Capitolul definitiv despre Radu Madagan (partea a doua)

Dar, deocamdată, bassistul se afla cu ei în tren, în drum spre litoralul Mării Negre şi al concertelor de promovare pentru album.

— Ce-ăţi găsi, vere, interesant la prostiile ălea etnobotanice? pufăi el din ţigară către geamul deschis, imediat ce trecuse controlorul de compartimentul lor. Am fost, în iunie, la un chef şi cel puţin jumate dintre oamenii de-acolo au fumat aşa ceva. Măcar de-ar fi fumat marijuana, care e naturală şi care chiar face bine, dacă nu depăşeşti măsura. L-am întrebat pe unu’: „Ce simţi, bă, de la prafu-ăla chimic?” „Mă relaxează… E o relaxare totală… Ca şi cum te scalzi într-o mare liniştită.” Altu’, cică: „Radule, nu mai râde-aşa, că-mi creşte tensiunea…”

Adevărul e că râdeam de mă prăpădeam, văzându-l cum stătea acolo, ca leguma. Iar o tipă, gagica unuia dintre ei (singura tipă fumată) pusese nişte muzică tembelă în lista de rulare, se bâţâia de colo până colo, zicea că ne vede-n valuri. Ăla cu tensiunea dependentă de râsul meu a cedat, la un moment dat: s-a dus la baie să-şi facă oftalmologie la un ochi rar folosit. Da’, de drogat ce era, nici asta nu mai putea. Stătea acolo, cu capu-n mâini. „Florine, eşti bine?” „A-a…” „Ţi-e rău?” „A-a…” „Păi, ori ţi-e bine, ori ţi-e rău?” „Mh…” Şi ridica din umeri „Ţi-aduc un pahar cu vin?”

Dar, în momentul când am pronunţat “vin”, am văzut cum gresia băii s-a-nvineţit, până aproape de şosetele mele, de la vinul şi pastele cu ciuperci înghiţite cu o oră înainte.

„BĂĂĂĂĂĂ… Ce făcuşi? Hai, dracu’, ‘n pat, să dormi ca omu’ — nu sta aci, în mlaştina asta. Hai… uşor: hâââţ!”

Da’ nu putea să se mai ridice. A mai stat o oră acolo… A mai dat trei rafale… Până la urmă, s-a trezit. A spălat pe jos… s-a spălat şi el pe la gură… şi, într-un final, a pus capul pe pernă. Peste altă oră, ne pomenim cu el în picioare, vioi, nevoie mare. Îşi revenise: „Eşti bine-acum?” „Da.” „Hai, naiba, acasă, că mâine am zi plină. Tu n-ai de-nvăţat?” „Ba da. Am examen luni.” „Păi, vezi?”

Şi am plecat. Altu’, ‘n schimb (aşa mi-a povestit cineva în dimineaţa de dup-aceea), nu a năpăstuit gresia din baie, ci covorul din sufragerie, de a stat săracu’ om (sărac cu duhul — fireşte), a stat toată dimineaţa să-l spele. În noaptea aia, ne tot spunea să dăm muzica mai încet, că o aude ca la boxe de-o sută de waţi.

De-aia zic: nu vă-nţeleg. Ce? Alcoolul nu e de ajuns? Deşi am ajuns să nu mai găsesc distracţie nici în beţii. Mai ales că vinul de atunci, deşi de casă, fusese făcut în batjocură — se simţea gustul gudronului de mureai. E mult mai şmecher să stai şi să râzi de alţii. Şi să te fereşti din calea jetului, atunci când vine.

M-apucai să pomenesc de muzica aia tembelă din lista de rulare. Îmi adusei aminte ce era: ceva de Muse şi altceva de Kings of Leon. Formaţii de muieri şi de impotenţi. Care Kings of Leon aveau un vocalist aşa de miorlăit (nu că Muse ar fi fost mai breji), încât mi-au provocat primul ciclon de râs: „Fags of Leon, Fags of Leon… Ăăăhhhăhăhăhăhăhăhăăăă…” Care râs a-nceput să-i bubuie-n sânge ăluia din baie. Celălalt ciumpalac, cel cu relaxarea, a avut o puternică tresărire atunci când în lista de rulare a intrat Comfortably Numb: „Ce cântă, bă, ăia acolo? Cap de Dinam?” „Culcă-te, Gabi, culcă-te…”

Sonia gazda, tocmai tăia rulada de biscuiţi (găteşte de balamuc, da — cinste ei), tăia cu un ditamai cuţitul. Şi, auzindu-ne pe noi râzând de Cap de Dinam-ul lui Gabi, a dat fuga, să vadă ce şi cum. Şi l-a văzut pe Gabi încruntat — nu ştia, săracu’, de ce ne crăcănam de râs. Şi face Sonia, cu cuţitu-n mână (n-a observat că încă-l avea), văzând încruntarea băiatului: „Gabi, tu mă urăşti pe mine — aşa e?”

Gabi, bietul de el, văzând cuţitoiu-n mâna bucătăresei, ce era să facă? Dă-i, fuga! S-a tras cât mai în colţ pe canapea, cu ochii cât gurile de hidrant: „Ăăă… Ă-îm…” „Gabi, mă supăr pe tine dacă mă urăşti…” „N… N… Nu… Nnnu te urăsc…” „Hai: pupă-mă, ca să-mi treacă.” Şi s-a apropiat cu cuţitul de el. „NU! ÎU! Pleacă de-aici!” Şi s-a dus să se-ascundă în baie. Da-n baie era Florin, înconjurat de delta pe care o formase la vărsare. L-a ajutat să cureţe — ce era să facă…

Noi, ăia treji, aveam mari dubii cu privire la rezistenţa peritoneelor noastre, de-atât râs…

Da’ să vedeţi altă ţicneală: la un moment dat (seara, nu dimineaţa), era Sonia la DVD player (că dusese laptopul la reparat) şi butona prin Winamp. Ş-a venit Gabi din spate s-o-ntrebe nuştiuce. Moment în care fata a sărit de-un metru: „Îîîu! Mi se păru că-ţi aud vocea de sus.” „I am the Playlist God.” „Mai degrabă Dope Zombie decât Playlist God… vai de capu’ tău.”

Şi asta a fost… Că dup-aia Sonia s-a combinat cu Gabi, că ştia să-i facă masaj barosanei, asta e altă poveste. Ideea este că am eu, aşa, o ciudă pe drogălăii ăştia care treji nu sunt buni de nimic — treci pe lângă ei ca intercity-ul pe lângă halta Crevedia.

— LOL. Chiar că, adeveri Mishu, privindu-l pe bassist cu ochii micşoraţi de soare.

— Păi, da. Alt tip de rataţi am văzut când am fost într-un club. Asta se petrecea demult, prin anu-al doilea, da’, dacă te duci, tot de dihănii de-ălea dai.

Da… Am intrat acolo: nu era loc nici cât să-ntinzi braţele. Plus că m-am uitat la oameni: nu e mare diferenţă între ei şi manelişti. Poate doar de zonă citadină: primii sunt mai din centru, în timp ce ultimii sunt mai de unde-ntoarce tramvaiul. Dar, în rest, aceleaşi feţe inexpresive, aceeaşi muzică repetitivă… Manelarii, după figuri, or fi ei mai de cartea lui Cesare Lombroso, dar hipsterii sunt de domeniul SF-ului: experimente in vitro, manipulări, armate de oameni care acţionează la comandă, sincronizat… feţe de roboţi, ce mai… Până şi ăia care se dau boemi au figuri tipice de boemi. Şi seamănă între ei. Şi, dacă te văd că te uiţi la ei ca un picat din lună (ceea ce am făcut), te privesc aşa, de sus, de unde pare că se termină graficul tangentei de x. Măcar manelistul are o doză de vitalitate: dacă te holbezi la el, te ia la-njurături şi poate chiar la bătaie. Pe când hipsterul… şi Madagan făcu un gest de lehamite. Mă, eu, dacă aş fi în locul lor, nu m-aş lua cu mine când aş pleca undeva. M-aş lăsa acasă.

Da… Cam asta vream să spun. Până atunci, puneam botu’ la teorii ale conspiraţiei, cum că ne vaccinează până ne decimează, că bagă cipuri în noi, ca să ne ţină şi mai abitir sub papuc… că, în sfârşit, ajungem roboţi, sclavi, prizonieri… În momentul ăla am avut o revelaţie: nu o voi fi eu prima ţintă. Am văzut în seara cu pricina (de fapt, mi-am întărit convingerea, creată de contactul cu cocălarii) că sunt destui care merită să aerisească Pământul. Adică nu atât că merită, cât… nu s-ar rupe cerul dacă s-ar da cu zgaidele-n sus. Sper ca, în viaţa asta, să nu mă număr printre ei.

Eram în club cu unii de la Sociologie. Le-am spus: „Beei… Băgaţi-vă, naiba, minţile-n cap! Aţi venit la facultatea asta ca să îi ţineţi sub control pe unii ca ăştia. Nu ca să fiţi ca ei. Voi ştiţi cum sunteţi? Sunteţi ca unu’ din Craiova, care fumează de zici că nu e-adevărat. A dat la Medicină. Nici nu ştiu ce-a făcut, că nu l-am mai văzut de hăhă. L-am întrebat ce vrea să se facă: medic sau pacient?”

— Şi ce-au zis ăia, Radule? întrebă Mishu, singurul treaz dintre martori.

— Au zis… vai de păcatele lor. N-au mai zis nimic.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s