Capitolul definitiv despre Radu Madagan (partea a cincea)

Poate că şi gonoreea aceea a lui Madagan a contribuit la plecarea sa din trupă — cine poate şti? Cert este faptul că, după lansarea răsunătorului „Antonel de Bontonel”, Radu era din ce în ce mai nervos: Ion şi Romi tot pe roace şi metale moderne o dădeau. Pe de-ălea ca nişte ciocane şi polizoare. Iar Mishu, „tu, Mishule, pe cât eşti de valoros, pe atât de puţin îţi pasă — mă enervezi cumplit! Nu iei nici o atitudine!” „Păi, ce atitudine să iau? Trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască!” „Pe naiba! Trăieşte, învaţă şi educă!!!” bătea Lepriconul din picior, citându-l pe impresar, care le spunea doar atât: „Băgaţi-vă minţile-n cap şi hotărâţi-vă pe o direcţie, că, dacă se sparge formaţia, rămânem toţi săraci, c-am băgat bani în fundu’ vostru: boxe, reflectoare, microfoane — am făcut ditamai creditul ca să vă ţin în puf, că ştiu că puteţi! Iar voi ce faceţi? Daţi din gură ca babele?” Nervii creşteau. Sandu Skomorohin şi Gabi Clocotici, încet-încet, se radicalizau de partea bassistului, iar Johnny şi Malvictus ameninţau cu plecarea. Şedinţele de împăcare convocate de Psihedelic nu erau puţine, dar i se urâse şi lui. Văzuse o pace temporară concretizată în „Antonel”, aşa că se gândise că, de-acu-ncolo, Dumnezeu cu mila. Plus că un prieten şi coleg de serviciu, Marius Ciobanu, un sclipitor jurnalist dar, din păcate pentru textier, un adept al pieţei libere, îi amintea ori de câte ori avea ocazia de mâna invizibilă şi de cererea şi oferta care, până la urmă, se echilibrează de la sine. Mai c-un Ach, mai c-un Krach*, dar de la sine. În plus, după lansarea albumului, adusese în trupă o soprană, Maria Balc-Stegaru, că doar-doar i-o convinge pe hăndrălăi să se-ntoarcă la muzici clasice, dar ţi-ai găsit! Taberele rămâneau încruntate.

— Plec la Timişoara. Am vorbit cu Costi. Mă duc în Black Code.

Pe Busuioc l-a străbătut o lance prin stomac.

— Radule, totuşi…

— Nimic!

La câteva zile după plecarea lui The Leprechaun din formaţie, The Psychedelic punea mâna pe telefon. La capătul celălalt, se auzea un huruit şi, din când în când, decolări şi aterizări de avioane militare.

— …şi să-mi transmită coordonatele de zbor. Da! Aici locotenent Nazarov.

—  I-auzi, băăăă, a ajuns locotenent! se miră Vali către ceilalţi martori. Salut, Mikeeey!

— Oooo… Salutăm Psihedelicu’!

— Ce… coada avionului mai faci?

— Bă, ce să fac… Mă dau cu zburătoarele. Tu ce mai faci, bă, şaormistule?

— Haha, şaormist, da. Ce dracu’ să fac? Mă dau cu contractele. Şi cu textele.

— Eh… mai cu uşurica…

— Mai cu uşurica — pe dracu’ să mă pieptăne! E de muncit, Mikey, de alergat, de convins… Da-n fine. Fii atent de ce te ce te sunai: ne-a plecat bassistul.

— A plecat Radu????

Martorii simţiră că, la celălalt capăt al undelor, Mike Pilotu’ făcea ochii mari.

— Da.

— Să mori tu!

— Da, mă.

— Unde?

— Pe pustii. La Timişoara — cică să cânte-n Black Code, cu Costi.

— Vali, eu te-aş ajuta, dar, pe-aici, pe la noi, lumea cel mult în fanfară cântă.

— Lumea, da’ tu?

— Bă, eşti nebun?! Să las eu toate astea? Dacă izbucneşte vreun război?

— Hai, Mikey, las-o-n sânge de treabă, că e puţin probabil să fie un război al nostru!

— Mă, nu ştiu… Hai, că vin la sfârşitu-ăsta de săptămână, ca să vedem ce şi cum. În tot cazul: n-am cum să renunţ la aviaţie…. Scuză-mă puţin… Ce zic ăştia? Reintroduc Nighthawk-urile? Eah… Frecţie. Am proiectat eu unul mai tare. Când avem şedinţă, să v-arăt?… Aha. Bun. Vali, scuze, da’ trebuie să cam plec. Când pot să trec pe la tine, să vorbim?

— Oricând.

— Hai, că vin sâmbătă sau duminică.

— Aici suntem — nu plecăm.

Au mai tăinuit ei ce-au mai tăinuit, apoi, la sfârşitul acelei săptămâni, Deltamisticii erau adunaţi toţi la Lynx acasă, ascultându-l pe Nazarov dând probe de bass.

— Îl luăm? întrebă impresarul.

— Îl luăm! săriră Ion şi Mishu.

— Da, mă. Ce e-al lui e-al lui, întări Romi.

Texteş răsuflă uşurat. Ion şi Romi erau pietrele de hotar. Ce să le faci? Artişti! Mult talent, dar şi multe nazuri.

— Bă, eu n-aş prea vrea… se codi tobarul.

— Nu e, mă, ca Radu — ce să mai…

— Sandule, Gabi, sunteţi 3 la 2 — n-am ce să vă fac.

— Mda…

Şi astfel a început epoca Mike Nazarov… Radu Madagan a mai cântat o vreme, în Black Code, la fel de paranoic şi la fel de drogălău, dar şi cu ei s-a certat la un moment dat, când l-a luat Costi pe Alexandru „Grinderul” Brânzan la voce. Lepriconul a spus „stop”, s-a retras cu nevastă-sa la Văliug şi acolo l-a prins moartea, la optzeci de ani.

— Aia e, mă, puţă, şi cu Radu… oftă Mishu în faţa fiului şi a soţiei de-a doua. Mai toarnă nişte ceai!

_________________________________________________

*„mit Ach und Krach” — „cu chiu, cu vai” (germană)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s