Blonda nucleară (primul text pentru al doilea volum)

[Informaţie de fundal: Marius-Mugurel Ciobanu, zis Denver [Ultimul Dinozaur], a ţinut trei neveste, dintre care prima i s-a aruncat de la balcon cu câteva zile înaintea procesului de divorţ, sătulă de excesiva atenţie mediatică asupra ei. După sinuciderea soţiei, Marius a încercat să facă la fel, înghiţind un pumn de somnifere cu votcă.]

Când Marius se trezi, după trei zile, nu recunoscu încăperea — era cam luminoasă. „Oi fi uitat eu becu-aprins?” Un bip se auzea intermitent, iar la pumnul drept simţea o uşoară jenă. Îl privi: era bandajat. Privi mai bine: din bandaj, ieşea în sus un furtunaş. Înţelese:

— Aaah, fir-ar al naibii!

Şi îşi lăsă capul să pice la loc pe pernă.

— Domnu’ Ciobanu, v-aţi trezit?

— Da… Săru’ mâna. Spuneţi-mi Marius, vă rog. Nu mai sunt nici un domn.

— Copilu’, era s-o mierleşti binişor. Cu graţie. Fenobarbital cu votcă? E cazul să te-apuci de-o religie, în caz că n-ai făcut-o. Practicant, mămicule, practicant!

Denver iar îşi lăsă capul să cadă, învins:

— Mai bine opiu decât somnifere cu alcool…

— Gând la gând, maestre! După ce ieşi de-aici, să scrii un editorial: „Mugur de branulă în braniştea morţii. Despre cum era să dau în primire”.

— Mai scriu… dădu el din mână a lehamite, privind tavanul. Nu mai scriu nimic.

— Ba să scrii, Mariuse, să scrii! Pentru fiecare picătură de ser, varsă câte una de cerneală! Măcar pentru sufleţelul meu cel mare.

— Da! Da! aprobă întreg salonul. Doamna doctor e o bijuterie!

— Of… Nici măcar nu ştiu cum vă numiţi.

— Cum te numeşti.

— Cum te numeşti.

— Anca. Sau Carmen.

— Carmen Bri… n… Brindineanu, silabisi el pe ecusonul doctoriţei.

Medicul din faţa lui, de la coada patului, era o zdrahoancă de femeie. Deşi hamburgherică şi aproape de 45 de ani, creaţa cea blondă avea un trup de puteai să spargi lemne pe el şi pe formele lui, şi o piele marcată numai sporadic şi abia vizibil de micile valuri mâloase ale vieţii: un rid colea, un cearcăn dincoace… În rest, vedeai Atena şi Roma renăscând.

Valuri mâloase, da, însă unele pe care ea prea le pusese la inimă: scoicile le simţise ca pe gloanţe, ciobuşteţele ca pe fragmente de grenadă, iar nisipul cu pământ îi fusese în nenumărate rânduri mortar pentru mormânt. „Vrau”, cum zic oltenii. „Vrau, auzi… Ascultă şi tu cum sună: ca ultimul scâncet sau mieunat.”

Terminase Medicina Veterinară în 2010 şi avusese slujbe multe şi mărunte până în 2017, când izbucnise unul dintre nenumăratele războaie între Etiopia şi Eritreea. Războiul în sine nu era o noutate pentru relaţiile dintre cele două ţări, dar mass-media aservite Deminternului înnebuniseră: la fel cum, în anii ’90, îi demonizaseră cu spume pe sârbi, plângând crocodiliu de mila bieţilor bosniaci şi, mai apoi, kosovari, tot aşa în anii 2010 se dădeau de ceasul morţii şi nu puteau dormi de grija pedofilului sectar Joseph Kony (cunoscut, dealtfel, de peste un deceniu, dar nebăgat prea mult în seamă) şi a obişnuitelor războaie africane mai mult sau mai puţin civile. Pe tema resurselor ce luaseră drumul metropolelor coloniale abia de mârâiau câte ceva.

În acest context, văzând maţele şi creierii serviţi cu îndârjire de mediile ce implorau intervenţie militară străină „pacificatoare”, blonda s-a pus cu burta pe carte, iar un an mai târziu era admisă la Medicina din Bucureşti, având drept ţintă precisă spitalele de pe numeroasele fronturi ale contemporaneităţii.

Nu mai plecase. Prin anul al doilea, se împrietenise cu un buclat din oraş, pescuit dintr-un club de salsa. Carmen dansa dumnezeieşte latinoisme, iar băiatul aşijderea, astfel că rămăseseră la o palavră.

— Băi, avea făptura aia nişte mişcări… îi povestea ea lui Marius. Şarpe, nu altceva! Dar şarpele casei, ăla bun — ştii tu. Să mori şi mai multe nu! Curgeau sudorile de pe mine ca lacul peste baraj când se zburlesc ploile la oameni. Sudori şi curenţi electrici, că uitai să-ţi spun: era inginer. De altminteri, de la inginerie i s-a tras. Lucra pe-atunci la un proiect de-astea, ultrasecrete, finanţate de NATO (paranteză: una dintre puţinele părţi bune ale ocupaţiei americane), un proiect, zic, al NATO de a dezvolta o nouă şi complicată armă sonică, pentru fronturile recent deschise în Asia şi în Africa. Nu te entuziasma, că n-ai cum să faci ştire din asta — Tedi acum e oale şi ulcele, iar eu nu ştiu nici măcar unde era sediul lui, căci tot ce am aflat am aflat întâi din ce vorbea el în somn, apoi de la rudele lui, informate şi ele, sec, de cei care le aduseseră cadavrul, de cauza efectivă a morţii (colaps al organelor interne), nu şi de locul şi desfăşurarea ei. Aia e, Mariuse… ofta blonda, pufăind cu Denver din ţigara de după, în vreme ce îi mângâia jurnalistului şuviţele lipite de tâmple. Afară, mijea un răsărit straniu de violet, iar Mugurel se pusese cu capul în poala Ancăi:

— Cum a murit? reuşi el să escaladeze nodul din gât pricinuit de amintirea fostei soţii.

— Nu mă crezi dacă-ţi spun.

Denver făcu un gest evaziv.

— Cu mult răsunet.

— Răsunet? se miră el. Păi, n-ai zis tu că nu ştia mai nimeni unde lucra?

— Lucra la o armă…?

— Sonică.

— Exact. Iar a doua zi după ce mă ceruse în căsătorie…

— Şi acceptaseşi…

— …şi acceptasem, s-a dus glonţ la serviciu, fix în sala mare, „a motoarelor”, să zic aşa. Eu ce-ţi spun acum am aflat la şase săptămâni de la moartea lui, dintr-un e-mail anonim. Nu m-am dus la pomană — nu era treaba mea. În sâmbăta aia, am fost la biserică, am aprins lumânare pentru el, a citit popa, am împărţit… am făcut şi eu ce-am putut. Mă chemaseră ai lui la parastas, dar am pretextat ceva comun, că nu sunt în oraş sau pe-acolo. Şi duminică primesc bomba… Uite (trage laptopu-ncoace): mail. Citeşte! Nu cu voce tare, că iar m-apucă jelaniile.

Marius se conformă. Un bărbat care se semna Oswald o avertiza că, dacă i se află identitatea, şi-ar pierde slujba şi chiar viaţa şi că numai imensa dragoste pe care răposatul i-a purtat-o doctoriţei l-a îndemnat să-i scrie, rugând-o cu cerul şi pământul să nu facă public e-mailul, fiindcă ar îngropa de vie întreaga echipă de cercetători.

Lucrurile stătuseră aşa: în ziua fatală, inginerul venise în sala maşinilor, cu noaptea-n cap şi cu un extaz bizar, inexplicabil, mai ales că la autopsie nu fusese găsită nici o substanţă străină. Se oprise exact în mijloc, pe platforma de testare, şi îşi dechisese braţele triumfal:

— Bă! Mă-nsor! Cine-a zis că dragostea adevărată a apus o dată cu romanele cavalereşti să vină aici! Îl provoc la turnir!

Dar n-a mai apucat. Două unde infrasonice concurente i-au făcut zob măruntaiele.

Iar aici a apărut misterul: cel care a apăsat pe buton îl văzuse acolo sau nu? Vinovatul nu stătea pe roze, dar nici să îl dea afară nu puteau, căci nu risca nimeni să răsufle ceva.

Marius o mângâie, tăcut, pe „blonda nucleară”, cum însuşi o numise. Cuvintele erau de prisos.

Pe urmă, a fost politicianul acela tânăr, Laurenţiu, destul de radical pentru partidul din care făcea parte, asasinat de o echipă încă necapturată ce-şi zicea „Noile Sumane Negre”. „Noile Sumane Negre”… N-auzise nimeni de ei. Apăruseră peste noapte şi ad-hoc, pentru a discredita mişcările naţionaliste, atât de numeroase şi atât de dezbinate în absenţa unui Codreanu care să le adune laolaltă. În gruparea asta, nu erau decât ei, cei trei care trăseseră. Un fel de echipă a lui Traian Boeriu.

Lumile, în rotirea lor, ele toate se prăbuşiseră peste Anca. Era terminată. Stătuse să se gândească: pe cine supărase? Cine ar fi vrut s-o blesteme în aşa hal? Soarta politicianului ar fi putut avea-o şi ea, dacă nu şi-ar fi luat „la revedere” de la el cu exact 33 de minute înainte să audă împuşcăturile.

Doctoriţa începu a îşi masa sinusurile, ca să nu izbucnească în plâns. Ziaristul o privea neajutorat. Cunoştea foarte bine cazul, dar nu putuse să se ocupe, fiind în concediu.

— Doamne… oftă el. Mă simt bicisnic în faţa unei asemenea dureri.

— Stai liniştit, răspunse femeia, gâtuită de amintiri. Mă duc să fac un ceai.

Fericirea celor doi nu a durat mai mult de şase luni. Într-o zi cu mană, pe la prânz, Marius-Mugurel intra în redacţie, proaspăt întors de la o conferinţă de presă. Atmosfera era ca-n fiecare zi: plasmele urlau de televiziunile de ştiri, colegii vorbeau tare, spunând glume sau certându-se… Pe birou, îl aştepta un pachet.

„Domnului Marius Ciobanu”… Scrisul părea cunoscut. În el, o tabacheră servea drept culcuş pentru zece trabucuri unsuroase din soiul cel mai bun al lumii.

— Iar se gudură vreun politician?

Nu era nici un politician. Scrisoarea de sub tabacheră indica altă fiinţă, mult mai dragă, tocmai pentru că era cinstită. De-asta îi şi scria acum.

Dragule, plec. Îţi scriu fără briz-brizuri şi zorzoane. Nu e vina ta, a mea poate că este, dar sigur este a contextului. Dacă ne-am fi cunoscut altundeva, poate chiar şi mai tineri, ar fi fost frumos — am fi avut vreme şi sânge pentru utopii şi ucronii. Dar aşa… Criza vârstei a doua îşi spune cuvântul.

Mă duc pe front în Eritreea. M-aş fi dus în India, însă nu vreau să am nimic de a face cu un război întreţinut de marile puteri. Asta ştiu, asta fac: anestezie şi terapie intensivă. Iar frontul este sita marilor caractere.

Dealtfel, viaţa mea întreagă a fost un continuu război: de la rude tiranice şi iubiţi nerecunoscători, până la birocraţi din sistemul medical şi chiar şi clănţăi din mass-media, deşi, îţi spun, tu te afli printre marile excepţii. Nu ştiu dacă eşti chiar cel mai talentat presar român contemporan, însă cu siguranţă te găseşti printre ei şi, chiar mai sigur, îi depăşeşti pe toţi la onestitate. Nu dispera, nu te da cu capul de pereţi: farmecul şi condeiul îţi pot aduce orice femeie deşteaptă vrei tu.

Repet: nu eşti tu de vină, ci contextul sau, mai precis, anturajul tău. Nu, nu zic că te înconjori cu golani — Doamne fereşte! (Pe popa Remus, de pildă, chiar şi mâine l-aş înfia, chit că e cu un an mai mare decât mine. N-am avut copii, deşi mi i-am dorit enorm. N-a fost să fie — toţi bărbaţii peste care am dat au fost mereu pe drumuri, cu treabă.)

Dar există pe lângă tine un om, un singur om, care nu-mi poate fi indiferent.

Şase ani, şase munţi de fericire, şase bolgii de nervi. De dragul lui m-am apucat de medicină umană, de dragul lui era să intru în politică. Când, însă, a părăsit Bucureştii în 2018, cu un „pa” simplu şi cu un zâmbet debil, nu mi-a mai trebuit nimic. S-a ales praful de vara aia şi de sesiunea mea. Eu am crezut întâi că glumeşte, apoi că şi-a pierdut minţile. Nu şi le pierduse. Nu era nici o femeie la mijloc. Atât doar că ambiţiile lui de atunci nu mă mai includeau. E drept, în cei şase ani, ne certaserăm devastator, dar ne iubiserăm aşijderea. Pleca el trântind uşa, însă tot la mine se-ntorcea. Se-nvăţase cu mine-n bătătură. Şi eu cu el. Dar vezi tu, Mariuse, omul era ahtiat după succes. Şi încă este.

Iar acum lucrează ca impresar de formaţie.

Da, ai ghicit: Vali Busuioc. Teribilul, teribilistul chiar, formidabilul Valentin Busuioc. Extremist în tot ce face. Mă mir că mai trăieşte, la câţi duşmani şi-a adunat cu gura aia mare.

Doctoriţă a avut, doctoriţă are ş-acum. Departe de mine gândul cel rău — o respect pe Mira până la veneraţie! Am şi vorbit cu ea în câteva rânduri, cu ea şi cu Manuela, şi sunt nişte femei cât se poate de respectabile şi două dintre doctoriţele de vârf ale ţării. Atât doar că nu dorm bine noaptea ştiindu-l pe impresar atât de aproape. De-asta mă şi bucur că locuim în cartiere atât de îndepărtate şi că Fundenii mei sunt la kilometri buni de Universitarul Mirei.

Iar acum ai apărut tu: slab, palid şi neajutorat după prostia care era să devină tragică… Mi s-a făcut milă de tine. Ştiam ce bijuterie de gazetar eşti şi de mult vream să te cunosc. Aşa a fost să fie… Şi, o dată cu tine, textierul s-a apropiat periculos de mult de mine. Ţi-am văzut pozele, ştiu că sunteţi aproape la cataramă, şi tocmai asta mă sperie: spectrul lui. Acum înţelegi de ce am refuzat să merg cu tine la concertul lor.

Şi de-asta plec. Am multă energie şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că încă nu mi-a luat-o. Aici, în Bucureşti, am udat prea multe perne cu lacrimi. În Africa, simt că voi fi utilă şi că îmi va sta mintea numai la lucruri şi la oameni care contează cu adevărat. De aceea, dragă Marius, îmi iau tălpăşiţa. Repet şi subliniez: nu ai de ce să te simţi vinovat, nu ai de ce să disperi. Blonda a ţinut mult la tine şi ar fi ţinut chiar mai mult de nu ar fi fost împrejurările date.

Rămâi, deci, cu bine şi urmează-ţi calea! Te pupă Ancuţa!

Asta se petrecea într-o vineri. Duminică, după liturghie, patrafirul lui Remus Manoilă auzea grele oftaturi de o parte şi de cealaltă a lui, iar covorul bisericii, de-ar fi putut, ar fi rodit un lan întreg de nu-mă-uita din lacrimile lui Marius.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s