Cele şase virgine ale popii Remus

Părintele Remus-Gabriel Manoilă avea pe conştiinţă cinci virgine şi cu Dora şase. Dora, nu-i vorbă, i-a rămas alături timp de 60 de ani fără certuri substanţiale. Totuşi, Dumnezeu, Care nu bate cu parul, ci cu amarul, i-a luat sacerdotului tihna sentimentului patern: unica fiică, Zina, i-a fugit de acasă cu un circar, aducându-l aproape de punctul în care ar fi dezmoştenit-o, de nu ar fi venit să-l roage a o cununa cu acrobatul. Remus s-a îmbunat, nu doar de mila fetei, ci şi pentru că şi-a adus aminte de vorba din bătrâni, cum că „cine iubeşte şi lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă”. Şi-a dat seama că începuse să ispăşească pentru cele cinci elasticităţi deranjate şi părăsite.

A şasea şi definitiva nubilă deflorată, Dora Manoilă, născută Calciu (nu era rudă cu marele duhovnic pătimitor pentru ortodoxie Gheorghe Calciu-Dumitreasa, deşi Remus tare şi-ar fi dorit asta), Dora, zic, nu doar că avea trăsături şi gesturi voievodale, fără strop de afectare (ceea ce îţi sărea în ochi), ci şi un puternic simţ al memento mori-urilor. Astfel, majoritatea întâlnirilor ei cu viitorul preot se petrecea în locurile unde fata avea cel mai mult spor la învăţat: cimitirele. Nu, nu era vreo satanistă ori vreo metalistă bizară, ci ştia să aprecieze liniştea şi răcoarea acelor capete de linie, acelor Gări de Nord[1] sau Dristor 2-uri[2]. Mishului i-au sticlit ochii când a aflat asta şi s-ar fi dat la Dora dacă nu s-ar fi răţoit Vali la el, ameninţându-l că nu îl mai ia în încă neînfiinţatul Deltamistic.

Pe lângă cimitire, Dora avea pasiunea scrumului. Din toate ţigările fumate pe holul căminului înainte de a-l cunoaşte pe Remus, viitoarea avocată strânsese cu stăruinţă fiecare firicel de scrum într-o cană mare, scuturând bine mucurile înainte de a le arunca. Din păcate pentru munca ei, dar din fericire pentru plămânii amândurora, Remus Manoilă, Părintele Cel Straşnic, o dezvăţase de la tutun. Dora lăsase în urmă doar cana, cândva plină ochi cu rămăşiţele pământeşti ale ţigărilor, rămăşiţe pe care fata le lua uneori pe deget şi le sufla în vânt, murmurând acel cântec al trupei Kansas cu care îl îndrăgostise pe Padre de ea şi de chitara ei: „Duuust in the wiiind… All we are is dust in the wiiind…”

Rămăseseră cana din ce în ce mai goală şi plimbările din ce în ce mai rare prin cimitire, fiindcă preotului nu i-ar fi venit la socoteală să fie văzut de unul dintre acei „orto-hardcore” (vorba unui cunoscut de-ai lui, istoric al religiilor), fapt ce i-ar fi atras nenumărate alte calificative, pe lângă cel de „ecumenist”, dată fiind deschiderea lui Manoilă către toate religiile majore ale lumii, strict gnoseologică, totuşi (adică doar cu ştirea, nu şi cu practica) şi, în general, către toate domeniile cunoaşterii. Dealtfel, o frază ce revenea în rugăciunile blondului cu ochi de exorcist suna cam aşa: „Doamne, Te rog: dă-mi suficient timp să Îţi cunosc cât mai bine creaţia!”

Încercase Dora să-i arate lui Remus două-trei acorduri pe chitară, iar Padrissimo învăţase chiar câteva cântece, dar, din comoditate, prefera să strălucească în ce se pricepea el mai bine: să cânte cu vocea lui impecabilă de bariton, vedetă a stranelor gălăţene şi, mai apoi, bucureştene, despre care umbla vorba că făcea să înceteze orice activitate în blocul unde preotul a locuit în primii ani. Nu era minciună: bateristul Gabriel Clocotici l-a cooptat odată la un jam session, la o „sesiune de gem” (cum glumea Romi), adică la o cântare spontană, în camera de hotel unde se cazase formaţia. Începuse tobarul, pe versuri de Nichifor Crainic şi muzică de Tudor Gheorghe, dar pe versurile originale, nu pe cele uşor schimbate de cântăreţ pe scenă:

— „Întrebat-am vântul, zburătorul,/ Bidiviu pe care-aleargă norul/ Către-albastre margini de pământ:/ Unde sunt cei care nu mai sunt?”

— „Uuunde suuunt cei care nu mai suuunt?” a repetat Mishu.

În acel moment, a intrat Padrissimo:

— „Zis-a vântul:/ Aaaripile lor mă doboară nevăzute-n zbooor.”

Martorii au înlemnit. Marghioala, soprana proaspăt intrată în formaţie, a străbătut încăperea cu paşi neobişnuit de mari pentru o femeie scundă ca ea, şi i-a sărutat apăsat mâna, atrăgându-şi un anumit zâmbet din partea Dorei. Radu Madagan, bassistul, şi-a regăsit cel dintâi cuvintele:

— Bă… nu ştiu cum stă treaba cu Dumnezeu — dacă există sau nu şi, dacă da, cum arată —, dar ştiu că tu, Remus, vei converti oameni cu nemiluita. Ca pe clătite-o să-i întorci!

— Să te-audă Cel de sus! a zâmbit Remus fericit.

Dora, avocata, stătea lângă el, în picioare, dreaptă şi gânditoare ca o troiţă la marginea drumului, profetică precum binecunoscuta formulă a Mântuitorului: „Adevăr grăiesc vouă”.

Dreaptă, profetică şi gânditoare mai ales pentru că îl cunoştea pe Remus poate chiar mai bine decât el însuşi. „Voievodeasa” ştia de cele cinci virgine dinaintea ei, în amănunt chiar, dar nu le aducea în discuţie decât în momentele de ceartă, alea, rare, cum erau, când faţa părintelui căpăta, de la furie, o ciudată nuanţă verzulie, iar „nefastă-sa” (vorba lui Sandu Glissandu), Dora, zic, izbucnea într-un râs pe cât de sfidător, pe atât de sincer:

— Iaca amu la el: s-o-nverzât. Vez’, ‘ăi, rumegătoriule, că te-o podidit clorofila din tini!

De obicei, după o astfel de remarcă, mâna preotului se îndrepta spre curea sau spre cel mai apropiat obiect din odaie ce putea fi azvârlit. Picioarele Dorei, în schimb, făceau uşa să o anunţe pe avocată, cu un pocnet, de cealaltă parte a ei. Până să apuce Remus a o ajunge, Dora se găsea deja în curtea blocului, plimbându-se fără ţintă cât ştia ea că îi ia părintelui să se potolească.

Popa Remus niciodată nu i-a dat Dorei vreo palmă, nici măcar una, parte datorită iubirii creştine, parte datorită învăţăturii imagologice potrivit căreia proiectarea forţei este mai puţin costisitoare decât folosirea ei şi are aproape aceleaşi efecte, parte mulţumită ideii lui Mike Nazarov: „Să dai într-o femeie este un lucru cât se poate de josnic. Când o convingi cu vorba bună să se arunce singură de la balcon, abia atunci eşti maestru.”

O oră-două mai târziu, Dora se întorcea cu un surâs matern:

— Ooo-of, Remus, Remus… Iubirea doare în locuri strâmte.

Preoteasa ştia ea ce zicea: nu se referea doar la propria situaţie, zvâcnitoare în tâmple în astfel de clipe, ci şi la cazul celei de-a cincea fecioare, pe care Padrissimo o părăsise cu o scuză oarecare şi care exact asta îi spusese lui, cu un zâmbet strâmbat de iminenţa plânsului.

Auzind asta, Remus se făcea mic de tot de ruşine: se ghemuia într-un colţ al canapelei şi dădea pe un canal de sport ori îl suna pe Bard sau pe alt prieten, doar-doar va putea să alunge stânjeneala tăcerii. Dora îl vedea ruşinat, însă nu se aştepta la scuze, dat fiind faptul că ea însăşi cu asta se ocupa: cu găsirea lor pentru diverşi clienţi. Era îndeajuns să îi ştie ochiul sau urechea instalată într-unul dintre cele două aparate electrocasnice ale secluziunii. Abia atunci îi urma exemplul: se retrăgea în bucătărie, de unde se auzeau apoi nişte binecunoscute zgomote de mixer şi de castroane. Câteva zeci de minute mai târziu, preoteasa se înturna şi îl ungea pe popă cu degetul cremos pe frunte doar cu o linie verticală, ca ţeapa în care ar fi meritat el să fie tras:

— Prăjituri limpezi pentru minţi tulburi. A se da năvală!

Remus, după cum spuneam, şi-a încărcat conştiinţa cu cinci virgine. Şi toate până la vârsta de 26 de ani, când a întâlnit-o pe Dora. De multe ori se gândea, cutremurat, că Dumnezeu îl va pedepsi pentru asta şi Îi cerea iertare în rugăciuni. Totuşi, Domnul, Supremul Răbdător, i-a mai dăruit o şansă, în persoana Dorei Calciu.

Cea dintâi dovadă a existenţei divine, dincolo de întâmplările biblice citite, i s-a arătat lui Remus la vârsta de 9 ani. Nouă ani de chinuri, nouă ani de disperări. Nu atât pentru el (ce să ştie un copil la vârsta aceea?), cât pentru părinţi şi sora sa, mai mare, ale căror insomnii erau ca jarul: cald sub culcuşul viitorului preot, iad sub propriile lor tălpi.

După un lung şir de tratamente, operaţii şi rugăciuni, Dumnezeu şi-a amintit, într-un final, cine Îi bătea la uşă şi, privind în jos la Remus, a exclamat:

— Mă, da’ nu Mă laşi? Mă, da’ Mă laşi sau nu Mă laşi? Ţie ţi-e scris s-ajungi om mare — lasă boala aia-n pace! Marş şi urmează-ţi menirea şi nu Mă mai bârâi!

Padre n-a simţit atunci nimic, dar au simţit aparatele cardiologului: toate afecţiunile dispăruseră.

În drum spre medic, radioul maşinii difuzase „Romanţa inimii”, de Ion Minulescu, pe muzică de Romeo Vanica, din formaţia Mondial, aniversat în acea zi la 50 de ani: „Inimă, ciutură spartă,/ Cui mai duci apă la poartă,/ Dacă nimeni nu mai trece/ Să-ţi soarb-un strop din apa rece?/ Apă bună de descântec/ De la cot până la pântec.” Ochii părinţilor erau împăienjeniţi. Tatăl dăduse să schimbe postul, dar micul blond încă de pe atunci cu ochi de exorcist îl oprise de la asta — nu mai auzise aşa ceva până atunci. Cunoştea poezia, însă nu şi muzicalizarea ei. În sala de aşteptare, Remus-Gabriel fredona fără să-şi dea seama, privind planşele de pe pereţi: „Dă-mi ce mi-ai păstrat doar mie,/ Dă-mi un strop de apă vie!” Complet absent şi inconştient de context. Mama cu greu îşi înghiţea lacrimile, mângâind mânuţa băieţelului. Tatăl lui stătea la capătul coridorului, privind în gol pe fereastră. „Încă o operaţie? Încă nişte luni de tratament? Sau se face bine?… Doamne-ajută!” oftase el după un timp, făcându-şi cruce.

Nu se ştie în ce măsură a perceput Remus, la cei 9 ani ai lui, adevărata dimensiune a minunii. Cert este că, nişte nopţi mai târziu, Padre s-a văzut în vis asamblând un puzzle despre care ştia că, odată încheiat, îi va arăta chipul lui Dumnezeu. Piesele înfăţişau oameni, peisaje şi întâmplări fără legătură între ele, nici cu vreo figură, antropomorfă sau nu. Când plictiseala mai avea un pic şi se transforma în deznădejde, puzzle-ul s-a încheiat, iar din mijlocul lui îl privea ţintă un bărbat între 40 şi 50 de ani, într-un costum bej, destul de înalt şi de bine legat, pe umeri cu plete blonde, iar pe obraji cu barbă stufoasă, dar tuşinată, de aceeaşi culoare. La un moment dat, străinul, care stătea în picioare în spatele unei catedre, fără a-l slăbi cu privirea pe Remus, a început, uşor de tot, să îşi mişte capul în sus şi-n jos, de parcă i-ar fi zis: „Ce-i al tău e pus deoparte…” A doua zi, la mic-dejun, copilul îşi anunţa familia că el se va face preot.

Visul nu a fost altceva decât una dintre multele dovezi discrete ale existenţei Sale, pe care Domnul i le trimitea lui Remus, pe lângă altele, mai plesnitoare peste ochi, cum fusese însănătoşirea. Mulţi ani mai târziu, avea să îi audă pe martorii statuisto-mochetişti povestind, independent unul de altul, vise asemănătoare, cu contexte diferite, dar cu exact acelaşi blond înalt, voinic şi bărbos.

Altă dovadă i-a fost revelată lui Manoilă în mai 2012, când a fost nevoit să dea 20 de examene în 20 de zile (la Facultatea de Teologie şi la Masteratul Interdisciplinar de Teoria şi Practica Imaginii din cadrul CESI — Centrul de Excelenţă pentru Studiul Imaginii), după ce terminase cu o săptămână înainte lucrările de licenţă, respectiv de disertaţie.

— A fost crâncen, Noxule, avea să îi povestească el lui Ion la sfârşitul lui iulie, imediat după susţinerea celor două lucrări de absolvire. Clăparul îi tradusese nişte texte despre teologia lui Newton, iar acum viitorul sacerdot îl cinstea cu o pizza imensă, din care Johnny îl îmbia să ia şi el. Nu, stai liniştit, Ioane — vin de la o agapă cu nişte prieteni de la biserică. Mănâncă liniştit! Oi lua eu, la un moment dat, să nu zici că te refuz… Revin: au fost douăzeci de zile cu foc şi smoală în care am dat… câte examene crezi?

— Hmmm… Zece?

— Să fii tu sănătos. Douăzeci.

Lui Juan-Alejandro i se opri bucătura în gât. Fu nevoit să o ajute cu o înghiţitură de bere.

— În fiecare zi?

— Slavă Domnului, nu. Am avut, la un moment dat, o pauză de patru zile. Însă două examene pe zi erau ceva cât se poate de obişnuit. Chiar şi acum mă chinui să îmi dau seama cum le-am trecut. N-am dat mită, nu m-am milogit — mă cunoşti doar.

— Normal.

— După ultimul, am ajuns la cămin, în Grozăveşti, şi am dat să mă culc, dar nu mai puteam: tremuram din toate încheieturile, iar prin minte îmi goneau frânturi de materie de la toate cele 20 de discipline. Mi-am făcut un duş rece şi am luat-o de nebun pe Dâmboviţa. Eu am vrut să merg spre Unirii, dar, de buimac ce eram, n-am observat c-o apucasem în sens invers decât abia când am ajuns la Lacul Morii. Eee, şi, dacă tot eram acolo şi se-nnoptase, am zis să fac o baie.

— Aveai slip? râse The Nox, pufăind din ţigară.

— Nu. Dar n-a contat — mi-am pus bine hainele şi am plonjat gol. După o oră, când dau să mă-ntorc la mal, văd o fată care stătea aşezată exact lângă chita mea de haine. Râdea şi îşi ştergea lacrimile. Tiii!… Nu mai ştiam unde să mă ascund. Până la urmă, am reuşit să îngaim un: „Bună. Te-ntorci puţin cu spatele, să mă-mbrac?” S-a întors — n-a fost asta problema. Şocul pentru mine a venit câteva minute mai târziu, când ea mi-a povestit că sosise cu gând să se sinucidă, dar că s-a răzgândit, văzându-mi euforia cu care mă bălăceam.

— Să se sinucidă? făcu Ion ochii mari. Păi, ce-avea?

— Eeei… Se strânseseră tot felul de probleme: părinţii i se despărţiseră, ea picase la un examen cu un profesor idiot, o prietenă de-ale ei fusese rănită într-un accident de autobuz… Se adunaseră. Dar cică eu îi redasem speranţa. Când mi s-a prezentat „Dora Calciu”, am crezut că pic din picioare.

— Rudă cu părintele?

— Aşa am crezut şi eu în primul moment, însă ea a tăgăduit. Dar în sfârşit. Am ieşit din apă, m-am îmbrăcat cum am putut, aşa, ud, cum eram (n-aveam cu ce mă şterge), apoi o aud pe ea: „Lacustrule, gata?” „Gata, rusalcă.” Am făcut cunoştinţă, am întrebat-o ce căuta la Lacul Morii în puterea nopţii şi, când am auzit-o, mi-am dat seama că lacrimile pe care şi le ştergea nu fuseseră de râs, ci de plâns, plânsul acela care te năpădeşte când te apropii de sublim, fie şi de departe, încât abia-i simţi adierea, şi îţi vine să cazi în genunchi. Tu, ca artist, ar trebui să ştii.

— Absolut.

— Da… Asta a fost cu Dora. Mi-a spus: „Blondule, când te-am văzut bălăcindu-te cu atâta poftă de viaţă (înotai, stăteai mult sub apă, de sărea inima din mine, apoi ieşeai şi făceai pluta, la fel de îndelung, încât păreai mort), în clipele acelea, m-a luat aşa, cu sfârşeală, cu… nu ştiu cum să-ţi explic.” „Te-a luat cu revelaţie.” „Exact, exact. Parcă m-ar fi tras Dumnezeu de urechi.” Am şovăit: să-i spun? Să nu-i spun? I-am spus. Când a auzit că absolvisem Teologia, şi-a tras două palme zdravene. „Nu se poate”, zice. „Nu se poate să fie o simplă coincidenţă.” „Heh”, fac eu, „nu sunt matematician, să cred în probabilităţi.” Apoi i-am povestit despre minunea din urmă, aceea cu examenele. Discretă, dar, totuşi, minune. Atunci s-a întors şi m-a apucat de mâini: „Remus!”. A exclamat pe un ton… cum să-ţi spun eu? Parte cu revelaţie, parte cu duioşie maternă, parte cu nădejde într-un viitor extraordinar ce mă aştepta, dar pe care eu, ca un crud, l-aş fi refuzat. Nu îi spusesem nimic despre mofturile mele legate de hirotonisire, că nu vreau, adică, să mă popesc, cu toate că mă tot bate Bardu’ la cap, însă nici nu era nevoie să îi spun — simţise ea ceva legat de mine, chiar dacă nu desluşit. După cum spuneam: mi-a luat mâinile într-ale ei: „Remus!”, a continuat, cu tonul acela matern, apoi, după nişte mici şovăieli, m-a îmbrăţişat puternic, ca pe un frate sau prieten întors după multă vreme. Stătea cu capul pe umărul meu şi doar atât făcea: „Hm! Hm!”, ca şi când ar fi zis: „Cum de nu mi-am dat eu seama pân-acum? Eu ca eu, dar nici măcar tu, fraiere!” După aceea, revenind, şi-a schimbat repede mimica, nevrând să cadă în butoiul cu melancolie: „Hai”, zice, „hai, c-am ajuns la cămin. Du-te-acasă ş-odihneşte-te!” Nici acum nu ştiu când şi, mai ales, cum am parcurs distanţa aia dintre Eroilor (căminele de la Drept) şi Grozăveşti. Cert este că, trezindu-mă a doua zi, colegul de cameră râdea la mine cu bunăvoinţă: „Măăăi, dar ai dormit, nu glumă! Ai ajuns la 4 şi ceva, iar acum e trecut de miezul nopţii.” Douăzeci de ore dormisem.

Acestea se petrecuseră la sfârşitul lui mai. Trei luni mai încolo, la finele lui august, după îndelungi insistenţe ale Psihedelicului, Remus şi Dora trimiteau invitaţii la nuntă, pentru octombrie. La o săptămână după aceea, blondul era uns diacon, iar de Crăciunul anului 2012 primea harul preoţiei. Începea o lungă perioadă de diplomaţie, dar şi de ascensiuni: multe ţucale de purtat, însă şi multe trepte de urcat. La capătul drumului, în 2038, când atinsese cea mai înaltă demnitate îngăduită unui preot de mir (aceea de consilier patriarhal), protopopul Remus avea pe conştiinţă, pe lângă cele cinci nubile inubliabile (pentru care nici o ispăşire nu i se părea prea mare), pe lângă ele, zic, Padrissimo avea pe conştiinţă nenumărate biserici, şcoli şi spitale construite în Bucureşti şi în restul României.


[1] Capăt de linie feroviară.

[2] Capăt de linie pentru metroul bucureştean.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s