Moartea unei soprane

2026 a fost un an istovitor pentru Mike. Bassistul începuse să fie un mic Cristi Minculescu: se pomenise cu un somn bizar de toată frumuseţea. Aşa glumea Mishu, dar lucrurile nu stăteau prea pe mirişte faţă de şoseaua realităţii.

Cum stătea treaba? Treaba stătea în felul următor: în februarie 2025, trupa lansase „Cuprinderi”, a doua parte din trilogia „Construind imperiul”. În aprilie, la doar câteva săptămâni de la începerea turneului de promovare, unul dintre hangarele aeroportului din Timişoara explodase, ucigând nouă oameni, printre care soprana Maria-Balc Stegaru, prima soţie a lui Mihai Nazarov. Ar fi putut fi zece, însă o nevoie îl trăsese pe Mike spre cel mai apropiat WC. Auzise bubuitura — ar fi fost imposibil atlfel. Ieşise afară: „Maria! Maria!” La cincizeci de metri de intrarea în hangar, o văzuse: figura ei, pe jumătate distrusă de suflul exploziei, păstra (şi avea să păstreze chiar şi la priveghi, motiv pentru care Nazarov se văzuse nevoit să o acopere total cu giulgiul, înfiorat şi de ţipătul mamei ei, ca şi cum ar fi fost sfâşiată întrer cai plesniţi cu biciul), chipul sopranei, atât cât rămăsese din el, păstra o groază pură şi absolută, de copil care, înainte de a se prăvăli pe grohotiş într-un lac de munte, întinde mânuţa, cu un ţipăt spart: „Mamă!”

Asta arăta faţa sopranei. La o sută de metri de ea, în hangar, trupul zăcea în mai multe locuri. Mâna dreaptă îşi închircise puternic degetele, în ultima încercare de a se agăţa de viaţă. Mâna ei ce de atâtea ori fusese sărutată de cei mai sinceri vasali întâlniţi vreodată după 1789… care primise buchete de flori, care dăduse autografe… Câţiva metri mai încolo, mâna stângă înţepenise cu degetele într-o bizară împletire, precum crengile unei mangrove, în amintirea primului lor concediu, în 2021, în Deltă. Mâna lăsa să se vadă verigheta, parcă spunând: „Uite, Mihai: chiar şi după moarte suntem uniţi.” De altminteri, mult timp după aceea avea să îi apară în vis, despletită, galbenă-ceară uneori, alteori de un galben ce bătea spre verzui, mereu smulgându-şi inima din piept şi întinzându-i-o pilotului, cu venele şi arterele atârnând lung din ea: „Mike! Mike!” (Glasul era identic până în cele mai mici detalii cu cel al copilului muribund care îi venise văduvului în minte în prima clipă când îi văzuse sopranei capul.) „Ce mi-ai făcut tu, Mihai Nazarov? Uite!” Şi, cu cealaltă mnă, îşi dezvelea dantura, dând la o parte buzele cu un fâşâit de husă pentru cadavre. Dinţii ei, odinioară aproape cei mai frumoşi din zona Statuie-Mocheta (depăşiţi doar de cei ai lui Mishu), erau acum scorojiţi şi corodaţi, întocmai ca pereţii hangarului din Timişoara, şi, pe deasupra, se vedeau înlocuiţi, din loc în loc, de viermi şi de ploşniţe. „E frig aici, Mihail-Cristian! E frig, întuneric şi umed până la putreziciune! Ştii tu asta? Nu ştii nimic!” încheia ea cu ciudă. „Maria, eu…” se repezea aviatorul către moartă cu mâna întinsă, dar, până să apuce el a se dezmetici, ea deja fugea de-a lungul unui coridor ce se pierdea în beznă, din care se auzeau, amestecate, voci de controlori aerieni şi şuierături de avioane ce se transformau în sâsâituri de şerpi şi în fluierături de cazane sub presiune.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s