RMGC, beţie şi desene

Intro la asta.

Mira-Elisabeta Cepta era un neurochirurg excelent — mărturie stăteau numeroasele cazuri complicate de tumori la vârste dintre cele mai extreme, supuse sub laserul biruitor al doctoriţei. În anii ’30, clientela avea să devină din ce în ce mai numeroasă după ce un secretar de stat al României conduse, din decembrie 1989, de neokominternişti, fusese salvat de la paralizie pe viaţă de precisele mâini ale Vetei. Beat fiind la un chef, omul de stat căzuse de la balconul apartamentului gazdei, aflat la al patrulea etaj. Binecunoscutul zeu al beţivilor se pusese în mişcare şi de data asta, ferindu-l de moarte, dar situaţia era mai nuanţată.

Toată tărăşenia pornise de la o alarmă auto declanşată în parcare. La auzul ei, invitaţii, toţi în păr, dăduseră buzna pe balcon, unde „aparatcikul” (presa vremii dezgropase epitetul, musai scris cu k, pentru evidenţierea sorgintei străine), aparatcikul, zic, stătea la o ţigară împreună cu mai multe persoane, printre care o superbă damă de companie angajată pentru seara respectivă. În îmbulzeala creată, nimeni nu observase cum personajul se dezechilibrase şi picase peste balustradă, dar ancheta urma să o aducă pe prostituată în boxa inculpaţilor sub acuzaţia de vătămare corporală gravă. Că victima căzuse împinsă de corpul femeii era aproape evident pentru justiţie — rămânea de stabilit intenţia.

Întâmplător, cel vătămat, deşi docil membru al partidului de guvernământ, făcuse cu o lună înainte o declaraţie neuzuală pentru timpurile acelea centriste, mai centriste decât anusul: „Putem conduce România şi fără dădăcirea marii finanţe mondiale.” Începutul propoziţiei („putem conduce”) fusese destul de nefericit, dovadă stând titlurile mediilor opoziţiei: „România, doar pentru cizmele partidului-stat”; „Agenturili străine se întorc”; „Vom minţi şi vom fura,/ Ţara o vom izola” şi alte asemenea. Presa (audio-video-scrisă) aservită puterii se ferise de la comentarii, întrucât ar fi însemnat să devieze de la linia partidului şi a politicii internaţionale a României democratizate cu forţa; se mărginise la a publica declaraţiile Preşedintelui, ale Premierului şi ale ministrului superior ierarhic secretarului în cauză. Aceştia, cu zâmbete părinteşti, îl trimiteau pe „disident” în camera lui, că poate rămăsese vreo temă nefăcută şi s-ar fi supărat to’ar’şa-nvăţătoare.

Subiectul fusese unul delicat, la fel ca amestecul cu cianuri al Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) în exploatarea aurului, a wolframului şi nu numai din uriaşul zăcământ de la Roşia Montană: oricât de înverşunate ar fi fost cele două tabere una împotriva celeilalte, o dădeau pe morendo când venea vorba despre corporaţia cea toxică, întrucât aceasta cumpărase publicitate la toate trusturile de presă din România, iar ambele blocuri partidiste ştiau că, odată ajunse la putere, urma să aibă de onorat pretenţiile companiei miniere. Dar cel mai enervant la RMGC-işti era faptul că roşienii plătiţi de ei să se plângă că vor să muncească şi nu au unde (deşi aveau la dispoziţie întreaga Românie, başca restul imperiului european, unde piaţa muncii fusese liberalizată până-n pânzele negre ale taberelor de infractori expulzabili), localnicii din Roşia Montană, zic, semănau cu acei falşi cerşetori din hipermagazine: îi vedeai plimbându-se încet şi umil mai ales în zona meselor, chirciţi de foame, trecând pe lângă tine fără nici un cuvânt, exact când bagi bucătura în gură, dinadins, privindu-te astfel încât să te facă a te simţi prost că tu ai şi ei nu, apoi îi surprinzi cinci minute mai târziu dând mâna surprinzător de vioi, de cordial şi de egalitar cu câte un paznic, iar peste alte cinci minute îi vezi scrutând încăperea, mutându-se în altă parte, după aceea reapărând şi cu pasul, şi cu ochiul, şi cu tăcerea sugestivă.

Revenind la secretarul de stat căzut de la etajul al patrulea: ambele tabere politice, amândouă feţele monedei deminterniste găsiseră cu cale să vorbească despre faptul că demnitarul era beţiv şi curvar — defecte adevărate, dar îngroşate până la şenilă. Nimeni nu îşi aducea aminte despre momentul de disidenţă.

Mirei nu îi păsa de aşa ceva, cu atât mai mult cu cât se obişnuise cu destrăbălata rockerime din juru-i. Oricum, pacientul era pacient „peste mode şi timp”. „Olimp!” sclipea trepanul, scrâşnind ca şi cum ar fi forat în râpa Uvedenrode.

Operaţia avea să dureze şaptesprezece ore fără întrerupere, cu dr. Cepta stând încontinuu la capătul întunecat al laserului, căci nici nu se gândea să părăsească respectivul caz, unde chiar şi un minut era leviathanic. Ajunsă acasă, urma să doarmă douăzeci şi trei de ore, ce nu mai dormise din sesiuni.

Imensul acesta simţ al chirurgiei Vetei i se trăgea dintr-o calitate aparent simplă: vedea. Avea ochi atât pentru întinderi (dovadă stătea premiul al III-lea pe ţară la Geografie; ratase primul loc din simplul motiv că fusese prima încercare), cât şi pentru adâncimi (mărturie depuneau regimentele de zeciuri de la dura Medicină clujeană, unde nouarii fuseseră cauzaţi de chefurile cu martorii).

Asta era cu Veta: vedea. Binoclu şi microscop, bruneta cunoştea fiecare celulă nervoasă a celui deschis, de cele mai multe ori dintr-o singură privire. De-aici i se trăsese spaima de o eventuală miopie serioasă şi mania pentru morcovi când, la începutul anului al II-lea de facultate, oftalmologul îi aşezase, pentru câteva luni, câte un sfert de dioptrie negativă pe fiecare ochi. Îi reproşase în multe rânduri soţului renunţarea la numele Deltamistic, dar fără succes.

Mira cea vizuală avea şi un oarecare talent la desen. Mishu terminase Facultatea de Stomatologie din Bucureşti în 2014, iar rezidenţiatul în 2017. Ucenicise un an pe lângă un dentist bucureştean şi se gândea să continue până la noi oportunităţi, dar în vara lui 2018 impresarul venise cu o cumpănă:

— Mishule, fii atent: eu şi Ion vrem să ne mutăm în Cluj, că ne-am găsit nişte slujbe bunicele — în tot cazul, mai puţin stresante decât aici. Lui Mike îi e destul de indiferent unde locuieşte, fiindcă-şi duce viaţa seminomad. Romi, din păcate, se-ntoarce la Craiova, la firma unor rude, iar Sandu şi Gabi sunt ţintuiţi de Bucureşti. Ideea e: tu ce faci?

— Martoresc. Vin cu voi — ce să fac?

— Eu mă gândeam aşa: vii cu noi, mai uceniceşti un an-doi, după care punem toţi mână de la mână şi-ţi înfiinţăm cabinet. Inclusiv tu.

— Io ştiu, Psihedelicule… Dacă nu am clientelă, n-o să vedeţi banii-napoi prea repede…

— Lasă banii, băi, Stelule, că nu suntem contabili. Ne faci gratis — asta să-ţi fie revanşa. Pe noi şi pe rudele apropiate.

— De, mă, Vali…

— Îţi facem şi renovări, şi schimbări de ustensile când e nevoie… tot. De sediu te descurci.

— Bă… Bine.

Asta se petrecuse prin iunie 2018, la două luni de la apariţia lui „Manole cel manual”. Un an mai târziu, într-o seară, Ion, Mihai şi Vali îi aşteptau pe ceilalţi în apartamentul unde locuiau cu chirie, să discute despre viitorul album, „Aer-sol în si bemol”. Veta şedea într-un fotoliu şi juca sudoku pe telefon, sorbind dintr-o cuba libre („Ce faci, bre, Căstroaico?” „Geopolitică fac. Nu ştii tu de-astea, Clapesh.”) Valentin le arăta celorlalţi doi martori în agendă nişte posibile zile pentru repetiţii. La un moment dat, vrând să ia din nou agenda, o văzu pe Mira desenând ceva în ea.

— Mira, ce faci?

— Ai răbdare!

Între timp, sosi Mike:

— Bă, mă sună Sandu. Zise să vă transmit că vin toţi cu intercity-ul — ajung la 10 fără 25.

— Ia uite, băăă… S-au chiaburit! Lumea nu ştie cum să pună ban pe ban, şi ei…

— Ce faci, Mira? Nu ştiam că desenezi.

— Că tu, pilot! Nu fi indiscret!

— Da, mă… se întoarse Nazarov spre treimea fundamentală. Vali, să te duci să-i iei, că au bagaje şi…

— Uite, no! surâse Veta, mângâind pletele impresarului.

— Uliuliuuu… Da’ ce făcuşi, neică, aci? Ia uite, Ioane: ne desenă ca pe Marx, Engels şi Lenin!

— Ca pe Creangă, Eminescu şi Slavici, tuuu! Nu mai ştii efigia ceea a ta de la Iaşi?

— Că bine zici, Ventuză frumoasă. Dă să pupe Vali mânuţa ei talentată!

Pe pagina agendei, chipurile statuisto-mochetiştilor îşi semeţeau profilurile unul în continuarea celuilalt: toate trei năsoase, ca în realitate, însă cu expresii diferite: Vali cu mustaţa zbârlită de patimă, Mishu cu zâmbetul său ca o octavă, iar Ion cu buzele late (dar nu groase) şi ochii melancolici.

Cu toate acestea, Mira-Elisabeta nu simţea nevoia să le arate martorilor tot ce desena, mai ales în faţa unui Johnny absolvent de Grafică şi aplaudat la expoziţiile din toată ţara şi a unui Mishu pesimist şi chitit pe critici. În 2024, Ioan-Alexandru îşi legase viaţa de arhitecta Castela, aşadar este evident că dr. Cepta începuse să se retragă şi mai mult în carapace.

Acum, însă, în 2028, desenul revenea…

Anunțuri

Un gând despre „RMGC, beţie şi desene”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s