al orşovenilor la fel (cu bulgarii, sârbii şi ungurii pe deasupra), însă cei de la Orşova, mai prudenţi, rămăseseră în sindicat, gândindu-se că, atâta vreme cât pe malul drept al Dunării nu domnea cineva de calibrul lui Tito, Serbia era, totuşi, expusă poftelor americane, iar în Ungaria puteai să te încrezi tot atât cât într-un cuţit aruncat în sus.

De-asta erau necăjiţi tulcenii. De la un timp, îl întrebau pe Mikey dacă nu cunoştea pe cineva printre separatiştii de la Corabia, cu care să stea de vorbă pe îndelete. Mihail Mihailovici Nazarov nu găsise pe nimeni (nici nu prea stătea bine cu timpul, între concerte şi zboruri, acum comerciale), aşa că, în momentul de faţă, când îşi aducea aminte, ofta, ofta… până când, la un moment dat, izbucni:

— Bă, dac-aş avea bani ca lumea, le-aş cumpăra eu fabrica sărăciilor ălora din Corabia!

— Păi, ce, om, Marghioala nu-ţi ajunge? rânji mirat Psihedelicu’.

— Heiii… Porcule! sări Maria, râzând, şi începu să îl pălmuiască pe textier peste grumaz. Veto, l-auzişi ce zise? Dă-i şi tu una din partea mea! Cu efect!

Dar Veta îl muşcă pe Vali de gât, suflând pe nări, încet, de-a lungul întregii jugulare psihedelice, fapt ce îl electriză pe Lynx din ultimul fir al părului strâns în coadă până în vârful sandalelor şi îl făcu să se răsucească spre ea, să o cuprindă pe după mijloc şi să o sărute apăsat, pe buze, pe obraji, pe gât, grohăind de plăcere, până când o irită, până la geamăt, cu mustaţa lui pe oală, tronând deasupra ciocului de sub buză ca aripioarele deasupra tirbuşonului pe jumătate înşurubat. Fireşte, dacă Mishu ar fi auzit cuvântul „aripioare”, ar fi dezvoltat comparaţia; din păcate, el nu avea acum urechi decât pentru plaiurile Leopoldinei, de la serpentinele Lazului, unde îţi murea semnalul, până încolo, către Râpa Roşie, pe terasele căreia o mână gospodară plantase din nou vii şi le ţinea în grijă ca pe copilu-al din faşă.

— Îmi mai cânţi ceva, Psssihedelicule? se deşteptă Veta din moţăială.

— Ce să-ţi mai cânt?… „Tescovina trubadură”…

— … „Comină de-i ziiice”… râse Mishu, amintindu-şi de Ion, care compusese muzica demult de tot, în ultimele luni de martorie statuisto-mochetistă, pe când el, Noxul, încă era într-a XII-a şi mergea la Bucureşti, pentru pregătire la Grafică. Dealtfel, mare parte din cântec în tren fusese lucrată, de către tandemul Nox & Psychedelic. LOL, bă, Lynxule: ce-o face Ion acum?

— Ce să facă… Martoreşte pe la opinca lu’ Burebista, eşuă Vali în încercarea de a fi serios împotriva clăparului secesionist.

— Mmm… gemu Veta, deranjată. Lasă-l tu pe Ion şi cântă mai departe.

— „Aruncată-n bătătură,/ Stă-ntinsă complice…”

— „Stă-ntinsă complice…”, făcu Mihai ecoul pentru ultimul vers.

— Bă, hai, că cre’ că vine trenu’, le destrămă Nazarov feeria.

— Du-te, mă, de-aci, c-aşa ne minţişi şi pân-acu’, îl repezi Marghioala.

— Stai, să vedem…

— Vezi tu — nu ne scula pe noi.

Alarma se dovedi a fi falsă. Singurul lucru care strică armonia martorilor fu frâna puternic scrâşnită a unei locomotive, pe care o văzuse Mike în zare, confundând-o cu trenul lor, ce avea întârziere deja o jumătate de oră, fiindcă venea tocmai de la Belgrad. Fireşte că, în momentul în care locomotiva îşi ţipă frâna, toţi martorii reacţionară cumva: Poldi şi Maria îşi astupară urechile, Vali îşi dădu ochii peste cap, Veta se cuibări mai adânc în el, iar Mishu se porni să râdă, contemplând ce făcea Pilotu’. Pasămite Mikey mima o chitară electrică, pe sunetul locomotivei, scuturând de râs burta mecanicului, care sună scurt sirena, în semn de salut faţă de nărodul în tricou cu Iron Maiden care se prostea chitaristic, topind monotonia „te duc-te-aduc”-ului feroviar. După acest mic spectacol locomotiv-pilotăresc, fiecare îşi reluă locul, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic altceva decât, să zicem, un mic moshpit cu Romi.

— Ştiaţi că patru locomotive ca asta ar fi de ajuns pentru o armă sonică? făcu Leopoldina ochii roată, zâmbind inocent.

— „Diiid you know?”… o îngână Veta în engleză, amintind de începutul pinkfloydianului (davidgilmourianului, mai precis) „Poles Apart” şi, o dată cu el, de seara în care îl cunoscuse pe Vali…

— „It was all going to go/ So wrong for you”… continuă Psihedelicu’. Iar amintirile dădură buzna prin lespedea timpului…

Vali şi Veta (Mira-Elisabeta Cepta) s-au cunoscut în barul clujean „Barda lui Mihai” în octombrie 2018, pe când ea era studentă în anul al II-lea la Universitatea de Medicină şi Farmacie din oraş. În februarie 2019, viitoarea neurochirurgă şi părinţii îl primeau acasă la ei, într-una dintre cele mai tulburătoare vile ale Cluj-Napocăi. În seara aceea de iarnă, în casa familiei Cepta, Valentin Busuioc a fost „ştrudelistic de bun”, vorba lui Ion. A fost magistral, ce nu pomenise nici un public discursiv al lui de până atunci, de la perechea statuisto-mochetisto-chipsoisto-bucegistă Ion-Mishu până la constipaţii de la diverse evenimente snoabe din Bucureştii anilor 2011-2018, unde Lynx era obligat să meargă. Viaţa lui Valentin ca relaţionist în Capitală (serviciul lui de om serios, adică, iar nu cel de samsar muzical) a însemnat nenumărate plotoage de timp în care impresarul se vedea nevoit să prindă rădăcini hemoroidale pe scaun, ascultând tot felul de marţafoi, tot felul de Ducă din Luncă cu pretenţii de Mafalda. De altminteri, din această cauză părăsise Busuioc primul oraş demografic al României în toamna anului 2018: toată vara făcuse spume la gură după slujbe bine plătite în provincie: Bucureştii îl sufocau ca posibilii ucigaşi pe Marin Preda cu perna în 1980.

Mutarea în Cluj-Napoca în septembrie venise cum nu se poate mai bine: Mishu îşi terminase rezidenţiatul, Mike nu avea un domiciliu stabil, iar Ion împărţea cu Vali şi cu Mihai-Emilian un apartament de patru camere, chiar dacă Ionescu şi Busuioc nu îşi spuneau mai mult de zece fraze pe zi după incidentul din pricina Marghioalei, în care clăparul fusese la un pas distanţă de a băga cuţitul în impresar. Mutarea în Cluj, în schimb, avea să mai dezgheţe apele, iar topirea definitivă se producea în septembrie 2020, în momentul în care Nazarov le trimitea invitaţii la nunta lui cu soprana discordiei. Evenimentul urma să aibă loc în ianuarie 2021, iar Ioan-Alexandru le-a stricat martorilor Sărbătorile de iarnă băgându-şi un picior în ghips toată luna decembrie, întrucât stătea în mare cumpănă dacă să onoreze sau nu invitaţia. Până la urmă, s-a îmbunat faţă de pilot, mai ales că impresarul-textier îi anunţase pe toţi muzicienii că intenţiona să înceapă lucrul la versuri pentru o trilogie numită „Construind Imperiul: Aprinderi, Cuprinderi şi Deprinderi”. Treaba asta, explica Holloway, urma să se întindă pe şase ani (câte doi de lucru pentru fiecare parte) şi necesita o mare coeziune a trupei, aşa că „băgaţi-vă minţile-n cap, băi, fraieri ce sunteţi, că, din Constanţa în Satu-Mare, orice impresar şi-ar da pielea de pe el să aibă parte de oameni ca voi”. Mihail-Cristian şi Maria îşi petreceau luna de miere în ianuarie-februarie, apoi toţi rockerii din Jeg Tzappeshlitz îşi minimizau pe cât posibil programul de serviciu, timpul rămas fiind dedicat muzicii şi versurilor, dar şi turneelor naţionale şi internaţionale de promovare a albumului „Aer-sol în si bemol”, scos în 2020. În ţară, lumea îi ştia şi îi aprecia încă din 2016, de când lansaseră „Antonel de Bontonel” (o palmă peste botul hipsterilor şi, în general, al demitizatorilor din orice domeniu împotriva românilor), dar în străinătate nu au avut succes aşa de uşor, iar consacrarea în afară nu avea să le vină decât o dată cu „Aprinderile”.

Ca text, trilogia avea în spate o serioasă documentare despre daci, de la Vasile Pârvan până la protocroniştii epocii ceauşiste atent cernuţi, iar autorul ei itera, stilizat şi completat, pe alocuri, din imaginaţie, drumul parcurs de Burebista de la primul pas în construirea Imperiului Getic până la impunerea în teritoriu a normelor din Sarmizegetusa. Bineînţeles că au izbucnit nenumărate acuze: de nebunie, de şovinism, de revizionism… mai aveau să apară cele de satanism, pentru a fi tacâmul complet. Cu toate acestea, trilogia s-a bucurat de un succes delirant, atât în România, cât şi în Europa (tradusă în limba engleză de către mama Manuelei Petraşcu), mai ales printre spanioli, francezi şi greci, datorită faptului că era vorba de Burebista, susţinător militar al lui Pompei (care fusese de acord să recunoască graniţele imperiului getic) împotriva expansivului Cezar (care ocupase teritoriile locuite acum de popoarele de mai sus).

Textierul viitoarei trilogii, după cum spuneam, locuia în Bucureşti sub acelaşi acoperiş izolat fonic şi termic cu clăparul şi cu vocalistul operei. Romi stătea pe blat într-un cămin al Politehnicii, apoi s-a întors în Craiova, la firma unei rude, iar Sandu şi Gabi erau bucureşteni — n-aveau ei treabă. Bassistul-pilot, în schimb, deşi pe hârtie domicilia în aceeaşi locuinţă cu primii trei, pe terencursele îl luau din şi îl lăsau în cele mai neaşteptate paturi de creştine terestre: în Craiova, o ofiţeroaică (prin temperament, nu prin trese) care îl ţinea într-un tir de Katiuşă („Pe unde umbli? De ce nu mă suni? Vrei să ne despărţim?”); în Vaslui, o mironosiţă extreeem de prefăcută care îi determinase pe martori, la aflarea tărăşeniei, să îl trimită urgent pe Mikey la venerolog; în Bucureşti, o controloare feroviară între două vârste şi trei depresii, pendulând între metresă şi mamă şi părăsită în braţele unui cârciumar din Pantelimon, unde băgau în fizic Vali şi Mishu; în Suceava, o teoreticiană a conspiraţiei pe sufletul bassistului, cu care nu ştia ce să facă mai întâi: să se dea în bărci sau să piardă noaptea cu grozăvii istorico-politico-SF? Şi, nu în ultimul rând (ci la lojă!), în Timişoara, Nazarov o avea pe Maria Balc-Stegaru, măiastra soprană consacrată în 2016, la un an după absolvire, de rolul Luciei di Lammermoor. Bineînţeles, sedimentarea relaţiei cu ea a dus la debarasarea treptată a pilotului de femeile de mai sus, dar asta este altă poveste.

Înfăţişarea Mariei („configuraţia spaţială”, vorba lui Mike) era una copilărească, la o primă ochire: abia medie ca înălţime şi cu o firavitate de şcolăriţă (deşi începuse să se cam hamburgherisească), soprana a purtat câţiva ani buni aparat dentar fix, încât Mike şi-a luat o palmă ţiuitoare peste ureche când a întrebat-o dacă n-ar vrea să facă reclamă pentru firma de cuie, sârme şi şuruburi a lui naşu-său, şi alta peste cealaltă ureche, pentru simetrie, când Pilotenstein vrusese să îi lipească de amigdale două dopuri de plută şi s-o dea la matrimoniale cu anunţul:”Francănştainiţă caut Francănştain”. Pe lângă sârmărie, Marghioala (poreclită astfel dintr-o sugestie fonetică: „ghiol, ghiol” al maţelor la foame, ca bassul lui Mike), pe lângă fierăria din gură, Maria ieşea în evidenţă prin ochelarii ei mici şi rotunzi, cu rame din baga, de fetiţă precoce cu aerul că la cinci ani uimeşte oftalmologul prin faptul că ştie toate literele.

Printre acele rame îl privea Maria pe Mike într-o dimineaţă umbroasă de iunie 2019 într-o cofetărie a Timişoarei din zona cu blânde case vechi şi cinteze cu triluri ca jeturile unor aspersoare pentru gazonul Wembleyului, unde formaţia martorilor bucureşteni (acumclujeni) avea să susţină un concert de zile mari în 2044, o dată cu lansarea albumului „Umoarea cepoasă”. În acest moment, în schimb, nu se auzeau decât cintezele şi bucuria vacanţei apropiate. Mihail-Cristian purta haine de stradă, despovărat de toată Boeingeala vestimentară, dar încă uitându-se paranoic în toate părţile, de teamă să nu se pomenească în vreun tabloid. Şedeau cei doi la aceeaşi masă rotundă, mică de tot, cât o cafetieră abia suficientă să desfăşori harta frontului sub tirul de artilerie inamică. Aviatorul şi soprana erau combinaţi de un an bun, dar tot aruncau un ochi primprejur.

Acum, mai mult Mike făcea asta; Maria, cu două farfuriuţe în faţă, tocmai înfulecase prima prăjitură şi luase o pauză, iar acum îl privea pe pilot rezemată de spătar, în ochi cu o mare de iubire casnică, prea ghiftuită să mai fie aventuroasă şi care, de-ar fi fost survolată în linie dreaptă cu un elicopter, ar fi putut prezenta ochiului piloţesc câteva insuliţe de „Offf… că bun mai fu diplomatul ăsta…” Soprana, în general, nu era fandosită, dar o dată la câteva luni evada în cele mai exotice nume ale menu-ului. Spre exemplu, acum, o duşcă zdravănă de sirop din pomelo o făcea pe femeie să viseze la natala Asie de Sud-Est a fructului, unde…

— Hei! Ia uite cine vine-ncoa’! tresări ea.

— Cine? Mă cunoaşte? se crispă Mikey ca smochina.

— Da. Nu-l ştii pe Stroe?

— Stroe Hackeru’? Stroe Mr. Bin?

— Hahahaha… Da… Băăă, Stroică, băăă, de când nu te-am mai văzut… îl îmbăloşă Marghioala pe obraji de cum acesta păşi în local. Îl mai ştii pe Mike?

— Da’ cum să nu… Mike Trubaduru’ Caftangit. Hehehehe…

— Hehehehe… râse Pilotu’ acru. Şmecher mai eşti tu…

— Te-a făcut tac-tu zebră, ai?

— Da, mă, da — m-a făcut. Şi?

— Da’ stai jos, stai jos, Stroe.

— Aaa, nu, că sunt pe fugă…

— Stai, mă, jos! îi replică ea energic. Vrei să faci varice?

Stroe a stat atunci jos, însă numai pentru zece minute, deoarece orarul, pe care singur şi-l încărca, îl chema înapoi la serviciul de programator, unde era coleg cu Radu „The Leprechaun” Madagan. Dealtfel, aceştia doi constituiau partea inginerească a zonei Statuie-Mocheta, acea celulă martoricească despre care, după 2010 (anul venirii lui Stroe la Politehnica din Bucureşti), se credea că, în scurt timp, avea să fie în stare a construi, din fire conductoare, electromagneţi, amplificatori, antene, şaorme şi Bucege, un aparat prin care ai fi putut intra în legătură cu nişte martori asemănători dintr-o realitate paralelă. Tandemul Stroe-Madagan cât ai bate din palme ţi-ar fi transformat o pungă goală de chipsuri într-o cuşcă Faraday sau o grămadă de cartofi cruzi decojiţi într-un generator electric (cum văzuse Radu într-un western), dacă Stroe ar fi dat la pedale, iar The Leprechaun ar fi supravegheat toată operaţiunea, pufăind din ţigară şi mormăind câte-un „M-m-m-m-m-m… Bă, parc-ar merge-un re diez acolo… Bagă, bagă, Stroe — nu sta şi te uita!”Dealtfel, cei doi s-au reîntâlnit pe holurile Telecomunicaţiilor bucureştene, cu doi ani diferenţă în favoarea irlandezului, care, odată pornită formaţia Deltamistic, el a fost cel care i-a bătut la cap pe Vali şi pe Ion să îl coopteze pe Stroe ca sunetist, luminist, taoist, shintoist… orice, numai să-i dea o şansă de a rupe gura târgului, nu doar a prăfuitelor corporatiste şi a secretarelor cu fund mare şi teancuri persistente de Solitaire din multinaţionala unde Mr. Bin, încă student, se angajase şi în care ducea viaţă de şerif. În vremea aceasta, quărcăind de colo-colo, pe o orbită relativ regulată, în jurul unei catedre, cel care avea să îşi aroge, la un moment dat, cognomenul de Entalpen Turumbellcea ducea viaţă de calipf într-un liceu bucureştean, la fel de scund ca Stroe şi ca Madagan, dar vizibil mai fălcos, de parc-ar fi ţinut între maxilare pinioanele bicicletei de mai sus, însă asta este cu totul şi cu totul altă poveste, declanşată abia în momentul în care Cătălin Stroe era concediat, iar Empedocle Titirez era îndemnat să îi găsească un loc prin studioul aglomerat ghiozdanului ticsit cu Gazete Matematice pentru olimpicii săi.

Lui Cătălin Stroe, acest Jane Rusu al luminismului martoricesc, nu i se adresau pe prenume decât rudele. Deltamisticii şi Black Codes-ii nu îl strigau decât „Stroe”, având serioase traume din anii de Statuie şi Mocheta, când prietena lui de atunci, Carla Stângău (o cutremurătoare artistă plastică a anilor ‘20 şi ‘30), îl striga „Cătălinuţule”, „Nuţule” sau chiar „Nunuţule”. Fata, elevă pe atunci la Colegiul Naţional „Elena Cuza” din Craiova, era o roşcată cu păr neverosimil de lung şi de drept, ca al metalistelor îmbrăcate în piele neagră din diverse videoclipuri scandinave, păr simetric tăiat pe mijloc cu o cărare mai dreaptă decât razele de lumină ce îi intrau în ochii de hipnotistă: mari, ovali, apropiaţi şi verzi ca musca ce ţi-ar fi picat în bere de te-ai fi rătăcit cu gândul privind în ei. Tipa avea curioasa (pentru martori) obsesie a olăritului, de care se ocupa în atelierul tatălui, un faimos olar al Craiovei acelor timpuri, dar, o dată cu anii ieşeni de Arte Plastice, Carla avea să devină mai transparentă, urcând lutul în pod şi schimbându-l cu sticla. Ea a fost primul român care, în anii ‘20 şi ‘30, nu doar că revitaliza avangarda plastică românească (deparazitată, acum, de orice neo-comunism de snobi), organizând în diverse oraşe expoziţii cu titlul „Arte aloanomarţiplastice”, ba mai mult: cu interesul popular sălbatic pentru activitatea sa, femeia făcea concurenţă serioasă de audienţă întregii campanii prezidenţiale din acel an. Johnny The Nox şi-a făcut atunci timp şi a participat cu nişte desene de-ale lui, dar câştigul nu a fost atât material, cât spiritual: creaţiile de acolo l-au inspirat puternic pentru copertele Jeg Tzappeshlitzului, ale muzicienilor cu care colabora grafic şi, mai ales, pentru ilustraţiile albumului „Ciorchinele”, lansat împreună cu Romulus-Andrei Stavru în 2037.

Ca să vă faceţi cât de cât o idee despre Cătălin Stroe, închipuiţi-vă un Edward Norton mai scund, cu bărbia mai ascuţită şi cu o mustaţă de flăcău care tocmai a terminat armata: nici mijită, ca de copil proaspăt ieşit cu capul dintre sânii unei motocicliste generoase-n curbe, dar nici definită, ca de haiduc cu brâul rânjindu-şi colţii cu plumbi. Era undeva la mijloc mustaţa lui: îi dădea un aer de şobolan hacker, dar amintea şi de un ospătar care, ca zmeul, întâi aruncă buzduganul „viiineee”-ului şi abia apoi se arată şi el, aducând în echilibru pe degetul cel mic un Turn al Chindiei din pahare, cu tot cu jupânesele cu smoală şi pietroaie pentru turci. Totuşi, privirea lui inocentă l-a salvat de la multe belele cu poliţiştii: de la simple amenzi pentru întreaga gaşcă de martori, din cauza tulburării liniştii publice, până la treburi mai serioase, cum ar fi diversele descinderi ale Poliţiei în apartamentul lui, pe motiv de site-uri sparte, clonate, clocite, răspopite sau ce Dumnezeu le mai făcea Stroică. „Stroică, emberule”, îi proorocea o iubită din Satu-Mare, pronunţând „omule” în maghiară,”ascultă-mă pe mine ce-ţi spun: tu ori intri-n puşcărie, ori ajungi să ţii lumea cu gura căscată”. Şi chiar aşa a fost — ardeleanca a avut gură aurită —: prin salata de fructe pe care o făcea cu reflectoarele, hackerul reuşea să ţină cu ochii cât cepele regimente întregi de rockeri, care, la un semn, ar fi fost în stare să… dar mai bine nu, căci nu suntem instigatori.

Cătălin era o zvârlugă de om. Cu spontaneitatea, promptitudinea şi, uneori, chiar clarviziunea sa, el era de departe cel mai potrivit dintre martori să depăşească suta de ani: în orice epocă l-ai fi teleportat, ar fi putut foarte bine să ajungă pe prima pagină a ziarelor, dând sfaturi solide despre cum trebuie condusă ţara. Era un mic Nelu Mierloi, ce mai! De-asta s-a şi simţit el mai bine la Timişoara, lângă impresarul Black Code-ului refăcut. Atât doar că, spre deosebire de Mierloi (care, cu doi ani mai mare, prinsese mai proaspete învăţăturile desprinse din marile escrocherii ce sfâşiaseră România în anii ‘90), Stroe nu avea mai deloc noţiunea banului. El ştia aşa, inginereşte: „Pentru un concert, iau a (poate chiar a’>a, dacă şi cânt la percuţie). Din a, b îmi trebuie pentru cheltuielile obişnuite lunare, iar restul de bani îl sparg pe chefuri şi pe femei. Dacă, prin bunăvoinţa probabilisticii, rămâne o mică parte d, atunci o voi pune deoparte pentru săptămânile cu maţul gol. Clar ca lumina zilei.”

Cătălin Stroe era cel mai iute dintre martori. În schimb, nu acelaşi lucru se putea spune despre sunetist, Bogdan „Ozi” Popescu. Multă lume îl întreba de unde i se trăgea porecla Ozi şi la fel de multă lume era bătută la cap ca nu cumva să o scrie „Ozzy”. Bătută la cap de către Mishu şi Mircea Chelu, cu care sunetistul martorise prin Craiova un an întreg după plecarea lui Vali Busuioc la Bucureşti şi a lui Costi Corniţescu la Timişoara, în acelaşi an, 2007. Anul acela (toamna lui, mai precis) marcase începutul disoluţiei grupului martoricesc, stopată pe filieră bucureşteană în 2009, o dată cu venirea lui Ion în Capitală, la Grafică, iar pe filieră timişoreană în 2011, în acelaşi timp cu sosirea în oraşul Phoenicşilor a lui Eduard „Talent” Cotoară la Mecanica de acolo şi cu modelarea primelor riffuri corniţesciene sub egida Black Code-ului reînfiinţat. Trupa a dăinuit până în 2055, dar asta-i altă poveste. Porecla inginerului de sunet nu provenea dintr-un complot (aşa cum s-ar fi gândit Romi sau Mike, de nu l-ar fi cunoscut), nici nu era vreun nume conspirativ, ci luase naştere din simplul fapt că purtătorul ei înghiţea cu mare lăcomie tot ce găsea în materie de SF: de la Jules Verne şi H. G. Wells până la „Dosarele X” şi, în general, orice serial cu OZN-uri, extratereştri, mutanţi, călători în timp şi alte cele care apărea pe piaţă. Dealtfel, nimeni n-a fost şocat de dispariţia lui fără urmă în 2058, la vârsta de 69 de ani (căci era de-o seamă cu Mishu, Mike şi Radu Madagan), ba dimpotrivă: a fost o ocazie ca martorii supravieţuitori să îşi exerseze imaginaţia şi în alt domeniu decât muzica, versurile şi artele vizuale.

De un calm statuar, Ozi a rămas în memoria colectivă martoricească prin faptul că singurul său semn de rezonanţă cu muzica oricărui concert la care participa era o clătinare stânga-dreapta a corpului, atât de lentă şi de neabătută, încât Romi ajunsese să creadă că inginerul lor de sunet avea să se reîncarneze într-un metronom blocat pe larghissimo. Aşa cum se-nfăţişa el, înalt, ciolănos, cu ochii afundaţi în orbite şi cu mimică de pokerist, sunetistului cel blond şi egal în vorbă şi în gesturi îi lipseau doar barba şi pletele pentru a îşi completa alura de profet, el mulţumindu-se cu o tunsoare castron cu cărare pe mijloc şi breton detectivistic amintind de David Duchovny în rolul agentului Fox Mulder din „Dosarele X”. Fizionomia îi era melancolică, cu o umbră de colericitate, umbră subliniată de flăcările focurilor de tabără sau ale rugurilor ritualice pe care automaticianul nostru (căci Automatica din Craiova o absolvise, la un an după Romi), pe care el, zic, o dată la trei luni, ardea ceva despre care n-a aflat nimeni nimic niciodată.

Figura, după cum am spus, îi era melancolică, după toate aparenţele. Cu toate acestea, Popescu era un flegmatic desăvârşit, fapt ce se vedea cel mai bine în munca sa: fiecare hertzuleţ ieşit din turmă, fiecare decibelaş nărăvaş erau biniiişor împinşi îndărăt de păstorul cel blond cu un „brrr-ă, na!” al unei manete sau rotiţe, după care privirea scrutătoare a ciobanului român pe deasupra crestelor muntoase era aici înlocuită de căutătura atentă a lui Bogdan, încălecător de pupitru, plimbată pe la fiecare rocker de pe scenă, să vadă de-i totu-n ordine. Deşi nimic din exteriorul lui nu exprima vitalitate, Bogdan-Paul Popescu a ţinut trei neveste, toate trei din părţile Asiei: o vietnameză, o rusoaică de dincolo de Urali (care avea legături cu mafia moscovită şi care şi-a găsit sfârşitul într-un schimb de focuri) şi o sud-coreeancă stabilită la Craiova o dată cu schimbarea proprietarilor fabricii de automobile din oraş. La un moment dat, ieşiseră vorbe şi despre el şi Castela, însă Vali a avut grijă să muşamalizeze toată treaba.

Sunetistul şi-a ţinut în secret preocupările oculte aproape întreaga viaţă. Singura lui ieşire a fost în 2055, la câteva luni după moartea impresarului, când Popescu i-a invocat spiritul într-o şedinţă de spiritism cu Veta şi alţi martori întovărăşiţi de neveste. Ceea ce ei doriseră a fi un moment solemn s-a transformat într-o seară de bancuri cu cel de dincolo, urmată de o dimineaţă de doruri sfâşietoare. Trei ani mai târziu, vrăjitorul acustic al Jeg Tzappeshlitzului avea să dispară fără urmă, iar casa îi era vândută urgent de către o rudă despre care nici un martor nu ştiuse ceva până atunci. Timp de alţi trei ani, imobilul urma să schimbe o navetă de proprietari, pentru ca, în 2061, să piară într-un incendiu înfiorător.

Aşa a fost cu Ozi… Stroe, în schimb, era cât se poate de normal în preocupări: concerte-programare-concerte-programare. Din când în când, părăsea viaţa de trupă pentru câte un muzician răzleţ sau chiar pentru vreun cor. Dealtfel, aşa o cunoscuse pe Maria Balc-Stegaru, colegă cu el de an în Colegiul Naţional „Carol I” din Craiova: un trio alcătuit din ea şi nişte prietene de-ale ei fusese invitat în ceea ce era pe-atunci barul craiovean „Pistons ‘n’ Art”, amplasat pe aceeaşi Cale a Unirii precum Keopsul, dar mai în sus, spre Hotel „Minerva”, exact vizavi de covrigărie. „Art”-ul era renumit în acei ani ca fiind raiul punkerilor de orice fel: de la ramonei şi sexpistolari până la grinderi cu freze ca nişte mături de nuiele, ce purtau tricouri cu Napalm Death şi îl contraziceau pe Darwin în privinţa strămoşului omului, propunând porcul în locul maimuţei.

Marghioala fusese invitată în Art împreună cu două prietene la concertul uneia dintre acele formaţii din care făceau parte Mike Nazarov şi Alexandru Brânzan şi care purta acum numele The Rotting Placenta Camouflage. Din placenta respectivă a luat naştere prietenia dintre Maria şi Stroe: el se ocupa cu sunetul (luminile le asigura barul) şi a avut cumplit de furcă din pricina fetei, căreia mereu nu-i convenea ceva: „Face microfonie… Nu ne-auzim în monitor… Nu ia-naltele bine… Stroe!!! Cu de-ai ca tine intră Europa-n noi?”

Stroe totdeauna a fost cel mai bun prieten al Marghioalei, fără ca ei doi să simtă ceva fizic unul pentru celălalt: în anii liceului, erau mult prea idealişti ca să le ardă de altceva decât de visuri de celebritate în lumea programării, respectiv a muzicii, iar la facultate magistrala lor feroviară a dovedit că are două capete: Bucureşti şi Timişoara. În general, cei doi erau muuult prea asemănători ca să mai existe vreun mister între ei, vreo diferenţă de potenţial, lucru sesizat mai mult sau mai puţin colţos de Ion: „Uite, bă, Mikey: dac-ai fi fost pe invers, te-ai fi putut foarte bine combina cu Stroe”, fapt ce îi atrăsese o ditamai palma lipicioasă şi răsunătoare pe spinare din partea Pilotului, cu atât mai de efect cu cât Clapeş era cam la şunca goală, proaspăt ieşit de la duş.

Zvârluga de Stroe a avut un sfârşit ce le-a lăsat martorilor un dăinuitor gust amar: după retragerea Black Code-ului, în 2055, a intrat într-o depresie greu explicabilă pentru foştii colegi de formaţii: pasămite, nu mai avea parte de gloria care îl ţinuse pe braţe timp de patruzeci şi ceva de ani, or asta se resimţea. Şi se resimţea atât în istorisirile pe un ton sfâşietor spuse puştanilor pe care îi ajuta acum „cu câte-un cablu, cu câte-un sunet”, cât mai ales în patima, nemaiîntâlnită până atunci printre martori, a cărţilor de joc. Ele i-au adus pieirea: gulerele de datorii deveneau din ce în ce mai strâmte, până când un recuperator s-a îndurat de Stroe şi l-a eliberat din strânsoare cu un glonţ în cap. Evenimentul se petrecea prin 2057, la 66 de ani ai lui Stroe şi la doi ani după turneul de adio al Black Code-ului, şi era a doua insulă ce se desprindea din marele continent al inimii Printzului, după Vali The Psychedelic. Şi, tot aşa, din insulă-n insulă, din Vali-n Ion, din Ion în Ozi, din Romi-n Mike, din Nelu-n Costi, până când Mishu, văduv de Emilia din 2045 (moartă în urma torpilării batiscafului care o transporta prin Marea Bering), Mishu n-a mai putut răbda, a vândut tot, s-a cărăbănit în Sicilia, a pus vreascul pe o văduvioară mult mai tânără decât el, s-au căsătorit, au făcut un băieţel, apoi Mihai, încă în putere, a dat ochii peste cap la 94 de ani.

*

Dragi şi puturoşi beţivani,

Sconcsoşenia voastră,

Pe parcursul turneului curent, între orele 0 şi 8, vă este interzisă intrarea în încăperile ce încep după uşa cu acest avertisment. În caz contrar, junta condusă de noi vă va captura şi vă va spânzura cu propriile voastre scroturi transformate în fâşii împletite. Pentru nelămuriri legate de program, apelaţi la impresarul trupei. Pentru detalii amănunţite privind transformările organismului în timpul spânzurării, apelaţi la soţia impresarului.

Vă mulţumim pentru înţelegere,

Manuela, Mike şi duhul colonelului grec Georgios Papadopoulos

*

Umbra uşilor compartimentului glisa blajin pe pereţii lui când trenul lua curbele. Afară, soarele băltea în şine ca o lămâie cu zeama lăsată pe cele două lame ferate. Manuela privea către marginea tavanului, unde ghiozdanul şi sacoşa stăteau în picioare, ţepene ca două santinele în faţa unui hangar. Asfinţitul miezului de aprilie o făcea complice, prin picoteală, cu focurile ce ardeau mocnit pe ogoare, deasupra cărora răcoarea amurgului le promitea răceala fierului de plug, ca o acadea pentru un copil care a stat cuminte la dentist.

Studenta cea blondă şi hiperactivă se întorcea de la Deva. Se sfârşea vacanţa de Paşti, începea din nou facultatea, cu disecţii, cu vrafuri de teorie, dar şi cu practica prin spitale… N-avea fata vreme să se plictisească.

Umbrele stâlpilor pe nesimţite se făceau mai neclare, tot mai neclare, din ce în ce mai neclare… până când obosiră şi se puseră una lângă alta, agăţând mantia de Batman a amurgului jur-împrejurul compartimentului. Seara curgea peste tren ca magiunul peste marginile lingurii. În compartiment, pasta pixului curgea peste careurile de sudoku, deasupra cărora două timpane primeau din căşti muzica formaţiei Jeg Tzappeshlitz de când ei se numeau Deltamistic cum primesc două torturi frişca din două tuburi strânse de mâinile inspiraţiei, blânde dar sigure, precum mâinile Mirei în timp ce mânuiau bisturiul. „Chiar: Mira. Ce-o fi având de s-o măritat din facultate? O ardea pământul sub tălpi? Îi era că-mpleteşte cosiţă albă pe vatră? Şi cu cine? Tocmai cu escrocu-ăla de negustor care umblă rupt în coate şi cică face economie. Strânge bani, strânge… pe dracu’ să-l ia. Bani, bani, bani… de parcă s-ar îngropa cu ei. Şi s-a mutat la ei căpuşa — auzi, cică doar până la licenţă, că dup-aia vine la rezidenţiat în Bucureşti, la Spitalul Universitar, şi va locui cu el… Bine-ar fi să fie-aşa, că, de nu, jar mănâncă! Eu cu mâna mea îi pun perna pe faţă-n somn… Auzi la el! Mira, săraca, un an întreg o stat şi l-o aşteptat, o dat din colţ în colţ… iar el o tot ducea cu zăhărelu’ : că vin, că stai liniştită, că pentru tine strâng bani, să te văd aici, în Bucureşti, la Universitar, că-n Cluj ce să faci? Să te spânzuri de boaşe — aia să faci, bişniţare! Mira ca Mira, hai, mai înţeleg — n-are nici 25 de ani —, dar părinţii ei? Oameni, vorba aia, cu părul alb. Corneliu, c-a bătut atâta lume-n lung şi-n lat ş-a văzut şi de-aia, şi de-aia, şi de-aia… Laura! Laura, care, la-nceput, ca pe spion şedea cu ochii pe el… Ce le-o fi dat, Doamne, de i-o drogat în halu-ăsta? Parcă să zic că-n anu-ăla cât s-o-ntors şocâtele-n Bucureşti, parcă-parcă le-o mai venit doctorilor mintea la cap ş-or început să întrevadă ce poamă de om le-o pchicat la drum de seară… dar cum o trecut anu’, s-o-ntors şi guzganu’… ş-apăi, să mi te ţii: hi-hi-hi, ho-ho-ho, vai, Mira, vai, doamna doctor, vai, domnu’ doctor, ce bine-arătaţi, de parcă nici n-ar fi trecut un an… şi, dup-aia, tabachere pline cu havane de la mama lor, din Cuba… un tensiometru de ultimul răcnet pentru el, un teanc de reviste dermato pentru ea tocmai de la Vichy… cum să rezişti? Ş-amu’ stă olteanu-n casa Cepta? Stă, c-altminteri face varice… Ooof,Mira, Mira… Cum nu ştii tu să-ţi alegi prietenii…”

Tonul de SMS flutură paşnic prin aer ca fila unui roman de familie. Era Mira:

„Venim să te luăm de la gară. Ai camera de mult pregătită.”

Doi ani mai târziu, în 2025, deja absolventă şi stând cu chirie în Cluj-Napoca, în ciuda insistenţelor amabile ale soţilor Cepta de a rămâne cu ei, Manuela făcea acelaşi drum, cu gânduri ceva mai bune faţă de impresarul care o ajutase pe Veta să se angajeze la Spitalul Universitar din Bucureşti, dar păstrându-i olteanului porţia de suspiciune ce n-avea să piară pe de-a-ntregul nici măcar după nunta ei cu bassistul. Tonul de SMS din partea Mirei avea să se zbată prin aer ca o şindrilă smulsă de vânt:

„Plecăm mâine la Timişoara. O murit soprana.”

Anul următor, 2026, a fost unul istovitor pentru Mike. Bassistul începuse să fie un mic Cristi Minculescu: se pomenise cu un somn bizar de toată frumuseţea. Aşa glumea Mishu, dar lucrurile nu se aflau prea pe mirişte faţă de şoseaua realităţii.

Cum stătea treaba? Treaba stătea în felul următor: în februarie 2025, trupa lansase „Cuprinderi”, a doua parte din trilogia „Construind imperiul”. În aprilie, la doar câteva săptămâni de la începerea turneului de promovare, unul dintre hangarele aeroportului din Timişoara explodase, ucigând nouă oameni, printre care soprana Maria-Balc Stegaru, prima soţie a lui Mihai Nazarov. Ar fi putut fi zece, însă o nevoie îl trăsese pe Mike spre cel mai apropiat WC. Auzise bubuitura — ar fi fost imposibil atlfel. Ieşise afară: „Maria! Maria!” La cincizeci de metri de intrarea în hangar, o văzuse: figura ei, pe jumătate distrusă de suflul exploziei, păstra (şi avea să păstreze chiar şi la priveghi, motiv pentru care Nazarov se văzuse nevoit să o acopere total cu giulgiul, înfiorat şi de ţipătul mamei ei, ca şi cum ar fi fost sfâşiată întrer cai plesniţi cu biciul), chipul sopranei, atât cât rămăsese din el, păstra o groază pură şi absolută, de copil care, înainte de a se prăvăli pe grohotiş într-un lac de munte, întinde mânuţa, cu un ţipăt spart: „Mamă!”

Asta arăta faţa sopranei. La o sută de metri de ea, în hangar, trupul zăcea în mai multe locuri. Mâna dreaptă îşi închircise puternic degetele, în ultima încercare de a se agăţa de viaţă. Mâna ei ce de atâtea ori fusese sărutată de cei mai sinceri vasali întâlniţi vreodată după 1789… care primise buchete de flori, care dăduse autografe… Câţiva metri mai încolo, mâna stângă înţepenise cu degetele într-o bizară împletire, precum crengile unei mangrove, în amintirea primului lor concediu, în 2021, în Deltă. Mâna lăsa să se vadă verigheta, parcă spunând: „Uite, Mihai: chiar şi după moarte suntem uniţi.” De altminteri, mult timp după aceea avea să îi apară în vis, despletită, galbenă-ceară uneori, alteori de un galben ce bătea spre verzui, mereu smulgându-şi inima din piept şi întinzându-i-o pilotului, cu venele şi arterele atârnând lung din ea: „Mike! Mike!” (Glasul era identic până în cele mai mici detalii cu cel al copilului muribund care îi venise văduvului în minte în prima clipă când îi văzuse sopranei capul.) „Ce mi-ai făcut tu, Mihai Nazarov? Uite!” Şi, cu cealaltă mână, îşi dezvelea dantura, dând la o parte buzele cu un fâşâit de husă pentru cadavre. Dinţii ei, odinioară aproape cei mai frumoşi din zona Statuie-Mocheta (depăşiţi doar de cei ai lui Mishu), erau acum scorojiţi şi corodaţi, întocmai ca pereţii hangarului din Timişoara, şi, pe deasupra, se vedeau înlocuiţi, din loc în loc, de viermi şi de ploşniţe. „E frig aici, Mihail-Cristian! E frig, întuneric şi umed până la putreziciune! Ştii tu asta? Nu ştii nimic!” încheia ea cu ciudă. „Maria, eu…” se repezea aviatorul către moartă cu mâna întinsă, dar, până să apuce el a se dezmetici, ea deja fugea de-a lungul unui coridor ce se pierdea în beznă, din care se auzeau, amestecate, voci de controlori aerieni şi şuierături de avioane ce se transformau în sâsâituri de şerpi şi în fluierături de cazane sub presiune.

Dacă o iubise pe soprană? Bineînţeles! O iubise furtunos, viscolos chiar, căci pentru ei doi viscolul nu era altceva decât albul prostovol pe care Dumnezeu îl lăsa în jos peste micul şi energicul rus şi peste graţioasa lui soţie. O iubise cu plesnete de harapnice pe înzurgălaţii cai de la sanie, cu şube patriarhale şi frăţeşti, în care capetele păreau înşurubate de căciulile cu urechi. Dragoste năvalnică, cu scârţâit de tălpici pe zăpadă şi cu detunături de revolvere în văzduh… Cu scuturat de cizme în pragul pridvorului de piatră şi cu ridicatul căciulii în faţa socrilor, sub care buzele bassistului pecetluiau filiaţia pe mâinile bătrânilor.

Moartea Mariei a fost primul moment de reviriment al ortodoxiei nazaroveşti: Mihail-Cristian s-a suit în tren şi nu s-a oprit până la mănăstirile bucovinene. S-a spovedit de-a fir a păr, s-a împărtăşit, a făcut canonul şi, timp de cinci ani, până în 2030 (anul lansării albumului „Proboscis”), nimeni nu l-a mai aflat altundeva decât cu formaţia, cu zborurile şi cu cea de-a doua soţie, Manuela Petraşcu. Abia după aceea a reînceput să dispară cu săptămânile, dar el venea cu justificaţia zborurilor de 180° în latitudine sau în longitudine. Să fi fost asta din pricina apariţiei Emiliei Zugschnauze, cu o genealogie nu tocmai paşnică? Nimeni nu putea şti. Manuela doar atât îi pusese în vedere: „Mike-ule, după câte îmi dau eu seama, tu eşti bigam: cu mine şi cu trupa. Problema-i că suntem cumplit de interdependente şi de rezistente la triunghi. Îţi alegi.” Aviatorul a devenit definitiv continuu în vizibilitatea lui la începutul anului 2035, o dată cu naşterea unicului său fiu, Dumitru (botezat, iniţial, Carmen, dintr-o regretabilă neînţelegere). Din nou tren, duhovnic, spovedanie şi căinţă. Definitivă, de data aceasta. Deşi Remus era şi el un duhovnic excelent şi, în plus, se găsea la doi paşi de martori, tocmai această parte din urmă, cu proximitatea, îl stingherea crunt pe Nazarov: obsesia că, întâlnindu-l adesea, Padre avea să se uite la el… nuştiucum. Ei, cum? Ce? Nu se angajase să tacă în legătură cu ce aude la spovedanii? Fireşte că da. Păi, ş-atunci? Eeei… Om era şi Remus, nu e sfânt, să zici c-ar fi putut stoarce zer din Lună. Plus că nici Manuela nu îl privea fără suspiciune, căci blondul părinte era prieten de cursă lungă cu impresarul, cu care ea, geneticiana, nu se găsea tocmai pe roze.

Manuela? Da-da-da: acea Manuela. Manuela Petraşcu, din 2027 chiar Petraşcu-Nazarov. Relaţia lui Mike cu ea începuse întocmai precum cea cu Marghioala:

— Noi doi ne ştim de… hă-hă. De ani buni. De ce nu ne-am combinat pân-acum?

— Păi, nu ştiu.

— Păi, hai!

— Hai!

Nunta a fost restrââânsă-restrânsă, dintre martori neprimind invitaţii decât Veta, care îi era Manuelei aproape soră, şi Vali, care, din nefericire pentru blondă, era bărbatul Vetei şi se avea ca fratele cu Mike.

Dar astea urma să vină…

La sfârşitul lui octombrie 2026, Mike se afla în apartamentul nou-cumpărat în Bucureşti, între Eroilor şi Izvor, destul de aproape de cel al soţilor Busuioc-Cepta şi de Spitalul Universitar, unde Manuela Petraşcu „nucleiera” — îşi încheia rezidenţiatul în medicină nucleară, pregătindu-se de al doilea, măreţul, multaşteptatul rezidenţiat în genetică medicală.

Manuela (care, după trei luni de „pilotăreală”, se mutase cu Nazarov) gătea cam sărat. Cam prea sărat, chiar, motiv în plus pentru Lynx Holloway să mârâie împotriva ei, cum că atentează la sănătatea bassistului şi, în general, a Jeg Tzappeshlitzilor, când The Lucky Seven îi strângea împrejurul mesei. „Vali, lasă fata-n pace!” îl înghiontea Veta. La un moment dat, surprinzând o astfel de discuţie între cei doi, Mishu se găsise să vorbească şi el, de colo:

— LOL. Eu cre’ că Vali dinadins o tachinează pe Manuela — ca s-o atragă. Odată s-o prindă el într-un colţ şi să vezi pe urmă…

— Heiii!…

— Mishule, du-te şi dă zăpada de la autocar, că, de nu, ne-ntoarcem acasă cu telescocaru’!

— Vali, nu vorbi urât!

— Ce-ai, Mira? Cu cuptorul tip Telescocar. Doar nu era să zic că ne-ntoarcem cu elicopterul tip Cariciopter.

În realitate, textierul nu nutrea nici un gând necurat faţă de Manuela — atât doar că avea infantila plăcere de a enerva pe cineva irascibil. Singurul care, în sinea lui, şi-o imagina pe blondă legată de pat cu cătuşe, biciuită, picurată cu ceară şi nu numai, într-o infailibilă reţetă testată de el însuşi pentru îmblânziri de scorpii, era Gabi Clocotici, bateristul lor care mai avea un pic şi spărgea tobele când se întâmpla să treacă geneticiana pe lângă el. Dar niciodată nu a făcut vreo mişcare necuvenită, căci formaţia, transcendenţa lor comună în planul imediat, s-ar fi destrămat instantaneu, iar muzicienii ar fi fost nevoiţi să se descurce fiecare cum putea.

Manuela, zic, gătea cam sărat. Să fi fost asta cauza sufocărilor nazaroveşti? Mike nu-şi aducea aminte să fi avut vreodată probleme cu inima sau cu plămânii: juca fotbal şi tenis, făcea schi o dată la 3-4 luni preţ de o săptămână, se duela cu Mishu şi seîntrecea la înot cu Noxu’. Fiindcă trebuie spus că Johnny, cât era el de înalt şi de gras, avea un talent la înot de te lăsa tablou. De altminteri, Radu Madagan remarcase demult, în anii facultăţii: „Ia uite, bă, martorilor: Ion ăsta e curat om al cavernelor: urcă pe munte ca capra neagră; înoată chiar şi-n Bâlea, cât ar fi el de rece; îţi ridică maşina cu mâinile goale, fără cric. Pe-ăsta să-l trimiţi pe front în prima linie!”

Manuela, aşadar, gătea sărat în primele lor luni de convieţuire. Mikey o rugase: „Manuela (cu cel mai pur diftong spaniol şi cu un „l” ca zbârnâitul coardelor întinse de la castaniete, înainte ca acestea să revină furtunos şi să zdrăngănească o energică bătaie din palme a blondei, cu vijelia ei binecunoscută: „Hai! Găteala! Un-doi-trei! Acum pleacă trenul!”), Manuela dragă („dragă” rostit cu o dilatare autoironică nerostită: „Oare chiar sunt eu în stare să orizontalizez, să cartografiez pe planiglob un atât de vertical şi de elastic resort?”), Manuela, ştima casei ce eşti tu, nu mai găti, fiinţă, cu Ocnele Mari! Te roagă Pilotu’. Vrei să ne vezi focoşi? Din focoşi, inimoşi; din inimoşi, ceroşi; din ceroşi, fildeşoşi; apoi… Dumnezeu cu mila.” „No, binie, tu, aviator… N-oi mai găti aşe.”

Dar i-a trebuit vreo jumătate de an să se dezveţe.

Bună şi jumătatea aia — Mirei, cea mai bună prietenă a Manuelei, i-au trebuit doi ani întregi de convieţuire cu textierul ca să se înveţe cu gătitul, deşi chiar şi după aceea o aflai înconjurată de pretexte ca Ion de orgi. Sau ca Romi de orgii. Leneşă? Nici pe departe — atât doar că moleşitorul miros de zemuri culinare puse la fiert sau la prăjit o înăbuşea pe ea, cea atât de obişnuită cu respiraţia tragică a spirtului, a cloraminelor şi a anestezicelor. Dealtfel, prin anul al treilea, în camera de cămin a Manuelei, mâncase primele ei ciuperci halucinogene şi rămăsese iremediabil îndrăgostită de acest drog. Nu i se destăinuise lui Vali decât trei ani mai târziu, într-un moment de profundă fericire a Lynxului (datorat „Aprinderilor” excelent primate de public şi de critici), dar chiar şi atunci în urma unui ocoliş, căci impresarul nu tolera în formaţie decât drogurile uşoare, ba încă şi pe acelea după lungi tracasări şi cu raţii, „pe cartelă”, întrucât:

— Băi, tatule… îi explicase el la capătul opus al căzii, hoinărind cu degetele piciorului pe coapsa ei şi vorbind surprinzător de rar şi de calm. E ca şi cum… ai lua Viagra… deşi încă… eşti în putere…. La fel stau lucrurile… cu drogurile: ai la dispoziţie… miliaaarde de kilometri pătraţi de Pământ să explorezi şi să te laşi pătruns… şi, în loc de asta, tu… stai într-o cămăruţă şi bagi chimicale?

— D-apăi, no… Să ştii tu că mult mai bune texte-ai scrie dac-ai încerca aşa ceva.

— Hm… Deocamdată, ţara şi… din ce în ce mai mult… restul Europei ne venerează aşa cum suntem: treji.

— Biiinie, tuuu…

Pauză. Şurrr… şurrr… prin apă.

— Da’ auzi, textiere? Amu trii ani, la prima ciupercă pe care am mâncat-o (şi, Doamnie, feri, ce bun-o fo’!), pe tine te-am văzut.

— Pfff… Io mai lipseam dintre bâzdâgăniile tale.

— Tu vâsleai, eu stăteam la capătul opus al bărcii şi mă uitam la tine. Am impresia că te filmam. Apa clipocea aşa: clipoci, clipoci… şi mi-a venit ideea că, în timp ce tu vâsleai, undeva sub noi, în lac, o femeie îmbrăcată într-un impermeabil se plimbă pe fundul apei, urmărindu-ne. La un moment dat, tu te-ai uitat în sus, la stânga, apoi la dreapta şi doar atât ai rostit: „Dacă nu plouă, la 20 suntem acasă.” Ce-o fi-nsemnând asta?

— Că mi-era foame şi aşteptam cina.

— Ţucă-l Veta pe el de mâncălău…

Mira a uitat, cu timpul, de prima ei vedenie. În 2040, însă, la 20 ani de la cea dintâi ciupercă halucinogenă, avea să îşi aducă aminte de ea chiar în timp ce urca treptele scenei de la Nobeluri…

Însă până atunci urma să mai treacă nişte ani, de-a lungul cărora şedinţele de ciuperci, de opiu şi de salvia divinorum ale celor două doctoriţe aveau loc acasă la Ozi. Cum „care Ozi?”? Bogdan-Paul Popescu, sunetistul, „vrăjitorul”, alături de prietena lui din acel moment şi de cele patru file ale calendarului ce indicau echinocţii şi solstiţii. De spiritism ce să mai vorbim? Treimea fundamentală a martorimii craiovene (Noxu’, Printzu’ şi Psihedelicu’) de trei ori luase parte la şedinţele de învârtit masa şi de trei ori fusese poftită urgent afară de către Bogdan, după ce pe toţi trei îi bufnise râsul, văzând cât de în serios se luau ezoteriştii. Mike se alia cu Remus şi blama dubioşeniile ce se petreceau în casa sunetistului (argumentând, documentat, că numai un îndrăcit este în stare de aşa ceva), iar Romi era prea ocupat ca să participe. Numai Sandu şi Gabi stăteau cuminţi, pătrunşi de fenomen, apoi le povesteau martorilor, cu ochii măriţi de extaz mistic, ce făcuseră ei pe-acolo, cum intraseră ei în contact cu unul şi cu altul…

— Bine, mă, bine. Ia, colea, de boxă, s-o mutăm!

Atunci vorbise Veta cu Zenovia Cepta, o strămoaşă de-ale ei din al optsprezecelea veac, incredibil de fertilă. Bătrâna îi mărturisise doctoriţei că o admira sincer fiindcă, dintre toate urmaşele postbelice, numai ea, Mira, îi păstrase ochii somnoroşi şi părul greu ca o cortină, dar că ar fi admirat-o şi mai mult dacă ar fi luat exemplu de la tanti-sa Floarea, nevasta unchiului Tudor, care bucura pământul Maramureşului cu opt copii.

— N-am timp, nană Zenovie…

— Of… D-apăi, nu-i bai, copchilă — oricum, tu ai s-ajungi om mare.

Însă, deocamdată, Manuela punea prea multă sare-n oală.

— Băi, femeie, tu i-ai adus aici pe Vali şi pe Ion, să transpire laolaltă-n ciorbă!?

— Eee, alta amu! Du-te să-ţi gătească Agatha dacă nu-ţi convine! (Agatha era gagica lui Ozi din acel moment şi îşi luase porecla Gagatha întrucât, după cum aţi ghicit, era gâsculiţă.)

Mikey răbda el, răbda (căci polemologia pe care o studiase în facultate îl făcea să evite, pe cât posibil, conflictele asimetrice), răbda el, răbda… dar, într-o zi, ajuns acasă obosit de la Otopeni şi dând cu limba de ciorba ca subsuoara Noxului, a făcut vârş! cu zeama pe cap, a aruncat farfuria direct prin fereastra închisă, a răsturnat masa, a făcut miş-fărâmiş sub picioare toate farfuriile căzute de pe ea, a ieşit în curte, s-a tăvălit pe toate părţile în noroi (noroc că dezbrăcase uniforma), s-a-ntors în bucătărie aşa, împuţit, a rupt o bucată de pâine, şi-a băgat de câteva ori mădularul în ea, apoi a urinat haotic prin toată încăperea: pe gresie, pe masa răsturnată, pe vasele făcute ţăndări, pe pereţi, pe combina frigorifică, pe aragaz, pe dulapuri… Toate astea fără nici un cuvânt. A fost întâia oară când a văzut-o pe Manuela plângând şi singura dată când a pomenit-o trântind după ea uşa băii, cu un pocnet de-a sărit geamul şi s-a făcut ţăndări, la fel ca vocea ei:

— Du-te-n morţii mă-tii de bou!

Şi s-a dus. După ce a auzit-o vomitând, obidită, ca şi cum ar fi fost violată, pilotul s-a spălat cum a putut în chiuveta WC-ului de serviciu, s-a schimbat, lăsându-i nevestei hainele murdare chiar pe pragul băii („Las’ să le vadă scârba!” a gândit el fără glas), şi-a făcut o bocceluţă şi dus a fost. La Craiova, la părinţi. O lună încheiată a locuit acolo, venind în Bucureşti doar pentru concerte şi pentru zboruri. Până n-a văzut-o pe doctoriţă la uşa blocului, plânsă şi spăşită, nu s-a-mbunat.

Dar astea încă nu avuseseră loc… Deocamdată, Mike stătea pe pat cu faţa în sus, cătând vag spre fresca de pe tavan, cu ramă circulară şi care înfăţişa un colţ de junglă pe unde se plimba un leopard privit de păsările şi de maimuţele de prin copaci, rămasă de la foştii proprietari ai apartamentului. Undeva, într-un colţ din fundal, se zărea oceanul…

Acolo era vară. La ei se instalase deja toamna, venind peste tânăra dr. Petraşcu precum o adiere de cearcăne, o dată cu creşterea volumului de muncă, determinată de sporirea cazurilor de îmbolnăviri pe fond de stres: se terminau concediile, se sfârşeau şi banii, se pornea pinballisticul dat din colţ în colţ al oamenilor… În acelaşi timp, reîncepeau meciurile Ion-Castela, soldate cu portrete expresioniste de ambele părţi şi cu Noxu’ băjenărind zile bune pe la martori.

Toamna, zic, se aşternea peste Manuela ca o scuturare de cearşafuri încercănate… Singura ei bucurie era Mike Bassistu’, a cărui curbă inspiraţională creştea o dată cu primele vii culese, se accentua laolaltă cu cele dintâi ramuri golaşe, ca nişte linii de EKG, apoi atingea maximul pe buza trambulinei februariste, urmând a se disipa în primăvară. Mihai Bercea, căruia inspiraţia îi juca aceleaşi renghiuri, explica starea de lucruri prin măreţia nemişcării determinate de frig în crasă opoziţie cu mişunatul de orbeţi ai oamenilor căldurii. Traiul alături de nemţoaica Emilia Zugschnauze, din 2026 până în 2045, avea să confirme această idee, pe care Nazarov o justifica un pic mai simplu, după ce fusese iniţiat de Psihedelic: „Ştii cum e cu strugurii culeşi chiar înainte să dea bruma şi de ce vinurile DOCC-CSB (cu denumire de origine controlată şi trepte de calitate — culese la maturitate deplină) sunt cele mai bune? Atunci, ai prins ideea.” De aceea, lunile de vară erau marcate de cântări în defavoarea noilor creaţii, mai puţin în cazul lui Romi, care avea inspiraţii în orice condiţii de PV, adică de nRT, adică de „Ia dă, Ioane-o hârtie ş-un creion!”

Anul 2026 şi-a văzut inspiraţia sufocată de buruiana tracasării venite din partea coşmarurilor în urma cărora Pilotu’ se trezea stors de aer ca un bidon de plastic ce are în el vin, dar nu plin ochi, şi pe care îl aplatizezi înainte de a-l băga în frigider, ca să nu se trezească băutura. În orice caz: după orice astfel de coşmar, Mihail Mihailovici se ciupea până la sânge (proba vitalităţii), după care, decomprimându-şi groaza cu o răsuflare, cădea înapoi cu faţa în sus, privind spre colţul de junglă de pe tavan.

Abia după 5 minute, timp în care se dumirea că nu venea nimeni din vis după el, abia atunci îşi lăsa biniiişor un picior peste marginea patului, în ceea ce părea o tatonare. „Încerc marea cu degetul de la picior”, îi spusese medicului nuclear, explicându-i că iluzia aceasta o avea din primele vacanţe la ţară, unde dormea singur în cameră încă de la trei ani, iar în odaie ligheanul pentru picioare folosit şi lăsat de cu seară lângă pat, într-o lene proverbială, era privit de viitorul aviator printre degetele unei treziri întâmplătoare (degeţelele lui de la picioare), în puterea nopţii, şi-i părea un ochi de mare, iar dungile de râp din apa lui nu erau pentru micul roacher altceva decât spuma valurilor proaspăt sparte, întâmpinate de el cu câte un oftat al regretului că nu le prinsese întregi. Iluzia patului-barcă l-a urmărit multă vreme pe Mihail-Cristian, mai ales când pilota hidroavioane sau când îşi amintea o ilustraţie dintr-o cărticică plină de poveşti despre elemente chimice, ilustraţie ce înfăţişa un metal navigând într-o barcă pe o mare bazică, parcă aşteptându-şi bolovanul de hidroxil care să-l tragă la fund, să-l…

Hhhîîî-hăh… Uah!

Am deschis fereastra după groaza din vis,
Aşteptând să-ntâlnesc bălţi de soare ucis,
Dar sub cerul din zori
Am găsit pacea din flori.[7]

— Manuela, unde eşti, suflete?

Manuela era la spital, plimbându-se cu trăsura în buiestru printre măruntaiele oamenilor văzute pe monitor.

Mike nu mai putu răbda. Îşi scoase căştile din urechi, opri playerul, şterse balele curse pe pernă, se dădu jos din pat, se îmbrăcă şi porni spre Universitarul unde iubita făcea pe rezidenta în medicină nucleară, aşteptând să-ntâlnească nu bălţi de soare ucis, ci al doilea rezidenţiat, în genetică, apoi programul de cercetare promis de Psihedelic soţiei şi „cumnatei”. Deocamdată, blonda făcea medicină nucleară. Îşi alesese ca primă opţiune de loc al rezidenţiatului Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti, la sfatul Mirei şi al lui Valentin, acesta argumentând că aici se desfăşura cea mai bună cercetare medicală din România.

Cercetare medicală în interiorul spitalului; în curtea lui, Mihai Nazarov cerceta cu ochi de insomniac întreaga intersecţie. Negrul statuii eroilor sanitari răspândea mustrări în camuflarea lui: „Cine mai are curajul să zică «4 dimineaţa»? Nu vedeţi că e noapte-n toată regula? Vâlva băii face bivuac!” Curtea spitalului îşi rătăcea desfrunzirile prin noapte, cu solemnitate înfrigurată, ca la o fugară inspecţie de trupe dinaintea unui asalt de până-n răsărit. Nu mai aştepta decât goarna. Copleşit de peisaj, Şase-Şasele trecu înainte cu capul plecat, ca pe lângă un sfat spontan de generali în curtea unităţii, după ce i-a salutat regulamentar.

— Manuela, ai musafiri.

— Musa… Aaa… Haha… Ăsta nu-i musafir, no — aista-i… piciorul meu cel stâng, că tot îi place lui simetria ş-amu-amu puşcă-n clişee, râdea doctoriţa, umplând camera de gardă de soare resuscitat. Ce faci tu? Ţucute-n bărbuţa ceea de ţap!

— Fac… pă franţu’ cel rău să mă mânce, surâdea The Lucky Seven luminat, întâlnindu-i ochii pentru care ar fi fost în stare să pornească un război civil de pe o conductă de înaltă presiune. Am insomnie, Manuela Feodorovna…

— Da? Cum aşa?

— Eeeh… Păcate grele… În alte vieţi, completa el, sub încruntarea întrebătoare a nuclearistei.

Doctoriţa se apropie de el şi, fără nici o vorbă, îi luă capul între mâini, cufundându-i-l în balconiada ce mirosea ameţitor a liliac deasupra unui gheizer şi masându-l pe toate continentele relaxării: şi pe tâmple, şi pe sinusuri… Pilotul începu să toarcă…

— Eee… Cine ştie prin ce paturi străine ai scris tu note şi tabulaturi, de-amu nu mai ai inspiraţie… Dar apoi, întâlnindu-i sinceritatea privirii de „fii serioasă”: Te pupă blonda. Mţu!

— Mmm… Rrr… Rrr…

— Ce faci tu, aviator? Torci?

— Mmmhmmm…

— Ce-ai fost tu în Satya Yuga?

— Mmmârtanul primordiaaal… Prim în ordie, prim în fisiune… „Radioactivity”…

— „Is in the air for you and me”. Dară te-or fâsâit mâţele — aşe-i ori ba?

— Pfff… „Radioactivity… Discovered by Madame Curie”…

— „Fofoloancele”, vorba lui Tudor Muşatescu.[8]

— Nu fi grobiană…

— „Te-aştept să vii…/ Să te întorci la mine…/ Numai aici/ Ne va fi cel mai bine…”[9]

— Aşa, aşa, cântă…

Mirabela Dauer pătrunsese în apartamentul lor o dată cu acea explozie de viaţă ce se numea Manuela, care intrase în iatac cu două valijoaie în mâini de la Gara de Nord, direct din maşina antipaticului impresar, zbicind cu piciorul şi uşa, şi somnul din Nazarov, ostenit după un zbor lung: „Veniţi, privighetoarea cântăăăăăă… şi liliacul e-nfloriiiiiit!”

— Te las, dară, c-am treabă, sfârşi ea frământarea. Te pupă Manuela… şodule. Mţu! Să fii cuminte! se îndepărta ea, privindu-şi unghiile, de care era obsedată. Doar parfumul de liliac se mai întorcea să-i facă lui cu mâna.

Un şuier sfâşietor întinse primul strat de muştar pe felia zilei. Era trenul de 4:45 dinspre Bucureşti Nord spre Ploieşti Vest, care vestea zorile…

Un cuţit prin inimă… Abia atunci se trezi Nazarov:

— Goarna…

*

În ultimele săptămâni ale lui 2026, în tumultuoasa perioadă de lucru la trilogia „Construind Imperiul”, Mikey, care se combinase de câteva luni bune cu Manuela, se găsea în Craiova, să le-o prezinte părinţilor. Căsătoria se întrevedea „cili-şea, la o aruncătură de muc” (vorba lui Ion), iar ai bătrâni trebuia să dea blagoslovirea. Mama şi tatăl Manuelei deja aprobaseră. La un moment dat, se-auzi telefonul, urlând un cântec eroic, compus de bassist pentru „Proboscis”:

— A, ăsta e Vali… Ia: da, el e. Ce faci, mă?

— Piloateeeeee! rase[10] difuzorul mobilului. Vezi c-aterizez în seara asta.

— Roger, Antenna Flight 09 cleared for final runway 2R, taxi via taxi-way bravo, gate 07, îşi luă Mike o voce serioasă, de ‘ceai că cine ştie ce om de stat sau general devenise.

— Ce, băăă?

— Pfff… râse Pilotu’, dându-şi seama cu ce explicaţii urma să-şi răcească gura. Cumetre, fii atent aici: Antenna Flight 09 e indicativul tău. (Pilotto Pronosport începuse să-l „cumătruiască” pe celălalt după ce el, Nazarov, se băgase pe felie cu blonda, care îi era ca o soră Vetei, soţia Psihedelicului. „Cumetre” sau „cumnate”, dar mai degrabă cumnaţi erau Mike şi Veta, respectiv Vali şi Manuela, întrucât textierul şi bassistul se aveau ca fraţii de mult, din imemorialele vremuri statuisto-mochetiste.) Antenna Flight 09 e indicativul tău, mă, şogore.

— Păi, şi dacă pe mine mă cheamă Lynx Holloway, tu ce indicativ îmi pui?

— LYHW. Roger Antenna Flight LYHW cleared for final rwy 2R, taxi via taxi-way bravo, gate 07.

—Bine-bine. Da’ tradu!

— „RWY 2R” înseamnă „runway 2 right side”, „taxi way” e calea către poarta de debarcare, iar „gate 07” bănuieşti ce este.

— Dadada. Vezi c-aduc cinci litri de vin de la socri. Aducem, adică, fiindcă vin cu Veta.

— Ooo… Da’ vezi ce ţăran eşti? Abia acu-ţi aduseşi aminte să pomeneşti de Veta.

— Păi…

— Nici un „păi”!

— Bine-bine. Ce indicativ îmi mai pui, în cazu-ăsta?

— Nu-ţi mai pun nici un indicativ, că se-mbată turnu’ de control. Hai, tai-o-ncoa’!

*

Dacă, în epoca statuisto-mochetistă, Ion câştiga de departe trofeul siropoşeniei (frizând emoismul), pe măsură ce avansa în anii de Jeg Tzappeshlitz (culminând cu cei de Manuela), Chilotu’ îşi dovedea exponenţial mămăligitatea cu brânză şi mai puţin cu smântână. Astfel, deşi în toată aviaţia (şi în cea civilă, şi în cea comercială), Nazarov era cât se poate de „teeen-hut!”, de îndată ce simţea miros de aliteraţie a consoanei „f” şi de asonanţă a vocalei „o”, Mikey redevenea martoraşul din Gara Craiova, cel care primea cu un zâmbet de Muttersöhnchen (Vatersöhnchen[11], în cazul lui) papa-urile tatălui de pe peron. Sau cel din barul craiovean „Keops”, care în jur de ora 10 seara se ridica şi se scuza, motivând că îl aşteaptă părinţii cu masa pusă şi atrăgând comentarii ireverenţioase la adresa alăptării lui. De aceea, probabil că nici nu este de mirare faptul că una dintre galopantele sale iubiri premarghioliste a fost o controloare feroviară „între două vârste şi trei depresii”, după cum le povestea el mai târziu martorilor, în interbellumul Maria-Manuela.

Răvaşul acela plin de piscuri pe EKG pe care Mike i-l scrisese Marghioalei în anii de secretomanie asupra relaţiei lor Pilotu’ nu li l-a arătat martorilor decât la pomana de un an a sopranei, udându-i hârtia cu sincere lacrimi, chiar dacă Manuela abia reuşea să îşi ascundă nemulţumirea. L-a făcut public la pomana ţinută între martori, după cea cu rudele Mariei, unde fireşte că fusese singur, deoarece acolo nici nu se punea problema de a aduce măcar vorba despre altă femeie. Dacă soprana ar fi fost incinerată, Printzu’ automat ar fi propus fumarea ei, în semn de omagiu şi din dorinţa ca harul vocal să dăinuie.

Obiceiul declaraţiilor de dragoste scrise pe hârtie i-a rămas Pilotului până hăt încolo, după 2045, momentul morţii Emiliei Zugschnauze, când a avut o perioadă în care l-a cuprins sentimentul de deşertăciune a vieţii. Abia câţi mai ani mai târziu, văzând-o pe Manuela tot mai voioasă de pe urma progreselor din cercetarea post-nobelistă, abia atunci şi-a venit Nazarov în fire, amintindu-şi de momentul în care zurliul de textier, încă râgâind a bere şi a şaorma cu sos de usturoi (deşi era vară şi briza mării pierdea cu marţ în faţa zăpuşelii), Vali, zic, descoperise carnetul lui, al lui Mike, cu schiţa primei poezii închinate geneticienei:

— Ia să vedem noi…

— Bă, nu!

— Ho, vere, că nu dau turcii! Ia: „Napalmul meu din septentrii”… Ooo… I-auziţi, bă, martorilor, ce scrie Mikey-aicea:

Napalmul meu din septentrii,
Din septentrii sub pirostrii…

Şi cu stridii din meridii, hă, hă, hă…

— Te bat, fraiere! Dă-l încoa’!

— Nooo… Stai, să mai citim:

Ciudanoviţa mea aleasă,
Cu pufuri de vel-pităreasă,
Viaţa mi-e lungă penitenţă
Când pui tu x-u-n existenţă…

Iar eu, tactil prin subsidenţă…

— Hai, gata, că eşti porc!

— Porc, da’ inspirat. Dă să-ţi facă nen-tu Vali una, de să stea mâţu-n coadă. Fără preţiozităţi de-ăştea de-ale tale. Dă-mi numa’ răgaz o juma’ de oră.

— Bă, Vali, nu te băga…

— Ba daaa…

— NU!

— Bă, în loc să zici „mersi” că ţi-a dat Dumnezeu textier bun, tu ce faci?

— Biiine, hai…

— Da’ ce e Ciudanoviţa?

— Polul radioactivităţii din România. O fostă mină de uraniu, undeva prin Caraş-Severin.

Şi Lynx se-nchisese-n budă, căci ziua fusese plină de mazzobagando.

— Ia uite, ia, ieşise el transpirat:

Spumant să curgă vinul pe ale tale coapse,
Pe ele îngheţata să dea-n sfâr viperin.
Flămânde amândouă, ca-n iarbă lunge coase,
Preludă pofticiosul cu gând de submarin…

— Ooo… Submarin, submarin…

— Păzea, Sea King-u’! rânjise Mishu erudit.

— I-auzi:

Iar untul cel prăvalnic, când, scos din frigidere,
Pe covoraşul pielii se-ntinde c-Aladin,
Să ţipi, femeie caldă: drumeţu’, ‘n belvedere
Ajuns, înfipse steagul în muntele-ndocrin.

— Maaamă… Perfect. Că tot e ea pe domeniu.

— Păi, vezi?

Lui Mihail Mihailovici Nazarov i-a priit cum nu se poate mai bine înfăţişarea sa copilărească. Cel puţin în anii de Braşov, printre toate ardelencele acelea cu ochi pătrunzător, Mikey semăna cu un nărăvaş simţământ, căci femeile nu puteau a se hotărî cum să îl privească pe aviator: ca pe un bărbat bine, amu-amu comandant de escadrilă, ori ca pe un copilandru care este nevoit să se ridice pe vârfuri până să ajungă la raftul cu savarine şi pe care, vorba bancului, îl bătea ta-su cu cureaua de la ceas? Singură Maria Balc-Stegaru („niciodată în penumbră, niciodată Nazarov”, după cum îi scrisese Mikey în nişte versuri grăbite, dar care îi merseseră femeii la inimă), singură Marghioala avea să reuşească a îl struni cu un „hooo-ptrrr” spiritual ce avea să îşi vadă apogeul în ultima (dar nici vorbă „cea din urmă — dă-ţi peste gură, Stroe; nu cobi!”), a treia parte a trilogiei „Construind imperiul”: „Deprinderi”.

La un moment dat, „Miche” Nazarov (cum îl alinta Radu Madagan) s-a pomenit tată. De fapt, nu: s-a pomenit întâi cu nişte simptome la Manuela, s-a pomenit cu un ecograf bâzdâcăind-o prin părţile căzănoase, apoi cu o formă de viaţă mişcându-se în ritm de bossa nova prin uterul scos la iveală de ecranul aparatului… a fost o serie de pomeniri. Abia după două luni de sarcină a suferit Pilotu’ o schimbare de atitudine: dacă, până atunci, crezuse că era vreo glumă de-ale destinului (ca şi cum l-ar fi sunat Vali şi s-ar fi dat drept un avocet care îl anunţa despre o moştenire), ei bine, prin a treia lună, văzând Preafericitu’ că burta soţiei începe să se dospească şi dându-şi seama că urma un post lung, cu dezlegare la… degete, de exemplu, a început să privească mai altfel situaţia, cu o mirare de care nu fusese până atunci în stare decât în faţa unor planuri de luptă istorice ori a compoziţiilor pentru orgă semnate de Johann Alexander Klappesch:

— Mă… ce-o fi aici? E sânge din sângele meu, „eins-zwei-drei” din „eins-zwei-drei”-ul meu? Sau e doar o farsă abilă pusă-n scenă de doctoriţă? Ia s-ascult… şi se punea biniiişor cu urechea pe burta Manuelei dorminde. I-auzi, mă: se-aude ceva. Hopa… ce face? Vorbeşte? Dă din picioare? Nici nu ştiu ce nume să-i punem… Probabil Stripe, fiindcă îmi închipui că doar un gremlin ar putea să iasă din două creaturi ca mine şi ca Manuela. Hehe… stai cu tata. I-auzi, i-auzi: până şi-n bătutul din picioare-mi seamănă: bate pas de defilare. Aşa, aşa, tăticule: un-doi, un-doi, un-doi… stai! Prezintăăă arm’!

— Ce faci, Mikey? tresărea geneticiana speriată de mogâldeaţa capului piloţesc, de i se părea, în semiîntunericul camerei, că cine ştie ce neg enorm îi crescuse pe burtă. Ori — mai ştii? — că ieşise copilul să ia o gură de aer din iatacul celor doi.

— Şşş… I-auzi-l: respiră…

— Păi, normal că respiră, că doar nu e mort.

— Doamne fereşte — dă-ţi peste gură… I-auzi, ia: parcă şi vorbeşte.

— Învaţă-l exerciţii de dicţie, chicotea Manuela, gâdilată de părul tuns periuţă al soţului.

— Îl învăţ să cânte la ţambal cu distors, cum cânta Nelu Mierloi când eram noi martori.

— Culcă-te, Mikey, că mâine ai zi de-nregistrări…

— Mă culc… şoptea Pilotu’, fascinat. Ia: să mai ascult o dată… Doamne… E un miracol… Şi să-l mai prind pe Titirez c-o dă-nainte cu ateismele lui! Să-l frec în nas!

— Adevărul e că unele chestii ne par miraculoase chiar şi nouă, după tot amarul nostru de cercetări.

— Noapte bună… vouă, se retrăgea Nazarov cu glasul încă jumulit de uimire.

În vremea aceasta, la fel de jumulit, dar de gradele ţuicii, Valentin Busuioc şedea pe treptele casei, încercând să îşi scoată cu o mână bocancii cu ţâşpe mii de triliarde de curele, în timp ce cu cealaltă respingea limba lată a ciobănescului uriaş, botezat, la bâză, Bumbu. Pasămite, de când cu sarcina Manuelei, Veta fusese năpădită de instinctul matern, dar obiecţia lui Vali cu lipsa de timp a amândurora şi de maturitate a lui o făcuse să se resemneze cu o soluţie de compromis:

— Bine, textierule, dară… măcar un animal, o pasăre, ceva… Chiar şi o tarantulă, numa’ să ştiu că-i un suflet în casa asta sau în curte când suntem noi plecaţi. Hai, Vali… Te rooog…

Şi prelungea „o”-ul, dar cu altă nuanţă decât umorul cu care observa lucrurile din jur şi care, de multe ori, preceda un râs ca un pocnet mirat din palme, dar şi ca o înfiorare de barbă de-a lungul gâtului ei carstic.

— Te rooog…

Şi rugămintea era ca o turlă înaltă şi subţire de biserică maramureşeană, ca o turlă născută din împreunarea mâinilor: „te rog cu cerul şi pământul, cu toate cascadele şi gheizerele împreunate”, părea a spune glasul uşor nazal al neurochirurgei. Nu era nazalizarea aceea rece a celor înăcriţi de lucrul cu oamenii, ci electricitatea ascunsă a întregii ei fiinţe, care îi vibra în oase şi în cartilagii cum vibrează curentul în sonerie.

Mira-Elisabeta, în general, se alinta, lungind cuvintele, parte cu autoironie caldă la adresa propriului accent, parte cu o felină satisfacţie de a-şi vedea bărbatul urmărind-o de-a lungul întregii intonaţii, ca un căţel pe care îl amăgeşti aerian cu o bucată de carne. Aşa şi Mira:

— Ce faci tu, Lynx? Când te-ntorci în Cluuuj?

Sau:

— Ioooi, măi, emberule… Strofele astea pentru mine îs?

Sau:

— Ţi-o făcut socrella salaaată… salată die viniete, tu, mâncălău!

Dar, cu toate farmecele doctoriţei, Holloway nu rezona la ideea paternităţii:

— N-avem timp, Veto. Fizic n-avem timp. („Fizic” era adverbul lui favorit când vrea să îşi facă ideea palpabilă.) Într-o lună, dacă ne vedem două săptămâni, înfirate şi drămuite.

— Ooof… Dar avem părinţi, unchi, mătuuuşi…

— Da? Şi, dup-aia, când s-o face mare copilul, o să ne-ntrebe cine suntem, că el nu ne-a prea văzut pe-acasă.

— …

Şi cearşafurile atârnând din tavan păreau nişte marsupii pentru ploi.

Aşa că ograda celor doi se pomenise luată cu asalt de un pui de ciobănesc mioritic care abia vedea să păşească, de mic ce era, dar care, după ce mânca o strachină zdravănă de mămăligă dumicată în lapte, mergea precum compasul şi se culca lângă cel mai apropiat burlan, nemaiavând putere să ajungă la cuşcă. Cei doi încercaseră să îl ţină în casă, dar puternicul sentiment al intruziunii câinelui în momente de „Bidinea”[12] îi făcuse să îl trimită înapoi în bătătură.

— Dă-te, mă, la o parte… Aaah… Pleacă, vere, de-aici, n-auzi? Ce să-ţi dau? Vapori de ţuică…

A doua zi, în zori, cu somnu-n nas, Veta pleca la serviciu, mormăind cele mai recente tremolouri ale lui Mishu ascultate prin vrafurile de mp3-uri din calculator.

— Hop! Ioi! Ce faci aici?

— M? Mmmh… Dorm. Noapte bună.

— Păi, aici, afară? Şi-i dimineaţă deja! Hai, hopa sus. Ai dormit pe câine — nu i-o fi fost şi lui greu? Lasă tu, că de-acu-ncolo ştiu ce fac: las o fereastră crăpată la demisol: când vii torpilat, o deschizi, te strecori pe-acolo şi nimereşti direct pe canapea — dormi de nu te doare capu’. Îl iei şi pe Bumbu cu tine; numa’ să ai grijă să nu vă roadă cablurile… Pfuah… De-ai ca tine-au „construit imperii”? Auzi, cică: „aprinderi, cuprinderi, deprinderi”… Vai de cozonacu’ tău!

Totuşi, Vali nu era cel dintâi jegtzappeshlitzean care ţinea un animal de casă şi cu atât mai puţin era primul martor cu suflet câinesc în bătătură: demult, imediat după încheierea „Imperiului”, pentru a-şi mai aerisi creierii încordaţi, Romi cumpărase din Timişoara, de la Edi Talent, o căţeluşă boldei. Cotoară dăduse peste o fată „ob-se-da-tă” (după cum se văita Costi, apucându-se de claia creaţă ce începuse a i se rări pe margini), obsedată de câini. De fapt, de animale, în general, dar Talent pusese picioru-n prag de sărise praful: „Un câine sau nimic!”

Cireşica (Cerasela o chema, dar, la beţie, Radu Madagan nu mai putea să pronunţe aşa ceva. „Cireşica…””Cerasela!””Cum? Raşela?””Cerasela, bă, tâmpitule!””Bine, Caramela.””Eee, pă… franţu’ cel rău să te mânce!”), Cerasela, după cum spuneam, i se supusese atunci lui Eduard-Constantin, dar, cu primul prilej, prinsese rămăşag cu chitaristul. Dealtfel, „Domnu’ Hhhedi” (după cum îl lua Ion în răspăr, căci era pizmă veche-ntre ei doi) se prezenta la fel de mare parior precum era Psihedelicu’ de mâncău. La casele de pariuri, mai mergea cum mai mergea, dar pe martori îi usca. Nici iubitele lui nu erau cruţate. Îşi scotea, astfel, pârleala de la toate cinele romantice cu lumânărele şi beţigaşe parfumate, precum şi de la toate şubele din frişcă în care le înfofolea pe… „Eee, pe cine… Pe paţachinele-ălea pistruiate!” făcea Ionelio, neînţelegând pasiunea lui Talent pentru aşa ceva. „Aşa atât de grăunţos ceva”, îl pastişa el pe Lynx cel din anii de Statuie şi Mocheta, care se tot mira ce-l găsea pe Ion să se combine cu tot felul de aschiloambe, cu „aşa atât de puţin ceva”.

Cerasela, zic, pusese rămăşag cu Eduard. Evenimentul nu era cine ştie ce (un meci de praştie între doi puradei), dar Edi se înflăcărase („Eee… Punem pariu c-o să câştige ăla gras, cu moacă de fraier, de seamănă el cu Ion?”), aşa că pistruiata se învoise.

Dacă s-ar fi aflat vreun hematolog prin preajmă, n-ar mai fi avut nevoie de ac să-i afle grupa sanguină lui EdiTalent: chitaristul îşi înfipsese până la sânge unghia într-un deget, spre a-şi stăpâni atât urletul de ciudă, cât şi o vorbă de dulce la adresa Ceraselei. Nu de alta, dar se găseau în Postul Paştelui.

Aşa păţise atunci „Domnu’ Talent”. Apelativul „Domnu’ Talent” avea şi el o poveste: mergeau trei dintre Black Codes-i pe stradă, în drum spre repetiţii, iar Eduard rămăsese în urmă, pălăvrăgind la telefon cu Cerasela:

— Hai, Talent!

— Stai, Radule, ho!… Cerasela, te las — te sun mai pe seară.

Grăbind pasul spre Madagan, Edi nu observă cum o minge i se rostogoli până la picioare.

— Domnu’ Talent, ne daţi şi nouă mingea, vă rugăm?

— Cum? „Domnu’ Talent”? Aaaaaahahahahahahahahahahaaa… „Domnu’ Talent”? Aha… Aha… Ahahahaha…

Constantin-Eustaţiu Corniţescu se tăvălea, la propriu, pe caldarâm.

— Ho, bă, tâmpitule, că-ţi rupi hainele!

Nimic… Într-un târziu, se ridică, mergând cam ciudat. Abia sala de repetiţii putu spune, prin ferestrele ei deschise, că râsul Gibonului se încheiase cu un moţoian care…

— Îîîîîîu… Împuţitule! Marş la baie!

Când se întoarse, Costoix îşi ascundea „locu-al bun” cu blugii ce cunoscuseră şi ei jetul robinetului.

— Bă, da’ n-am ce să iau pe mine!

De bine, de rău, Edi ajunse la galerie şi desprinse draperia, cu care Eustaţiu îşi înfăşură coapsele păroase.

Aşa făcuseră ei atunci la repetiţie şi la fel se întorsese Gibonu-acasă, atrăgând priviri şi tuşituri tendenţioase, mai ales când Radu, ca să se complacă în circărie, îl lua pe Constantin la braţ şi rânjea larg spre trecători.

La un săculete de luni după acest moment, Edi Talent pierdea pariul cu Cerasela. Miza era cât se poate de clară: un câine. „Dacă pierd eu, îl dăm pe Liţă.Dacă pierzi tu, îi luăm căţea, să nu se plictisească.”

Iar acum, Edi ce făcea? Pierdea pariul — aia făcea. Înciudat, nevoie mare, de cum au ajuns acasă, la sunat pe Alex Brânzan, care se cunoştea cu unii de la un adăpost pentru animale. Grinderu’ s-a mişcat repede, la fel de repede precum cei doi câini: nişte luni mai târziu, casa Talent urla la Lună şi leorpăia la lapte din zece guri în acelaşi timp contorsionat pentru Edi mai ceva decât tricourile pe care le năduşea cu-atâta câinăraie pe cap. Şi… hai să-i dăm: ia şi tu, Grindere, ia şi tu, Madagane, Costi, Mircea… care mai sunteţi pe-aci. O căţeluşă a ajuns, astfel, şi la Romi, aşa că iată-l acum pe chitarist, în vara anului 2031, bătând de zor cuie-n cuşcă.

— Hai, Mishule, venişi?

— Bă… Da, da’ sunt călcat de tanc.

— Păi, ce păţişi?

— Sunt nedormit, Romi… Am avut de muncă… Îîîăăăaaahaha…

— Hooo, că-ţi dădură balele… căscăule. Ia zi: ne-apucăm de treabă?

— Da — adu-aci, că, dacă intru-n casă, adorm pe loc.

Vali şi Veta făceau renovări, aşa că studioul se mutase la Romulus-Andrei Stavru, zis The Guitar Tamer (Îmblânzitorul de Chitare), care îmblânzitor tocmai compusese „o şşşmenozală păntru zongoră” şi voia să vadă cum se nimereşte vocea, pe un text scris la repezeală, numai pentru prozodie.

Deodată, chiar în faţa lui Mishu, apăru Emilia. Până s-apuce Bercea a o-ntreba de sănătate, nemţoaica, privindu-l aşa cum numai ea ştia, se lăsă-n genunchi în faţa lui.

— Uuuh… Uuuh… Aaah… Aaah… Aaahahahaha… Emilia, termină, că mă gâdili!… Ne vede Romi… Aaahahahahahaha… râdea Stelu’, gândindu-se că următoarea etapă ar fi fost să o tragă după el în nişte tufe de liliac din apropiere şi, înainte de-a sări pe ea, să-nceap-a cânta din Kiss („I was made for lovin’ you, baby, I was made for lovin’ you”), ţinându-se de cataramă şi dansând ca Village People în „YMCA”. Asta cu atât mai mult cu cât o celebră poză martoricească îl înfăţişa pe Plodu’ Întunerecului în tricou cu Kiss şi boit pe faţă cu făină, un ochi avându-l mânjit în formă de stea cu cremă de cacao, de ‘ceai că cine ştie ce pitbull lolăitor era. Sora acelei poze era mai mare c-un talger decât ea, un talger de baterie aşezat drept pe claia de păr a Pârtzului, turtindu-i-o ca plăcinta faţa unui actor de filme mute.

— AAA!… CE? Pleacă! Pleacă! Marş de-aici!

Căţeaua lui Romi, Zavarica, venise atrasă de mirosul pantalonilor scurţi proaspăt spălaţi, purtaţi de Plod direct pe piele. Ei fiind, pe deasupra, largi şi subţiri, vă închipuiţi ce a ieşit. Reclamă mai bună la balsam de rufe nici că se putea.

— Au, fi-ţi-ar căţau-a dreacu’, Romi!

În tot acest context al pasiunii chinologice, Mikey şi-a cumpărat şi el un câine, o matahală de Schnauzer uriaş, să aibă copilul lui cu ce să se joace. Fiul soţilor Nazarov (poreclit Aripel de Radu Madagan) a venit pe lume în 2035, cu puţin înaintea istoricului concert de pe stadionul „Ion Oblemenco” din Craiova. Cu doi-trei ani să se fi născut el mai devreme, şi bassistul l-ar fi luat pe scenă, să li-l arate spectatorilor. Dar aşa, Carmen (viitor Dumitru) a fost făcut pachet şi trimis, cu tot cu mamă, acasă la părinţii lui Valentin Busuioc, în celebrul cartier Lascăr Catargiu, la jumătate de kilometru de stadion, cât avea să dureze concertul şi beţivăneala de după el. Cu Manuela şi cu câinele Nazarovilor, numit de Chilot, cu un rânjet straşnic de beat şi pe măsură de vesel, Bebe. „În cinstea sexologului Bebe Mihăescu — uitaţi-vă şi voi, martorilor: întocmai ca ăla, îşi bagă nasul prin ceeele mai bizare locuri. Plus că e şi mustăcios, la fel ca el. Chelia-i lipseşte.”

Bebe a fost alături de Mike, Manuela şi Dumitru vreme de şaisprezece ani, iar puiul lui, cu acelaşi nume, l-a depăşit cu trei ani. Oamenii se aşteptau ca al treilea Bebe, rodul onomastic al inerţiei, să trăiască şi mai mult, dar numai Dumnezeu ştie ce s-a ales de el şi de familiile Nazarov şi Brânzan după ce, în 2064, s-au suit în avion şi, la doar câteva minute de la decolare, au dispărut complet de pe orice radar, lăsând o grea şi întunecată cortină de bănuieli asupra sorţii lor…


[1]Întreprinderea de Utilaj Greu.

[2]Iron Maiden — „Aces High”, de pe albumul „Powerslave” (1984).

[3]„Blood Upon the Risers”, un cântec al paraşutiştilor militari americani din Al Doilea Război Mondial.

[4] Acordarea independenţei României de către puterile învingătoare în războiul ruso-turc din 1877-1878 a fost condiţionată de modificarea Articolului 7 al Constituţiei din 1866, ce, iniţial, acorda cetăţenia română doar ortodocşilor.

[5] Pentru numele de familie Cepta şi Cipleş, vezi articolul lui Petru Tomegea, comentariu la lucrarea „Vechi nume româneşti”, de Ion Popescu-Sireteanu: http://tomegea.wordpress.com/2009/02/21/vechi-nume-roman/ .

[6]Toate statisticile citate de Leopoldina sunt inventate.

[7]„Dimineţi cu ferestre deschise”, cântec al Mirabelei Dauer cu Ştefan Hruşcă şi Vasile Şeicaru.

[8] Vezi volumul „Doresc ca micile mele rânduleţe…” de Tudor Muşatescu, unde pisica unei reclamante se numeşte Fofoloanca.

[9]Mirabela Dauer — „Te-aştept să vii”.

[10] Participiul trecut de la „a rage”.

[11] „Muttersöhnchen” înseamnă „papă-lapte” în germană (literal, „fiuţul mamei”). „Vatersöhnchen” este un joc de cuvinte cu înţelesul „fiuţul tatălui”.

[12]Cântec popular despre viaţa şi sexul la ţară.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s