O formidabilă scrisoare a popii Remus către roacherul Vali

O mie de ani pace lui Remus Manoilă pentru scrisoare!

Cândva, în octombrie 2020, Psihedelicul devenea din ce în ce mai îndârjit că Jeg Tzappeshlitzii nu încearcă nimic măreţ, că Ion rămâne cantonat în siropoşenii, Mike în marşuri militare şi Mishu în metale groho-miorlăitoare, iar albumul plănuit (după lansarea lui „Aer-sol în si bemol”, pe care, de bine, de rău, mai puteai da o pleată şi un pogo şi mai găseai un solo de ceva), albumul, după cum spuneam, care se întrevedea avea alura unui imens cântec redat de la sfârşit către început. Ei bine, pe vremea aia, textierul şi-a adus aminte de visul lui din facultate de a scrie o baladă despre regatul lui Burebista („imperiu”, după unii). Dar nu singur —  a fost nevoie de o scrisoare de la Remus Manoilă, Părintele cel Straşnic, pentru ca stiloul Lynxului să se pună în mişcare.

Da-da-da: o scrisoare. Era sâmbătă dimineaţă, a doua sâmbătă din lună, dar poşta nu mai fusese verificată de… miercuri sau joi? Posibil miercuri, fiindcă joi avuseseră cântare în două cluburi şi, deci, fuseseră ocupaţi mai toată ziua. Ploua îngrozitor de joi seară şi avea să mai toarne până duminică în zori, aşa că nu mai avusese nimeni chef să iasă nici măcar pe palier, să se uite în cutia poştală, darămite să păşească afară din bloc. Martorii îl sărbătoriseră pe Busuioc vineri seară, pe 9, cu două zile mai devreme decât în buletin, din cauză că textierul se gândise să dea o fugă până la Craiova în zilele ce aveau să vină, dar prăpădul îi ţintuise pe toţi în casă. Veta sosise pe la Vali vineri după-amiază, imediat ce terminase cursurile, cu gând să stea doar o noapte, însă Clujul sub ploaia torenţială arăta ca un triceratops, iar de sub pătură o mână păroasă de impresar o trăsese înapoi, arătându-i pe etajeră cutia cu trabucuri ce o aştepta la fiecare vizită. Nu ploaia era problema, căci Mira obişnuia să îi dea mesaje lui Valentin ca să o aştepte după cursuri şi să se plimbe amândoi fără ţintă prin oraş, sub aceeaşi umbrelă, fiindcă numai aşa, înconjurată de atâtea şi atâtea memento mori-uri gotice şi baroce care rânjeau din noapte cu lucarne ude, numai aşa putea viitoarea doctor Cepta să îşi limpezească gândurile, umplând imensul gol din jur, la fel ca arhitecţii baroci („ba roci, ba coci, ba bacili”, glumea Mira), şi iterând în ea însăşi, gotic, frângerea arcului butant. „Ce s-o alege de noi, textiere, peste… cinci ani, să zicem?” „Grâul de neghină.” „Of… Ţi-e uşor să vorbeşti.” „The rain fell slow”…? „Down on all the roofs of uncertainty”. „Păi, vezi?” Nu ploaia în general era problema, ci ploaia de acum, groasă, sufocantă, o bună concretizare a „Coşmarelor H” de Geo Bogza: „Hhh” — sufocare printre tunete, fulgere şi bulbucii ca o carne de lepros aruncat de viu în var nestins.

De-asta n-o lăsa Holloway pe Mira-Elisabeta să iasă chiar acum, când ploaia suna mai abitir decât un baraj de artilerie, iar beţigaşele parfumate aprinse adineaori chiar de către ea îşi unduiau prin odaie fumurile ca nişte cocoane spectatoare la balet.

— Ooof, Doamne…

— Eşti mahmur?

— Mmm… Nu… Tu eşti cea mai bună zeamă de varză.

— Halal compliment, Textiere, hohoti ea, dându-şi capul pe spate şi arătând un gât care l-ar fi făcut pe Max Schreck să iasă din groapă pentru un nou „Nosferatu”.

— Pe vremea asta tropotită…

— Ce e cu ea?

— Ai răbdare. Pe vremea asta tropotită,/ Un taragot ne-ar mai lipsi… continuă el privind tavanul.

— …S-aline foc de mielită…

— Aşa… Merge…

— Hm… Aaa! Fii atent, că asta-i bună: Pe Poseidon să-l tragă-n psi.

— Eclatant!

— Eclerant!

— Aşa, aşa. O cisternă de frişcă dac-aş avea, pe toată aş înfuleca-o.

— Ioooi. Păi, dai în diabet, măi, emberule.

— De pe tine aş înfuleca-o. Şi, cum tu eşti cea mai bună zeamă de varză, diabetul va trebui să facă anticameră.

— Hahahaha! Că tuuu, să vezi ce mi-o povestit Manuela…

Dar un ciocănit în uşă o lăsă pe Manuela să facă acelaşi lucru ca diabetul.

— Cine-i?

— Baciu’ Ion îi, dară. Psihedelicule, vezi că ai o scrisoare, lepădă el accentul ardelenesc.

— O scrisoare? Pe vremea asta?

— Heh… Mda. Dac-ar şti ea Veta cine-ţi scrie ţie scrisori…

— Cine-i scrie?

— Eee… Surpriză. Porungheilor, eu m-am tilardit!

— Ghei eşti tu, fraiere!

— Mira… Te bag în program de culturalizare: scenete cu Nea Mărin al lui Amza Pellea, să vezi acolo forma oltenească a lui „porumbel”: po-run-ghel.

— No, binie, Vali. Scuze, Ionie.

— Nu face nimic. Mă duc să-l scot pe Mishu din baie, că stă de-o juma’ de oră şi cântă din Petrică Mâţu Stoian… Ce faci, Mishule, acolo?

— „Nu mi-o plăcut la cules,/ Da’ la butoi mă duc ges*! Mână-mânăăă! Ş-aşa, ş-aşa!”

— Auzi şi tu la el: cică e roacher!

— E român, băăă… Nu ca tine.

— Lasă-l, Vali, pe Ion, că n-ai auzit ce zic criticii de el? E viitorul Vangelis. Amu, toată Medicina vrea să te cunoască. Toată partea femeiască.

— Dă-le adresa noastră. Facem o poştă.

— Ahem! tuşi bruneta cu subînţeles.

— Biiine, bine — îl iei pe Vali la tine.

— Normal că-l iau. Voi faceţi ce vreţi.

— Atât doar să nu pice-n post. Că, vorba lu’ Romi: „postim, nu poştim!”

— Pa, Ioane… Ne-a făcut plăcere…

— Mulţumim că te poştişi până-ncoace.

Nîpîcî. Bîrîbî.

— Eee… răsuflă Texteş, privind plicul. Remus?

Bucureşti,  8 octombrie 2020

Bardule,

Să nu crezi că anii pun de la sine contur menirii noastre ca oameni printre oameni, ori că aduc însufleţire gândurilor care ne străbat mintea uitând că au plecat din inimă!

Nu aş fi atât de categoric dacă nu aş şti că uiţi asta uneori; iar, mai mult decât un „La Mulţi Ani!”, mi-am zis că meriţi de ziua ta să îţi amintesc lucrul pe care îl porţi cu tine mai des decât purtai în facultate tricoul cu Led Zeppelin în care te-am văzut îmbrăcat pentru prima oară în 2007, la cursul de Filosofia Comunicării al marelui Vasile Macoviciuc, apoi trei ani la rând în căminul din Cernica. Sau acum tricoul cu Jeg Tzappeshlitz, trupa asta despre care mărturisesc că totdeauna mă minunez, văzând cum de reuşeşti să o ţii laolaltă, la cât de diferiţi îi sunt membrii.

Mă gândeam la tine azi (nu doar ştiind că urmează ziua ta, ci şi amintindu-mi de simpatia-ţi pentru Nicolae Ceauşescu, pe care fac eforturi supraomeneşti să îl iert, deşi golul lăsat de Mănăstirea Văcăreşti mă împiedică), mă gândeam la tine, zic, astăzi, când am vizitat din nou Fortul 13 de la Jilava, de data aceasta participând la o expozitiţie de un expresionism tăios. Chiar aşa: oare de ce la noi, la români, impresionismul nu a avut efect? Dar, crede-mă, îl suplineşte perfect un expresionism care uluieşte de cele mai multe ori. Ei, cam aşa au stat lucrurile şi astăzi la Jilava în temniţele foştilor deţinuţi politic ai Rezistenţei. Au participat 80 de studenţi: în jur de 50 de la Filosofie şi vreo 30 de-ai mei, de la Teologie. (Apropo: transmite-i Mirei să-şi asculte mama şi, după absolvire, să-ncerce măcar un an la catedră — e mult mai interesant decât pare. Este ca şi cum, prin simpla mişcare a mâinii, ai cânta la o imensă teremină din creiere şi inimi.) La Jilava, am văzut o instalaţie reuşită cel puţin ca idee: în mai multe celule ale Fortului 13, stăteau expuse la grămadă starurile Epocii de Aur: de la sifon şi tenişii de Drăgăşani, la bicicleta Pegas, fragmente din motocicleta Mobra, becul de Fieni şi maşina de cusut Ileana. Ba chiar şi bucăţi din vechile frigidere de Găeşti sau tot ce găseai printr-un apartament al muncitorimii române de acum câteva decenii — toate poleite cu aur (asta da ironie!).

Bine, dacă ăsta a fost preţul care trebuia plătit… Şi aici mă refer la ce zicea preotul acela în cartea despre sfinţii închisorilor: cum că a fost nevoie de o generaţie de martiri, fiindcă, de când cu Alexandru Ioan Cuza, credinţa printre români tot scăzuse, iar legionarii, membrii celei mai autentice mişcări spirituale contemporane, aveau, astfel, ocazia de a îşi proba trăirea. Iar torturile din închisori au fost maximul prilej.

În sfârşit… A urmat un documentar cu cei care au supravieţuit şi mărturiile lor de acum vreo 15 ani. Am primit mărturisirea unui atlet al închisorilor ca pe o descoperire care ţi se face doar din prea-plinul generozităţii Providenţei:

Dacă totul s-ar fi oprit după primul baston, după prima ploaie în celulă, după prima flămânzire, după prima carceră în Neagra… poate m-aş fi răzbunat. Dar, când ştiu că nu am putut ţine socoteala nopţilor în care am degerat sau a zilelor în care nu am văzut lumina, mă satură mai mult decât orice gândul că încă pot ierta.

Doar Mozart cu tentaţia minorului în plin asalt de la major mi se pare că poate acompania astfel de mărturisiri.

Ştiu că te interesează subiectul, că, dacă ai momente de pietate faţă de ceva, faţă de aşa ceva ai şi să ştii că nu de puţine ori mă gândesc (şi mă rog lui Dumnezeu ca aşa să îţi ajute!), mă gândesc că, la fel cum, în gimnaziu, ai ajuns la muzica simfonică indirect, prin Nightwish, la fel ai şanse să ajungi la ortodoxie: indirect, prin legionarism, în special prin partea lui martirică (şi stai liniştit: mi-am dat de mult seama că eşti suficient de lucid încât să nu cazi în capcana simistă).

Prea multe paranteze, Bardule. Ţi-am scris pentru a-ţi spune că, ştiind despre tine cele de mai sus, îţi urez să fii arheolog când faci literatură şi literat asupra spiritului. Şi, da, multe dintre textele pentru formaţie sunt literatură şi merită publicate în volum — nu le mai subestima în privinţa asta!

Numai bine! La Mulţi Ani!

Padrissimo 

— Şi mai ziceai, Bardule, că nu voieşti a te-nsura…

____________________________________________________________

*”Des” la bănăţeni.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s