Capitolul definitiv despre Radu Madagan (partea a treia)

Radu Madagan şi Constantin Corniţescu se ştiau de mult, făcuseră nenumărate tâmpenii… De exemplu, când fuseseră ei doi plus Ion şi Mishu la munte. Săptămâna aia fusese emblematică pentru întreaga martorime: nu atât prin neroziile făcute de cei patru acolo, cât prin gradul de mucificare la care ajunseseră.

În prima seară, se făcuseră — aţi ghicit — rangă. Şi beţi, şi fumaţi. Şi ce-i venise lui Costi: „Bă, e o peşteră pe-aci — hai să mergem s-o vedem!” S-au echipat ei cu ce le trebuia — Costi s-a-nfăşurat în ditamai pelerina, de credeai că vrea să-şi dea foc în faţa Guvernului, Radu şi-a luat o ditamai lanterna de metal („lanternă de ghiolban”, râdea Mishu), Ion a rulat un ditamai jointu’, din care urma să se înfrupte toţi — şi au pornit spre peşteră, 2-3 kilometri, pe jos, dar Radu zicea că nu merg pe jos, ci „cu Cadillacu’ roz, cu patru locuri”. Aşa zicea:

— Ia, să ne-aranjăm: eu la volan, Costi-n dreapta, Ion şi Mishu-n spate. Aaaşa. Ia: „Ta-na-na-na-na, na-na-na, na-na-na, na-na-na… It’s the next episode”. Hâââţ: frână. Dă-te, Ioane, jos şi scoate struţu’ din portbagaj, că se sufocă!

— Stai, că nu-l găsesc.

— Du-te, mă, de-aci, că eşti inapt.

S-a dat Radu jos, a deschis „portbagajul”, i-a dat pe Ion şi pe Mishu mai despărţiţi, apoi a înghesuit între ei „struţul”.

— Gata. Brrruuummm… Bagă, Costi, nişte muzică!

În sfârşit, au ajuns. Acolo, la intrarea în peşteră, era o grămăjoară de crengi cu frunze pe ele — posibil un culcuş de urs sau de vulpe. Era.

— Bă, ursule, să mă scuzi… îţi… stricai apartamentu’, a făcut Radu cu părere de rău, vărsând, comemorativ, o picătură din Buceaga de doi litri pe care o ţinea în mână.

Au intrat ei în peşteră, au mers două-trei sute de metri (Radu descoperise că lanterna nu avea baterii), când — hop! — au dat de o ditamai prăpastia.

— Uoleoooo… câta sfincteru’… s-a mirat Costi Gibonu’.

Au făcut ei popas, au început să cugete dacă să mai stea sau să se-ntoarcă…

— Bă, pe mine mă taie-o nevoie — tre’ să plec, a anunţat Ion şi s-a-ndreptat spre ieşire.

N-au mai stat mult nici ceilalţi — încet-încet, au apucat calea-ndărăt.

Pe drumul spre gura peşterii, era o stâncă mai mărişoară, aşa. Când au trecut pe lângă ea, Ion le-a sărit în faţă, făcând ca ursul. Radu era el beat, dar nu-şi pierduse întrutotul reflexele şi i s-a dovedit de folos lanternei: când i-a bubuit o lovitură cu ea în cap lui Ion, de sperietură, şi-au revenit bateriile:

— Bă, eşti prost?? Ursu’! şi trosc! cu lanerna-n capul clăparului.

Juan-Alejandro a căzut înapoi, după stâncă, urlând. Ceilalţi au sărit să-l scoată de-acolo. Când l-a văzut Radu, aşa, rănit, ca de pe front, nu s-a gândit că el fusese mai devreme:

— Bă, eşti prost? Te bătuşi cu ursu’!

Dar a pus umărul şi el, l-au ridicat pe clăpar şi l-au transportat de urgenţă, în Cadillacul roz, până la cabană, unde l-au făcut ca pe mumie.

A doua zi, dimineaţă, Noxxie a început să gongăne printre bandaje:

— Băăăă… ce dracu-am făcut aseară?

— Te-ai bătut cu ursu’! a strigat Radu, bucuros că bandajatul nu îşi amintea. Ai fost curajos. Bravo, Ioane! Hai la o bere.

În seara următoare, în aceeaşi stare de agregare, i-a venit rândul lui Radu să fie pacient în Cadillacul roz, deoarece se pornise să se bată cu ursul, însă faţa lui a avut parte de calda ospitalitate a unei mocirle din apropierea cabanei.

În dimineaţa ce a sosit, Madagan nu mai ţinea minte nimic. Mishu stătuse cuminte — nu mai băuse defel, ci ieşise cu puşca pe-afară. Vânase nişte iepuri şi jupuise blănurile de pe ei, ca să le-aştearnă pe-acolo, de ornament. The Leprechaun a avut o revelaţie:

— Bă, eşti prost? M-am bătut aseară cu ursu’ şi-am jupuit pielea de pe el. Ioaneeee, vino să te vezi răzbunat!

În seara următoare, tot aşa, târziu, pe-ntuneric, Constantin-Eusebiu Corniţescu (deocamdată XBC, adică Ex-Black Code, raportat la încă nereînfiinţata trupă) ieşise pe-afară, să se joace cu Piff, câinele cabanei. Despre cât de treaz era Corniţescu, se va vedea mai jos.

Vine şi Radu. Stă el ce stă, şi-odată-l apucă nevoia lichidă:

— Costi, dă-te la o parte, să-mi vărs udu’…

— Hai, bă, du-te şi tu mai încolo. Du-te la WC.

— Nu pot, că e Mishu-acolo — dă la raţe.

— Ete, na…

— Costi, dă-te la o parte, că-mi dau drumu’ pe tine…

— Pleacă, bă, de-aci…

— Costi, n-auzi? Aaaah, ce bine e… şopti Lepriconu’, ca să nu-l audă celălalt.

Ceva mai târziu, Radu, bine-mersi, intra în cabană, alunecând pe mica baltă de vomă lăsată de Printz la intrare, baltă care se prelungea, pe hol, ca o pancartă, până la WC, de unde Stelu’ se auzea făcând vocalize înecate. După cinci minute, venea şi Exbisiu’, fiind întâmpinat de aceeaşi băltuţă.

— Bă… cre’ că plouă, spuse acesta din urmă, uitându-se la cracul pantalonului, irigat în curte de către Madagan.

— Bă, da, c-anunţară două-trei burniţe la radio… încuviinţă Radu, abţinându-se să pufnească în râs.

Praf ca atunci nu aveau să se mai facă decât în turnee, peste ani…

Radu a cântat vreo doisprezece ani în Black Code-ul lui Costi, după care a spus “gata” şi s-a retras în munţi, la Văliug, “aici”, spunea el, sărutând pământul, „unde a fost concepută cea mai mare operă românească de rock de până la noi: Cantafabule”. Acolo, trăia în acord cu sine: mânca ce trebuia, bea ce trebuia, fuma ce trebuia… Adică nu singur — el şi consoartă-sa cea icosaedrică, Severina (pe care Radu o compătimea că nu se făcuse actriţă şi în legătură cu al cărei prenume Madagan se obişnuise de mult a îi vedea pe martori mustăcind şi făcând jocuri de cuvinte). Ce să mai… Vieţuiau ca nişte hippioţi.

Într-una dintre zile, au venit pe la ei Vali, Mishu şi Ion, cu soţiile, ca să vadă cum o mai duce fostul bassist. (“— Ce mai faci, bă, Lepricoane?? Cum o mai duci? — Bă… Cum să-ţi spun… Ţapănă. Perpendiculară pe direcţia firului cu plumb.”)

Radu mai ţinuse legătura cu ei, dar numai la distanţă — telefon („stelefon”, dacă era vorba să îi sune pe telefonul Stelului) şi Internet. Mai mult Internet, de fapt, căci Lepriconu’ devenise paranoic în legătură cu telefonul mobil şi se debarasase de el, după ce Severina îl luase, cu ea şi cu o prietenă de-ale ei, doctoriţă, într-o clinică de oncologie, să vadă ce şi cum şi să se lase de fumat tutun. Ceea ce Madagan şi făcuse, adăugând, pe lista debarasărilor, telefonul mobil şi cuptorul cu microunde.

— Aia e… Telefon fix cu disc şi cuptor normal, clasic, conchisese The Leprechaun.

De lucrat, lucrau amândoi Madaganii: erau programatori pentru o mare întreprindere de atunci, însă lenea îi făcea să muncească mai mult de acasă.

N-avea copii: „viaţa mea e pentru mine, nu pentru copii”, explica el. “Plus că o să se fleoşcăiască femeia asta a mea ca anvelopa când faci pană. Mai bine nu.”

Iar moartea… aici e-aici: Radu şi Severina au fost unii dintre extrem de puţinii martori care au murit în casa lor, de bătrâneţe, după 80 de ani. Dacă Mishu ar mai fi fost în România, le-ar fi ridicat o statuie sau măcar o piatră funerară. Dar Mishu se afla de mult în Sicilia…

Aşa. Au ajuns cei trei martori fundamentali, trăgând după ei o Castelă, o  Cremilie şi o Vetă, la poarta celor doi şi s-au mirat şi i-au fericit pentru cât de lalocul lor  îşi duceau traiul…

— Băăăă… se pocni Mishu, după o vreme, cu mâna peste frunte, ca la o revelaţie sau ca la o muscă predestinată a deveni tocăniţă.

— Ce?

— E prea multă ordine. Asta era! i se aprinse un bec Printzului, care, până atunci, nu ieşise din “LOL”, “mişto” şi “eh… ce să faci…”

— Ce-ai, mă? Ce-ţi veni? se miră Lepriconu’.

— Este muuult prea multă ordine, sublinie Printzu’. Ordinea, prin geometrismul pe care îl implică, dă impresia de lipsă a vieţii, continuă Pârtzu’, sentenţios.

— Păi, cum? întrebă Severina, care până atunci nu prea vorbise, ca să îi studieze pe cei şase oaspeţi.

— Aşa, bine. O figură sau un corp geometric are viaţă?

— Nu.

— Păi, vezi? Pe când o ţoală aruncată mai aşa, o mică frescă pe peretele WC-ului, un coş de gunoi revărsat — toate acestea arată că acolo locuieşte cineva. Ce vreţi voi să faceţi aici? Muzeul Circuitelor Integrate? Muzeul Ninjilor?

— Da, mă, Plodule, da’ ce vrei? Să mă-ngrop în gunoi?

— Uite, vezi? Tu şi Costi: doi paranoici. Ziceam să ai şi tu, aşa, ca tot omu, -n casă, o mică dezordine — o pulsaţie de umanitate.

— Ete, na… Păi, nu am când dăm câte-un chef pe-aci?

— Du-te, bă… Eşti mic copil. Uite — şi Pârtzu’ scoase dintr-o geantă o lădiţă frigorifică  —: aduserăm carne, ca s-o fleoştim pe grătar. Băutura e-n maşină… Ce să facem? Să stăm şi să citim Cazania?

Este de prisos să spunem că a doua zi, văzând peisajul, i-ar fi gonit în şuturi pe cei trei de nu i-ar fi fost jenă de soţiile acestora.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s