Capitolul definitiv despre Radu Madagan (partea întâi)

— Ia uite, bă, martorilor: precum flegma lansată pe fereastra trenului cu viteza v0 este deviată de către curentu’ de aer de viteză v1 şi rămâne în urmă cu viteza vr (asta aşa, ca să înţelegeţi şi voi), tot astfel rămâne în urmă rockerul care nu are forţă să îşi propulseze creaţia înaintea vremurilor sale.

— Da, mă. Deci… ?

— Deci, uite, Psihedelice: tu eşti un impresar bun — te zbaţi, te duci şi colo şi colo, ai grijă de noi…

— Da.

— Păi, da. Dar, dacă noi nu punem umărul, dacă n-avem nici un impuls creator, atunci degeaba… Poţi tu să tragi de noi cât ăi vrea. Dacă noi ne lăsăm pe tânjală, atunci totul e-n zadar. Adică, uite: tu te strângi cât poţi, nu foloseşti copii de trupă (care să care, să-ncarce, să descarce…), conduci singur cât poţi de mult, ne pui pe noi să ne cărăm echipamentele…

— Păi, mă, Radule, şi ce-ai vrea? Să cheltui banii pe ăia şi dup-aia? Cu ce ne mai chefuim?

— Nu-nu-nu — nu zic că e rău. Spun numai că noi, ăştia şase muzicieni care suntem aici, nu dăm tot ce-avem mai bun. Adică… să fim serioşi: toată lumea cântă alternativ, hardcore, metalcore, grindcore, power, gothic… tot ce vrei şi ce nu vrei. Da’ te saturi —  ajunge să-ţi iasă pe nas…

— Treci la subiect.

— Da. Să fiu mai sintetic: degeaba avem noi numele-ăsta răsunător — Deltamistic —, degeaba are Mishu o voce de dă moarte-n bibilici şi-n găinile mai mici, degeaba are Ion în spate o cultură muzicală jos-pălăria, degeaba bagă Romi nişte riffuri de stă mâţu-n coadă… Degeaba — noi cântăm ce se cere, ce e la modă… Gusturile nu se discută, dar se educă — tu însuţi ai spus-o cândva, Lynxule. Adică, da, suntem în postmodernism, e ideea asta… Care are o brichetă? Că mi se termină gazul. Mersi, Romi. Aşa. E ideea asta imbecilă că nu mai poate fi vorba de originalitate, că s-a scris tot, că s-a spus tot, dar…

Şi aici Radu sorbi zdravăn din termosul cu cafea, pufăi ca vaporul ce-şi face curaj pentru batoză, luă o foaie de pe măsuţa de lângă fereastra compartimentului,  prinse coala în fereastră, apoi scrise, mare, cu markerul: „RENAŞTERE”.

— Deci, hai să vedem, continuă bassistul: rock ’n’ roll, beat, blues rock, jazz rock, rock psihedelic, rock progresiv pur şi simplu… chiar şi hard rock, la o adică… La o adică înverşunată. Aşa, ca să conchid, îşi stinse Radu ţigara, după ultimul fum: putem să fim originali — putem bine de tot chiar. Nu atât ca temă, cât ca interpretare… Ce dracu’, mă… Nu spun nimic nou. Parc-aş fi un moş jalnic, senil… Nici nu m-ascultaţi…

Şi bassistul îi dădu un bobârnac chiştocului în scrumiera de lângă fereastră, cu o vădită lehamite, după care îşi puse căştile pe urechi şi se afundă în scaun, făcând o grimasă ca o alunecare de teren.

Vali moţăia de mult — aproape adormise… Martorii ceilalţi nu glăsuiau nici ei, toropiţi de căldura augustului târziu. Dacă văzu aşa, Radu izbi podeaua, înciudat, şi vru să-l ia de gât pe Ion, amintindu-şi ce spusese acesta odată, într-o discuţie despre Florian Pittiş, de la a cărui moarte se comemoraseră şapte ani pe 5 august: „Lasă, Madagane, că marii hippioţi au avut bun-simţul să moară tineri”.

— Să-ţi bagi picioarele-n cine te-a-nvăţat să gândeşti aşa! scrâşni Lepriconul, ieşind pe coridor.

Se mai linişti, deşi nu imediat: ochiul lui agitat prindea când un buldozer ce făcea bicepşi cu un butoi în cuvă, când o turmă de oi, când imensul „bigudiu” al unei combine… Şi, peste toate, vântul, bătând în ritm de thrash.

La un moment dat, îşi scoase căştile, năvăli înăuntru şi începu să îl strângă de gât pe Vali, cu o lucire extatică. Impresarul se trezi speriat, se eliberă din strânsoare şi-l împinse pe bassist cât colo, mai-mai să-l prăvălească peste Ion:

— Ce-ai, bă??? Eşti dat în jujeu?

— Îmi veni o idee.

— Păi, şi ce — tre’ să mă strângi de gât?

— Eh… mă lovi entuziasmu’. Aşa. O idee: să cântaţi blues rock. Să fiţi un al doilea „Big Brother and the Holding Company”.

— Ce dracu’ e asta?

— Formaţia lu’ Janis Joplin.

— Aha.

— Păi, da. Ion poate să ne-ajute bine de tot cu orga lui.

— Bine, mă, hai…

— Şi, în paralel cu asta, thrash. Thrashul, marele magnet pentru hipsterii efeminaţi. Ascultă-mă ce-ţi spun: îi luăm aşa, uşurel, cu bluzărelile… tiptil-tiptil-tiptil… şi, dup-aia, baaam! „I’m madly in anger with you,/ I’m madly in anger with you”…

Şi asta a fost. Scena din tren s-a petrecut în 2014, la aproape treisprezece luni de la înfiinţarea formaţiei şi la câteva săptămâni de la lansarea primului album, „De mânuţă”, alcătuit exclusiv din ce compuseseră ei în „tarafurile” anterioare. Un an mai târziu, apărea „Cridă în firidă”, al doilea album al trupei şi primul cu adevărat al ei, rezultat din colaborarea atât a muzicienilor între ei înşişi, cât şi a lor cu texierul. Radu începea să îşi impună stilul… Dar lovitura avea să vină în 2016, când bassistul îşi vedea visul cu ochii şi, mai ales, cu ficatul înecat în whiskey şi-n şampanie: „Antonel de Bontonel”: snobii puşi faţă în faţă cu propria bicisnicie şi îndemnaţi să ia aminte la vremurile de aur ale poeziei şi ale rockului româneşti. Reduta hipsterilor era pe deplin cucerită.

Radu-Florian Madagan (iniţial, numele se pronunţa ca în irlandeză, însă, cu timpul, nu a mai ţinut nimeni cont; de al doilea prenume martorii nu îşi aduceau aminte decât când le venea chef să facă acel ieftin joc de cuvinte Florian-Flocian), Radu, zic, era maximul de miserupism şi de imprevizibilitate la care ajunsese martorimea craioveană. Pe lângă asta, statuisto-mochetiştii îl recunoşteau drept cel mai sincer dintre ei. În Lepricon se întrupaseră „a fost odată ca niciodată” şi, mai ales, „dacă n-ar fi, nu s-ar povesti”. „The Leprechaun” era porecla pe care i-o dăduse Mishu în liceul statuisto-mochetist: Madagan era pe sfert irlandez şi, când te aşteptai mai puţin, scotea din ghiozdan o pălărie verde ţuguiată şi o barbă roşiatică şi începea să danseze şi să cânte, după obiceiul celor de dincolo de Insula Omului. Obiceiurile lor nu le uitase, ba, dimpotrivă: ori de câte ori avea ocazia, dădea fuga pe la orice organizaţie culturală româno-irlandeză din ţară. Dealtfel, de asta încerca să îi convingă şi pe martori: să nu îşi uite rădăcinile.

Primele vremuri bune ale trupei, rodul ideilor Radului, nu au ţinut mult: Ion şi Romi tot cum ştiau ei o dădeau: alternativ, industrial, una-alta… Lansaseră „Antonelul”, văzuseră câştigat câteva hectare bune de teren în lumea rockărească din România şi chiar şi un pogon, acolo, în Europa, şi ce-şi ziseseră oamenii? „Hai să-ncercăm şi altceva.” Degeaba le arătase irlandezul trupele din jurul lor care, cu stilurile propuse de cei doi, nu îşi depăşeau „cele 15 minute de faimă” — Ionescu şi Stavru nu se lăsau. Până într-o zi, la repetiţii, când bassistul şi-a deconectat chitara, a băgat-o-n husă şi i-a anunţat, simplu, pe ceilalţi:

— Plec la Timişoara. Am vorbit cu Costi. Mă duc în Black Code.

Că să vezi, că nuştiuce… Nimic. Dus a fost. Un an întreg n-a mai vrut s-audă de ei. Abia după instalarea definitivă a celui de-al doilea bassist, Mike Nazarov, abia atunci a putut fi găsit la telefon şi pe Internet.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s