Mult-aşteptata fază cu Zenovia Cepta

Textul de faţă este, în principiu, definitiv. Pasajele pentru restul istoriei celor două familii, Cepta şi Cipleş, le-am scris pe unde am apucat, iar munca principală constă în găsirea lor. Deci, răbdare! După asta, voi pune cap la cap toate fragmentele din marele capitol despre Mike, apoi urmează succesiunea medicilor din neamul Vetei, după care definitivez şi postez imensul capitol despre Veta, iar la sfârşit public romanul, că de prea multă vreme trag de el. Secvenţa cu Laura Cepta şi medicina de urgenţă e posibil să o mai fi citit, dar, între timp, ea a fost actualizată cu fragmentul despre Raed Arafat şi protestele începutului de an. Pentru detalii privind personajele, vedeţi: https://psihedelicul.wordpress.com/2010/08/10/vali-veta-soprana-si-statisticiana/. Mulţumesc blondei cu suflet curcubeu şi minte înstelată (modestalmente parlando din partea ei) pentru informaţia culinară.

Mira nu avu vreme să îşi amintească prea multe, pentru că semnalul pilotului îi ridică pe toţi în picioare: venea trenul, aşa că ia, Mishule, cu mine de geanta asta, fetele, nu uitaţi mâncarea, Vali, ia chitara şi rucsacul cu hainele şi vezi că stai pe hanoracul meu, fraiere, păi, cin’ te puse, ciumete, să-l laşi aici, hai, sus, Maria, hai, soprano, hââţ, of, că grea eşti, ceee, sunt grasă, nu, bre, eşti uşoară ca o bucată de Pagamimi, hai sictir, mă, Aripele!

În sfârşit, se văzură în compartiment. Veni controlorul, scoaseră biletele, apoi se puseră pe moţăit — ce altceva puteau să facă? Oricum, în ultimele luni, îşi povestiseră tot ce aveau de povestit. Leopoldina începu, timid, o bârfă din comuna unde lucra, dar pleoapele grele ale Vetei şi ale Marghioalei o descurajară. Puse capul pe umărul Plodului şi adormi.

Mike nu avea un strop de stare, aşa că ieşi pe coridor, cu playerul pe urechi, cu PSP-ul în mână, iar în buzunarul de la spate cu nişte portative. Când se întoarse, Texteş adormise ca un preinfarct amânat în poala Vetei, care i se juca prin păr. Privindu-i gâtul, viitoarea dr. Cepta începu să-şi amintească de primii ani ai liceului, când încă devora filme cu vampiri…

— Ce prostie… LOL, cum ar zice Mishu.

— M-ai părăsi pentru Mishu, Ventuză pufoasă? gânguri pletosul, trezindu-se

— Neah… Prea-i curvalău.

— Heh… Deci, tot m-ai părăsi dac-ar fi om de casă.

— Culcă-te, textiere, că te-o bătut soarele-n devlă!

Dacă a fost cineva din marele neam martoricesc de care i-a plăcut vreodată Vetei, acela a fost Mishu The Prince. Valentin o lua cu ei la tot felul de concerte — şi la ei, şi la Black Code —, iar doctoriţa avea să îi vadă şi pe unii, şi pe alţii. În Black Code, la Timişoara, le pusese repede etichete: Radu era un drogat instabil, Costi era un Ion cu coarde-n loc de clape, Grinderu’ îi apărea ca un biet legist stresat, care grohăia şi el pe-acolo, la microfon, iar Edi Talent, oricâtă virtuozitate ar fi avut, rămânea un copilandru. „Eduardo Copilu’ Minune”, râdea ea. Mircea era coşcogeamite metrosexualul, iar ceilalţi nu ieşeau în evidenţă cu nimic. Acasă la ei, siropoşenia lui Ion nu mai avea nevoie de nici o prezentare, Romi era un Mircea mai deştept, Mike se înfăţişa, la fel ca Edi, drept un copil mare, deşi mai disciplinat, pe Vali îl ştia bine drept un mâncău zgomotos şi nu de puţine ori vulgar, cu toate versurile lui elaborate şi cu tot bla-bla-ul de negociat contracte, iar Sandu şi Gabi erau periculoşi: tăcuţi-tăcuţi, aproape bovini, dar, şi când li se umplea paharul, spărgeau tot şi se lăsa cu sânge, cu dosare penale şi cu arestări. Nu cu colegii de trupă şi nici cu femeile lor, ci victime le cădeau primii şmecheri întâlniţi în baruri, care se credeau smardoi. Toţi se mirau cum făceau de scăpau de puşcărie, însă asta numai golurile din buzunarele celor doi malaci şi ale impresarului o ştiau.

Mira, zic, a avut niscai gânduri necurate legate de Mihai, dar, după o lună de gândire şi de turneu al trupei, şi-a dat cu apă pe faţă şi şi-a revenit: ar fi distrus nu doar căsnicia, ci şi întreaga formaţie, întrucât un asemenea vocalist nu ar mai fi găsit ei oricât ar fi scormonit cu polonicul în imensa ciorbă muzicală din jur. În luna respectivă, din primii ei ani de căsnicie, îl apelase de câteva ori pe vocalist pe messenger, cu pretexte inofensive, doar-doar s-o prinde ceva, iar răspunsurile laconice ale lui Mishu (dintre două partide de tăvăleală cu groupie-urile) o aţâţaseră şi mai mult pe rezidentă, care nu avea de unde şti şi îl credea pe Bercea când acesta băga scuza că fusese pe hol, la o ţigară. Totuşi, la sfârşitul acelei luni, tulburarea încă era prezentă, iar cum întoarcerea soţului se apropia tot mai mult, medicul neurochirurg s-a gândit să devieze impresia de cauză a vinovăţiei către altceva: s-a apucat să gătească paella cu fructe de mare (ceva noaptea minţii) şi, cum antitalentul ei culinar era printre martori mai celebru decât perciunii Printzului, iată, Psihedelice, de ce nevastă-ta te întâmpină aşa de plouată!

Eee, dar pân-atunci mai va… Trenul acum îşi urma drumul prin Bărăganul ţepos ca Lynx după zilele de turneu. Nazarov stătea pe coridor, dospindu-şi faţa palidă de nesomn în vântul ca un val al celebrităţii. Se uită la ceas: era binişor. Pentru un tren sosit tocmai de la Belgrad, o întârziere de o jumătate de oră era chiar prezentabilă. Înapoi, în campartmént, lumea vegeta: poala medidcinistei moţăinde adăpostea pleata textierului, umărul vocalistului găzduia capul statisticienei… Numai Marghioala stătea cuminte, adulmecând un roman siropos. „Uneori, e prea cuminte”, gândi pilotul. „Aşa a fost crescută — ce vrei? Un dram de tupeu să fi avut ş-ar fi fost perfectă. Da’ n-a fost să fie… Mă uit la Veta, de exemplu: ea, în adâncul ei, nu e tupeistă — e rezervată poate chiar până la nesociabilitate —, dar maică-sa şi chiar şi Manuela, cât o fi ea de de Şuie Paparude, au învăţat-o să pună picioru-n prag. Vrea Vali să sară cu noi în butoiul cu vin când vine ea pe la el? „Eee, mai stăm şi pe-acasă!” Vrea impresaru-ăsta bărbos să prelungească seria de concerte? „D-apăi, şezi blând, că n-am ajuns în sapă de lemn!” Şi tot aşa. Se jertfeşte soprana mea, nu zic nu, dar repet: parc-un pic de step pe tocărie nu i-ar strica… Laura… Laura Cepta ar fi un model perfect pentru ea. Ia să vorbesc eu cu Lynx, să le-o prezinte medicilor pe Maria!”

Mikey se întoarse în compartiment, lăsând în faţa geamului urma ochilor minţii cu care o revăzuse pe dermatologă. 

Chiar dacă Veta era de-acum mare, în anul al IV-lea, “bătrâna doctoriţă” era un apelativ cât se poate de nepotrivit pentru Laura, mama ei, căci viitoarea soacră a Lynxului era, deocamdată, singura care merita epitetul de “a dracu’ “. Deşi împlinise 50 de ani în buza primăverii acelui an, 2021, nu doar că îţi uimea privirea cu o piele a feţei perfect întinsă, ci avea şi nişte ochi codaţi ce, biciuindu-te, parcă îţi trasau pe tot corpul linii cu creionul dermatologic înainte de operaţie. Câteodată, e-adevărat, întrecea măsura în cicăleală şi îşi lua un dos de palmă peste gură de la Corneliu, însă nici măcar atunci nu îi pierea din priviri focul ca al comorilor jucând de Sânziene, motiv pentru care cardiologul o săptămână încheiată stătea muncit de remuşcări, dar, om mândru, rareori se întâmpla să deschidă gura a căinţă.

Anii de care Laura Cepta îşi amintea cel mai cu foc fuseseră cei ai medicinei de urgenţă. Încă studentă în 1994, la înfiinţarea SMURD Cluj, viitoarea dermatologă a continuat această îndeletnicire ani buni după absolvire. Toată treaba pornise dintr-o întâmplare: se afla la spital tocmai când Raed Arafat ţinea discursul inaugural în faţa noii Unităţi de Primiri Urgenţe din Cluj-Napoca. Vorbele însufleţite ale medicului despre dăruire, promptitudine şi dezinteresare arătau că viitorul subsecretar de stat înţelesese tare bine noţiunea de “doctor fără arginţi”. Glasul său moale, dar cu cuvinte ferme, avea să îi atragă numeroşi adepţi medicinei de urgenţă, cu atât mai mult cu cât viitorul om de stat nu era deloc un anonim în lumea medicală românească; cel puţin, nu atâta vreme cât el fusese cel care pusese piatra de temelie a SMURD-ului, la Târgu-Mureş, şi, în plus, avea girul profesorului Aurel Kaufmann, impecabila colaborare a celor doi în anii facultăţii putând fi oricând dată ca exemplu negociatorilor din Orientul Mijlociu. Dealtfel, 18 ani mai târziu, în ianuarie 2012, Laura era în stradă, în fruntea colegilor de la spitalul clujean unde lucra, protestând, alături de numeroşi concitadini, împotriva preşedintelui deminternist al acelor ani, Traian Băsescu, care făcuse presiuni asupra lui Arafat şi îi determinase demisia. Câteva luni mai încolo, subsecretarul era rechemat în post de către premierul momentului, Emil Boc. Protestele, începute câteva zile mai înainte la Târgu-Mureş, se extinseseră rapid în întreaga ţară şi aveau să servească drept model pentru cei care, în anii ’20, mai ieftin sau mai scump, mai licit sau mai ilicit, puneau umărul la repornirea unor domenii esenţiale ale vieţii româneşti.

Anii urgenţelor au fost cei mai vijelioşi pentru Laura: trezit la 4, început tura la 6… Simţea în ceafă deopotrivă duhurile zorilor şi hăţurile amiezii, a cărei căldură (când era) încetinea totul prin moleşeala ei… Apoi, când clopotele Catedralei băteau ora 2, viitoarea mamă de nobelistă ieşea pe poarta spitalului, cu ochii cât cepele şi timpanele în tiribombă. Peste ani, ea avea să glumească despre asta, dar numai sufleţelul ei ştia câte strângeri de inimă avusese la fiecare convulsie a unui pacient, la fiece picătură de sânge care ieşea din el, la cea mai mică grimasă de durere… Dacă se întâmpla să moară vreun om (şi au fost patru cazuri, toate după căsătoria ei, însă înainte ca Mira să devină conştientă de ce se întâmpla în jur), Laura se stăpânea pe teren, dar, odată ajunsă acasă, mergea drept la bucătărie, golea pahare întregi cu apă, diferite, ca şi cum ar fi vrut să fie sigură că lasă în toate uscăciunea din gură şi din gât, că bea pentru fiecare vamă a văzduhului, pentru… Zduf! Ţsss! Paharele se întorceau în nisipul din care fuseseră făcute. Laura se lăsa să se scurgă de-a lungul unui bufet, plângând printre cioburi, la fel cum lumânarea plângea din ceară la căpătâiul celui care îi scăpase printre degete… Când se afla acasă, Corneliu venea repede, să vadă ce era, însă un pahar ţintit spre el îl obliga să se retragă. Abia după ce ultimul zornăit înceta, venea s-o consoleze pe Laura, dar ea îl respingea fără un cuvânt şi, la fel de tăcută, fugea în cea mai îndepărtată şi întunecată debara, de unde zeci de minute apoi se auzeau hohote înfundate şi izbituri cu capul în uşă.

Martorii nu aveau de unde şti, dar Vali urma să afle că, sub aparenţa înţepată, dermatologa ascundea o imensă putinţă de sacrificiu: atât direct, pentru propria fată, cât şi indirect, în semn de respect pentru eforturile posibilului ginere, care muncea pe rupte şi, imediat după logodna din vara lui 2020, avea să se mute doi ani în Bucureşti, şocându-i pe toţi, mai puţin pe Mira, căreia îi explicase că urma să vină la lună în Cluj şi că, ban pe ban, urma să cumpere o garsonieră în apropierea Spitalului Universitar. „Tu învaţă-ţi bine acolo, să iei rezidenţiatul la Universitar, că m-am interesat eu: aici vine grosul fondurilor pentru cercetare.”

În primele săptămâni ale lui 2022, Laura consimţise imediat la sprijinirea impresarului pentru cumpărarea garsonierei, astfel încât să grăbească întoarcerea lui în Cluj, unde studenta stătea ca pe ace, deşi cuvântul era cuvânt. Valentin nici nu voise să audă aşa ceva: era crucea lui, el o ducea. Nu se exprimase chiar atât de autovictimizator, dar soţii Cepta prinseseră ideea. Totuşi, ei aveau să şunteze refuzul ginerelui pe altă cale: două bilete lucioase, aproape lipindu-se de degete, de noi ce erau (sau de mierea lunii pe care o purtau), spre Santiago de Chile, pentru vara anului 2023, să-i priască Mirei învăţatul. Urmau examenul de rezidenţiat în noiembrie şi angajarea în ianuarie.

Cândva, în anii Laurei de medicină de urgenţă, în partea lor suprapusă peste studenţie, apăruse Corneliu, stâncos şi, totodată, stingher, neştiind cum să se poarte decât cu femeiuştile din porturi. Dar cu fetele cu coc şi priviri de lasere antifurt, cu toc ce tocmai şi-a oprit podeaua sub el? Apăruse, zic, Corneliu, prezentat de tatăl ei, stomatologul la care se tratau părinţii tânărului. Ochii Laurei îl citiseră până-n mitocondrii.

Ani de urgenţă… Laură sălbatică… Zburdă de nubilă celtică prin păduri druidice. Salturi de Bendis pe sub coroane dacice. Nici sineli, nici căneli, ci doar înfrigurări: „Rezistă! Rezistă! M-auzi? Amu, eşti bine — merem la spital.” Şi vrafuri, vrafuri de cărţi despre minunea asta numită „om”…

Un om. Un stânjen. O barbă seismografic de deasă. Contururi stâncoase. O gură ca un aeroport în munte. Un zâmbet stângaci.

— Corneliu… Corneliu Cepta, domnişoară…

— Laura Cipleş. Îmi pare bine, rostise ea ca şi cum ar fi pus: „Situaţie stabilă. Perfuzia îşi face efectul.”

Ani de urgenţe… Laură sălbatică, aproape nărăvaşă, chiar, căci capriciile nu erau puţine: măşti de faţă unele naturale, altele farmaceutice; covoare groase în toată casa; luni întregi în mătăsuri fine, apoi altele aproape de rasa din şiac; tot felul de bibelouri şi nimicuri artizanale în camera ei, ce, pe neaşteptate, sfârşeau care-n pod, care-n beci, care date cine ştie cui, care arse şi spânzurate în flăcări pe marginea ferestrei când pe viitoarea doctoriţă o apuca o nestăvilită bucurie sadică, bucurie ce, oricât ar fi vrut stăpâna, se oprea când venea vorba de fiinţele vii (excepţie făcând inevitabilele şi sâcâitoarele insecte cu aripi), sadismul, zic, se bloca în faţa fiinţelor vii pe baza unei mistici simple: „Nu sunt în stare să fac a apărea oameni şi alte vietăţi când, unde şi cum vreau, deci nu am nici un motiv să intru cu bocancii.”

Ani de urgenţe… Laură sălbatică…

Ani de căsnicie… Laură domesticită…

Moartea părinţilor ei, într-un naufragiu, în 1997, la un an după nuntă… O odaie întreagă făcută miş-fărâmiş cu toporul şi chibritul…

Naşterea Mirei, în 1998… Seninătate domestică, dar mândră… Buiestru de paradă festivă.

Laura şi Corneliu — două furtuni. Una în pădure, alta pe mare. Nu putea să iasă din ei doi altceva decât o fată care, deşi moştenea atavic ochii somnoroşi ai unei strămoaşe din al optsprezecelea secol, purta în ea, latent deocamdată, o furtună ce avea să se dezlănţuie în 2040, o dată cu Nobelul pentru remediul la Alzheimer. Prima etapă a furtunii avea să se consume în camera în care ea şi Manuela gândeau discursul de primire, încăpere îmbâcsită de trabucuri şi cu pecetea agitată a cafelei ce o aducea pe hiperactiva blondă până aproape de combustie spontană, mai ales că geneticiana cu greu se abţinea de la picanterii în mâncare, de la „iuţâci — pluralul lui iuţâcă„, după cum explicau oltenii din trupă. Dar grosul ei, al tempestei, pe scena decernării urma să se producă, în freamătul general al indignării: cum să insulţi comitetele pentru Literatură de până la tine, acuzându-le de marxism, şi, mai ales, cum să reabilitezi un om atât de odios, un fascist avant la lettre ca Nicolae Paulescu? „Uite-aşa, bine: biciul, oricât ar fi el de bici sau chiar de cnut, se rupe după atâtea ş-atâtea autoflagelări impuse de străini”, răspunsese Mira-Elisabeta în faţa jurnaliştilor din curentul principal. „Ziceţi „mersi” că nu-i luăm la goană cu codirişca”, adăugase Manuela.

Mike The Lucky Seven privi spre Veta: păstrase ceva de la Laura: figura şi nasul prelungi, buzele pline… Obrajii, sprâncenele voievodale şi părul sebuminos oricât l-ar fi spălat, prea greu să mai fâlfâie pe holurile facultăţii şi, mai apoi, ale spitalului, de la Corneliu le moştenise. Numai ochii somnoroşi, ce îl terminaseră din prima pe Holloway, numai ei erau un atavism: i-i transmisese o strămoaşă dinspre tată, care trăise pe timpul lui Horea şi care rămăsese în istoria familiei Cepta drept cea mai fertilă înaintaşă: dintre cei şaptesprezece copii, trei îi muriseră, doi rămăseseră lângă ea, iar restul de 12 se răspândise în toată Transilvania, dar, fiind mai multe fete, numele se păstrase în principal în Maramureş, vatra lor genealogică.

Neam de apicultori, strămoşii Mirei trăiseră nu chiar pe picior mare, dar nici strânşi cu uşa nu fuseseră. Înlesnirile de care se bucurau, inerente rarităţii ocupaţiei lor, îi făceau să nu se sinchisească prea mult de stăpâniri, oricât de des s-ar fi perindat şi orice înfăţişare ar fi avut. Atestaţi prima oară în 1285, într-un zapis de danie al voievoului Roland Borşa aflat la a doua dintre cele trei domnii, prin care acesta îi împroprietărea pentru participarea la respingerea invaziei tătare, înaintaşii Vetei îşi continuaseră îndeletnicirea până către începuturile veacului al XVIII-lea, când noile vlăstare cu coatele tocite pe băncile unor şcoli înalte de prin Viena prinseseră a se nărăvi: nu mai era de cinul lor să trudească în soare, cu pielea tăbăcită de acele albinelor — de-acum, vremea era a profesiilor „liberale”: unii se făcuseră avocaţi, alţii ingineri… vreo doi se popiseră… Numai unul îmbrăcase halatul alb, entuziasmat de proaspătul progres medical al vremii: primul manometru pentru măsurat presiunea arterială, definitivat de preotul englez Stephen Hayes în 1733. Din vechea viţă a apicultorilor, doar doi veri rămăseseră pe poziţii. Restul stirpei răspundea epocii… Răspundea epocii cu un „poc!” energic ca al dopului de şampanie.

Tot atunci, în al optsprezecelea secol, apărea şi Zenovia, acea htonic de fertilă strămoaşă a familiei Cepta. Atât de vestită avea să ajungă, încât toate fetele născute de atunci încolo aveau să audă de la ursitoare urarea ce a dăinuit până pe 22 iunie 1998, la naşterea Mirei-Elisabeta, şi chiar şi mai apoi, pe linia urmaşilor lui Tudor Cepta, agronomul unchi al neurochirurgei:

Stea Zenovia să-ţi steie
Când o fi să zămisleşti
Prunci ce-a lumii groasă cheie
O să ştie a-nvârti
Şi-ntre steiuri, şi-ntre peşti,
Creştet făr’ de-a-şi asfinţi!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s