Capitolul definitiv despre Radu Madagan (partea a patra)

Este de prisos să spunem că a doua zi i-ar fi gonit în şuturi pe cei trei dacă nu i-ar fi fost jenă de soţiile acestora.

Şi ciudat, „ciudat, bă, Noxule, că doar ştii cum era când rockărea cu noi. Eh… femeia, vezi? Bine zice poporul: om şi muiere. Muierea nu e om — e ceva între om şi drac.” „Amin, Pârtzule, amin.”

Mishu avea dreptate: în cei patru ani de zile (infimi, raportaţi la cele patru decenii ale formaţiei), Radu Madagan îi învăţase la cele mai înfiorătoare tâmpenii posibile. Nu este cazul să le enumerăm aici, dar e suficient să spunem că Mike Nazarov, succesorul definitiv al lui The Leprechaun la chitara bass, încercase din răsputeri să tempereze aceste obiceiuri. Singure căsătoriile izbutiseră.

De pildă, Nazarov, a cărui şmecherie a fost redusă de a doua căznicie la simplul nivel verbal: prin 2026, în tumultuoasa perioadă de lucru la trilogia “Construind Imperiul”, Mikey, care se combinase de câteva luni bune cu Manuela, era acum în Craiova, să le-o prezinte părinţilor. Căsătoria se întrevedea cili-şea, la o aruncătură de muc, iar ai bătrâni trebuia să dea blagoslovirea. Părinţii Manuelei deja aprobaseră. La un moment dat, se-auzi telefonul, urlându-i un cântec eroic, compus de el pentru “Trompa-n Eurompa”:

— A, ăsta e Vali… Ia: da, el e. Ce faci, mă?

— Piloateeeeee! rase* difuzorul mobilului. Vezi c-aterizez în seara asta.

— Roger Antenna Flight 09 cleared for final rwy 2R, taxi via taxi-way bravo, gate 07, îşi luă Mike o voce serioasă, de ‘ceai că cine ştie ce om de stat sau general devenise.

— Ce, băăă?

— Pfff… râse Pilotu’, dându-şi seama cu ce explicaţii urma să-şi răcească gura. Cumetre, fii atent aici: Antenna Flight 09 e indicativul tău. (Pilotto Pronosport începuse să-l “cumătruiască” pe celălalt după ce se băgase pe felie cu blonda, care îi era ca o soră Vetei, soţia Psihedelicului. „Cumetre” sau „cumnate”, dar mai degrabă cumnaţi erau Mike şi Veta, respectiv Vali şi Manuela.) Antenna Flight 09 e indicativul tău, mă, şogore.

— Păi, şi dacă pe mine mă cheamă Lynx Holloway, tu ce indicativ îmi pui?

— LYHW. Roger Antenna Flight LYHW cleared for final rwy 2R, taxi via taxi-way bravo, gate 07.

— Hahahaha… Bine-bine. Da’ tradu, te rog.

— “RWY 2R” înseamnă “runway 2 right side”, “taxi way” e calea către poarta de debarcare, iar “gate 07″ bănuieşti ce este.

— Dadada. Vezi c-aduc cinci litri de vin de la socri. Aducem, adică, fiindcă vin cu Veta.

— Ooo… Da’ vezi ce ţăran eşti? Abia acu-ţi aduseşi aminte să pomeneşti de Veta.

— Păi…

— Nici un “păi”!

— Bine-bine. Ce indicativ îmi mai pui, în cazu-ăsta?

— Nu-ţi mai pun nici un indicativ, că se-mbată turnu’ de control. Hai, tai-o-ncoa’!

Dar asta… hăhă… Trebuia martorii să sară un şanţ de doisprezece ani ca să ajungă aici. Pentru moment, ei se aflau în tren, mergeau la mare şi moţăiau de-a lungul şi de-a latul fetei morgana agăţate de geam. Radu se liniştise cu discursurile şi se tolănise alături de ceilalţi cumetri, fiindcă trebuie spus că, până în octombrie 2018, când Vali s-a combinat cu Mira-Elisabeta, aşadar în primii cinci ani de trupă, ei toţi erau cumetri de-o crupă de fiecare dată când poşteau o fană îndrăzneaţă. De altminteri, de la o astfel de groupie avea să li se tragă un pocinog chiar în vara aceasta, a lui 2014, la numai un an de la lansarea formaţiei.

Primul se trezi Lynx în camera aceea mărişoară de hotel de-o juma’ de stea, unde zgârcenia lui de impresar economisea banii pentru şaorme, pizze, berule, vinuri şi whiskane, dar şi pentru parcuri de distracţii extreme (Mishu şi, mai târziu, Mike), plante fumabile (Radu şi, mai târziu, aproape toţi, în afară de Mike şi Vali) şi spitalizări în urma bătăilor cu salvamarii şi  cu maneliştii de prin discoteci (Sandu şi Gabi, cei doi zdrahoni nesiropoşi ai formaţiei, paşnici la trezie). La un moment dat, avea să îl ia salvarea şi pe Madagan, după ce o bagaboantă ocazională i-a îndeplinit rugămintea şi l-a clismat cu extract de salvia divinorum, dar asta este altă poveste.

Valentin, după cum spuneam, se deşteptă cel dintâi în odaia lor unde dormeau claie peste grămadă şi unde, dacă veneai cu vreo femeie, făceai ce aveai de făcut în văzul tuturor, căci nu se pomeneau paravane ori perdele, iar cine se încumeta să tragă peste sine şi peste muiere o pătură era imediat dezvelit şi ars pe spinare cu prosopul ud, ceea ce, de-a lungul vremii, a avut ca rezultat nişte pumni în gură şi nişte şuturi în fund pentru Ion şi Romi, precum şi, din greşeală, o palmă zdravănă pe întreaga jumătate de faţă a Stelului (Verde, fireşte), care se băgase să-i despartă pe bătăuşi.

Acolo, deci, în public, se desfăşurau martorii, iar cei care se fofilau erau pedepsiţi prin felurite farse fizice, dintre care cea mai memorabilă avea să rămână smulgerea firelor de păr de pe scrot, faptă ce îi adusese lui Holloway un picior în faringe şi un apropiat creion ascuţit aruncat în direcţia lui, ce i se înfipsese în arcadă, foarte, foarte aproape de ochi.

Acelaşi Holloway se sculă acum chinuit ca un copil forţat să doarmă după-amiază. La cât de buimăcit era, nici nu-şi dădu seama că îl mânca pubisul. Se duse, se uşură, îşi făcu un duş, apoi disconfortul parcă îl mai părăsi. Se trânti la loc, dar nu apucă să doarmă nici măcar o oră, căci accentul de basarabean al lui Aleksandr Skomorohin, chitaristul armonie, îi întoarse cu furca pe toţi:

— Blea**! Viniţi răpidi, blea! O dat boleşniţa-n noi! Aviem mandavoşte! Lăţei!

— N-avem, bă… Ce găluşte, ce tăiţei? bombăni Mishu, întorcându-se pe partea cealaltă.

— Lăţei, brat***, nu tăiţei! Păduchi laţi! Oaaai-ai-ai! Aişi ni rămân oas’li! striga Skomorohin din baie.

Un dram de dreptate tot a avut cobzarul: cei zece-cincisprezece destrăbălaţi, câţi se găseau în odaie  (cine avea prietenă stabilă dormea separat) şi-au prelungit şederea cu o săptămână, timp în care au pendulat nu între metafizică şi clitoris, ca Gelu Voican-Voiculescu, ci între scărpinişuri şi alifii, şapte zile petrecute în cea mai mare discreţie, trăind doar cu mâncare comandată prin telefon şi cu apă de la robinet. Atunci s-au născut cele mai înverşunate piese din întreaga lor istorie, admirabile nuclee pentru „Antonel de Bontonel” şi, mai târziu, pentru „Aer-sol în si bemol”. Toţi, fără excepţie, aveau poftă să o găsească pe cea care îi canonea în halul ăla, s-o înghesuie în toba mare a lui Gabriel Clocotici şi s-o dea de-a dura pe faleză, dar nu ştiau altceva decât că se numea Georgiana şi că purta un tricou cu Black Code, trupa rivală pe care Costi Corniţescu şi Mircea Chelu o reînfiinţaseră în 2011 în Timişoara.

Pe urmă, după săptămâna de foc, au venit două în care au cântat în disperare, pe contracte negociate la sânge, să scoată pârleala medicamentelor, a cazării şi a mâncării recente. Mai aveau servicii, li se cam terminau concediile… draci. Au lăsat totul baltă. Totuşi, răul s-a dovedit a fi spre bine, fiindcă noile compoziţii s-au lipit de public ca palma de buca… aaah, dar mai bine nu, căci amintirea Geaninei încă era dureroasă.

Doi ani mai târziu, în 2016, aveau să se găsească pe acelaşi litoral românesc, promovând de zor albumul ce le aducea consacrarea: „Antonel de Bontonel”. Lăsaseră ciorilor şi slujbe, şi şcoli, şi tot. Nu mai luaseră între timp nici un lăţel, nici un tăiţel, nici un căţel de usturoi. Stăteau cuminţi.

La un moment dat, într-o dimineaţă, în aceeaşi cameră de bivuac din hotel, Radu se trezeşte cu o usturime cumplită. Fuga la doctor. Diagnosticul cade ca satârul pe lintiţa de dat la raţe: blenoragie. Phaaa! Bietul bassist, cum ş-aşa era paranoic, mai avea acum un pic şi pornea un genocid. Mă, de unde să fie? De unde? Carneţelul îi arăta patru femei în ultimele două săptămâni. Păi, se poate? Nici să plece de la mare nu avea cum, pentru că ieşea banul gros. Cu chiu, cu vai, bizuindu-se pe discreţia samsarului, găseşte un medic şi se tratează în cea mai mare taină — nici măcar Mishu nu află.

Ceva mai încolo, după vindecare, Psihedelicului îi ardea de glume proaste. Stăteau ei tolăniţi pe plajă, aburind de lene şi de alcoolul serii precedente, unşi cu alifii de bronzat de către grijuliile lor femei, şi priveau în sus, spre norii care nici măcar nu catadicseau să se arate, iar care pricăjit se iţea repede făcea paşi, fiindu-i jenă să deranjeze mândreţe de senin, dar şi slipăreala de sub el, presărată pe nisip ca ţânţarii pe mămăligă când o uiţi descoperită seara sub bec în Deltă. Texteş sorbea un ceai verde din termos, să-şi cureţe măruntaiele, cătând, absent, către Nox şi Stel, care se ştiobâlcăiau cu două fete.

Cândva în anii ’70 ai secolului XX, veneau la cafeneaua lui Gheorghe Florescu, din Bucureşti, fel şi fel de oameni de cultură şi, evident, dădeau naştere la tot soiul de discuţii ce ambuscau monotonia cotidiană. Venea, de exemplu, actorul Toma Caragiu (cel puţin aşa povestea cafegiul) şi, mimând un ceainic, se prefăcea că îl mângâie: „Ceainicule… Ce-ai, Nicule? Ce mai scorniceşti?”

Patruzeci de ani mai târziu, la mijlocul anilor 2010, un impresar surâdea cu o ironie calmă spre un bassist:

— Becule, becule… Ce faci, becule? Ai luat filament?

— Bă… dar băssarul se opri. Un ţigan se plimba încolo şi-ncoace, strigând din bojoci: „Poftiţi la nămol de la Techirghiol!” Radu avu un déja-vu: nimic nu se schimbase din anii ’90, când se juca cu puţa-n nisipul plajei. Mamă, şi nămolu-ăla care te strânge ca tensiometrul…

— Poftiţi la nămol de la Techirghiol!

Radu rămase înmărmurit:

— Da… DA! Asta e soluţia: NĂMOL!!!

___________________________________________

*perfectul simplu de la „a rage”

**băi

***frate

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s