Un foc de istorie a sopranei

Poate că ar trebui să spunem două-trei vorbe şi despre soprana Maria Balc-Stegaru, poreclită Marghioala din ghiol-ghiol-ul scos de maţele ei când îi era foame. Porecla (sobrichetul, cum se fasolea textierul, dându-se francofon) îi fusese dată de către Mishu The Prince într-o însorită zi de septembrie târziu la Mocheta. Tocmai începuse şcoala, iar zona Statuie-Mocheta era pustie, întrucât lumea se afla pe la cursuri. Oamenii serioşi, mai precis. Alte vietăţi bântuiau ba pe la cules via (Vali şi Romi), ba pe la mare (Radu şi Costi), ba pe la planorism (Mike). Numai Ion, Mishu şi Ozi şedeau cu fundurile pe treptele Mochetei, pufăindu-şi anticipatele doruri de vremurile astea miserupiste. La un moment dat, venise Stroe, eternul hacker, însoţit de o blondă aproape scundă, cu figură de tocilară, dată de ochelarii rotunzi şi de aparatul dentar fix. Dintre sârmoacele dinţilor răsărise un zâmbet larg:

— Aha… Deci ăştia sunt celebrii Nox şi Printz.

— Iar el e Ozi, făcuse Stroe prezentarea.

— Ozzy Osbourne? râsese aparenta tocilară.

— Nuuu, se ridicase viitorul sunetist. O-Z-I. De la OZN. De la SF-urile mele.

Dar amabilităţile nu duraseră mult: Ioan-Alexandru dăduse semnalul de plecare spre Primăvara, alimentara de la subsolul Mercurului, după floricele de porumb şi bere. În momentul acela, stomacul viitoarei soprane îşi adusese aminte că fusese uitat de la mic-dejun, aşa că, după un străvechi obicei, începuse zghiorţăitul.

— LOL! sărise Mishu de la locul lui. I-auziţi, bă, martorilor: „ghioool… ghioool… ghiol-ghiol-ghiol!” Parcă e bassu’ lu’ Nazarov.

„Adevărat”, ar fi răspuns viitorul aviator cu binecunoscutu-i tic verbal, de s-ar fi aflat pe-acolo.

— Ce-ai, mă, cu stomacul meu? roşise Maria. Cântă şi el cum poate. Găina cotcodăceşte, raţa măcăne, papagalul cârâie, privighetoarea triluie… Stomacul ce să facă? Ghiorăie şi el. Vreţi să-l pun să solfegieze?

După ultima râgâitură a malţului, Stelu’ Întunerecului o întrebase, rânjind dintre perciuni:

— Te săturaşi, Mar-ghioalo?

— Mă săturai, mă, Pârtzule.

Şi asta a fost. Dintre numele ei de familie, celor prezente le putea da de urmă, dar celui original nu. De fapt, nimeni nu ştia cum se chema neamul ei cu adevărat. Maria doar atât îşi amintea: că, la Războiul de Independenţă („de Schimb de Dependenţă”, ofta Valentin, amintindu-şi de infamele cedări: ale Bugeacului către Imperiul Ţarist şi a Articolului 7 din Constituţia întâi-carlistă către evrei), la conflagraţia ruso-turcă din 1877-1878, după cum spuneam, luase parte şi un strămoş de-ai ei, nimerindu-se să fie chiar el cel care capturase steagul turcesc al redutei Griviţa, motiv pentru care, la întoarcerea în sat, nu mai fusese strigat decât „Stegaru”, ceea ce îl făcuse să îşi schimbe numele de familie la notar.

Celălalt nume, Balc, fusese la origine tot o poreclă. Cândva în anii ’30 (noul „obsedant deceniu”, obsedant pentru neotroţkiştii şcoliţi la Radio Europa Liberă, la Grupul pentru Dialog Social şi la alte astfel de organizaţii de un transnaţionalism devastator), în anii treizeci, zic, ai efervescenţei conştiinţei naţionale, mai precis în 1932, imediat după declanşarea, de către Stalin, a Holodomorului (unul dintre multele holocausturi uitate), la scurt timp după începutul foametei dirijate, câteva familii de ucraineni scăpaseră sufocând în somn un grănicer, dezarmându-l, apoi împuşcându-l laolaltă cu tovarăşii lui. Nu trebuie să mai spunem ce volbură se iscase, câţi porniseră pe urma lor… Ucrainenii fugiseră adânc în România, oprindu-se tocmai în nordul judeţului Vâlcea, în severii Munţi Făgăraşi. Acolo, trăiseră cum putuseră, argaţi la tot felul de oameni miloşi, care ştiau de prăpădul din Ucraina sovietică şi care îi adăposteau cu multă grijă. Mulţi dintre aceşti români aveau să devină gazde de partizani în anii ’50 şi ’60.

O parte a fugarilor se tocmise la familia Stegaru. Acolo văzuseră ei că şi la români se sorcoveşte, nu doar în Ucraina: vine un ţambric de copil şi  este dat la grindă: îl ia omul în braţe, dacă îi este moş (soţul moaşei, vasăzică*), şi îl ridică până la grindă, rostind: ” ‘tâta mare!”, adică atât să crească plodul. După aceea, moşu-i dă boracului o sorcovă, cu care ăsta-ncepe a-i bate uşor capul, cântându-i: „Sorcova, vesela”…

Străinii se speriaseră la început — „Балку, балку!” („Balcu, balcu!”), strigau ei, adică „Grinda, grinda!” Gazda nu înţelesese prea bine — el crezuse că strigă „Babau!” sau aşa ceva. De atunci, aşa îşi ameninţa omul copiii când nu erau cuminţi („Vezi că dau balcu’ jos din pod!”) şi Balcu i-a rămas porecla. Mai târziu, când i s-a însurat primul băiat, acesta s-a gândit ca noua familie să fie cunoscută în acte şi după porecla tatălui, dar a schimbat-o din Balcu în Balc, după cum văzuse el că fac oamenii de la oraş când vor să arate de unde se trag. Nu era cazul la el, dar un dram de păcăleală nu strica.

_________________________________

*Un fel de naşă de botez în Oltenia.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s