Un popă şi un rocker (întreg capitolul)

Trenul interregio 1570 de la Galaţi spre Bucureşti Nord luneca prin Bărăganul încărcat cu holde de floarea-soarelui, dese ca nişte gâlgâituri de ulei. Maşina torcea tihnită, purtând după ea, ca o lungă coadă de frac, mulţumirea de a nu duce în pântece decât pensionari, familişti cuminţiţi de viaţă şi copii care ştiau când să tacă, la scurtele semne de punctuaţie din privirile celor mari.

Într-unul dintre vagoane, aproape gol, alb pe coridor ca încăperile obsedante ale doctoriţei Cepta, dungat din loc în loc cu roz, precum o bezea oferită unui copil care a stat cuminte la dentist, într-un compartiment pustiu (doar spaţial, nu şi în cuget), şedeau doi oameni în jur de 50 de ani: un popă şi un rocker, amândoi în negru, amândoi bărboşi (unul blond, celălalt şaten), amândoi munciţi de gânduri, privind unul în direcţia celuilalt doar de faţadă; în realitate, se gândeau la ale lor, fiecare la câte o turmă de oameni: clericul la enoriaşii lui, iar laicul la însoţitorii trupei în concerte şi turnee. Soarele abia îi lăsa să arunce câte o privire spre fereastră, mai  mult la minusculul joc de şah cu magneţi, aşezat pe pervaz, decât la peisaj. Cadânele cele galbene şi rodnice mângâiau acum doar privirea pieselor, ce parcă povesteau languros lanurilor istoriile faraonilor care le mânuiseră prima oară. Partida se îndrepta spre o remiză la fel de lamentabilă precum măreţia umană topită ca margarina sub brânzoasele poale ale arşiţei.

Cei doi veneau de la Galaţi, unde Remus, blondul, avusese nevoie de ajutor la o renovare pentru care se zgârcise să tocmească oameni. „Un textier psihedelic ar fi de-ajuns”, zâmbise el către Dora, consoarta lui cea parcă desprinsă din plăselele unei săbii de voievod. Textierul nu cerea bani, nu cerea ţigări… Dacă gazda binevoia să-l îndoape măcar o dată pe zi, ar fi fost parfum. Iar Remus asta făcuse: cum tocmai luase sfârşit Postul Sfintei Marii, aşternuse pe masă o bandulieră de gloanţe afumate: hamsii tăvălite prin ou şi prin usturoi de-ţi venea să dai cu pumnu-n masă de plăcere. Apoi, ca să marcheze apogeul piscicol cu o mână de păstrăvi-curcubeu tăvăliţi prin cimbru, scosese un bidon de doi litri cu vin mănăstiresc, aproape înfrânându-şi zgârcita părere de rău, căci îl ştia pe Vali de-un car de ani (de 31, mai precis, adică din 2007) şi trecuseră prin nenumărate cooperative de haleală când rămânea câte unul pe zero, iar ceilalţi făceau pe camarazii. Spun „ceilalţi”, fiindcă erau trei: Remus, Vali şi Sorin Lungan, zis Ţonţo.

„Ţonţo… Ce-o mai face el acum?” oftă Remus, mai mult pentru sine, privind în jur spre bagajele răsfirate pe toate locurile. Şmecheria aceasta o învăţase Vali de la Ion în anul universitar-şcolar 2008-2009, când luau rapidul 794 spre Bucureşti Nord, Lynx încheindu-şi săptămâna chiulită de la facultate şi petrecută în familie, iar John pornind spre meditaţiile pentru Grafică. Trenul era la fel de gol precum cel de acum, iar martorii preveneau invazia nepoftiţilor blatişti. Atunci aveau să ia naştere cele dintâi texte pentru „Cridă în firidă”, însă asta este deja altă poveste.

Iar acum? Acum, erau doar cu vreo 30 de ani mai bătrâni. La corp doar; mintea rămăsese priponită de înaltele plute ale copilăriei prelungite, pe care cei pripiţi o numiseră „adolescenţă” chiar şi în cazul martorilor…

Oooh, tihna de vară, când, de-atâtea toropeală şi plictis, îţi vine până şi să numeri bulele din PET-ul cu apă minerală, numai să ştii că faci ceva… Şi cum vine ea, amintirea, de o sfâşie ca portărelul averea necurată… Câţi ani să fi fost de când nu-l mai văzuseră pe Ţonţo? Doi? Trei? Ori poate patru, precum colţurile mesei de la Cina cea de Taină?…

Cina o reeditaseră, în mic şi în profan, cei trei comunicatori în anii de cămin, căminul SNSPA de la Cernica, în pustietatea aceea încărcată de istorie patristică, dar şi militară, pentru că acolo fusese până prin 2000 o bază militară antiaeriană. Remus şi acum râdea admirativ de ironia Domnului: tocmai antiaeriană şi taman în comuna Cernica, sălaşul marelui Calinic.

La Cernica, în cămin, Remus şi Ţonţo, colegi de cameră, stăteau faţă în faţă, într-o încordare de speculatori la bursă ce s-ar fi duelat în intuiţii, jucându-se când FIFA, când Football Manager, când Age of Empires…  Ţonţo era un creţ cu faţa mai mereu roşie, din pasiunea pe care o punea chiar şi când scria o temă de rutină pentru vreun seminar. Semăna izbitor cu Carles Puyol şi nu dezminţea aparenţa: îi dribla pe Remus şi pe Vali de nu se vedeau. Simultan chiar. Dealtfel, „binoclul bicolor” popă-rocker (după cum se exprima viitorul protopop, explicând formularea prin cele două perspective asupra lumii), binoclul Remus-Vali nu îşi amintea decât de trei cazuri când, 1 la 1, Ţonţo fusese deposedat. Sorinel Puştiu’ de la Piteşti promitea evoluţii răsunătoare, aproape revoluţionare, dacă anul I de masterat nu l-ar fi întors ca pe bumerang: angajare într-o multinaţională generoasă la bani, dar zgârcită la timp liber, căsătoria la doi ani după aceea, apoi scufundarea în blazajul familistic: un hands-free agăţat de ureche şi patru copii de gât, pe care abia reuşea să îi potolească, înghesuindu-i pe bancheta unui SUV de corporatist.

— Băi, Padre… Hai, vere, să facem ceva cu Ţonţo, c-altminteri îl pierdem.

Întâi, Remus îi trecuse pragul, ştergându-şi cuviincios picioarele pe preş şi având grijă să nu se împiedice în rasă şi în odăjdiile bine aranjate pe el, căci voia să vadă vecinii lui Sorinache că nu e de ici, de colo — îi calcă pragul un reprezentant al noii diplomaţii bisericeşti, postcomuniste, ce abia se forma sub cezarul euro-atlantic, fără ocazia martiriului, decât, poate, la nivel simbolic, dar păstrând prilejul luptei pentru conservarea românităţii în forma sa originară: aceea a culturii duse mai departe de călugări şi preoţi osârdioşi.

— Ce zici, Ţonţo? Te-ar încânta un post de redactor-şef la „Sarica bălaie”?

„Sarica bălaie” era o revistă ortodoxă nou-apărută şi căreia i se întrevedea pe zi ce trecea o soartă de monopol asupra pieţei de nişă.

— Ce să zic…

— Câştigi şi bine, îţi rămâne şi timp berechet.

— Nu se compară cu multinaţionala…

— Nici steagul ţării tale nu se compară cu steagul cu curcubeu.

— Serios, mane: am familie, am rate…

— Dar ai ş-o viaţă pe care dup-aia…

— Dadada, dar… nu. Mulţumesc oricum.

Apoi, venise Bardu’:

— Ia zi-i lu’ nen-tu Vali: vrei să vii cu el în turnee ca şef peste căblari? Pică banu’ gros.

—  Cât?

— Atât. (Valentin îi spusese o sumă atrăgătoare, la fel de tare-n muşchi ca salariul din corporaţie. O noapte întreagă se perpelise impresarul, fiindcă mai bine s-ar fi zgâriat pe mâini cu cheia-nroşită-n foc, mai ceva ca Ion cel statuisto-mochetist, decât s-arunce-aşa cu banii. Dar, în fond, era vorba de un prieten.)

— Buuun, bun. Da’ e stabilă treaba?

— Mmm… Nu prea. Trebuie să fii gata de azi pentru săptămâna viitoare, de exemplu. Să fii gata, adică, să-ţi iei liber de la serviciu. Şi depinde de turnee.

— Aaa… Pfff…

— Mai vezi şi tu lumea…

— O văd şi-n concedii.

Plecase şi impresarul. Din Ţonţo, nu rămânea decât umorul încă zdravăn, din anii studenţiei, şi pasiunea constantă pentru FIFA, la care îţi dădea 4-0 cu ochii închişi…

Aşa făcea şi atunci, în facultate… Din când în când, uşa căminului se deschidea falnic, fără ciocănituri, iar de după ea intra, în ritmi de trohei, iambi sau amfibrahi, „textierul cel din veac” (vorba lui Sorin) sau, mai scurt, „Bardu’ „. Porecla asta i-o lipise pe frunte Remus, Părintele cel Straşnic, i-o lipise ca bancnota pe fruntea lăutarului, într-o sâmbătă de noiembrie cu un soare atât de blând, încât până şi vacile uitau să mai rumege, de dor ce le năpădea. Tot atunci luase naştere cognomenul „Părintele cel Straşnic”. Sorinache lăsase vorbă că se duce la Piteşti, la Piteştii lui natali, de unde se întorcea cu o ţuică ce coroda argintul ceasloavelor. Din flancul celălalt al lui Padre, când făcea cale-ntoarsă de la Craiova, Lynx Holloway venea cu un vin ce te făcea să regreţi că n-ai şapte vieţi: stors din struguri bob cu bob, culeşi chiar cu o zi înainte să dea bruma… „Brrr-uma, strugure, că stafidit te mai făcuşi!” exclama textierul, privind câte o mostră. Viitorul părinte învăţase lecţia, iar câteva decenii mai târziu, în anii de protopopie, din toată gospodăria lui, el făcea cei mai mulţi muşchi la teasc, la a treia rundă, după ce înroşise storşitoarea. Totuşi, o dată cu hirotonisirea, Manoilă avea să se lase brusc de beţii, părăsindu-l pe Busuioc cu o resemnare sub mustaţă: „Eh…  Măcar face vin — duce povestea mai departe.”

În noiembrie 2009, viitorul protopop auzise pe coridor un lipăit de papuci, urmat de o flatulenţă grosolană. „Oaaa… Phuuu…” glăsuise holul ca pentru sine cu o voce cunoscută, apoi lăsase o tăcere de vreun minut. Abia după aceea uşa se deschisese triumfal:

— O, padre mio!

— O, bard pe sub cerdacuri inutile!

— O, tu, exorcist al bolgiilor citadine!

— O, tu… mă, da’ lasă vrăjeala — zi care-i baiu’.

— Baiul este că… mă, da’ ce e cu zoru-ăsta pe tine? Aşa ai învăţat tu să fii ospitalier cu aproapele? Ce-ar zice popii tăi, dac-ar şti? Ce-ar zice Casian, de exemplu? Că tot ţi l-ai luat ca model în viaţă.

— Ar zice… Hai, lasă textele, c-am de-nvăţat. Ete colea cărţoiu’ de dogmă.

— Voi, dogmatici şi cumiiinţi…

— Hehehehe… Eşti o figură… Tu, cel mai în strune inspirat dintre necredincioşi… Dacă-nţelegi ce vreau să spun…

— Padre, Padre… Cum ştii tu să dai oamenii la grindă… Da’ Ţonţo unde e? La Piteşti?

— Aşa era vorba dintru-ntâi, dar o schimbat macazul.

— Oaaa… Nu-mi spune: se duse la japiţă?

— Mda…

„Japiţa” era denumirea generică pentru fiecare dintre parapantele care îl jucau între sforile lor pe Sorin, ţinându-l fără carne câte o lună încheiată, atât la figurat, cât şi la propriu, căci Ţonţo era om sensibil: punea la inimă de-ar fi putut face din ea un gorgan, aşa că săptămâni de-a rândul se perpelea, uitând chiar şi să mănânce — erau nevoiţi Vali şi Remus să-l ia cu forţa la o ciorbă de burtă, pe care o sorbea absent, răspunzând în dodii la ce îl întrebau cei doi. Lungi scrisori de dragoste, interminabile poezii prozodite de Vali, dar şi ore-n şir de spovedanii încă laice în faţa lui Remus… „Eh… E vremea…” zâmbea blondul placid.

Dar vremea era şi pentru vântoase de inspiraţie.

 I-auzi, Padre, trecuse Vali la subiect, deschizând agenda:

Balada lui Remus Manoilă, Părintele Cel Straşnic

  Un veac să ne înghită, un veac să ne digere
Şi să ne-arunce-n hăul uitării fără leac
De nu vom scoate iute, să punem pe picere
Balada popii Remus cu râvnă de sangeac.

Deci, scoală-te tu, barde, cât încă-i plin paharul,
Tuşeşte-te spre vorbă, sumete-te puţin,
La toţi tu ne arată pe-aici cine-i stiharul!
Să aibă umilinţă doar sumbrul capucin!

— „Mulţam” îţi zic, vătave, cât luna-i încă-nvoaltă,
Rotindu-se alene pe crugul preştiut.
Iar când falanga trece din toartă-ntr-altă toartă,
Începe şi balada puhavul bard hirsut.

La şase kilometri de Capitala şuie,
La şase kilometri de la Pantelimon,
Se face, pâşa-pâşa, se face-o cărăruie,
Gonindu-ţi ziua paşii de-al burgului flegmon.

Dar seara cine trece, în aparenţă paşnic,
Pe drumul cu tenebre ce duce la cămin?
E Remus Manoilă, Părintele Cel Straşnic,
Cântând agale Psalmii cu glasu-i cristalin.

— Phaaa… Mă-nchin ţie… Cum ziseşi în strofă?

— „«Mulţam» îţi zic, vătave,/ Cât luna-i încă-nvoaltă”…

— Aşa, aşa! „Mă-nchinu-ţi ţie, barde, cât strofa încă-i coaptă!” Ce FIFA? Ce Football Manager? Ce deşertăciuni dintr-astea? Uite: îl închid. Ce dacă pierd campionatul? „Sic transit gloria mundi!” Bagă mare, că tare-mi unseşi sufletu’! Mai dihai decât licorosu-ăsta de vin!

Şi Padre deschisese frigiderul, de unde vinul începuse a sclipi diabolic ca sângele lui Lucifer dintr-un centru de transfuzii al cunoaşterii. Bine, dacă Bardu’ s-ar fi exprimat astfel, automat s-ar fi lins pe bot de la orice fel de vin din partea Părintelui Cel Straşnic, însă cel dintâi se mulţumise cu o simplă privire ca a tartorului sus-menţionat.

— Era vorba să vină gagică-mea pe la mine, s-o cinstesc… Dar, cu tot respectul pentru ea, tu meriţi mai mult aşa ceva!

— Viaţa bate filmul, strofa bate epididimul, îşi permisese Psihedelicul să observe.

— Adevăr duhneşte gura ta!

Iar după-amiaza, ca balada, continuase până hăt târziu şi nimeni n-a putut vreodată spune de ce s-a înnegrit: de seară ori de vinul gălăţean?…

Ţonţo abia două zile mai târziu avea să vină: slab, ogârjit, fleoşcăit ca liniile generale ale unei staţiuni de babalâci… Făcea ca de fiecare dată: îşi punea playerul pe urechi şi săra ţuica din pahar cu lacrimile sale, mai zguduitoare decât albumul „The Final Cut” al Pink Floyd-ului, album pe care fusese cât pe-aci să-l dea ca exemplu la examenul de Filosofie din primul an, la subiectul „Existenţialism”.

— Aia e şi cu  Ţonţo… oftă Remus.

— Poftim? se trezi Valentin din cocoloaşele-i de gânduri.

— Ziceam că… Dar vocea Zinaidei Bolboceanu îi întrerupse vorba:

De când războiu’ s-a-nceput,
Nu mai vezi feciori la plug…

— Stai un pic… Da, Dora… Nu încă. Bine — îi spun. Pa. I-auzi, cică: ţi-ai uitat nuştiuce manuscris la noi. La ce lucraţi voi acum?

— La nimic închegat — sunt texte disparate. Ion şi Mishu şi-au lansat câte-un album solo.

— Da?

— Da… Eh, vorba vine „solo”: Ion cu Romi şi Mishu cu Mike.

— I-auzi…

— Da… Problema e c-au apărut zvonuri pe Internet: pe forumuri, pe bloguri, pe toate prostiile alea… cum că ne-am despărţi. Nu prea ne mai cheamă din străinătate. Şi mă mir: n-au trecut decât trei ani de la concertul de pe „Oblemenco” — ai văzut ce bine-a ieşit: am lansat DVD, ne-au citat în presa internaţională… Ş-acu’ saltă inima-n Ion când vede cum s-a-mpăcat cu ta-su… Da’, vezi tu, showbizu’ e schimbător: azi eşti, mâine te prinde pe mirişte.

— Oaaa… Asta o fost profundă — ca şi cum ai fi zis: „Frate ca frate, da’, dacă ai fraţi, nu eşti singur la părinţi.”

— Eee, bine… Eu vorbeam serios.

— Ho, mă, că glumeam… Mishu ce mai face? Tot liberal şi ateu?

— Lasă-l, că-şi face treaba bine… La cât sunt ei de talentaţi, le mai trec cu vederea una-alta… Slavă Domnului că nu se droghează.

— Deloc?

— Eh, mai calcă ei strâmb când şi când, da’ nu cât să dea-n bâlbâială… De-ăştea slabe mai mult.

— Ai grijă!

— Au ei singuri, c-au văzut ce s-a-ntâmplat cu Radu, primul bassist: când sărise calu’, începuse să se certe cu ei, făcea figuri… pân-a plecat singur. El cu mâna lui şi-a luat bassul ş-a plecat. Pe de-o parte, îmi pare rău, că datorită lui am spart gheaţa, cu albumu-ăla din 2016, „Antonel de Bontonel” — ştii tu —, dar, pe de altă parte, ce poţi face cu un drogat instabil, care mereu se ciocneşte în viziune cu un clăpar încăpăţânat şi cu un chitarist solo orgolios? În grea cumpănă am stat atunci: să-i fi gonit pe Ion şi Romi, pierdeam energia formaţiei; să-i fi făcut vânt lui Radu, lipseam muzica trupei de nişte fineţuri compoziţionale pe care Mike, noul bassist, avea să le dovedească abia opt ani mai târziu, în 2025, când a început să îşi compună propria parte la trilogie.

— „Deprinderile”, nu?

— Da. Ai văzut cum au ieşit: la marea artissimă.

— Chiar că… Ştii la ce mă gândeam?

— Ia zi.

— Mă gândeam că Duhul Sfânt se pogoară asupra a tot felul de oameni: unii, mai ageri, prind momentul şi se folosesc de el; alţii, mai motologi, stau şi nu se lipeşte nimic de ei. Dumnezeu e cel mai mare egalitarist: îi dă fiecăruia un moment de graţie în viaţă. Egalitarist al şanselor, nu al luptei de clasă ori de rasă, lupte care pun în fruntea obştei te miri ce gârâială de om, doar pentru faptul că el sau strămoşii lui au fost, într-un moment sau altul, exploataţi, iar acum se simte obligat să îi exploateze şi el pe alţii. Extremismele — şi ale toleranţei, şi ale intoleranţei — duc la deşerturi, pentru că se atrag unele pe altele, se succed ca zilele fierbinţi şi nopţile geroase care au măcinat roca în Sahara. Aici, în gândirea şi în acţiunea politică, este logica bateristului: trebuie să ştii exact când să pui picioru-n prag, în pedala tobei mari: bum! Întreabă-l pe Gabi, dacă nu mă crezi.

— Te cred. Şi pe noi ne-au acuzat de extremism: că ce e cu mesaju-ăsta şovin în piesele voastre? Ce e cu protocronismul ăsta deşănţat din „Construind imperiul”? Şi câte altele… Mai aveau un pic şi ne trăgeau de guler că de ce suntem numai români în formaţie. Le-am răspuns finuţ: „Mâncaţi şi voi o pâine, mâncăm şi noi una.” „Da, dar a voastră e fanatică. Pâine fanatică!” M-am stăpânit puternic. Le-am zis doar atât: „Nu ne plac procesele de calomnie şi vă dorim să nu vă placă nici dumneavoastră.” Au tăcut — au înghiţit găluşca. S-au gândit că mă ţin de cuvânt, de continuă. Şi eram pregătit ca, în caz de supărare, să vin la Dora cu jalba-n proţap. Am încredere-n nevastă-ta — am văzut-o cum pledează.

— Vai, mulţumesc…

— N-ai pentru ce — eu spun ce este.  Dacă m-aş fi pus pe ei, ca din oală i-aş fi luat: trei ziare tipărite ş-unul online, că, de bun ce e, nu-l mai cumpără lumea pe hârtie. Plus postu’ lu’ peşte prăjit de televiziune, care dă ştiri din oră-n oră: că ce haine mai poartă cutare politician, cu ce vine la serviciu, cine de cine s-a mai despărţit, ce babă a mai fost violată… Şi cică sunt profesionişti. Să vezi tu ce profesionist ar fi plătit ei despăgubiri, dacă continuau pe linia asta, cu ocările, şi mă făceau al dracu’. Săreau banii din ei ca bomboanele din piñata.

Remus îl asculta zâmbind, tolănit în scaun. Când Vali isprăvi, îi făcu semn cu degetul mare la încheietura mâinii:

— Mai ia-ţi pulsul…

— Ştiu, mă agit prea mult… Căldura asta cre’ că e de vină. La tine-acolo era răcoare, era bine…

— A ştiut El, Dumnezeu, ce face când ne-a lăsat nucii. Ce măr? Ce pom al cunoaşterii? Nucul, tatule: răcoarea răgazului de a-ţi cântări singur păcatele. Anticamera de până la Sfântul Petru. Doamne, mare e mila Ta… îşi făcu protopopul cruce.

— Să-I zici „mulţumesc” şi din partea mea.

— Păi, tu nu Îi zici?

— Nu ştiu în care paradigmă…

— Iar începi?

— Bine — tac.

Treaba cu paradigma era marea disensiune dintre Vali şi Remus, deşi, cu anii, a rămas singura. Psihedelicul, înverşunat dacist (încă de pe băncile liceului, când îi pica în mână „Perit-au dacii?”, de Bogdan Petriceicu Hasdeu, şi se muşca de fund cu alţi bezmetici pe forumuri), îi explicase preotului şi continua să o facă: toată tevatura asta cu creştinismul era o treabă de import. De-aia nici nu se înscrisese în vreo organizaţie legionară, deşi îl invitaseră câţiva. Nu le spusese dreptiştilor motivul real, căci ştia că nu e bine să ai duşmani, mai cu seamă în rândurile unui public stabil, greu câştigat, după ce izbutise a le şterge suspiciunile în legătură cu ciudatul lor nume anterior — „Deltamistic”: „Aaa, sunteţi masoni, sunteţi ocultişti, sunteţi…” „Suntem… prostia voastră din cap.” Remus era marea garanţie a roacherilor în faţa conservatorilor, deşi nici el nu era ocolit de împroşcările fanaticilor apocalipsolatri de pe bloguri, care vedeau în tot şi-n toate semnul Fiarei, încât ar fi putut pune de-un bestiar de şocaţi. Însă, pentru asta, ar fi trebuit să ştie barem un bob de demonologie, dar nuuu — cum să citească ei aşa ceva?

Vali, deci, îi explica lui Remus că nu poate să se-ndoaie de şale în faţa unui zeu străin. Citise Biblia, dar citise şi Coranul. Îl respecta profund pe Sfântul Ierarh Dosoftei, dar de aceeaşi stimă se bucura şi rabinul Alexandru Şafran. Se cutremura în faţa frescelor bucovinene, dar i se făcea pielea ca de găină şi înaintea tăcutelor pagode. Îl lămurise pe Padre: „Până nu este complet reconstituit zalmoxianismul, stau pe burtă şi zic ca Blaga: Marele Anonim. Dacă e să fim autohtonişti, să fim până la capăt!” „Bine: arată-mi tu mie teologia lui Zalmoxis, scrieri sfinte, mărturii consistente despre învăţăturile lui şi jur — uită-te la mine ce-ţi spun —, jur că renunţ la ortodoxie şi mă fac primul Deceneu contemporan. Fii atent ce-ţi spun!” „Păi, asta e — repet: stau ş-aştept. Mă rog ca Arghezi: Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger; sau: Vreau să te pipăi şi să urlu: „Este!”” „Mă, Bardule, nu fi, vere, fraier: alţii, săracii, nu mai ştiu cum să se convertească la ortodoxie şi la creştinism, în general, şi tu?” Şi îi povestea de misionarii din cele mai îndepărtate colţuri ale Africii, ale Asiei, ba chiar şi ale Amazonului. „Crezi  tu că, dacă n-ar fi pe bune treaba, ar mai avea ei revelaţiile pe care le au?” „Poţi să le ai în orice religie.” „Da, dar aici, în Europa, asta este paradigma care se pretează la alcătuirea omului”, lăsa Remus garda jos, iar apoi, pe nesimţite, schimba subiectul: despre luptătorii creştini din munţi („Apropo: filmu-ăla, Portretul luptătorului la tinereţe, e o cârpoceală secularistă — în realitate, oamenii de-acolo erau profund creştini. Ortodocşi, catolici (ca Ion Gavrilă-Ogoranu), protestanţi… cu toţii îşi purtau crucea.”), despre martirii din închisori (pe măsură ce avansa în ierarhie, făcea presiuni tot mai puternice pentru canonizarea lui Valeriu Gafencu: „Măcar atât să obţinem şi noi de la Vest în schimbul ecumenismului.” Despre Corneliu Zelea Codreanu nici nu putea fi vorba — mai era nevoie de încă un secol de la moartea lui până când holocaustolatrii să se domolească, cu toate că ştiau preabine că Tribunalul de la Nürnberg negru pe alb achitase întreaga Mişcare Legionară), dar şi despre înalţii ierarhi, de la Miron Costin până la patriarhul din zilele lor, care dădeau Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu (Matei 22:21; Marcu 12:17; Luca 20:25) („Şi sper că îţi dai seama că Jean Moscopol, oricât de mare artist ar fi fost, rămâne un lătrău la faza cu Patriarhul Roşu, cu Iustinian Marina care „umblă crai cu limuzina şi se-nchină la Kremlin”. Dacă n-ar fi fost Preafericitul Iustinian şi alţii ca el, din canci mai pupam noi acum mănăstiri bucovinene şi alte lăcaşuri de credinţă prin ţară, multe dintre ele zguduitoare bijuterii arhitectonice.”)

Toate astea i le expunea Remus cu calm ori de câte ori avea ocazia. Când, în schimb, răbdarea ajungea la zaţ, Manoilă era categoric: „Da? Zalmoxianism? Şi pe ce bază? Sau te-apuci s-o iei de bună pe madam’ Blavatsky, să pui de-aici una, de colo alta şi să faci un terci, ca Himmler? Mă laşi cu prostiile astea new age-iste?” Totuşi, supărarea supremă nu le era rezervată decât unor atei rău-voitori, precum Empedocle Titirez, care se îneca în propriile aporii, privite de Remus la început cu o condescendenţă greu sesizabilă, de cafea din Sfânta Elena faţă de una din Hawaii: „Da, amândouă suntem pe primele locuri în lume, dar eu îl ocup pe cel dintâi, pe cânt tu stai pe cel de-al doilea.” Când, însă, cafeaua prindea mucegai, Remus se aprindea: „Da? Atunci, legitimează-mi tu mie morala altcumva decât transcendent — ce obţii? Materialism şi rasism. Luptă de clasă şi luptă de rasă. Aceeaşi scârnăvie cu altă pălărie. Ţi se pare ţie că lumea asta e prea paşnică? Din 1789 tot încearcă iacobinii să facă din ştii-tu-ce bici, dar nu se poate.”

Deşi Remus îi aducea lui Vali astfel de argumente, el însuşi era un enciclopedist: îl citise pe Andrei Scrima de-a fir-a-păr şi înţelegea foarte bine treaba cu Marele Anonim; atât doar că, gândindu-se la locul lui în ierarhie, nu îşi îngăduia să fie deschis nici măcar faţă de Psihedelic, omul sincerităţilor sale adjuncte, după propria soţie, Dora. Totuşi, cândva după 60 de ani, într-o polemică asemănătoare, Remus lăsase o breşă în pledoarie, iar Valentin, victorios, exclamase, râzând: „Vezi, Padre? Eşti un necinstit sufleteşte!” Drept răspuns, Părintele Cel Straşnic adusese pe tavă o flatată modestie: „Aş vrea eu să fiu ca Iorga…”

Nu întâmplător am adus vorba despre cafea: Emilia Zugschnauze mereu se întorcea din oceane cu braţele pline, împăcând listele de cumpărături ale martorilor. La un moment dat, într-o noapte treizecistă îmbâcsită de fumul culiselor, rezemat de una dintre uriaşele lor boxe, un percutant personaj îşi făcea din nou apariţia, în skandenbergul aburilor de cafea cu fumul de ţigară, după o pauză de cinci ani şi două căsnicii devastatoare: Marius Ciobanu.

Nu întâmplător am adus vorba despre cafea: Emilia Zugschnauze mereu se întorcea din oceane cu braţele pline, împăcând listele de cumpărături ale martorilor. La un moment dat, într-o noapte treizecistă îmbâcsită de fumul culiselor, rezemat de una dintre uriaşele lor boxe, un percutant personaj îşi făcea din nou apariţia, în skandenbergul aburilor de cafea cu fumul de ţigară, după o pauză de cinci ani şi două căsnicii devastatoare: Marius Ciobanu.

— Mare figură şi Marius… zâmbi Remus ca un strat de vanilie dintre blaturile năplaiului.

— Chiar că… adeveri Vali, cu ochii la piesele tot mai puţine.

— El ce mai face-acum?

— Moaţe la cloaţe… Eu ştiu? răspunse Texteş absent.

— E tot în agenţie?

— Aaa… Da, mă, se lumină Lynx, bucuros de mutarea pe care o descoperise în micul război de uzură ce nu ducea nicăieri. Sau poate fiindcă îşi dăduse seama despre cine vorbea preotul? E ditamai redactoru’-şef adjunct. A ajuns bine, mai zise Holloway, mutând piesa.

— Pe toată agenţia?

— Pe, pe.

— Păi, de ce nu e redactor plin? La cât îl ştiam de ambiţios, m-aşteptam ca acu’ să fie vreun Rupert Murdoch, ceva.

— Nu e el omu’ care să se bage-n faţă. Plus că lasă-l în pace, c-acu’ e mai rău. Are el mai mulţi bani, da-l şi freacă la icre: du-te colo, scrie aia… Înainte, era şef de cadre: frecangea nişte hârtii ş-i picau altele, mai de plastic. Ştia o treabă. Plus că ce personal angaja el… Uliuliu… Urla trenu-n gară.

Marius Ciobanu (uneori şi Mugurel, dar numai când îşi amintea cineva să-l sune de Florii) avea porecla Denver de la nişte desene animate, „Denver, ultimul dinozaur”, cu al căror protagonist semăna la figură, şi chiar era unul dintre marii dinozauri ai mass-media româneşti, se găsea printre ultimii români care mai ştiau să facă presă scrisă. Încercase într-o vreme şi TV, dar gura lumii încă nu avea corespondent în suficiente lopeţi de pământ, căci „gura lumii numai pământul o astupă”, iar Denver nu crezuse până nu păţise. De radio se ferea ca de muierea stearpă. „Ce radio, mă? Ce tot lozeşti acolo? Orbiri în valuri — asta e radioul” „Păi, cum, bă, Mariuse?” se nedumerea Mike. „Cum aşa? Că televizorul are mai multă audienţă decât oricare alt canal mediatic.” „Aaa, nu — ideea e că stai într-o cuşcă şi nu te vede nimeni; poate doar unda. «Stimaţi ascultători, staţia de unde lungi cu frecvenţa de 756 kHz îşi încetează emisia»”, imita el nazal vocea crainicului de la Radio România Actualităţi care, în fiecare miez de noapte, anunţa închiderea unor staţii din ţară. „Băi, serios acum: cine te mai ascultă la radio? Şoferii din oraşe, care mai degrabă sunt atenţi la trafic, şi cei care fac o muncă de rutină şi au nevoie de ceva-n surdină. A, da: şi ciofleţii care n-au altă treabă decât să sune şi să intre cu tine-n direct.”

Marius, după cum spuneam, încercase să facă şi presă vizuală, dar asta, pe lângă obişnuitele epitete de „clănţău”, „lătrău”, „mâncător de rahat”, „activist” şi „politruc”, îi adusese primul cvasi-divorţ de o soţie care, nemaisuportând excesiva atenţie a tabloidelor, se aruncase de la etajul al optulea cu doar două zile înaintea procesului. Abia întors de la înhumare, Denver spărsese juma’ de-apartament cu levierul, înghiţise un pumn de somnifere cu o trenă de votcă, dar, în cele din urmă, îi venise mintea la cap prin acul perfuziei. Proaspăt externat, se întorsese la agenţia de presă de unde plecase. Lumea îl primise firesc, căci la plecare nu se certase cu nimeni. Ceruse să fie trimis pe teren, căci fie şi numai o lună de birou i-ar fi zdruncinat iar nervii. Vali şi Mike, singurii din formaţie cu care ziaristul stătea la poveşti, aflaseră de pocinog, aşa că se puseseră în mişcare: Nazarov îl făcuse o tură până-n La Paz şi înapoi. La întoarcerea din cea mai înaltă capitală a lumii, Marius fusese tras de mânecă înspre unul dintre marile autocare ale Jeg Tzappeshlitzului. N-avuseseră martorii bine timp să îşi scoată din timpane reverberaţiile ultimului concert, că se şi pomeniseră cu două articole de să le sorbi cu lingura: unul despre starea excepţională a aviaţiei civile româneşti, iar celălalt, un interviu cu chitaristul armonie Sandu Lazăr, arăta lumii cât de mult progresase rockul românesc după 1990.

Cu o ironie blajină chiar şi în toiul celor mai aprinse discuţii despre politică, Marius-Mugurel îşi păstra bunăvoinţa cu femeile martorilor, despre care le spunea acestora: „Mă, le respect, fiindcă sunt soţiile unor prieteni, dar, dacă s-ar da la mine, de ce să le refuz? Piaţa liberă se formează la întâlnirea dintre cerere şi ofertă.” O astfel de propoziţie era de cele mai multe ori pistolul de start al unui lung şir de discuţii despre democraţii şi totalitarisme, despre capitalism şi comunism, despre piaţă liberă şi intervenţionism, despre, despre, despre… Cu toate că nu contrazicea valorile tradiţionaliste (pe care Lynx, Remus şi Mikey le expuneau până în cele mai mici detalii şi pe care ziaristul nu avea cum să le respingă, întrucât erau singura alternativă viabilă la comunism, pe care îl ura „din ficaţi”, după cum se exprima), deşi, zic, nu contrazicea viziunea socială a curentelor tradiţionaliste (inclusiv legionarismul, cu tot fanatismul de care îl acuza), totuşi marele om de presă scrisă sărea de fund în sus un metru când era pusă la îndoială libertatea pieţei, aducând argumentul (documentat, dealtfel, până în măduva cifrelor) că atunci şi numai atunci când schimburile s-au desfăşurat liber, doar atunci a prosperat economia României. Statisticile, la fel de bine documentate, citate de Mihai Eminescu şi de unii jurnalişti interbelici, privind măgăriile făcute de străini şi, în special, de băncile lor sub ochii liberalo-conservatoro-ţărăniştilor în „luminata” perioadă 1866-1940 îl lăsaseră rece. Abia într-un tur de forţă pe la ţară, dintr-un sat într-altul, în care îl luase Padre pentru un reportaj despre satul românesc euro-atlantic, abia atunci i se deschiseseră lui Marius ochii, o dată cu o remarcă a lui Remus: „Vezi? Lume dezrădăcinată, fugită-n străinătate după cai verzi pe piaţa muncii, vulgarizarea dinspre oraş, în special dinspre partea lui proletară, înstrăinarea pământului de către ţăranul ajuns în sapă de lemn… Asta face piaţa ta liberă.”

Treaba asta se petrecuse în primăvara lui 2035, cu câteva săptămâni înainte de istoricul concert de pe stadionul craiovean „Ion Oblemenco” şi cu alte câteva luni după sinuciderea primei sale soţii. Denver încercase a îşi găsi consolarea pe ici, pe colo… Nu mersese.

Avea să mai treacă vreo jumătate de an până când  pe Mariusică să îl priponească cea de-a doua lui soţie, de care l-a despărţit după doi ani o sobă dintr-o cabană, cu nişte scurgeri de monoxid de carbon…

Marius era dărâmat. Când s-a întors în culisele Jeg Tzappeshlitzului, toată lumea era voioasă. Vali, de exemplu, în cel mai îndepărtat colţ al camerei, o juca pe Veta pe genunchi şi-i cânta:

Bate-mă, bate-mă, Doamne cu paru’,
Nu mă bate, nu mă bate cu amaru’!
Bate-mă, Bate-mă, Doamne cu bâta,
Nu mă bate, nu mă bate cu urâta!

— Păi, ce, textiere? Eu îs urâtă? se prefăcea doctoriţa bosumflată, mimând neînţelegerea cuvântului.

— Cumpliiit… Atât de urâtă, că toată tristeţea mea se sperie şi fuge, ca dracii auzind molifta:

The rain fell slow, down on all the roofs of uncertainty.
I thought of you and the years and all the sadness fell away from me.

— Ptu, drace! Piei de la moli-ftori-logofetusu’ ista, îl strângea Mira la piept, vârându-l cu faţa între sânii ei mirosind secerător a mere verzi şi pe care Psihedelicu’ îi zvârcolea cu nasul, nu înainte, însă, de a îndrepta către soţie nişte ochi mari, de lunatic. Apoi, după ce termina mişcarea ca de tel în cremă, impresarul o pupa apăsat pe amândoi:

— Vel-! Vel-! Nu ftori-, nu treti-*! râdea el cu toată gura.

— Mmm-hhh! tresărea Veta, scuturată de râs şi de plăcere. Wir „vel-vel-vel” au der Autowell’.**

— Genaaau…*** se extazia Lynx.

Ion, la fel, n-avea treabă — nu-l durea capu’: zăcea pe burtă numai în chiloţi, gemând de plăcere sub ursoaica de Castela, sub palmele, genunchii şi tălpile ei.

Iar de Mishu ce să mai vorbim? Uşa ce dădea în cabina de alături trăia masochismul de a fi violentată cu gemete, zvâcnituri şi aburi de ţuică. Martorii, deşi nu mai erau tineri, încă se abandonau ca o cocă marelui malaxor al vieţii de rocker. Chiar şi acum, la 50 de ani… Un fir alb, un rid în plus, dar ce conta? Sângele încă alerga la maraton.

— Bă… nu e nimeni prin oraş, îşi pufăi Denver din ţigară revenirea, după o plimbare de câteva ore prin oraş, prin noaptea răcorită de ploaia de mai. Mishu îl rugase cu nişte fetiţe de-ale lui, dar omul din presă nu avusese chef. Acum, era înapoi, mutându-şi privirile de la stânga la dreapta, ca şi cum ar fi zis: „Bă… mă credeţi-nu mă credeţi, eu vă spun ce este.” Totuşi, în realitate, evita căutăturile celorlalţi, iar în acest sens îl dădea de gol propriul gât, uşor aplecat de realitatea solitudinii, dar care, în faţa unui ochi neantrenat, era magistral salvat de ochii verzi, reptilian de iscoditori, amfibii în adaptabilitatea lor darwiniană.

Mike, care stătea cel mai aproape de uşă, o părăsi pe Manuela şi îi ieşi în întâmpinare:

— Mariuse, bine că venişi — tocmai îi spuneam Manuelei…

— Hmmm… Remi… Buuun, zâmbi jurnalistul cu o ironie bine mascată, nerostită: „joc de familişti blazaţi”.

— Remi, da. ‘Ceam că tocmai îi explicam Manuelei că politicile intervenţioniste nu sunt tocmai cea mai bună soluţie pe timp de criză.

Nazarov fusese instruit de Holloway ca, atunci când apare Denver, să îl bage într-o astfel de discuţie, întrucât era peremptoriu că numai pe această  cale puteai să îl distragi de la probleme. Aşa şi fu: ziaristul se lumină mai ceva ca lampa cu halogen: pornind de la fiziocraţii englezi, îi făcu Manuelei (surprinzător de răbdătoare) o demonstraţie homerică despre efectele dăunătoare ale implicării excesive în economie din partea statului. Acum, spre deosebire de alte dăţi, se simţea dator să sublinieze partea cu „excesive”, căci învăţăturile lui Remus de pe teren erau încă proaspete. De altminteri, dacă n-ar fi fost popa, ziaristul cu uşurinţă ar fi alunecat în acea struţocămilă numită „neconservatorism” sau, mai pe scurt, „stânga dreptei”.

Mariusică făcea parte dintre puţinii jurnalişti care îşi recunoşteau aservirea ideologică — în cazul lui, de centru-dreapta. Pe Mike mereu îl agasa centrismul acestuia şi îi repeta ori de câte ori avea ocazia: „Nu poţi scoate eroi dintr-un cancioc de moleşeli.” Denver îi explica întâi mai domol: „de-aia-i şi zice „maraton”: alergi mai încet, da’ mai mult.” Apoi, dacă vedea că Mihail-Cristian întindea coarda, i-o reteza cu o foarfecă lucioasă-oglindă: „Mikey, vorbeşti tu de eroi, dar, deşi militar, n-ai avut niciodată curiozitatea frontului.” Bassistul se domolea.

De loc din Giurgiu, de mod conjunctiv şi de timp cu un picior peste pârleazul epocii sale, Marius-Mugurel era un vizionar. Mare sau mic, asta numai posteritatea putea hotărî. Deocamdată, lumea vedea că îi mergea mintea. Om al acţiunilor posibile, Denver mereu proiecta câte ceva, în încercarea de a fi cât mai clar: „Să presupunem că suntem în situaţia în care trebuie privatizate toate obiectivele strategice ale ţării.” Sau trecea direct la idee: „Să dea cineva o lege care să protejeze mai bine drepturile de autor — iată, într-adevăr, o mai solidă încurajare a micului întreprinzător.”

Jurnalistul, după cum spuneam, îşi recunoştea aservirea ideologică, dar sublinia lipsa oricărei preferinţe partidiste: „Diferenţa între noi, gânditorii politici, şi politicieni este aceea că, da, noi suntem aserviţi unei ideologii, pe când ei aservesc ideologia.” Consecvent acestei idei, sancţiona prompt şi dur abaterile doctrinare (şi nu erau puţine), motiv pentru care îşi lua castane şi din partea politicienilor, şi a oamenilor de presă din aceeaşi sferă ideologică. De-asta şi rămăsese în agenţie: aici, presiunile politice erau vizibil mai slabe decât la un ziar oarecare.

Martorii îl citeau ori de câte ori aveau timp, iar „cumnaţii” Vali şi Mike (cumnaţi între ei doi), după lungi stăruinţe, izbutiseră a-l face să-şi publice articolele în volum. Prima culegere apăruse la 36 de ani, în 2024, iar a doua zece ani mai târziu. La sfârşitul vieţii, întreaga operă editorială avea să însumeze trei tomuri cu titluri de o aleasă autoironie, cuprinzând articole din perioadele 25-35, 35-45, respectiv 45-55 de ani:

  • „Băiat de prăvălie” (2024)
  • „Gongu-n polonic” (2034)
  • „Cheson prin marile vârtoape” (2044)

Primul volum îi adusese prima soţie…

În privinţa femeilor, Marius Ciobanu nu ieşea în evidenţă decât printr-o uşoară tendinţă spre băieţoase, în descreştere, totuşi, din primul an de facultate până la a treia sa căsnicie, cea definitivă. În anul I, însă, când îl cunoscuseră martorii, el stătea pe felie cu o blondă băţoasă la propriu, din partea căreia te aşteptai, din clipă-n clipă, la un uppercut de dreapta. „Vezi, Marius? Ea e mai de dreapta decât tine”, glumea cu el Loredan Socaci, zis Odi, coleg de grupă şi de cămin cu Marius şi Vali în toţi cei cinci ani ai Comunicării de la SNSPA şi chiar coleg de serviciu cu aceştia, unde Denver îl adusese pe Lynx, iar Lynx îl adusese pe Odi. Dincolo de cruntele miştocăreli ideologice între ultimul şi primii doi, Loredan era şoferul treimii când munca îi reţinea până târziu, iar Vali şi Marius îl îmbuibau când se întorceau din oraşele lor natale. Acelaşi Socaci îşi dădea cu presupusul în faţa lui Valentin, la despărţirea lui Marius de uppercutăreasă: „Bă… cre’ că n-a mai suportat să ştie două glorii de dimineaţă în aceeaşi cameră.”

Odată, se întâmplase ca Marius să fie pe felie cu una, ca de obicei, băieţoasă, dar şi dulapă pe deasupra, o „wrestlingăreasă” vorba lui Odi. Acesta îi invitase pe cei doi în Bacău, unde se născuse şi „puradelise”, după cum se exprima Denver. Acolo, cu gazda la volan şi gagică-sa în dreapta, Marius şi wrestlingăreasa lui (care bea ţuică şi mergea pe stadion cot la cot cu el) coborâseră nişte serpentine abrupte, folosite de obicei la raliuri, le coborâseră… v-aţi prins: pe capota maşinii, cu şoferul privind mai mult prin deschizătura geamului. Totuşi, viteza nu depăşise 50 km/h, aşa că „soţii Denver” nu se aleseseră decât cu aclamaţii din partea spectatorilor pedeştri sau de la volan.

Tot de o wrestlingăreasă avusese parte Denver în vacanţa de după clasa a zecea, când, scandalizaţi de vârsta lui înaintată, câţiva colegi de liceu îl luaseră la mare cu scopul declarat de a îi face cunoştinţă cu femeia. Acolo, ce să vezi? În discotecă, Marius-Mugurel a agăţat o grasă. Dar grasă nu la modul să încapă într-o centrifugă pentru vată pe băţ, ci grasă de ai fi putut studia teoria gravitaţiei pe ea. Şi hăhăhă, hăhăhă… Până la urmă, a îmbârligat-o şi a luat-o cu el în camera de motel. Colegii cu greu îşi stăpâneau râsul, fiindcă pe atunci viitorul jurnalist era o surcică, purta nişte ochelari de Buddy Holly şi o tunsoare á la Charlie Sheen, iar fata se uita la el ca la un platou cu macaroane. Totuşi, discreţi, însoţitorii au stat mai la o parte, decişi să nu intervină. Iar acea parte a fost holul motelului. Stau ei o oră, stau două, stau trei… Nu ieşea nimeni de-acolo. Până la urmă, ajunşi la capătul răbdărilor şi al sticlelor de whisky, au dat buzna peste ei. Acolo, grasa stătea tolănită în al nouălea cer, cu ochii undeva în tavan, în timp ce pe cearşaf şi pe pereţi se vedeau urme de sânge. Primul ţipăt a ieşit din gâtul celui mai beat dintre ei, cu o disperare pură şi distilată:

— Făăă!!! L-ai mâncat pe Mugurel!?!?!?

O ţigară se iţise atunci de după uşa băii, iar după ea urmaseră două buze cunoscătoare ca ale unui degustător de vinuri, apoi o pereche de ochi melancolici:

— Şi oscilaţii, şi inundaţii… Cine s-ar fi gândit? Baraj sub ultimul pătrar.

Pe fată o chema Saviana şi era din Piatra-Neamţ, motiv pentru care prietenii lui Marius se refereau la ea cu numele de cod „Chetrâşica” şi „Bolovănica”. Denver avea să se mai vadă cu ea de patru ori, în ambele oraşe, pentru ca pe la sfârşitul celei de-a unsprezecea clase filmul să i se taie brusc. Abia după bacalaureat prinsese plăpândul zvon că fata făcuse combustie spontană, dar asta nu mai crezuse.

Însă lucrurile acestea se întâmplaseră înainte, cu mult înainte de faza cu el şi cu dulapa pe capota lui Loredan.

Loredan Socaci era ceea ce se numeşte „un stângist”. Problemelor privind avortul, eutanasia, pedeapsa cu moartea, homosexualitatea etc. el le răspundea simplu: „drepturile omului”, „toleranţă”, „egalitate”, „diversitate”, „stat laic” ş.a.m.d. Totuşi, nu ieşea în stradă la manifestaţii pentru simplul motiv că demostraţiile nu se ridicau nici măcar la genunchiul unor măiestrii ca FIFA, Counter-Strike şi alte asemenea. Marius îi promisese de multe ori şi, cu prima ocazie, se ţinuse de cuvânt: îl luase cu el la Moscova, unde Odi intrase în extaz văzând cadavrul lui Lenin atât de bine conservat.

Stângist-stângist, însă martorii îl preţuiau, întrucât el era cel care le făcea rost de „fetiţe” cu picioare la fel de lungi ca obositoarele lor turnee. Vali şi Mike, familişti, îi bătuseră la cap s-o lase mai moale, dar înţelege-te, dacă poţi, cu un Ion scăpat ca din puşcă de cicăleala Castelei, cu un Mishu care nu o vedea pe Cremilia cu săptămânile sau cu un Romi care cică se păstra în formă pentru Olivia. „Mă, puţâcă, nu e vorba că sunt eu lupu’ moralist, da’ ajungeţi, naiba, ‘n ziare şi vă văd femeile voastre”, le explica impresarul. N-avea cu cine…

După ani buni de presă de toate felurile, Odi (dealtfel, mare amator de expunere mediatică, în special televizuală) pe la 50 şi ceva de ani se lăsase de presă şi îşi deschisese un service auto-moto, unde cot la cot cu muncitorii se băga pe sub maşini şi se mânjea de ulei. „Loredan-dan-dan auf der Autobahn”, râdea Mira-Elisabeta, amintindu-şi de interminabilele farse dintre textier şi fostul jurnalist de fiecare dată când acesta însoţea trupa în turnee.

Cândva, într-un friguros august al anilor ’40, fără vreo speranţă de a mai vedea lumina verii, Socaci, un mălău de peste doi metri, avea să se afle lungit sub o maşină, trăgându-şi nasul într-o răceală ca un scârţâit al balamalelor dintre anotimpuri. Când ieşea, un pletos în eternii lui pantaloni cargo şi bocanci îşi tremura barba a obidă deasupra unui hanorac cu Jeg Tzappeshlitz.

— Aşteaptă-te la ce e mai rău.

— Ai SIDA?

— N-am chef de glume, mocofane ce eşti!

— Zi, mă, ce e!

— Muri Marius.

— C-c-cum?!

— Mda…

— Te ţii de glume?

— Mai bine să se ţină SIDA de mine.

— Păi, cum, frate?

Impresarul ridică din umeri.

— Îl găsiră-n Dâmboviţa azi-dimineaţă.

— Marius mort… Băi, imposibil!

— Pentru un pământean? Ai fi surprins să afli.

Loredan nu luă în seamă ironia. Îşi afundă faţa în palme, respirând o vreme prin ele ca prin branhii. O hemicranie îşi făcu loc târâş printre sclipirile metalice ale zilei, dar proprietarul de service nu o mai observă.

— Nu… nu. E aiurea. Mintea mea se opreşte aici.

— Multora ni se opreşte…

— Frate, da’ cum? A avut ceva probleme? S-a certat cu cineva?

Textierul iar ridică din umeri. Ziaristul era deja la a treia căsnicie. Nimeni nu auzise de vreo turbulenţă în familia lor, iar mirarea creştea cu atât mai mult, cu cât autopsia releva două urme discrete, dar ferme, ca de degete înmănuşate, pe spinarea cadavrului, iar o săptămână mai târziu asigurarea lui de viaţă valorând 10000 de euro era vărsată în contul văduvei, care devenea, astfel, principalul suspect de crimă. Zece ani mai târziu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dădea sentinţele definitive pentru ceea ce fusese mai înainte identificat ca instigare la omor şi crimă cu premeditare. Motivul era cel bănuit iniţial (încasarea asigurării de viaţă), iar făptaşul avea o datorie de 3000 de euro la soţia lui Marius, datorie ce urma a fi astfel ştearsă. Imensa ironie a sorţii era aceea că, 23 de ani mai devreme, Marius-Mugurel se ocupase mediatic de un caz extrem de asemănător.

Dar astea urma să vină… La câteva luni după sentinţa curţii supreme, urma să piară şi textimpresarul, lovit de accident cerebral ca baliza de vapor, pe una dintre desele mări de singurătate pe care le tot visa… detalii, detalii, detalii. Acum, singurul care zăcea pe masa de autopsie era Denver, ultimul dinozaur al presei româneşti patruzeciste…

Ziua era 23 august 2044.

Şi mai acum, în vara lui 2038, Padre şi Bardu’ îşi urmau drumul prin Bărăgan. Zăpuşeala devenise formolică.

— Bardule?

— …

— Bardule!

— M?

— Mai joci?

— Da — scuze. Mă gândeam la Marius.

— Heh… Când te mai întâlneşti cu el, convoacă-l la Sarmizegetusa.

— Uite că-mi dăduşi o idee bună.

Întreaga poveste se născuse în mintea lui Remus în primul său an de masterat, undeva la Arte Plastice („Arte Plastice, Elastice şi Iconoclastice”, râdea blondul). Acolo, la cămin, era coleg de cameră cu un student în anul I la Filosofie (ciclu licenţial), unul dintr-o seminţie ca prin minune scăpată din Potop: un raţionalist ateo-secularist — RAS. Ca în acea parodie la „El Zorab”, de George Coşbuc: „La paşa, vine un arab,/ Cam crăcănat şi ras în cap.” (A se citi „cam crăcănat” drept un palid eufemism pentru pasajul din realitate.) Am spus „un membru al unei specii”, întrucât, cum lesne puteţi ghici, era darwinist. „Darwin”, „stat laic”, „raţiune” şi… cam atât. Iar „cam atât”-ul şi l-a dat omul pe faţă într-un chip siderant…

Se întâmplase ca într-o zi să le dea un seminarist de citit „Banchetul”, de Platon. Remus, văzându-l pe vecin ce poamă este, ce s-a gândit? Tot îl vedea că n-avea niiici un chef să citească, mai ales că ce? Idealism de-acum peste 2000 de ani? Lasă, tatule — materialism de-acu’! Ia să i-l povestească el, Remus, aşa, ca pentru cioflingarii de la coada lui Robespierre. Şi s-a apucat viitorul popă, parcă urmaş al lui Metodiu, să îl lumineze pe leneş. La sfârşit, ce i-a venit Părintelui Cel Straşnic? „Băăă… Fii atent aici: când ai timp, să citeşti toată trilogia.” „Ce trilogie?” „Eee, cum ce trilogie? Banchetul, Bairamul şi Beţia.” „Da?” „Normal că da.” Şi s-a pus, chipurile, să-i rezume celelalte două părţi, expunând, de fapt, idei din alte Dialoguri. Cu greu s-a abţinut atunci Padre să râdă, mai ales că l-a văzut pe iacobin căutând înfrigurat treburile astea pe Internet, apoi întinzând mâna după telefon, să-şi întrebe colegii. „Băi, stai — am glumit. Pune mâna şi citeşte — nu-ţi fie lene!”

Episodul cu RAS-ul a fost el amuzant, dar i-a dat puternic de gândit lui Remus în legătură cu popularizarea filosofiei şi nu numai a ei. Asta se întâmpla în toamna lui 2010. Unsprezece ani mai târziu, la a CC-a aniversare a Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, preotul cel blond, după trei ani de strădanii, obţinea, în sfârşit, dispensă de la Arhiepiscopia Albei şi de la Episcopia Dacia Felix, care îl delegau să organizeze la Sarmizegetusa conferinţe anuale pe tema creştinismului premedieval în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Zinaida Bolboceanu îl întrerupse pe Psihedelic din amintirile legate de capitala dacică. Pe Remus iar îl suna Dora, avocata lui soţie, ca să-l roage de nişte cumpărături prin Bucureşti. „Frumoasă melodie”… se gândi Vali, ascultând tonul de apel. „Eh, are şi Remus obsesiile lui.” Dar aici cam greşea: protopopul nu avea decât o singură obsesie, imensă: să învie, pe un cuprins cât mai mare al ţării, învăţământul şi sănătatea diriguite de Biserică. Venea din nou vremea imperiilor: statele se prăbuşeau, naţiunile se estompau… Urmaşii celor care le creaseră, începând cu 1789, îşi dăduseră seama că li se întorseseră împotrivă, iar acum le năruiau.

— Asta e o judecată superficială, Bardule, îl surprinse popa gândind cu voce tare. Lucrurile stau întocmai precum cu comunismul: artizanii lui l-au gândit ca pe un sistem care să îi ajute pe calea bogăţiei şi a puterii. L-au distrus nu pentru că li se întorsese împotrivă (astea fuseseră cazuri insulare: Tito, Ceauşescu), nu de-asta, zic, ci din cauză că, gata, se îmbogăţiseră suficient de pe urma foştilor potentaţi încât acum să îşi înmulţească avuţia. Şi ce loc mai nimerit există unde s-o-nmulţeşti peste noapte decât piaţa? Revenind la 1789: consecinţa lui inevitabilă, mai timpurie ori mai târzie, tot comunismul urma să fie. Atât doar că nu putea fi înfăptuit chiar atât de abrupt, căci trebuia să fie mulţumiţi şi burjuii, nu doar Sache, Mache şi Lache.

Asta voia protopopul, de câţiva ani consilier mitropolitan („nitropolitan”, zâmbea Denver, admirativ faţă de energia popii): să conserve românismul şi românii în redutele ultime ale oricărui popor: sănătatea şi educaţia. Statele se dărăpănau, naţiunile se scorojeau sub intemperiile noilor imperii… „Or, în astfel de situaţii, cine are cea mai mare legitimitate să preia cele două nuclee?” le explica el lui Mishu şi lui Stroe. „Cine altcineva în afara Bisericii statului respectiv? E-adevărat, cu medici şi profesori consacraţi, nu cu „popi cu pretenţii de enciclopedism”, cum ziceţi voi, dar pregătirea spirituală de unde să vină? Duhovnicii sunt baza resortului, comprimarea lui maximă. Ăia adevăraţi, adică — aceia cu exerciţiul privaţiunilor şi al rugăciunii. Să nu uităm că mulţi dintre înaintaşii lor au supravieţuit anilor ’50. De-asta strâng eu bani: ca fiii şi nepoţii noştri să aibă unde se refugia în caz de urgie. Şi atenţie: nici măcar nu îi oblig. Catolicismul, da, a băgat şi încă bagă pe gât multe dogme şi canoane. Dar ortodoxia? În ortodoxie, nu te obligă nimeni la nimic: poţi alege să fii „jupân”, ca să zic aşa, sau ciumete, ratalău de la Buzău. Ditamai corul de sfinţi cântă asta — de la Vasile cel Mare la Teofan Zăvorâtul, ca să pomenesc numai „gaşca enciclopedistă”. Trebuie doar să luaţi exemplu de la amerindieni şi să puneţi urechea pe calea ferată a crucii.”

Trenul tocmai îşi reluase drumul din Buzău, aşa că se urcaseră noi controlori, care le cerură biletele celor doi. După îndeplinirea formalităţilor, Padre vru să îşi reia ideea, dar fu întrerupt din nou, de astă dată de un telefon al lui Romi către Vali:

— I-auzi, Psihedelice: într-o vilă cu parter şi două etaje, stau aşa: la parter, punkeri, la etaju-ntâi rockeri, iar la etaju-al doilea hippioţi. Dă un incendiu. Cine scapă?

— Hippioţii, că sunt cu meditaţia, cu de-astea?

— Nooo… Rockerii, că erau plecaţi la serviciu.

— Haha… Bună asta — să i-o spui lu’ Marius, că poate-l inspiră pentru vreun articol despre filosofia muncii.

— Păi, să ştii.

Romi închise şi pieri în căldura generală ca o tremurătură de fata morgana. Trenul îşi continuă ţăcănitul surd, predând traverselor tabla adunării cu 1. Remus mai mută o piesă, ceea ce îl făcu pe Valentin să îşi reia locul la pătrăţele.

Padrissimo nu de puţine ori îl întrebase pe Bard care e faza cu formaţia, cu toată vânzoleala aia. „Nu atât pentru aplauze, Remus, cât ca să le arătăm celor interesaţi cum se face rock, cum se scriu texte… E o mână de ajutor.” „Da, Vali, da’ te preocupi prea mult de viaţa asta şi prea puţin de cealaltă.” Când textierul nu era ghiolban, să îl întrebe dacă s-a întors vreodată cineva cu mărturii de pe lume-ailaltă, când Texteş, zic, îşi punea mănuşi, răspundea cu un zâmbet modest: „Deh, părinte, ştiu şi eu? Încerc să fiu om gospodar — să-mi fac iarna car şi vara sanie. Deocamdată, asud în vara pământească a tinereţii. Mai încolo, în seninătatea iernii, în frigul-stafidesenţă al înţelepciunii, mi-oi face şi car pentru poteci înguste şi anevoioase.” „Şi dacă n-ăi mai avea ocazia?” „Eee, de-asta să tuşim noi… La câţi ni se-nghesuie la concerte, s-or găsi trei-patru care să se roage şi pentru noi, Jeg Tzappeshlitzii.” Padre devenea maliţios: „Şi dacă i se pune Domnului pata pe voi şi v-aşteaptă cu pumnul bătând în palmă, să vă ia la gârbace pentru delăsare?” „Atunci stăm şi răbdăm”, îşi deschidea Valentin braţele a tolbă goală de soluţii. Apoi, după un minut, revenea să sumbineze zâmbetul biruitor al Părintelui Cel Straşnic: „Mă, da’ ce-ţi veni? N-ai zis tu să nu judecăm căile Domnului, că-n veci nu le vom pătrunde?” „Păi, da’ cini-o-nşeput, ‘ăi?” „Tu-ncepuşi — nu face pe niznaiu’!”

Remus rămase dezarmat, dar nu de amintirea acestor schimburi de replici, ci de o mutare a Psihedelicului. Trenul tocmai schimbă macazul, hurducăindu-i uşor. Soarele încă nu se domolise.

— Noroc cu aeru-aiesta condiţionat, îşi făcu Remus vânt cu palmele.

— Noroc, pe naiba — de te-ar auzi Joule, ţi-ar da două palme, râse Holloway amar.

— ?!?… A, da.

— Păi, vezi? E instalaţie electrică, se-ncinge, degajă căldură în mediu, schiţă impresarul cu mâinile circuitul căldurii crescânde în natură.

Faza cu formaţia era o simplă mâncărime în fund a sacerdotului; în realitate, acesta îi asculta ori de câte ori avea ocazia, ba chiar participa şi la concertele lor, însă cu cea mai mare discreţie şi numai în culise, obligatoriu însoţit de preoteasă, amândoi aşteptându-i pe martori în unghere ferite. Cei doi mereu aduceau câţiva litri de vin din podgoria proprie şi mult mai multe sfaturi bune. Într-o astfel de noapte, surghiunul cădea atât pe groupie-uri, cât şi pe sticlele cu tărie: „Luaţi-le şi… călătorie sprâncenată!” le făcea Lynx vânt, grăbit, de teamă ca hăndrălăii să nu se răzgândească. Fetele, dezorientate, plecau spre camerele lui Stroe şi Ozi, care se jucau strategie ori RPG-uri. Stroe sau Titi — depinde cine se nimerea atunci la lumini.

Prudenţa cu care Remus şi Dora Manoilă îi vizitau pe roacheri după concerte totdeauna i-a ferit de indiscreţia presei. Cu toate acestea, clănţăii de sub cruce, dar şi cei de sub Marseieză, mereu găseau motiv să îl muşte de fund pe Padre. Bardu’ îşi dăduse şi el aşa, cu presupusul, că Remus ar fi făcut mai bine dacă s-ar fi călugărit, însă blondul replicase: „Neah… N-aş mai fi avut timp să cunosc atâţia oameni, să-mi adaptez predicile în atâtea chipuri.” „Eee, şi de-asta tuşeşti tu. De-asta nu poţi tu să treci strada.” „N-am chemare pentru călugărie — ce vrei? Pe mine baricada revoluţiei conservatoare mă cheamă.”

Avea dreptate popa — de-asta şi construia spitale şi şcoli prin ţară. De-asta şi organiza conferinţe la Sarmizegetusa.

Conferinţele aveau loc o dată pe an, în august. Remus, după cum însuşi se exprima, izbutise să îi „coclească” pe cei de la Alba şi de la Dacia Felix. Acolo, la fosta capitală dacică, Manoilă şedea, demn ca un jupân ce era, în fruntea mesei de conferinţe, la care vorbitorii făceau nişte prezentări uluitoare ale propriilor cercetări (finanţate de Remus şi de alţi clerici „cocliţi” de către el) despre elemente precreştine în tradiţia română, despre daci per ansamblu, despre iconografia românilor… în general, despre orice avea legătură cu filoanele spirituale solide. Nici martirii nu erau uitaţi, începând cu cei protocreştini, de pe vremea romanilor, trecând prin perioada otomană (cei prezenţi n-aveau să uite până în ultimul ceas sonoritatea vorbelor rostite de copilul Matei Brâncoveanu în faţa gâdelui — „Vreau să mor creştin. Loveşte!” —, aduse în vremea lor de autorul unei prezentări) şi prin negrele temniţe comuniste şi sfârşind cu sfinţi contemporani lor, precum Sfântul Evgheni Ostaşul, un rus decapitat de ceceni pentru că, prizonier fiind, refuzase a-şi scoate de la gât lănţişorul cu cruce.

Partea veselă după comunicări urma, când, de prin ungherele lor, se ridicau ba folkişti, ba rockeri, ba jazzişti, ba câte un cvartet de coarde şi puneau de-o cumetrie până la speriatul strigoilor. Totuşi, n-o dădea nimeni în destrăbăl, căci o dată era de-ajuns să se încrunte Remus, iar cel vizat ştia că urma a sta pe bară pe termen nedefinit. Oamenii se cernuseră aproape spontan, după primele trei ediţii, aşa că protopopul nu mai avea bătăi de cap. Jeg Tzappeshlitzii stăteau cu ochii-n patru, inclusiv impresarul, fiindcă numeroşi muzicieni îi rugau să le facă intrarea pe marile scene, iar selecţia nu era uşoară.

Aia era cu conferinţele lui Remus… Venea lume de la Teologie, Istorie, Filosofie, Litere… ba chiar şi de la Fizică şi Telecomunicaţii, atraşi de abordările atât de deschise. Veneau laici şi clerici, ortodocşi şi catolici, şi protestanţi, şi musulmani, şi mozaici, şi budişti… câtă frunză, câtă iarbă. Mârâiseră mulţi la început, cum că ar fi fost ecumeniste manifestările astea (de altminteri, nu prea vedeai picior de sectant pe-acolo, întrucât preferau să stea acasă şi îi citească pe ultraşii lor, care făceau hau-hau apocaliptard pe Internet), dar porţile deschise ale lui Remus Manoilă îi lăsaseră a se convinge singuri că nu era nici un amestec în treburile liturgice sau dogmatice — dezbaterile rămâneau pe cât de principiale, pe atât de civilizate.

O dată la câţiva ani, în cadrul acelor conferinţe, Remus organiza câte un concurs de comunicări ştiinţifice, iar premiile nu erau deloc de neglijat: pe lângă bani (care, de data asta, nu îi mai provocau lui Remus zgârcite păreri de rău), erau cărţile valoroase, fie reeditate într-un tiraj mic şi în ediţie de lux, fie chiar în ediţia princeps, pentru care cunoscătorii ar fi fost în stare să facă moarte de om. Asta una la mână. Apoi, erau pelerinările: la mănăstirile din Nordul Moldovei, la Kiev, la Mamvri, la Ierusalim… dar şi călătorii pe la alte comunităţi de creştini: la copţi, la caucazieni (în special la cei subordonaţi Papei)… ba, uneori, Manoilă îi trimitea şi la creştinii din Etiopia, dar aceasta nu se întâmpla fără mârâieli din partea ierarhilor, pricinuite de asemănările ritualice ale etiopienilor cu iudaicii. Oricum, Remus avusese grijă să pună în aplicare planul „Etiopia” abia după ce fusese numit consilier episcopal, la numai 35 de ani.

Premiile de mai sus erau cele oficiale. Neoficial, pe cine vedea protopopul că îi merge mintea şi, în acelaşi timp, este om de lume, pe acela, cu mare discreţie, îl trimitea împreună cu formaţia Jeg Tzappeshlitz în turnee, în programe de Work&Travel rockeresc, care, fireşte, după ore întregi de cărat scule, de montat şi demontat scene, se încheiau cu destrăbăluri grosolane, motiv pentru care popa se ferea ca de Gheenă să trimită acolo fete premiate la Sarmizegetusa — acuzaţiile de proxenetism ar fi curs gârlă. Dar un hăndrălău niciodată nu s-ar fi plâns de trudele din turnee.

— Phiii… Remiză.

— Mda…

— Ia-ţi-l, Padre, şi bagă-l în ghiozdan, că, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Jucarăm amândoi ca nişte cizme.

— Chiar că…

Tic. Tac. Tic. Tac.

Soarele avea o lumină puternică precum o migrenă dinaintea unei epifanii. Cei doi martori rămâneau, însă, neschimbaţi.

Barba popii era blondă şi eurasiatică.

Bărbuţa rockerului era şatenă şi insulară.

Cald…

Nemişcare…

— Dacă n-ar fi aerul ăsta condiţionat… Phiii… Capătul formolului.

— M! M! îi făcu semn celălallt cu mâna în semn de „ţine-ţi ideea”. Pheaaa… Aşa, puse el dopul, acoperind transparentul „in pace” al bulelor. Unde mi-e agenda?

Stiloul alinie pe hârtie câteva plutoane de patru rânduri fiecare.

— I-auzi: [îi recită „Colţunaşi”]

— Heh… Dacă nu m-aş ruga pentru tine, pentru voi toţi, aş zice că nu te-ai plictisi de partea cealaltă în Iad.

— Nici pe departe. Stai, s-o sun pe Mira, că pentru ea scrisei.

Ţâr… Ţâr…

Piuit pe trei note.

— Ptu, că se luă semnalu’! În Cris…

— Bă!

— …py stripsurile cui te-a făcut, de telefon.

— Eh, aşa mai merge.

Întorcu, să-ntorcu,
Întorcu, să-ntorc
Trii păcurăreiu
La trii stâni de oi.

— Te pupă Vali. Doctoriţă dragă, fii atentă la faza asta. Padre zise că, dac-o fi să nimeresc de partea greşită a fileului, n-o să mă plictisesc.

— D-apăi, el ce face?

— Se roagă, se roagă — aşa zise. Pentru noi toţi.

— Bun aşe. Zi ce voiai grăi.

— Uite… Şi catrenele se fâţâiră din nou prin compartiment, cinice ca un avocat al acuzării.

— Hai, nooo… Num-atât? râse neurochirurga. Realitatea te-ar bate la fund cu biciul. Ţinut în mănuşi de piele, dacă vrei.

— Heh… Mă confunzi cu Mishu.

— Mishu? Parcă ziceai de Ion.

— Nu-nu. Ion e cu cătuşele şi gheaţa.

Padre nu îşi mai stăpânea râsul. Era duhovnicul întregii martorimi, aşa că ştia nişte lucruri şi mai şi, pe care Psihedelicu’ abia de le intuia. Sau, în cel mai rău caz, le afla din tabloide, în urlete de „BĂ!!! Asta e şi formaţia mea! Toate imbecilităţile voastre mă pătează şi pe mine! Să-mi bag picioarele dac-ăţi mai pupa voi concerte-n străinătate în următoarele trei luni! Să vă ducă Nelu Mierloi. Sau Radu Madagan, poftim, că e la fel de destrăbălat ca voi.”

Remus, zic, ştia tot ce mişcă. Aproape tot, fiindcă motivul real al exploziei hangarului din martie 2015, în care murise soprana, Mike ocolise să i-l spună. Manoilă îl trăsese de limbă (voalat, căci bănuia că trebuie să fie ceva greu la mijloc), dar Nazarov nu plusase.

Apoi, în septembrie 2027, venise Texteş, spăşit, cu întâmplarea (moartă în faşă, dar, totuşi, întâmplare) dintre el şi Emilia. „Bardule, bănuiesc că ştii a zecea poruncă: „Să nu pofteşti nevasta aproapelui tău; să nu pofteşti casa aproapelui tău, nici ogorul lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, niciun alt lucru care este al aproapelui tău.” (Deuteronomul 5, 21). Ţi-a scăpat privirea, ţi-a scăpat — bine că n-a fost mai mult. Plus că Mishu şi Emilia nu sunt luaţi cu cununie, deci ai circumstanţe atenuante„, zâmbise clericul. „Amu, du-te de-i cere iertare Vetei.” „Ba nici nu mă gândesc! Ar însemna să poarte pică întregii trupe, pe motiv că ei toţi m-au învăţat la destrăbăl. Crede-mă, îmi cunosc nevasta: pe cât e de precisă cu bisturiul, pe atât de arbitrară este cu aruncatul vinii. Păi, dac-a fost ea în stare să stea bosumflată pe Romi aproape două luni, că cică ce-i făcuse el Manuelei, de-i dăduse aia papucii… Romi, săracu’, nu-i făcuse nimic — ea propusese, el acceptase despărţirea şi gata. Sau când i se mai pune pata lu’ Ion şi lipseşte la câte-un concert, bosumflat că cică face Mike solouri prea lungi de bass, Mira mea iute-l găseşte pe clăpar vinovat de ciufuţenie. Şi câte şi mai câte… Pe maică-sa o moşteneşte. Iar Manuela a fost şi este copia Laurei în privinţa asta. Socru-meu ce-o mai ţine-n frâu pe soacră-mea, c-altminteri… vai ş-amar. Dealtfel, şi blonda aia zăpăcită s-a-ncruntat de câteva ori când ea-şi făcea veacul pe la ei, c-altminteri s-ar fi suit pe divan ca Ivan.

Dar astea fuseseră mai-nainte. Acum, Padre zâmbea binevoitor, iar Bardu’ o ţinea pe neurochirurgă din treabă. Vorba vine „treabă” (doctoriţa nu era la spital): bruna ardeleancă, ea, care nu ştia decât operaţii, cercetare şi, din joi în Paşti, câte-un concert, îşi găsise acum o nouă pasiune, pe lângă sudoku: machetele. Din carton, din scobitori, din sticlă… nu conta. Ideea era ca migala din sala de operaţii să nu fie singură la părinţi. La mamă, mai exact, pentru că migala tatălui la texte şi la scenarii era pe toane şi apărea în cele mai neaşteptate locuri, cu singura condiţie de a nu fi prea cald, întrucât moleşeala căldurii era la fel de bicisnică precum cea indusă de corectitudinea politică. De altminteri, fiecare membru al trupei avea un bâţ componistic: Gabi Clocotici, bateristul, unul dintre cei doi excelenţi instrumentişti, în rarele momente de inspiraţie, îşi încăleca bicicleta şi se pornea în ture pe marginea imensei sale piscine, al doilea motiv pentru care martorii îl preţuiau atât de mult. Când simţea harul instalat definitiv, îşi lua avânt, accelera, pedala-pedala-pedala, apoi hiiiu… buf! fleoşc! plonja în apă cu toată şuncozitatea, cu întreagă fiinţa lui, sacadată ca un ritual păgân. Chitaristul armonie Sandu Lazăr, celălalt instrumentist de mare calibru, tot cu Conservator, făcea altceva: când se trezea dimineaţa cu o linie melodică în cap, intra într-o putină bine vătuită, cu câteva găuri de aerisire în capac, şi îşi ruga nevasta să îl împingă din vârful dealului. Ion se ducea la munte, să privească într-o prăpastie sau într-un lac de acumulare. Mike făcea duşuri scoţiene, urlând marşuri militare. Romi cordea. Vali se retrăgea într-o cameră niciodată încălzită iarna, bine răcorită vara, şi se aşeza pe podea cu o pernă sub fund. Numai Mishu îşi urma liniştit viaţa şi zicea „slavă Domnului” când îl furnica vreo scânteie.

— Ştii ce mă miră la tine? rupse Remus tăcerea.

— M.

— Că nu te mai stresează nimeni cu telefoanele.

— Pusei filtrarea de apeluri.

— Heh… Eşti paşă.

— Cu mari şanse la vizirat.

— Haha…

Zâmbete binevoitoare.

Pauză.

Nu era problemă de glacialitate între cei doi, dar căldura chiar îi moleşea până aproape de ratarea mântuirii.

— Mă, tu-ţi mai iubeşti nevasta?

— Doamne, Remus, ce vorbă e asta? Normal c-o iubesc. Toate poftele i le fac. Vrea Veta mea în baie o cadă cât o scenă, din care să iasă într-o şubă de spumă? Îi face Vali! I se pune pata să piardă nopţile la jăzzăria din colţ la braţ cu zăpăcita aia de Manuela? Liberă! Deşi i-am spus: „Ce ţi-o plăcea ţie să-ţi urle goarnele-ălea-n cap, nu ştiu.” „Că tu, Lynx, jazzu-i ceva rafinat — n-ai cum să-l pricepi.” „Ce să pricep, soro, sora-soarelui-apune? E-un piure de trăiri mărunte — întreab-o pe Emilia, dacă nu mă crezi. Şi „cumnatu-tău” Mike la fel zice.” „Sunteţi fraieri… Iar nemţoaica ce-o pofti? Să batem toţi pas de defilare şi să cântăm Sieg heil Viktoria?” Ş-atunci mă supăr că se ia de fata aia aşa, din senin, fără să-i fi făcut nimic. Ştii doar că Emilia mi-e ca o soră. Ea mereu stă-n banca ei.

— Ştiu chiar prea bine…

— Băi, Padre, nu s-a mai întâmplat nimic după momentu-ăla.

— Sigur?

— Să-mi sară ochii dacă te mint! N-a mai adus nimeni vorba despre asta — nici eu, nici Emilia. Ştii doar că toţi, chiar şi tu, ne uităm ca urangutanii-n rut la cracii nemţoaicei, dar… atât. Dup-aia, ne ducem acasă şi muşcăm din neveste, franjuri le facem, da’ asta e deja altă poveste.

— E posibil să fi observat Veta că ne uităm băloşi după Emilia.

— Mai mult ca sigur. E geloasă.

— Mda…

— Aşa. De unde pornisem?

— De la jazz.

— Aşa, da. I-am spus doctoriţei că sunt nişte trăiri mărunte-acolo, da’ face, cică: „Eeeh… Să stai tu noaptea târziu şi s-asculţi trompeta, saxofonul sau cântăreaţa aia cum se tânguie… N-ai mai vorbi aşa.” „Vrei tânguieli? Vrei trompete? Umflă un balon şi freacă-ţi-l de fund, eventual în timp ce… mă-nţelegi. Şi să vezi atunci tânguieli.” „D-apăi, no — eşti nesimporc.”

— Eşti, eşti…

— Noroc c-a doua zi-i pun Wagner sau Bach la sistem, să urle-n toată casa. E ca o găleată cu apă rece. Uită şi de jazz, şi de „elogiul micilor plăceri ale vieţii” (cum îl numeşte), uită de toate postmodernismele-astea sterile. Îi recuperez sensurile fiinţării, se fasoli rockerul. Ştii cum bagi arcanul legat de lanţ, ca să recuperezi găleata desprinsă şi scăpată-n fântână? La fel fac şi eu cu Mira. Un an stă cuminte, ca pe soclu, cum bine au învăţat-o părinţii ei, da’ dup-aia iar vine vara, cu căldura ei moleşitoare… Iar Manuela, iar complăcere…

— Păi, şi nu ţi-e teamă că rămâne pe-acolo?

— Nici pe departe — doctoriţa este etalonul meu de sinceritate, la distanţă mică în faţa lui Mike. Dealtfel, i-am şi spus: „Dacă-ţi vine să faci pe generalul Robert Lee cu mine şi să te secesionezi, să m-anunţi, ca să te-ajut: pân-ajungi tu acasă, ai trei sferturi din bagaje făcute, plus telefon dat la Cluj, ca să te-aştepte. Valabil şi la mine.”

— Pfff… Deci, n-o iubeşti.

— Ba da, mă, hapciupapă al Estului ce eşti! Eu îţi spun doar în ce condiţii intră-n acţiune ISU-ul nostru conjugal.

— Bun aşa. Ea mai e cu cercetarea?

— Pe metereze. De vreo trei ani, lucrează la treaba aia cu Alzheimerul — ştii doar.

— Da, da. Vezi? E şi ăsta un apel la memorie. La neuitare. Toată stima pentru ei.

— Da…

— Da… Şi, ca să nu-mi uit vorba: vreau să le fac o donaţie.

— Hm?

— Da. Pentru cercetare ori pentru spital. Oamenii fac o treabă bună — de ce să nu fie sprijiniţi? Plus că ar fi o treabă excelentă pentru imaginea Bisericii — să nu-i mai aud pe prompterişti cu vorbe de-ălea precum „obscurantism”, „Ev Mediu” şi alte cele.

— Băi, Remus, mă uimeşti. Tu, zgârcenia întruchipată…

— Eu?!

— Mai puţin şcolile şi spitalele pe care le-ai construit.

— Aici vream s-ajung: vreau să stau de vorbă cu Mira, eventual şi cu Manuela, deşi geneticiana nu ştiu ce reacţie va avea.

— Să ce?

— Să-mi facă rost de o mână de medici, buni specialişti şi devotaţi, eventual şi tineri, ca să…

— Mengele, tu eşti?

— Mengele pe… barba ta ghimpată. Vreau să deschid în Bucureşti — atenţie: în Bucureşti! — cel mai tare spital bisericesc din ţară. Aprobări am, bani am strâns… Banii ăia de la sfeştanii, când mă chema Mike înainte de turnee, iar tu te uitai chiondorâş, să ştii că aici sunt. Banii din peregrinările organizate de mine şi de preoţii din protopopia mea, mai ales la mormântul şi la muzeul memorial dedicat lui Sandu Tudor (cel cu mişcarea Rugul Aprins, căruia i-am obţinut recent canonizarea), banii de-acolo tot aici îi regăseşti. Nimic nu se pierde. Ai văzut tu pe cineva dintre mine şi popii mei lăfăindu-se? Cu mână de fier îi ţin: ei ştiu că sunt prieten cu Marius şi cu stângistu-ăla de Odi (care atât aşteaptă), aşa că nu se sparg în figuri. Dealtfel, m-ai văzut: umblu cu aceeaşi maşină de 20 şi ceva de ani (cre’ că încă era Radu la voi în formaţie), aceeaşi maşină, aceeaşi casă… Ce-am construit în Galaţi, de-am renovat acum, pentru fată am construit, pentru Zina — s-avem noi, ai bătrâni, unde ne retrage, iar ei să-i rămână casa din Bucureşti.

— Glumeam, Padrissimo — ştii doar că te sprijin. Te prijon.

— Mulţumesc.

— Oricând, sacerdotule. Oricând.

Dora iar n-avu stare. Remus apăsă pe butonul verde:

— Da, suflete, zâmbi el.

— Vezi c-o murit creatoru’ şela de modă batrân ş’ libidinos — amu l-or dat la ştiri, îşi scoase avocata din cufăr accentul de care numai familia ei se bucura.

— Dumnezeu să-l ierte, nu-şi putu stăpâni părintele un zâmbet ironic, dar nu pentru răposat, ci pentru obişnuitele lătrături mediatice care aveau să urmeze la adresa drepturilor de televizare încasate de Biserică.

Faza cu taxarea televiziunilor pentru dreptul de filmare, apoi pentru cel de televizare al slujbelor, întreaga schemă, zic, nişte popi şmecheri o inventaseră, prin anii ’20, şi obţinuseră legiferarea ei minten-mintenaş, deşi cu mare tam-tam mediatic. Gândirea era cât se poate de simplă şi pornea de la imensa înghesuială a camerelor de luat vederi când murea câte o vedetă: presă din România (nici pe departe presă românească!), timp de 30 de ani ai to-ot dăulit împotriva Bisericii Ortodoxe Române, a credinţei pravoslavnice şi, în genere, împotriva a tot ce ţine de transcendenţă. Ca să nu mai vorbim de românitate. Ai făcut sau n-ai făcut asta? Ai făcut. Ei bine, nu-i nimic — acum, ispăşeşti. E inutil să spun că, după promulgare, îmbuibarea sacerdoţială crescuse exponenţial, că aureturile, bolizii şi palatele deveniseră tot mai vizibile, că lumea venea la biserică tot mai strident (şi în bârfe, şi în haine, şi în tot), că până şi „Bine eşti cuvântat, Doamne” suna mai degrabă ca „Bine eşti îngropat, Doamne”, încât te aşteptai ca, din clipă-n clipă, s-apară un nou Martin Luther, care, pe nesimţite, să îl înlocuiască pe Dumnezeu cu un nou zeu al muncii de sclăvete, camuflată sub cuvinte precum „agonisire”, „responsabilitate”, „etică” ş.a.m.d. Ba, la un moment dat, apăruse o nouă modă de vânătoare mediatică, pe lângă cea împotriva pogo-iştilor de la moaşte: goana după popi beţi, curvari sau, pur şi simplu, care mâncau de dulce în post. Slujbele nu mai puteau fi filmate fără bani, dar cărările „sutanelor” (alt clişeu presangiu) erau multe.

În tot marasmul acesta, existau, totuşi, câteva sute de preoţi în toată ţara care înţelegeau cum stau lucrurile şi Îi mulţumeau lui Dumnezeu că mânăria hrăpăreţilor de mai sus era mană cerească pentru cine ştia că banul este mijloc, nu scop. Astfel, în ziare şi la radio (medii care nu intrau sub incidenţa sus-menţionatei legi), apăreau din ce în ce mai multe ştiri despre popi care construiau câte ceva pe lângă biserici (monahii erau deja cunoscuţi): care un orfelinat, care un azil, care o şcoală generală, ba chiar şi — hopa! ce e asta? — câte-un spital. Mic, prăpădit, cu nici o mie de paturi, însă erau unul ici, altul colo, la cincizeci de kilometri, şi uite-aşa se face Raiul… Mici, tăcute, cum erau, dar trecea un an şi te pomeneai că unul îşi cumpărase RMN, că altul îşi deschisese UPU, că un al treilea opera cu laser… Medicii plecau pe capete, dar nu din ţară, ca în anii ’90 şi 2000: acum, sensul era dinspre stat către privat sau dinspre stat către Biserică. Salariile deveneau comparabile. Dăduse Dumnezeu gândul cel bun unor medici celebri, care depăşiseră pragul material al zilei de mâine, le dăduse, zic, gândul de a face ei primul pas şi, astfel, serviseră drept exemplu pentru sute de rezidenţi. Secularizarea începută de Cuza (chiar dacă pe vremea aia era bine intenţionată, vizându-i în special pe călugării greci aserviţi Athosului), secularizarea acum îşi găsea un naş subtil, subtil de tot. Catedrala Mântuirii Neamului fiind terminată, ierarhii pricepuseră că, gata, îşi făcuseră damblaua — era cazul să se ocupe şi de proiecte mai palpabile. Şi se puseseră în mişcare, făcând cinste titulaturii de „slujitori ai Domnului”. Preafericitul Daniel pusese în funcţii ecumeniştii, „internaţionaliştii” lui, nu-i vorbă, dar redusese teribil corupţia: dacă tu, ca preot, voiai să întreprinzi o acţiune şi primeai binecuvântarea, apoi nu-ţi mai stăteau în cale decât distanţele şi eventualele inerţii omeneşti; mâini întinse după şperţ nu se mai vedeau.

şi făcea Remus, de ceva vreme consilier mitropolitan, după ce fusese nişte ani consilier episcopal. „Consigliere”… zâmbea Bardu’. „Consigliere”… sunau tacâmurile spălate de Dora după masă, când cei doi se pregăteau să reia munca la renovarea casei.

Un ţârâit îi trezi pe popă şi pe rocker din visările lor lanceolate despre puterea exemplului personal.

— Ooo… Să trăiască domnu’ Veniamin!

— Sărutăm dreapta! Bucură-te foarte, fiu al Dunării de Jos, veseleşte-te, fiul Galaţilor****, căci, iată, Patriarhul mă trimite ca sol de înălţare!

— Zi, bre, care-i ofu’!

— Ofu-i de uşurare: de-acum, îţi poţi pune mai lesne planurile-n aplicare.

— Păi?

— Eşti consilier patriarhal — vino să-ţi iei în primire postul!

— Oai-ai-ai! Dau o agapă.

— Poţi să dai şi două, că sunt mulţi pomanagii prin instituţie.

— Băi, omule, eşti… dat în meta-, ca să mă exprim aşa.

— De ce, mă?

— Fiindcă mi-ai făcut o bucurie dincolo de toate cuvintele.

— Uiţi c-am fost născut de Blagoveştenie?

— La marea artissimă. În fiecare zi, în fiece clipă a memoriei tale să-L slăveşti pe Domnul pentru asta!

— Absolut. Tu când vii?

— Uite-acum sunt în tren. Ajung în maxim două ore la voi.

— Te-aşteptăm. Drum bun să ai!

—  Mulţumesc.

Remus închise ochii, masându-şi sinusurile cu degetele făcute floare. Aceeaşi floare alunecă pe pieptul şi pe umerii protopopului într-o cruce ca o vâslire prin apele vremii. Părintele închise ochii şi se cufundă în rugăciune, în genunchi, cu faţa spre est, sfidând zdroncăniturile trenului la fel cum o gravidă sfidează orice relativitate, neputând fi gravidă faţă de ceva şi non-gravidă raportată la altceva. [ajutaţi-mă, vă rog, cu autorul acestei idei şi cu citatul exact] Nici unul dintre cunoscuţi nu îi contesta trăirea de credinţă. Discret, Valentin închise cele două telefoane. Nimeni nu ar fi putut spune ce rosti preotul în rugăciune, dar crucea de final păru a prinde contur şi a dăinui câteva clipe în aer.

Clericul se reaşeză, purtând în ochii lui de exorcist o lucire cât să biruiască legiuni întregi de diavoli. Rockerul, stingherit, nu îşi găsea cuvintele. Luă dreapta popii şi o sărută.

— Bă, stai, mă, ce faci?

— Pup mâna care-o să dirijeze rezistenţa României profunde.

— Bagi din top… zâmbi clericul, să-l încerce.

— Nu bag, mă din nici un top, ce-ai? Ce văd, aia spun.

— Heh… Facem şi noi ce putem.

Tâg-dâm, tâg-dâm, tâg-dâm, tâg-dâm, tâg… dâm… tâg… dâââm…

— Hââţ! însoţi Lynx verbal frâna trenului. Ia: ce e-aici? Bă! Suntem în Gara de Nord — ajunserăm! Hai să strângem!

Popa moşi ghiozdanul de pieptăn ca Socrate grecul de adevăr. Nu era nicidecum o cochetărie — lui Remus îi plăcea să îşi ştie părul aerisit. Gândea mai bine aşa. Îşi puse la loc potcapul, îşi strânse lucrurile şi:

— Hai, Vali, eşti gata?

— Da, răspunse mai mult fermoarul ghiozdanului psihedelic.

Şi porniră agale pe peronul gării bucureştene, ca doi gospodari tihniţi ce erau. Complice, Soarele le făcea cu ochiul lui roşu, injectat de truda de peste zi. Lumea se uita lung la ei: un popă în rasă şi un rocker în tricou cu Jeg Tzappeshlitz mergând alături, amândoi cu acelaşi aer vizionar, ambii cu ghiozdane în spate şi cu aer de eterni studenţi pribegi, aşa ceva nu ţi-era dat prea des să vezi. Aproape de gura metroului, rockerul îl apucă pe preot pe după umăr şi-l îmbrăţişă scurt şi puternic, cu o ventuză pe tâmplă:

— „Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet”!*****

_________________________________________________________________________

*De primul, de al doilea, respectiv de al treilea rang în ierarhia boierească română.

**Aproximativ: „Ne dăm „vel-vel-vel” pe autoundă” — joc de cuvinte cu „Wir fah’n, fah’n, fah’n auf der Autobahn”, adică „Rulăm, rulăm, rulăm pe autostradă.”

***Exaaact.

****Parafrază după Zaharia, 9:9

*****Vezi descrierea lui Andrei Mureşanu făcută de Mihai Eminescu în „Epigonii”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s