Apocalipsa după Mishu The Prince şi noua fază cu statisticiana

NOTA AUTORULUI: Nu mai pun istoria Vetei în acest prim volum. Mi-ar lua prea multă vreme, iar eu vreau să public cartea până la sfârşitul anului. Deci toate treburile cu Zenovia, legionarii şi trecerea Carpaţilor în 1867 le veţi vedea mai încolo. Faza de mai jos, cu soprana şi statisticiana, va fi inclusă în marele capitol despre Mike.

Mihail Nazarov, bassistul formaţiei, nu degeaba şi-a luat porecla “Preafericitul”: de fiecare dată când avea o duminică liberă, iar săptămâna care trecuse fusese curată de orişice destrăbăl (fie el muzical, carnal sau beţivănistic), pilotul o tăia la biserică. Singur sau cu Manuela — depinde cum se nimereau în program. Când trăia Marghioala, ea mereu îl însoţea, cu sinceră recunoştinţă faţă de Divinitate pentru vocea pe care i-o dăduse ei şi pentru degetele date lui. Degetele de pe coardele bassului, fireşte. În pauza de văduvie, de “EŞTI VĂDUV = EŞTI LIBER” şi de poc! în dinţii Psihedelicului, Mikey cam chiulise de pe palierul de imagine “credincios practicant”: tot către aeroporturi trăgea, năzuind să fie cât mai departe de pământul care i-o înghiţise pe soprană. Doar mesajele de genul “Piloate, hai la repetiţie!” îl mai ţineau la sol — în rest, bassistul medita şi îşi făcea rugăciunile “aici, mai aproape de Dumnezeu”, după cum le explica el martorilor.

În timpii morţi ai serviciului său de responsabil cu relaţiile publice pe la cine ştie ce firmă din maţele Bucureştilor, Valentin îl suna pe Mihai Bercea, când acesta era şi el în pauză, între două operaţii. Cum ce operaţii? Mishu terminase Stomatologia din Bucureşti. Martorii cam regretau că Printzu’ nu se făcuse ginecolog, dar nu era problemă — se găseau bancuri şi cu dentişti. De exemplu, se pomenea, în puterea nopţii, cu un telefon de la Romi (pentru că acestuia îi mergea cel mai mult mintea la prostii):

— Mishule! făcea el cu o voce cu ochi ieşiţi din orbite. Vai, Mishule, dacă-ţi spun, nu mă crezi…

— Ce să-mi spui, mă?

— Mishule, nu te-aş fi deranjat, dacă n-ai fi specialist în domeniu.

— ZIII!

— Îmi zvâcneşte un nerv — ce mă sfătuieşti să fac? pufnea chitaristul în râs.

— Du-te dracului! trosnea Plodu’ receptorul.

În schimb, ăla cu coarne n-avea ce căuta în cabina avionului pilotat de Nazarov — liniştea de acolo era mină de aur pentru catehismele pe care Mike le ţinea cu copiloţii.

La sol, în barul craiovean Keops, Mishu şi Vali îl pomeneau pe cel de sus:

— Ce-o face Mikey acu’? ofta Texteş.

— Ce să facă… bagă-n marşarier, rânjea Plodu’ Întunerecului. L-o-ntreba pe Dumnezău: “Doamne, un pas am făcut — ce trebuie să mai îndeplinesc ca să plec de pe Pământ asemenea lui Ilie?”

— Nu fi nesimţit, Mishule…

— Tu-ţi dai seama, Psihedelicule? Dacă mâine s-ar anunţa sfârşitu’ lumii pentru poimâine… dacă s-ar anunţa programarea lui, oraru’ cap-coadă… eu aş veni aci-n bar, înfăşurat într-o prelată neagră-neagră…

— Ca gurile antiaerienei.

— Ca. Aş veni şi-aş băga toată noaptea numa’ muzică de-nmormântare, până m-ar lua ăştia la bătaie. Da’ tu ştii ce-ai face?

— E.

— Tu ai veni cu sticla de vin de-acasă şi i-ai da preotului prezent la faciesul locului să bea o gură: “Părinţele, ia dă-ncoa’, că te spovedesc eu de vezi două catapetesme!”.

— Iar preotu’, ‘n loc de prescură, să-mi dea şaorma.

— Clar… “O vezi pe-aia din primu’ rând din faţa scenei? E — aia e Castela, fomeie cu frică de Dumnezău: a venit să-şi cureţe păcatele, că nu mai are loc pentru altele noi.”

— Hehehe… Şi popa ce canon îi dă?

— “Păi, fata taichii, trebuie să-ngenunchezi de trei ori în faţa icoanei şi să zici “Rugăciunea Sfântului Ioan Martorihetul din Mocheteşti, patron al femeilor ocupante””…

— Şi al mâncărilor picante… Şi al Bucegelor la trei litri.

— Adevăr grăit-ai… Şi, dup-aia, apare Nazarov, ras în cap, face semnul crucii şi salută milităreşte, pocnindu-şi călcâiele. ”Hopa… A venit robul lui Dumnezeu Mihail Nazarov, care, asemenea arhanghelului-patron, este soldat al credinţei… Spune, fiule!”

— Soldat aeropurtat, de desant, paraşutabil în spatele liniilor inamice. Şi, mai ales, în spatele curbelor şi al rotunjimilor inamice. În spatele cotelor de altitudine şi de adâncime… Hehe… Parcă-l văd pe Mikey: “Permiteţi să raportez, Părinte: am păcătuit încălcând ordinul de zi pe unitate.”.

— ”Canon de inhalat amestec carburant sub presiune, fiule! Şi rugăciunea Preahlizitului Valentin, episcop al Scremeei.”

— Aaaaaamiiiiiinnn… se auzea glasul de tobă de eşapament al Psihedelichiorului.

— DOAAAAAAMNE, MILUIEEEEEEŞTEEEEEE… se cutremura spuma berii, de vocea Pârtzului de Întunerec, tenor printre rockeri, acest Freddie Mercury bâţâit al zonei Statuie-Mocheta.

În tot acest răstimp, când vocalistul şi textierul stăteau şi drojdeau în hruba craioveană, celălalt Mihai trecea pe deasupra lor, prin cerul cu un nor ici, altul la un kilometru mai încolo, ca o faţă proaspăt bărbierită, dar încă neclătită. Venea de la Belgrad, într-o cursă charter, una dintre din ce în ce mai multele curse charter, la fel cum Psihedelicul căuta cu limba de-un cot ocazii de apariţii în reclame pentru membrii trupei, astfel încât să pună ban pe ban şi să cumpere avion formaţiei. Abia mai găsea pilotul vreme să mai şadă pe-o lespede şi să azbuchisească nişte verbe ruseşti, cu atât mai mult cu cât în vară Jeg Tzappeshlitzii erau aşteptaţi în Tulcea la nişte rude de-ale lui, ruşi refugiaţi în România imediat după raptul stalinist al Basarabiei din 21 iunie 1940. „Pleacă, mă, de-aci, că sunt lipoveni, da’ ţi-e ţie ruşine să recunoşti”, îl tachina Romi. „Sunt… păcatele tale. Du-te şi vezi ce face Ion — poate are nevoie de ajutor.”

Câteva săptămâni mai târziu, „ansamblul vocal-instrumental” Jeg Tzappeshlitz (după cum se exprima Juan-Alejandro, cu gura plină, împroşcându-i pe toţi cei din jur) se vedea scindat de o ceartă pornită dintr-un motiv oarecare, astfel încât Ion, Romi, Sandu şi Gabi mergeau la Sarmizegetusa, iar în Deltă se duceau doar Vali, Mike şi Mishu, fiecare cu „remorca” după el: Mikey de proaspăt măritata soprană Maria Balc-Stegaru, Valentin de Mira-Elisabeta Cepta, iar Mishu de către o blondă tăcută, care parcă pregătea terenul pentru dr. Emilia Zugschnauze, deşi era departe de ascuţimea minţii aceleia, şi al cărei coc (al blondei de acum) îşi întindea în voie rădăcinile pe frunte, sub forma unor vinişoare verzulii ca dragaveiul proaspăt fiert.

Cei şase aşteptau în Gara Craiova trenul spre Bucureşti Nord, urmând să schimbe şina către „Tul… cea…”, după cum se copilărea Mishu, pronunţând prima silabă precum îşi pronunţă sonarul sunetul, iar pe cea de-a doua mai mult expirând-o decât rostind-o, ca un scufundător care regăseşte paradisul aerului.

De ce se duceau ei la Tulcea? Păi, de ce credeţi? O fi avut Mikey vreo bişniţă cu manşe, treabă la care avea nevoie de Mishu ca să care şi de Vali ca să ţină de şase şi de bancuri eventualii indiscreţi? Sau poate că Mishu, scrimer amator, era chemat în vreo încăierare a românilor cu ţiganii, care, goniţi din Brăila şi din Galaţi, ameninţau să facă din Tulcea acelor ani a doua Strehaie, cu tot cu capuchehaie? Mishu ca Mishu, dar ceilalţi doi ce să fi făcut? Mike să fi pregătit două-trei bombiţe cu azotat de amoniu, pe care le ştia de la piromanul de Nelu Mierloi, dar Vali? Vali să fi fost şi el capuchehaie, dar în faţa presei: să le fi spus, adică, despre ele că nu erau altceva decât nişte biete pocnitori ca de Revelion, menite să cruţe faringele românilor de strigătele de luptă. Nişte biete pocnitori ecologice, care abia dacă fumegau un pic, lăsând, în schimb, pământul curat ca lacrima…

Dar nu era nici pe departe aşa: cei şase martori mergeau în Deltă. Ar fi putut fi toţi paisprezece (martori+prietene), dacă Ion nu ar fi scindat gaşca, luându-i pe ceilalţi la Sarmizegetusa („ca să-i mirosim opinca lu’ Burebista”, zâmbise el cu mândrie sinceră). Totul pornise de la pica pe care Ionescu i-o purta lui Nazarov, izvorâtă din combinarea (pe care Pilotul o tăinuise la maxim), apoi căsătoria cu Marghioala, pică nestinsă decât o dată cu începerea lucrului la trilogia „Construind imperiul: aprinderi, cuprinderi şi deprinderi”. Abia atunci a înţeles Ionescu că bassistul lor cel milităros era în stare să compună bine de tot, nu doar să dea zdranga-zdranga pe bass şi să spună poveşti de „eins-zwei-drei”.

— Măcar de-ar fi „eins-zwei-drei” de vals… observa Romi, cu amărăciune. Uite-aşa: „eins-zwei-drei, eins-zwei-drei…” mima el, dactilic, semeţia unui ofiţer habsburgic.

Adevărata apreciere a lui Ion şi a lui Romi pentru Mike a venit (spre dezamăgirea lui Sandu şi a lui Gabi, mai conservatori de felul lor) o dată cu primele compoziţii nazaroveşti pentru „Imperiu”, la partea numită „Deprinderi”. Opera a ieşit ceva măreţ, de au avut criticii muzicali ce scrie ani întregi de atunci încolo, numind-o, pe drept cuvânt, „Divina Rockerie”. Atunci, deci, când prima compoziţie pentru trilogie a lui Mihail-Cristian a prins a răsuna în sala de repetiţii, Noxu’ a făcut ochii mari. Iar la săvârşitul ei, Johnny a ieşit din cartierul lui general de orgi şi a prins a călca ameninţător către Pilot:

— Dă-te-n sărăcie de-aci… a râs The Nox, învins de plăcere, strângându-l pe bassist ca ursul, mai-mai să îi rupă corzile cu burta.

— Ho, băăă… că-mi rupi griffu’. Zici tu aşa acum, da’, pe urmă, iarăşi vuieşte Keopsu’ de bârfe pe seama mea.

— Să mi se usuce gura, Mike-ule, dacă mai lansez vreun zvon, s-a pocăit atunci Ioan-Alexandru. Textiere… unde eşti? Mai fă-i două-trei strofe pentru asta, că merită.

Aceasta a fost marea reconciliere martoricească De Vol-Klappenauer.

Dar asta încă nu se întâmplase. Deocamdată, cei şase martori se găseau în gara Craiovei, moţăind (Mishu), rânjind (Vali) şi plimbându-se de colo până colo, repetând, cu mp3 playerul pe urechi, sintagme ruseşti proaspăt învăţate (Mike). Dealtfel, întreaga familie Nazarov era hiperactivă: Maria îi ţinea isonul fostului locotenent, tot cu vocea, dar nu lingvistic, ci muzical: îi fredona blondei cu vinişoare de lângă ea aria „Regnava nel silenzio” („Domnea liniştea”), din „Lucia di Lammermoor”, a lui Gaetano Donizetti, arie cu care îl disperase pe Mike până atunci. Blonda, pe care o chema Leopoldina (Poldi) Delniceanu, era o Emilie in nuce: absolventă de Matematică, se specializase în Statistică, iar acum lucra într-o bază de cercetare agricolă, undeva în judeţul Dolj. O ocupaţie plictisitoare, la prima vedere, însă, la o privire mai atentă, stomacul lui Poldi era cel mai fericit ddin grupul de martori, atât craioveni, cât şi timişoreni: nu se pomeneau în el prostii modificate genetic ori date cu chimicale. Iar la o privire şi mai atentă, se putea vedea o uşoară roşeaţă, educativă dealtfel, pe mâinile lui Mishu, datorată gagică-sii de fiecare dată când el, Printzu’, întindea mâna după punga cu snacksuri ori după „purceaua” cu Cola. Poldi, aşadar, tăcea, dar făcea.

Acum, însă, făcea doar conversaţie cu Marghioala. Vorba vine „conversaţie”; mai degrabă, „audiţie”: statisticiana cea bălaie stătea cu gura căscată la soprana (tot blondă) care fredona tot felul de arii, mai cunoscute sau mai „Hă? Ce e asta?”, făcând să se dilate, de plăcere, pupilele celeilalte blonde („în medie, cu 1,5 cm, numai 3% dintre cazuri depăşind 3 cm în variaţie”, după cum explicase matematiciana odată, foarte serios, spre hazul celorlalţi martori). Îndată ce Marghioala sfârşi aria aceea din „Lucia din Lammermoor”, după ce se străduise din răsputeri să nu treacă de piano şi atrăgând atenţia diverşilor gură-cască din jur atunci când o dădea în forte, ea, Maria Balc-Stegaru, se uită biruitor-interogativ la Leopoldina Delniceanu, ca şi cum ar fi întrebat-o: „Eh…?”

— Ştiai că 84% din energia consumată pentru cântat face bine la slăbit?

Marghioala îşi lăsă faţa să pice, într-o dezamăgire de profesor de dicţie aflat la a enşpe mia încercare cu un bâlbâit. Mishu, văzând aceasta, scoase un „LOL” de rutină, întorcându-şi, totuşi, cu discreţie, râsul către perechea Vali-Veta. Ar fi vrut el să adauge ceva, dar se rezumă la atât, nedorind să îşi supere prietena, care, de bine, de rău, îl îmbuiba cu ce trebuia.

— Cântă-mi ceva, Lynxssule… se auzi vocea Vetei, moţăind cu capul pe umărul lui Vali, cu o uşoară tristeţe că sfârşise Maria.

— „Through the fish-eyed lens of tear-stained eeeyes”… începu Holloway „The Final Cut”-ul pinkfloydian (rogerwatersian, mai precis), sărutând-o pe creştet pe medicinista cea sâsâită, care privea printre gene nişte brabeţi ce se zbenguiau pe peron, venind până aproape de picioarele lor şi uitându-se la ei ca şi cum le-ar fi spus: „Voce n-are grasu-ăsta bărbos, da’ poate are grăunţe…”

Poldi, lucrând la baza de cercetare de la Terpeziţa (la ţară, adică), învăţase, cu timpul, că natura bate cifratura: oridecâte ori vedea pe fereastra biroului păsărele giugiulindu-se sau simţea teiul trăgând-o de nări, lăsa niţel la o parte seriile şi graficele şi îşi lăsa gândul să lunece precum combina prin grâul blajin. Poldi, aşadar, care învăţase treaba asta, se deprinsese a-şi face singură (şi cât mai des) parte din spectacolul păsăresc, ajutându-se de câte un pumnişor cu grăunţe. Acum, însă…

— Mishule, pot să desfac o pungă cu fulgi de porumb?

Mishu, bonom ca totdeauna în indiferenţa lui, aprobă întinzând braţele în semn de „chiar te rog”, iar Leopoldina blagoslovi brabeţii ce îşi umflau guşuliţele în ciripituri. Printzu’ Întunerecului privea păsărelele cu un zâmbet absent, gândindu-se, probabil, la obişnuitele sale pesimisme legate de lume şi de rock, dintre care cel mai strălucit avea să fie unul nici mai mult nici mai puţin decât oftalmologic:

— Bă, martorilor… LOL… Lumea e plată-n realitate, da’ se rotunjeşte pe cornee, fază la care Olivia Roman-Stancu avea să fie cât pe-aci să se împiedice cu tava cu savarine (căci ea şi Romi aveau să fie atunci gazdele), după care urma să se repeadă la Mihai-Emilian:

— Dă să pupe mama pe el de filosof rockerist! umplându-l de bale pe amândoi obrajii.

Acum, însă, Pârtzului îi treceau alte ielea prin minte: o cucuvea împroşcată cu vopsele de cele mai felurite… nişte călimări care i se vărsau în vene, alungindu-i chipul în formă de peniţă… o drezinuţă pe LSD… de-ăştea.

— „Thought I oughta bare my naked feelings”, intră el puternic la ultima strofă a „The Final Cut”-ului, în sprijinul Psihedelicului. Mike, care încă avea căştile pe urechi („Доброе утро, тетка Лена!” – „Bună dimineaţa, mătuşă Lena!”), crezu că fusese strigat, dar ceilalţi doi îşi vedeau de treabă. Marghioala cu cea mai dragă inimă i-ar fi susţinut, dar nu ştia versurile. Pilotu’ zâmbi, dându-şi seama ce cântau, le ură, în rusă, „spor, tovarăşi!” („yдачи, товарищи!”), apoi îşi văzu mai departe de azbuchea lui. Leopoldina asculta cu respectul profanului care, deşi nu înţelege pe de-a-ntregul, intuieşte că este vorba despre ceva mai „pe-aici nu se trece”, aşa… Aproape la fel cum avea să facă, peste ani, Emilia Zugschnauze, deşi nemţoaica avea să priceapă mai bine mecanismele rockului, acţionate, printre alţii, de către lolăitorul ei bărbat, la a cărui nuntă Johnny The Nox avea să observe, spre hazul general, că, dacă soarta ar fi vrut „Emilia-Mike”, toţi ceilalţi ar fi trebuit să îşi păzească pielea, în eventualitatea unui nou pact Ribbentrop-Molotov, la fel cum, la nunta lui Mike cu Marghioala (înainte de care  Ion şovăise straşnic dacă să se dea sau nu bolnav, astfel încât să se cruţe de priveliştea celor doi), Clapeshinho observase:

— Marghioalo…

— M? îl întrebase ea mai mult din sprâncene, în timp ce gura îi era plină cu o sarma pe care o băgase întreagă. Fiindcă trebuie spus că, pe cât era de graţioasă pe scenă, pe atât era de gămană în afara ei. Mikey vedea el că începuse să se îngraşe, dar, atât timp cât femeia era în stare să provoace, în alcov, dialoguri precum cel de mai jos, totul era cât se poate de bine:

— Îţi plăcu, soldat?

— Permiteţi să raportez: îmi plăcu! Război total!

— Drepţi!

— Ordonaţi!

— Aviaţie inamică la ora 6!

— Servesc patria!

Şi, cu un „jjjiiiuuu” energic, fostul locotenent se arunca destoinic, reocupându-şi poziţia de la coordonatele iniţiale. Şi aşa s-ar fi aruncat şi atunci, la nuntă, încălzit de ţuicile introductive, dacă nu ar fi fost înconjuraţi de atâta lume, printre care şi Ionelio, care îşi continua dialogul cu Maria:

— Mă gândeam că bine ai făcut că ţi-ai păstrat numele. Că, adică, nu l-ai pus pe Nazarov în coadă…

— Tailgunner! exclamă Mihail-Cristian, cu obişnuitul zâmbet al glumelor milităroase.

— Da… Altminteri, cum te-ai fi semnat?

— Maria BSN! rânji Mishu, larg şi triumfător, având grijă să intoneze ca şi cum ar fi stat o virgulă între cele două cuvinte. Hah… LOL… Asta ar fi ca atunci când te-ar chema Vasile-Anton Ginel şi tot cu iniţiale te-ai iscăli, dar atunci…

— Hai, gata-gata! râse Mike, roşu nu atât de necuviinţa glumelor, cât de gândurile ce îi încolţiseră pornind de la ele şi de la mişcările gurii în tempo masticando a mâncăcioasei lui soţii. Aşa glumea ea: „tempo masticando”, explicitându-l uneori: „allegro ma non troppo e molto espressivo”.

Dar asta fusese altă poveste… Acum, în vara lui 2022, ocheadele pofticioase ale celor doi nu mai aveau loc decât între două conjugări ale Pilotului, atunci când acesta venea să soarbă apă din bidonaşul aflat lângă piciorul Mariei, făcându-se, câteodată, că le confundă pe cele două…

Pilotto Pronosport (după cum îl poreclise impresarul cu câteva zile înainte, datorită faptului că purta aproape întreg norocul formaţiei) era organizatorul excursiei de acum în Deltă, întrucât, în primele două zile, martorii urma să stea la nişte rude de-ale lui, la o familie de ruşi a căror fabrică de conserve din peşte, înfiinţată la finele anilor 2000, ameninţa să mătrăşească întreaga concurenţă străină din România, treabă tărăgănată doar de către naţionalismul în gol al oltenilor de la Corabia, care se retrăseseră din sindicat deîndată ce văzuseră că ruşii ajunseseră în fruntea lui. Degeaba le explicaseră tulcenii că nu era vorba de nici un imperialism, că turcii băteau cu berbecele concurenţei în porţile cetăţii româneşti a conservelor de peşte… oltenii rămâneau pe poziţii:

— Lasă, mă, rusnacilor — faceţi gaşcă, dacă vreţi, cu tătarii voştri din Constanţa.

— Bă, fraţilor, ce-aveţi? Uite: orşovenii n-au nici o problemă — sunt ei între ei la conducerea întreprinderii; la vârf, nu e nici un intrus străin…

— Orşova nu scrie după dictarea Rusiei! le-o retezaseră corăbienii.

— Bine, cobiliţarilor… Să nu ziceţi că nu v-am spus…

Ce-i drept e drept: ruşii din Tulcea, precum şi tătarii din Constanţa, aveau tarife preferenţiale pentru ruşi şi ucraineni, dar asta doar pentru că, altminteri, foştii sovietici ar fi cumpărat mai degrabă de la turci, numai şi numai ca să şunteze România. Corăbienii nu aveau cum să priceapă asta: negoţul lor cu bulgarii şi cu sârbii mergea îndestulător, al orşovenilor, la fel (cu bulgarii, sârbii şi ungurii pe deasupra), însă cei de la Orşova, mai prudenţi, rămăseseră în sindicat, gândindu-se că, atâta vreme cât pe malul drept al Dunării nu domnea cineva de calibrul lui Tito, Serbia era, totuşi, expusă poftelor americane, iar în Ungaria puteai să te încrezi tot atât cât într-un cuţit aruncat în sus.

De-asta erau necăjiţi tulcenii. De la un timp, îl întrebau pe Mikey dacă nu cunoştea pe cineva printre separatiştii de la Corabia, cu care să stea de vorbă pe îndelete. Mihail Mihailovici nu găsise pe nimeni (nici nu prea stătea bine cu timpul, între concerte şi zboruri, acum comerciale), aşa că, în momentul de faţă, când îşi aducea aminte, ofta, ofta… până când, la un moment dat, izbucni:

— Bă, dac-aş avea bani ca lumea, le-aş cumpăra eu fabrica sărăciilor ălora din Corabia!

— Păi, ce, bă, Marghioala nu-ţi ajunge? rânji mirat Psihedelicu’.

— Heiii… Porcule! sări Maria, râzând, şi începu să îl pălmuiască pe textier peste grumaz. Veto, ‘l auzişi ce zise? Dă-i şi tu una din partea mea! Cu efect.

Dar Veta îl muşcă pe Vali de gât, suflând pe nări, încet, de-a lungul întregii jugulare psihedelice, fapt ce îl electriză pe Lynx din ultimul fir al cozii până în vârful sandalelor şi îl făcu să se răsucească spre ea, să o cuprindă pe după mijloc şi să o pupe apăsat, grohăind de plăcere, până când o irită, până la geamăt, cu mustaţa lui pe oală, tronând deasupra ciocului de sub buză ca aripioarele deasupra tirbuşonului pe jumătate înşurubat. Fireşte, dacă Mishu ar fi auzit cuvântul „aripioare”, ar fi dezvoltat comparaţia; din păcate, el nu avea acum urechi decât pentru plaiurile Leopoldinei, de la serpentinele Lazului, unde îţi murea semnalul, până încolo, către Râpa Roşie, pe terasele căreia o mână gospodară plantase din nou vii şi le ţinea în grijă ca pe copilu-al din faşă.

— Îmi mai cânţi ceva, Psssihedelicule? se deşteptă Veta din moţăială.

— Ce să-ţi mai cânt?… „Tescovina trubadură”…

— … „Comină de-i ziiice”… râse Mishu, amintindu-şi de Ion, care compusese muzica demult de tot, în ultimele luni de martorie statuisto-mochetistă, pe când el, Noxul, încă era într-a XII-a şi mergea la Bucureşti, pentru pregătire la Grafică. Dealtfel, mare parte din cântec în tren fusese lucrată, de către tandemul Nox & Psychedelic. LOL, bă, Lynxule: ce-o face Ion acum?

— Ce să facă… Martoreşte pe la opinca lu’ Burebista, eşuă Vali în încercarea de a fi serios împotriva clăparului secesionist.

— Mmm… gemu Veta, deranjată. Lasă-l tu pe Ion şi cântă mai departe.

— „Aruncată-n bătătură,/ Stă-ntinsă complice…”

— „Stă-ntinsă complice…”, făcu Mihai ecoul pentru ultimul vers.

— Bă, hai că cre’ că vine trenu’, le destrămă Nazarov feeria.

— Du-te, mă, de-aci, c-aşa ne minţişi şi pân-acu’, îl repezi Marghioala.

— Stai, să vedem…

— Vezi tu — nu ne scula pe noi.

Alarma se dovedi a fi falsă. Singurul lucru care strică armonia martorilor fu frâna puternic scrâşnită a unei locomotive, pe care o văzuse Mike în zare, confundând-o cu trenul lor, care avea întârziere deja o jumătate de oră, fiindcă venea tocmai de la Belgrad. Fireşte că, în momentul în care locomotiva îşi ţipă frâna, toţi martorii reacţionară cumva: Poldi şi Maria îşi astupară urechile, Vali îşi dădu ochii peste cap, Veta se cuibări mai adânc în el, iar Mishu se porni să râdă, contemplând ce făcea Pilotu’. Pasămite Mikey mima o chitară electrică, pe sunetul locomotivei, scuturând de râs burta mecanicului, care sună scurt sirena, în semn de salut faţă de nărodul în tricou cu Iron Maiden care se prostea chitaristic, topind oareşicum monotonia „te duc-te-aduc”-ului feroviar. După acest mic spectacol locomotiv-pilotăresc, fiecare îşi reluă locul, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic altceva decât, să zicem, un mic pogo cu Romi.

— Ştiaţi că patru locomotive ca asta ar fi de ajuns pentru o armă sonică? făcu Leopoldina ochii roată, zâmbind inocent.

— „Diiid you know?”… o îngână Veta în engleză, amintind de începutul pinkfloydianului (davidgilmourianului, mai precis) „Poles Apart” şi, o dată cu el, de seara în care îl cunoscuse pe Vali…

— „It was all going to go/ So wrong for you”… continuă Psihedelicu’. Iar amintirile dădură buzna prin lespedea timpului…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s