Un popă şi un rocker (ultima parte)

O dată la câţiva ani, în cadrul acelor conferinţe, Remus organiza câte un concurs de comunicări ştiinţifice, iar premiile nu erau deloc de neglijat: pe lângă bani (care, de data asta, nu îi mai provocau lui Remus zgârcite păreri de rău), erau cărţile valoroase, fie reeditate într-un tiraj mic şi în ediţie de lux, fie chiar în ediţia princeps, pentru care cunoscătorii ar fi fost în stare să facă moarte de om. Asta una la mână. Apoi, erau pelerinările: la mănăstirile din Nordul Moldovei, la Kiev, la Mamvri, la Ierusalim… dar şi călătorii pe la alte comunităţi de creştini: la copţi, la caucazieni (în special la cei subordonaţi Papei)… ba, uneori, Manoilă îi trimitea şi la creştinii din Etiopia, dar aceasta nu se întâmpla fără mârâieli din partea ierarhilor, pricinuite de asemănările ritualice ale etiopienilor cu iudaicii. Oricum, Remus avusese grijă să pună în aplicare planul „Etiopia” abia după ce fusese numit consilier episcopal, la numai 35 de ani.

Premiile de mai sus erau cele oficiale. Neoficial, pe cine vedea protopopul că îi merge mintea şi, în acelaşi timp, este om de lume, pe acela, cu mare discreţie, îl trimitea împreună cu formaţia Jeg Tzappeshlitz în turnee, în programe de Work&Travel rockeresc, care, fireşte, după ore întregi de cărat scule, de montat şi demontat scene, se încheiau cu destrăbăluri grosolane, motiv pentru care popa se ferea ca de Gheenă să trimită acolo fete premiate la Sarmizegetusa — acuzaţiile de proxenetism ar fi curs gârlă. Dar un hăndrălău niciodată nu s-ar fi plâns de trudele din turnee.

— Phiii… Remiză.

— Mda…

— Ia-ţi-l, Padre, şi bagă-l în ghiozdan, că, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Jucarăm amândoi ca nişte cizme.

— Chiar că…

Tic. Tac. Tic. Tac.

Soarele avea o lumină puternică precum o migrenă dinaintea unei epifanii. Cei doi martori rămâneau, însă, neschimbaţi.

Barba popii era blondă şi eurasiatică.

Bărbuţa rockerului era şatenă şi insulară.

Cald…

Nemişcare…

— Dacă n-ar fi aerul ăsta condiţionat… Phiii… Capătul formolului.

— M! M! îi făcu semn celălallt cu mâna în semn de „ţine-ţi ideea”. Pheaaa… Aşa, puse el dopul, acoperind transparentul „in pace” al bulelor. Unde mi-e agenda?

Stiloul alinie pe hârtie câteva plutoane de patru rânduri fiecare.

— I-auzi: [îi recită „Colţunaşi”]

— Heh… Dacă nu m-aş ruga pentru tine, pentru voi toţi, aş zice că nu te-ai plictisi de partea cealaltă în Iad.

— Nici pe departe. Stai, s-o sun pe Mira, că pentru ea scrisei.

Ţâr… Ţâr…

Piuit pe trei note.

— Ptu, că se luă semnalu’! În Cris…

— Bă!

— …py stripsurile cui te-a făcut, de telefon.

— Eh, aşa mai merge.

Întorcu, să-ntorcu,
Întorcu, să-ntorc
Trii păcurăreiu
La trii stâni de oi.

 — Te pupă Vali. Doctoriţă dragă, fii atentă la faza asta. Padre zise că, dac-o fi să nimeresc de partea greşită a fileului, n-o să mă plictisesc.

— D-apăi, el ce face?

— Se roagă, se roagă — aşa zise. Pentru noi toţi.

— Bun aşe. Zi ce voiai grăi.

— Uite… Şi catrenele se fâţâiră din nou prin compartiment, cinice ca un avocat al acuzării.

— Hai, nooo… Num-atât? râse neurochirurga. Realitatea te-ar bate la fund cu biciul. Ţinut în mănuşi de piele, dacă vrei.

— Heh… Mă confunzi cu Mishu.

— Mishu? Parcă ziceai de Ion.

— Nu-nu. Ion e cu cătuşele şi gheaţa.

Padre nu îşi mai stăpânea râsul. Era duhovnicul întregii martorimi, aşa că ştia nişte lucruri şi mai şi, pe care Psihedelicu’ abia de le intuia. Sau, în cel mai rău caz, le afla din tabloide, în urlete de „BĂ!!! Asta e şi formaţia mea! Toate imbecilităţile voastre mă pătează şi pe mine! Să-mi bag picioarele dac-ăţi mai pupa voi concerte-n străinătate în următoarele trei luni! Să vă ducă Nelu Mierloi. Sau Radu Madagan, poftim, că e la fel de destrăbălat ca voi.”

Remus, zic, ştia tot ce mişcă. Aproape tot, fiindcă motivul real al exploziei hangarului din martie 2015, în care murise soprana, Mike ocolise să i-l spună. Manoilă îl trăsese de limbă (voalat, căci bănuia că trebuie să fie ceva greu la mijloc), dar Nazarov nu plusase.

Apoi, în septembrie 2027, venise Texteş, spăşit, cu întâmplarea (moartă în faşă, dar, totuşi, întâmplare) dintre el şi Emilia. „Bardule, bănuiesc că ştii a zecea poruncă: „Să nu pofteşti nevasta aproapelui tău; să nu pofteşti casa aproapelui tău, nici ogorul lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, niciun alt lucru care este al aproapelui tău.” (Deuteronomul 5, 21). Ţi-a scăpat privirea, ţi-a scăpat — bine că n-a fost mai mult. Plus că Mishu şi Emilia nu sunt luaţi cu cununie, deci ai circumstanţe atenuante„, zâmbise clericul. „Amu, du-te de-i cere iertare Vetei.” „Ba nici nu mă gândesc! Ar însemna să poarte pică întregii trupe, pe motiv că ei toţi m-au învăţat la destrăbăl. Crede-mă, îmi cunosc nevasta: pe cât e de precisă cu bisturiul, pe atât de arbitrară este cu aruncatul vinii. Păi, dac-a fost ea în stare să stea bosumflată pe Romi aproape două luni, că cică ce-i făcuse el Manuelei, de-i dăduse aia papucii… Romi, săracu’, nu-i făcuse nimic — ea propusese, el acceptase despărţirea şi gata. Sau când i se mai pune pata lu’ Ion şi lipseşte la câte-un concert, bosumflat că cică face Mike solouri prea lungi de bass, Mira mea iute-l găseşte pe clăpar vinovat de ciufuţenie. Şi câte şi mai câte… Pe maică-sa o moşteneşte. Iar Manuela a fost şi este copia Laurei în privinţa asta. Socru-meu ce-o mai ţine-n frâu pe soacră-mea, c-altminteri… vai ş-amar. Dealtfel, şi blonda aia zăpăcită s-a-ncruntat de câteva ori când ea-şi făcea veacul pe la ei, c-altminteri s-ar fi suit pe divan ca Ivan.

Dar astea fuseseră mai-nainte. Acum, Padre zâmbea binevoitor, iar Bardu’ o ţinea pe neurochirurgă din treabă. Vorba vine „treabă” (doctoriţa nu era la spital): bruna ardeleancă, ea, care nu ştia decât operaţii, cercetare şi, din joi în Paşti, câte-un concert, îşi găsise acum o nouă pasiune, pe lângă sudoku: machetele. Din carton, din scobitori, din sticlă… nu conta. Ideea era ca migala din sala de operaţii să nu fie singură la părinţi. La mamă, mai exact, pentru că migala tatălui la texte şi la scenarii era pe toane şi apărea în cele mai neaşteptate locuri, cu singura condiţie de a nu fi prea cald, întrucât moleşeala căldurii era la fel de bicisnică precum cea indusă de corectitudinea politică. De altminteri, fiecare membru al trupei avea un bâţ componistic: Gabi Clocotici, bateristul, unul dintre cei doi excelenţi instrumentişti, în rarele momente de inspiraţie, îşi încăleca bicicleta şi se pornea în ture pe marginea imensei sale piscine, al doilea motiv pentru care martorii îl preţuiau atât de mult. Când simţea harul instalat definitiv, îşi lua avânt, accelera, pedala-pedala-pedala, apoi hiiiu… buf! fleoşc! plonja în apă cu toată şuncozitatea, cu întreagă fiinţa lui, sacadată ca un ritual păgân. Chitaristul armonie Sandu Lazăr, celălalt instrumentist de mare calibru, tot cu Conservator, făcea altceva: când se trezea dimineaţa cu o linie melodică în cap, intra într-o putină bine vătuită, cu câteva găuri de aerisire în capac, şi îşi ruga nevasta să îl împingă din vârful dealului. Ion se ducea la munte, să privească într-o prăpastie sau într-un lac de acumulare. Mike făcea duşuri scoţiene, urlând marşuri militare. Romi cordea. Vali se retrăgea într-o cameră niciodată încălzită iarna, bine răcorită vara, şi se aşeza pe podea cu o pernă sub fund. Numai Mishu îşi urma liniştit viaţa şi zicea „slavă Domnului” când îl furnica vreo scânteie.

— Ştii ce mă miră la tine? rupse Remus tăcerea.

— M.

— Că nu te mai stresează nimeni cu telefoanele.

— Pusei filtrarea de apeluri.

— Heh… Eşti paşă.

— Cu mari şanse la vizirat.

— Haha…

Zâmbete binevoitoare.

Pauză.

Nu era problemă de glacialitate între cei doi, dar căldura chiar îi moleşea până aproape de ratarea mântuirii.

— Mă, tu-ţi mai iubeşti nevasta?

— Doamne, Remus, ce vorbă e asta? Normal c-o iubesc. Toate poftele i le fac. Vrea Veta mea în baie o cadă cât o scenă, din care să iasă într-o şubă de spumă? Îi face Vali! I se pune pata să piardă nopţile la jăzzăria din colţ la braţ cu zăpăcita aia de Manuela? Liberă! Deşi i-am spus: „Ce ţi-o plăcea ţie să-ţi urle goarnele-ălea-n cap, nu ştiu.” „Că tu, Lynx, jazzu-i ceva rafinat — n-ai cum să-l pricepi.” „Ce să pricep, soro, sora-soarelui-apune? E-un piure de trăiri mărunte — întreab-o pe Emilia, dacă nu mă crezi. Şi „cumnatu-tău” Mike la fel zice.” „Sunteţi fraieri… Iar nemţoaica ce-o pofti? Să batem toţi pas de defilare şi să cântăm Sieg heil Viktoria?” Ş-atunci mă supăr că se ia de fata aia aşa, din senin, fără să-i fi făcut nimic. Ştii doar că Emilia mi-e ca o soră. Ea mereu stă-n banca ei.

— Ştiu chiar prea bine…

— Băi, Padre, nu s-a mai întâmplat nimic după momentu-ăla.

— Sigur?

— Să-mi sară ochii dacă te mint! N-a mai adus nimeni vorba despre asta — nici eu, nici Emilia. Ştii doar că toţi, chiar şi tu, ne uităm ca urangutanii-n rut la cracii nemţoaicei, dar… atât. Dup-aia, ne ducem acasă şi muşcăm din neveste, franjuri le facem, da’ asta e deja altă poveste.

— E posibil să fi observat Veta că ne uităm băloşi după Emilia.

— Mai mult ca sigur. E geloasă.

— Mda…

— Aşa. De unde pornisem?

— De la jazz.

— Aşa, da. I-am spus doctoriţei că sunt nişte trăiri mărunte-acolo, da’ face, cică: „Eeeh… Să stai tu noaptea târziu şi s-asculţi trompeta, saxofonul sau cântăreaţa aia cum se tânguie… N-ai mai vorbi aşa.” „Vrei tânguieli? Vrei trompete? Umflă un balon şi freacă-ţi-l de fund, eventual în timp ce… mă-nţelegi. Şi să vezi atunci tânguieli.” „D-apăi, no — eşti nesimporc.”

— Eşti, eşti…

— Noroc c-a doua zi-i pun Wagner sau Bach la sistem, să urle-n toată casa. E ca o găleată cu apă rece. Uită şi de jazz, şi de „elogiul micilor plăceri ale vieţii” (cum îl numeşte), uită de toate postmodernismele-astea sterile. Îi recuperez sensurile fiinţării, se fasoli rockerul. Ştii cum bagi arcanul legat de lanţ, ca să recuperezi găleata desprinsă şi scăpată-n fântână? La fel fac şi eu cu Mira. Un an stă cuminte, ca pe soclu, cum bine au învăţat-o părinţii ei, da’ dup-aia iar vine vara, cu căldura ei moleşitoare… Iar Manuela, iar complăcere…

— Păi, şi nu ţi-e teamă că rămâne pe-acolo?

— Nici pe departe — doctoriţa este etalonul meu de sinceritate, la distanţă mică în faţa lui Mike. Dealtfel, i-am şi spus: „Dacă-ţi vine să faci pe generalul Robert Lee cu mine şi să te secesionezi, să m-anunţi, ca să te-ajut: pân-ajungi tu acasă, ai trei sferturi din bagaje făcute, plus telefon dat la Cluj, ca să te-aştepte. Valabil şi la mine.”

— Pfff… Deci, n-o iubeşti.

— Ba da, mă, hapciupapă al Estului ce eşti! Eu îţi spun doar în ce condiţii intră-n acţiune ISU-ul nostru conjugal.

— Bun aşa. Ea mai e cu cercetarea?

— Pe metereze. De vreo trei ani, lucrează la treaba aia cu Alzheimerul — ştii doar.

— Da, da. Vezi? E şi ăsta un apel la memorie. La neuitare. Toată stima pentru ei.

— Da…

— Da… Şi, ca să nu-mi uit vorba: vreau să le fac o donaţie.

— Hm?

— Da. Pentru cercetare ori pentru spital. Oamenii fac o treabă bună — de ce să nu fie sprijiniţi? Plus că ar fi o treabă excelentă pentru imaginea Bisericii — să nu-i mai aud pe prompterişti cu vorbe de-ălea precum „obscurantism”, „Ev Mediu” şi alte cele.

— Băi, Remus, mă uimeşti. Tu, zgârcenia întruchipată…

— Eu?!

— Mai puţin şcolile şi spitalele pe care le-ai construit.

— Aici vream s-ajung: vreau să stau de vorbă cu Mira, eventual şi cu Manuela, deşi geneticiana nu ştiu ce reacţie va avea.

— Să ce?

— Să-mi facă rost de o mână de medici, buni specialişti şi devotaţi, eventual şi tineri, ca să…

— Mengele, tu eşti?

— Mengele pe… barba ta ghimpată. Vreau să deschid în Bucureşti — atenţie: în Bucureşti! — cel mai tare spital bisericesc din ţară. Aprobări am, bani am strâns… Banii ăia de la sfeştanii, când mă chema Mike înainte de turnee, iar tu te uitai chiondorâş, să ştii că aici sunt. Banii din peregrinările organizate de mine şi de preoţii din protopopia mea, mai ales la mormântul şi la muzeul memorial dedicat lui Sandu Tudor (cel cu mişcarea Rugul Aprins, căruia i-am obţinut recent canonizarea), banii de-acolo tot aici îi regăseşti. Nimic nu se pierde. Ai văzut tu pe cineva dintre mine şi popii mei lăfăindu-se? Cu mână de fier îi ţin: ei ştiu că sunt prieten cu Marius şi cu stângistu-ăla de Odi (care atât aşteaptă), aşa că nu se sparg în figuri. Dealtfel, m-ai văzut: umblu cu aceeaşi maşină de 20 şi ceva de ani (cre’ că încă era Radu la voi în formaţie), aceeaşi maşină, aceeaşi casă… Ce-am construit în Galaţi, de-am renovat acum, pentru fată am construit, pentru Zina — s-avem noi, ai bătrâni, unde ne retrage, iar ei să-i rămână casa din Bucureşti.

— Glumeam, Padrissimo — ştii doar că te sprijin. Te prijon.

— Mulţumesc.

— Oricând, sacerdotule. Oricând.

Dora iar n-avu stare. Remus apăsă pe butonul verde:

— Da, suflete, zâmbi el.

— Vezi c-o murit creatoru’ şela de modă batrân ş’ libidinos — amu l-or dat la ştiri, îşi scoase avocata din cufăr accentul de care numai familia ei se bucura.

— Dumnezeu să-l ierte, nu-şi putu stăpâni părintele un zâmbet ironic, dar nu pentru răposat, ci pentru obişnuitele lătrături mediatice care aveau să urmeze la adresa drepturilor de televizare încasate de Biserică.

[Urmează faza cu televiziunile şi cu avansarea lui Remus în grad.]

Tâg-dâm, tâg-dâm, tâg-dâm, tâg-dâm, tâg… dâm… tâg… dâââm…

— Hââţ! însoţi Lynx verbal frâna trenului. Ia: ce e-aici? Bă! Suntem în Gara de Nord — ajunserăm! Hai să strângem!

Popa moşi ghiozdanul de pieptăn ca Socrate grecul de adevăr. Nu era nicidecum o cochetărie — lui Remus îi plăcea să îşi ştie părul aerisit. Gândea mai bine aşa. Îşi puse la loc potcapul, îşi strânse lucrurile şi:

— Hai, Vali, eşti gata?

— Da, răspunse mai mult fermoarul ghiozdanului psihedelic.

Şi porniră agale pe peronul gării bucureştene, ca doi gospodari tihniţi ce erau. Complice, Soarele le făcea cu ochiul lui roşu, injectat de truda de peste zi. Lumea se uita lung la ei: un popă în rasă şi un rocker în tricou cu Jeg Tzappeshlitz mergând alături, amândoi cu acelaşi aer vizionar, ambii cu ghiozdane în spate şi cu aer de eterni studenţi pribegi, aşa ceva nu ţi-era dat prea des să vezi. Aproape de gura metroului, rockerul îl apucă pe preot pe după umăr şi-l îmbrăţişă scurt şi puternic, cu o ventuză pe tâmplă:

— „Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet”!*

_______________________________________________________________________

* vezi descrierea lui Andrei Mureşanu făcută de Mihai Eminescu în „Epigonii”

Anunțuri

Un gând despre „Un popă şi un rocker (ultima parte)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s