Veta şi legionarii

Pentru început, vedeţi: https://psihedelicul.wordpress.com/2010/08/10/vali-veta-soprana-si-statisticiana/ .

[Venise trenul, iar martorii se urcaseră. Veta începuse să îi povestească lui Vali istoria ei începând cu secolul XIV sau XV — încă nu m-am hotărât. Cipleş este neamul mamei.]

Părul cel negru şi greu al Vetei se revărsa peste Vali ca un cuptor peste tavă. Textierul avea o lene-n el ca de hamac sub meri. Iar mărul de deasupra lui avea ochi somnoroşi, sâni pietroşi şi moliciuni de canasta între cumetre. Din când în când, moliciunile iute erau reprimate de îndreptări din şale cum se îndreaptă muntele pentru alpinişti.

— Şiii… s-au văzut Cipleşii trecuţi şi de Primul Război Mondial. Care mai şontâc, care mai copăcel, şi-au dezbrăcat mantalele, s-au despovărat de raniţe şi au mulţumit lui Dumnezeu că i-a ţinut în viaţă. S-au uitat aşa, ‘mprejur, au văzut că au mai mult loc să se mişte, să respire, să iubească… să trăiască, în fond… şi şi-au continuat îndeletnicirile. Şi-au văzut de viaţa lor. Pe-atunci povesteşte mama că trăia printre înaintaşele ei una, Lia, nana Lia, straşnică muiere! Poate corespondenţa Zenoviei din neamul Cepta. Dacă Zenovia a rămas în memoria noastră prin rodnicie şi printr-un incredibil simţ al gospodăriei, Lia era o vijelie, un austru, cu secetă vara, dar cu belşug de ploi şi zăpezi iarna. Aşa era şi femeia asta: pe cine iubea, iubea ca o explozie de orchestră, de trâmbiţe şi de tobe! Precum un tort cu pocnitori în el în loc de lumânări. Dar şi când o călcai pe coadă, apăi să te ţii, şogore! Tăte neamurile ţi le-mprejmuia cu sârmă ghimpată, ca nimeni să nu se-apropie de ele în vecii vecilor!

— Amin!

— Că nu râde tu, bărbos!

— Nu râd, doctoriţă de lucarne.

— Die mansardie, tu, că doră nu oftalmologia mi-o fi hramu. Şi nu-s încă vrăcioaică.

— O să fii… ş-o să mă faci gelos pe halat, că are să mângâie mai mult decât mine şoldurile-astea ca nişte lămpi cu carbid. A nu se umbla cu focul deschis! o ciupi el pofticios, făcând-o să necheze vampireşte, să-i facă pe frunte semn cu degetul ca un burghiu şi să-l muşte de gât:

— I-aşe, ni!

— Vă lăsăm singuri? zâmbi larg Marghioala.

— Aaa, haha… Nu, Maria — stai liniştită. Amu ajungem la ponton.

— Voi o să scufundaţi pontonu’, măăă!

— Heh… râse Veta. Voi vă culcaţi în aripa cealaltă cu toate bagajele-n cameră.

— Adevărat.

— Sunt grea? se întoarse Mira către Vali, peste care stătea în genunchi.

— Nu. Te-apucaseşi să povesteşti de Lia.

— Aşa, da. Ea se căsătorise de tânără, încă înainte de război, prin 1912-1913. În vară, urma să nască. Gemeni. Dar a venit Sarajevo, austro-ungarii s-au dus peste sârbi… Badea Culai, bărbatul ei, s-a pomenit nici una, nici alta, luat, făcut pachet şi trimis peste Dunăre, în Serbia. Se mira bietul om ce o fi trebuind să se bată tocmai cu sârbii, cu care dintotdeauna ne-am avut ca fraţii, dar vezi tu, Lynxule? „Trimăs-o-mpăratu’ carte„. Bine măcar c-a scăpat de frontul românesc. Toţi cei patru ani prin Balcani i-a pierdut. Târziu, s-a-ntors acasă, în noiembrie, după semnarea păcii generale, mohorât, cu reumatism şi cu cicatrici de la gloanţe. Cinci erau — le purta-n chimir. Le-a dat copiilor, să se joace cu ele. Pruncii erau deja măricei — patru ani jumate. Tăiau ograda călare pe scroafă şi se sâsâiau cu gâscanii. Când i-a văzut aşa, s-a luminat tot — şi-a dat seama că ţara în bătătura ta începe. Poate ea să se-ntindă ca pe vremea lui Burebista…

— Întindere pe care au uitat-o liberalii ăia de aprozar şi cu conservatorii, toate jagardelele de-atunci, când s-au dus să se căciulească la Paris-Versailles.

— Nu fi prost, mă, şogore! Zi „mersi” c-au obţinut şi atât. Brătianu, bietu’, o făcut tăt ce-o putut.

— Oi zice când o fi vamă românească pe Tisa. Şi pe Nistru din nou.

— D-apăi, no. După cum spuneam: s-o-ntors badea Culai de pe front, şi-a reluat slujba de învăţător la şcoala din comună… şi viaţa a mers înainte. Dar ce crezi tu c-a făcut nana Lia în toţi cei patru ani?

— A jucat în „Văduva veselă”?

— Gata — eşti porc. Nu-ţi mai povestesc nimic, se dădu medicinista jos de pe textier.

— Mira!…

— Nici o „Mira”! Mă duc pe coridor, cu Mike.

— Hai, te rog… Îţi fac un white russian.

— Marguerita.

— Bine — marguerita.

— D-apăi, no. Ăsta mi-i blestemul: să iert.

Două buze şi o mustaţă consolară mâna blestemată. Ochii somnoroşi se îmbunară. Poala cea pufoasă primi pleata psihedelică.

— Mihai Nazarov, ce faci pe-acolo? crăpă soprana uşa.

— Vorbesc cu Romi. Zice că făcu Gabi pană ş-acu’ schimbă roata.

— Spune-i să-l pună pe Ion la treabă, că e tare-n antebraţ.

— I-auzi, Romi: cică să-l puneţi pe Ion…

— Auzii, auzii! Zi-i Mariei că… De fapt, pune-mă pe difuzor. Aşa. Te trailes, soprană! Ion stă şi se face că caută nu ş’ ce chei prin portbagaj.

— Fac treabă, băăă! Nu ca tine.

— Faci, faci… moale.

— Mmm… Vorbiţi şi voi mai încet, că ne fuge somnu’, se trezi Poldi.

— „Din somnul looor… de noapte-ntunecoaaasă”, începu Marghioala pe muzica lui Tudor Gheorghe.

— Şi, după cum spuneam: cât a fost Culai pe front, Lia s-a ocupat ea, singură-singurică, de copiii din sat. I-a luat locul la catedră. Română, aritmetică, germană, maghiară… ce preda el. Parc-o văd în faţa ochilor: „Finale b, d, g spricht man p, t, k aus.”* Şi mamă, şi învăţătoare. Mereu înconjurată de copii. O superbă lecţie pentru feministe…

Eee, ş-o dat Dumniezo, drăguţu’ die El, die s-o fârşât răsbelu’. S-o-ntors Culai şi şi-au văzut mai departe de viaţa lor… Copiii au crescut… Prin ’30-’30 ş-un pchic, ce să vezi? Gemenii, la liceu, în Reşiţa, s-au înscris la legionari. Părinţii, săracii, ce să zică şi ei? Sute de ani, stătuseră când sub unguri, când sub austrieci, ba chiar şi vreo sută cincizeci de ani sub turci. Aveau nevoie de o gură de aer proaspăt. Nu cădeau pe spate când îi vedeau pe legionari, fiindcă ştiau, din istorie, că radicalii au sfârşit năprasnic, că violenţa atrage violenţă… dar, ca românul care îşi pune nădejdea în Dumnezeu, aşa şi bătrânii: şi-au făcut cruce ş-au zis: „Facă-se voia Ta, Doamne!”

Iar voia Domnului a fost spectaculoasă. Din 1927, la înfiinţarea Legiunii, până în 1964, la eliberarea ultimilor deţinuţi politic, le-a dat Dumnezeu legionarilor plămâni cât secolul de mari, mai mari chiar, căci unii dintre ei au avut harul, „respiraţia spirituală”, vorba lui Cioran, de a prevedea evoluţia României până hăt încolo, după căderea comuniştilor. Uite: când mai aveţi voi concert prin Reşiţa…

— Pe 17 septembrie, intră Mike în compartiment.

— Aşa. Vrei să stai jos?

— Nu — staţi liniştiţi. Venii să-mi iau PSP-ul.

— No, bun. Revin: la toamnă, te iau cu mine pe la nişte rude, să vezi acolo însemnări ale moşilor mei imediat ce au ieşit din închisorile cincizeciste. Să vezi şi tu cum au prezis ei liniile mari ale sfârşitului de secol.

Dar revin la gemeni: au intrat în Mişcarea Legionară în jur de 1930, când aveau 15-16 ani. A fost ceva electric, ştiu… Pe toţi câţi i-am întrebat, la fel mi-or spus. Batăr, când o venit Codreanu-n vizită la Reşiţa, s-a strâns la lume… câtă frunză, câtă iarbă! Toţi Cipleşii, membri sau doar simpatizanţi, ca la un semn s-au adunat. Ca la un suflu de bucium. Din Moldova Nouă până taman încolo, spre Deva, prin părţile Poienii Rusce. În felu-ăsta — am uitat să-ţi spun —, e posibil să mă-nrudesc pe departe cu Manuela. Cu blonda, cu „capsomana”, cu „cărăuia” de Manuela, sau cum o mai numeşti tu.

— Heh… Mai degrabă, Laura ar fi îndreptăţită să se pronunţe în problema rudeniei.

— Păi, să ştii. „Are mama două fete”, o auzi câteodată la mic-dejun. Şi ne ia, aşa, pe după umeri şi ne sărută pe-amândouă pe creştet. Ba nu zici că întâmplător am auzit-o vorbindu-i tatei? Aşa-i zicea: „Să ştii tu, gaşpere, că blonda asta a noastră Hasdeu al medicinei va ajunge! Mira are mâinile tale, de ceasornicar atomic, dar Manuela, cu memoria şi cu forţa ei de muncă, va fi belciugul omenirii în uşa lui Dumnezeu. N-o văd în chirurgie nici să mă pici cu ceară, în schimb stativele ca oştile lumii i se vor închina. Dă-i răgaz până pe la 40 de ani şi să mă scuipi în ochi de n-o fi aşa.”

— Haha…

— Da. De-aia, zic: nu te pune rău cu blonda, că se-ntâlneşte munte cu munte, darămite om cu om!

— Nu mă pun rău, Ventuză pufoasă… Atât doar că îmi place s-o văd cum se oftică.

— …

— Da’ zi cu ai bătrâni.

— Aaaşa. Venise Codreanu în Reşiţa şi în Deva. Sculase toţi simpatizanţii în picioare. Lume… de n-aveai loc s-arunci un ac. Şi toţi îl priveau ca pe Dumnezeu din cer.

— Ca fanele pe Mishu?

— Ohohooo… Să aibă Mishu aşa succes, şi-ar scoate câteva coaste, să se pupe singur în fund. Ni la el cum doarme! Perciunelul lui — stâlpul podului.

— Lasă-l, că e obosit. Vorbeşte mai încet.

— Bun, dară. Să nu-mi uit vorba: venise Căpitanu’: întâi în Reşiţa, pe urmă-n Deva. Toţi îl priveau ca pe ceva nemaivăzut, ca şi cum Apostolul Andrei s-ar fi coborât de pe crucea lui în formă de X ş-ar fi-ncercat să-şi dezmorţească membrele. Aşa şi Zelea: îi îndemna pe români să-şi dezmorţească… energiile creatoare? Aşa zice Remus? Aşa zice. Mai cu fapta (tabere de muncă voluntară), mai cu lozinci sforăitoare („o ţară ca Soarele sfânt de pe cer”), Codreanu a făcut, în fond, o faptă bună: le-a adus aminte românilor că există un lucru fundamental pe lumea asta pentru care merită să trăieşti: demnitatea. Că nu-i înghiţea el pe străini, aici n-a făcut prea bine, pentru că uite: un Carol Davila a organizat medicina română. Un Samuel Rosenstock (alias Tristan Tzara) a revoluţionat literatura din România şi de aiurea. Că ce a făcut el poate face şi un copil de I-VIII, eventual cu un uşor retard mintal, asta-i altă poveste — ideea e că a fost o noutate ce-a făcut vâlvă şi care… da’ no: critic literar nu-s, ca să mă pierd în vorbe mari. Da’ unde rămăsesem? Tulai, Doamne, că ameţităî îs!

— Venise CZC-ul la Reşiţa.

— Aşa, da. Lume… ca la Aurel Vlaicu pe câmpie. Studenţi, ţărani, intelectuali, muncitori… aveai de unde-alege. Iar printre ei, fremătând ca râul prin sălciile ce se-adapă din el, cei doi gemeni. E inutil să adaug că verile toate în tabere de muncă şi le petreceau: fie ridicau o biserică, fie clădeau un orfelinat, fie durau o şcoală… Roiau luceferi în jurul lor. Că, după război, tot într-o tabără de muncă au nimerit (la Aiud), asta-i altă poveste. Unul dintre ei, fie-i ţărâna uşoară, şi-a lăsat oasele acolo. Dar să revin la Reşiţa anilor ’30: băieţii Liei stăteau ca la liturghie. Un semnal să fi dat nebunu’ şi toţi ar fi sărit ca arşi, gata chiar să-l dea jos pe curvalăul cela de Carol al II-lea. Dealtfel, înflăcărarea asta s-a văzut cel mai bine câţiva ani mai târziu, când a izbucnit Războiul Civil din Spania: gemenii nu mai puteau. şedeau ca pe ace… Rrroah! Ardeau maţele-n ei. Tată-su, sărmanu’, se dădea pe sine drept pildă, cu ce pătimise pentru austrieci şi unguri, şi mai şi pierduseră războiul… Muma lor, la fel: „Mă, mamă, mă… Mă, ninăle… Unde vă duceţi, bre, pruncilor?  Vă arde pământul sub tălpi? Vi s-a răcit culcuşul de pe cuptor?” Nimic: „Trăim nişte vremuri pe care nu putem să le judecăm acum.” „Da, puiule, da’ au mai fost nişte vremuri: când noi ne băteam cu turcii, iar vesticii ne promiteau ajutoare, şi promisiuni s-au făcut! Sau alte vremuri, când la execuţia Brâncovenilor au luat parte ambasadori occidentali. Creştini. Şi nu au mişcat nici un deget.” Şi au ţinut-o aşa câteva luni bune.

— Plecaseră Moţa şi Marin?

— Plecaseră, plecaseră — de ce crezi tu că fierbeau gemenii? „Mamă! Tată! Leprele celea de comunişti distrug biserici şi mănăstiri şi schingiuiesc preoţi şi călugări! Unuia i-au boţit nasul, vârând într-însul artificii ca la Anul Nou! Pe altul l-au jupuit de viu şi l-au mânjit cu propria scârnă!** Cum să rabzi asemenea satanişti?” Oftau bătrânii şi cu greu îşi stăpâneau lacrimile, dar erau, totuşi, părinţi: „Mă, ficiori, mă… Îi război. Fapte ca astea se-ntâlnesc ades în bătălii. Dar nu-i lupta noastră, oricât ne-ar fi ei de fraţi întru Hristos. Acolo-i în joc conducerea asupra Spaniei — ce avem noi de câştigat dintr-asta? Lăsaţi-i să-şi rezolve singuri treaba, că, în afară de mulţumiri din gură, alt n-aveţi a primi! De-ar fi fost, ferească Sfântul, război în România, noi cu mâinile noastre v-am fi pus armele-n braţe.”

Eee, şi, ce să vezi, într-o zi, vin Ionel Moţa şi Vasile Marin înfăşuraţi în lemn şi în drapele. Gemenii n-au mai putut răbda. Se aflau la cămin la Deva, unde erau studenţi în ultimii ani. Dă-i, împachetează, pune haine, mâncare… au pornit spre „cuib”, să-şi anunţe plecarea. N-au ajuns mai departe de intrarea-n bloc. Cu cine crezi tu c-au dat nas în nas?

— Cu Codreanu?

— Pe naiba cu Codreanu — de-ar fi fost aşa, i-ar fi-ncurajat să plece.

— Cu cine… Cu Trotzki?

— Dă-l ciorilor pe Trotzki, mânce-l-ar franţu’ cel rău!

— Da’ cu cine, doctoriţă dragă?

— „Cu cine”… îl maimuţări Veta. Cu Lia! Cu mă-sa.

— Hai, lasă!

— Nu te las… nici pe-o târnă cu morcovi. Aflase a bătrână de moartea lui Ion Moţa şi Vasile Marin şi intuise că, a doua zi chiar, copiii ei urma să fie pe vapor, pe-acelaşi drum al pierzaniei, aşa că se urcase-n tren şi… „Unde vă duceţi voi, pruncilor?” „Pe front.” Zduf! Cap în cap. „Cât trăiesc eu, nu vă duceţi pe nici un front străin. Destul mi-a fost să stau cu frica-n sân patru ani după Culai. Destul!” Că să vezi, că… Tup! Tup! Câte-o palmă de ficare. „B, d, g bleiben b, d, g!”***

___________________________________________

* „B, d, g finale se pronunţă p, t, k.

** Pentru mai multe detalii, vezi: http://en.wikipedia.org/wiki/Red_Terror_(Spain)#Toll_on_clergy .

*** „B, d, g rămân b, d, g!”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s