Un popă şi un rocker (penultima parte)

Şi mai acum, în vara lui 2038, Padre şi Bardu’ îşi urmau drumul prin Bărăgan. Zăpuşeala devenise formolică.

— Bardule?

— …

— Bardule!

— M?

— Mai joci?

— Da — scuze. Mă gândeam la Marius.

— Heh… Când te mai întâlneşti cu el, convoacă-l la Sarmizegetusa.

— Uite că-mi dăduşi o idee bună.

Întreaga poveste se născuse în mintea lui Remus în primul său an de masterat, undeva la Arte Plastice („Arte Plastice, Elastice şi Iconoclastice”, râdea blondul). Acolo, la cămin, era coleg de cameră cu un student în anul I la Filosofie (ciclu licenţial), unul dintr-o seminţie ca prin minune scăpată din Potop: un raţionalist ateo-secularist — RAS. Ca în acea parodie la „El Zorab”, de George Coşbuc: „La paşa, vine un arab,/ Cam crăcănat şi ras în cap.” (A se citi „cam crăcănat” drept un palid eufemism pentru pasajul din realitate.) Am spus „un membru al unei specii”, întrucât, cum lesne puteţi ghici, era darwinist. „Darwin”, „stat laic”, „raţiune” şi… cam atât. Iar „cam atât”-ul şi l-a dat omul pe faţă într-un chip siderant…

Se întâmplase ca într-o zi să le dea un seminarist de citit „Banchetul”, de Platon. Remus, văzându-l pe vecin ce poamă este, ce s-a gândit? Tot îl vedea că n-avea niiici un chef să citească, mai ales că ce? Idealism de-acum peste 2000 de ani? Lasă, tatule — materialism de-acu’! Ia să i-l povestească el, Remus, aşa, ca pentru cioflingarii de la coada lui Robespierre. Şi s-a apucat viitorul popă, parcă urmaş al lui Metodiu, să îl lumineze pe leneş. La sfârşit, ce i-a venit Părintelui Cel Straşnic? „Băăă… Fii atent aici: când ai timp, să citeşti toată trilogia.” „Ce trilogie?” „Eee, cum ce trilogie? Banchetul, Bairamul şi Beţia.” „Da?” „Normal că da.” Şi s-a pus, chipurile, să-i rezume celelalte două părţi, expunând, de fapt, idei din alte Dialoguri. Cu greu s-a abţinut atunci Padre să râdă, mai ales că l-a văzut pe iacobin căutând înfrigurat treburile astea pe Internet, apoi întinzând mâna după telefon, să-şi întrebe colegii. „Băi, stai — am glumit. Pune mâna şi citeşte — nu-ţi fie lene!”

Episodul cu RAS-ul a fost el amuzant, dar i-a dat puternic de gândit lui Remus în legătură cu popularizarea filosofiei şi nu numai a ei. Asta se întâmpla în toamna lui 2010. Unsprezece ani mai târziu, la a CC-a aniversare a Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, preotul cel blond, după trei ani de strădanii, obţinea, în sfârşit, dispensă de la Arhiepiscopia Albei şi de la Episcopia Dacia Felix, care îl delegau să organizeze la Sarmizegetusa conferinţe anuale pe tema creştinismului premedieval în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Zinaida Bolboceanu îl întrerupse pe Psihedelic din amintirile legate de capitala dacică. Pe Remus iar îl suna Dora, avocata lui soţie, ca să-l roage de nişte cumpărături prin Bucureşti. „Frumoasă melodie”… se gândi Vali, ascultând tonul de apel. „Eh, are şi Remus obsesiile lui.” Dar aici cam greşea: protopopul nu avea decât o singură obsesie, imensă: să învie, pe un cuprins cât mai mare al ţării, învăţământul şi sănătatea diriguite de Biserică. Venea din nou vremea imperiilor: statele se prăbuşeau, naţiunile se estompau… Urmaşii celor care le creaseră, începând cu 1789, îşi dăduseră seama că li se întorseseră împotrivă, iar acum le năruiau.

— Asta e o judecată superficială, Bardule, îl surprinse popa gândind cu voce tare. Lucrurile stau întocmai precum cu comunismul: artizanii lui l-au gândit ca pe un sistem care să îi ajute pe calea bogăţiei şi a puterii. L-au distrus nu pentru că li se întorsese împotrivă (astea fuseseră cazuri insulare: Tito, Ceauşescu), nu de-asta, zic, ci din cauză că, gata, se îmbogăţiseră suficient de pe urma foştilor potentaţi încât acum să îşi înmulţească avuţia. Şi ce loc mai nimerit există unde s-o-nmulţeşti peste noapte decât piaţa? Revenind la 1789: consecinţa lui inevitabilă, mai timpurie ori mai târzie, tot comunismul urma să fie. Atât doar că nu putea fi înfăptuit chiar atât de abrupt, căci trebuia să fie mulţumiţi şi burjuii, nu doar Sache, Mache şi Lache.

Asta voia protopopul, de câţiva ani consilier mitropolitan („nitropolitan”, zâmbea Denver, admirativ faţă de energia popii): să conserve românismul şi românii în redutele ultime ale oricărui popor: sănătatea şi educaţia. Statele se dărăpănau, naţiunile se scorojeau sub intemperiile noilor imperii… „Or, în astfel de situaţii, cine are cea mai mare legitimitate să preia cele două nuclee?” le explica el lui Mishu şi lui Stroe. „Cine altcineva în afara Bisericii statului respectiv? E-adevărat, cu medici şi profesori consacraţi, nu cu „popi cu pretenţii de enciclopedism”, cum ziceţi voi, dar pregătirea spirituală de unde să vină? Duhovnicii sunt baza resortului, comprimarea lui maximă. Ăia adevăraţi, adică — aceia cu exerciţiul privaţiunilor şi al rugăciunii. Să nu uităm că mulţi dintre înaintaşii lor au supravieţuit anilor ’50. De-asta strâng eu bani: ca fiii şi nepoţii noştri să aibă unde se refugia în caz de urgie. Şi atenţie: nici măcar nu îi oblig. Catolicismul, da, a băgat şi încă bagă pe gât multe dogme şi canoane. Dar ortodoxia? În ortodoxie, nu te obligă nimeni la nimic: poţi alege să fii „jupân”, ca să zic aşa, sau ciumete, ratalău de la Buzău. Ditamai corul de sfinţi cântă asta — de la Vasile cel Mare la Teofan Zăvorâtul, ca să pomenesc numai „gaşca enciclopedistă”. Trebuie doar să luaţi exemplu de la amerindieni şi să puneţi urechea pe calea ferată a crucii.”

Trenul tocmai îşi reluase drumul din Buzău, aşa că se urcaseră noi controlori, care le cerură biletele celor doi. După îndeplinirea formalităţilor, Padre vru să îşi reia ideea, dar fu întrerupt din nou, de astă dată de un telefon al lui Romi către Vali:

— I-auzi, Psihedelice: într-o vilă cu parter şi două etaje, stau aşa: la parter, punkeri, la etaju-ntâi rockeri, iar la etaju-al doilea hippioţi. Dă un incendiu. Cine scapă?

— Hippioţii, că sunt cu meditaţia, cu de-astea?

— Nooo… Rockerii, că erau plecaţi la serviciu.

— Haha… Bună asta — să i-o spui lu’ Marius, că poate-l inspiră pentru vreun articol despre filosofia muncii.

— Păi, să ştii.

Romi închise şi pieri în căldura generală ca o tremurătură de fata morgana. Trenul îşi continuă ţăcănitul surd, predând traverselor tabla adunării cu 1. Remus mai mută o piesă, ceea ce îl făcu pe Valentin să îşi reia locul la pătrăţele.

Padrissimo nu de puţine ori îl întrebase pe Bard care e faza cu formaţia, cu toată vânzoleala aia. „Nu atât pentru aplauze, Remus, cât ca să le arătăm celor interesaţi cum se face rock, cum se scriu texte… E o mână de ajutor.” „Da, Vali, da’ te preocupi prea mult de viaţa asta şi prea puţin de cealaltă.” Când textierul nu era ghiolban, să îl întrebe dacă s-a întors vreodată cineva cu mărturii de pe lume-ailaltă, când Texteş, zic, îşi punea mănuşi, răspundea cu un zâmbet modest: „Deh, părinte, ştiu şi eu? Încerc să fiu om gospodar — să-mi fac iarna car şi vara sanie. Deocamdată, asud în vara pământească a tinereţii. Mai încolo, în seninătatea iernii, în frigul-stafidesenţă al înţelepciunii, mi-oi face şi car pentru poteci înguste şi anevoioase.” „Şi dacă n-ăi mai avea ocazia?” „Eee, de-asta să tuşim noi… La câţi ni se-nghesuie la concerte, s-or găsi trei-patru care să se roage şi pentru noi, Jeg Tzappeshlitzii.” Padre devenea maliţios: „Şi dacă i se pune Domnului pata pe voi şi v-aşteaptă cu pumnul bătând în palmă, să vă ia la gârbace pentru delăsare?” „Atunci stăm şi răbdăm”, îşi deschidea Valentin braţele a tolbă goală de soluţii. Apoi, după un minut, revenea să sumbineze zâmbetul biruitor al Părintelui Cel Straşnic: „Mă, da’ ce-ţi veni? N-ai zis tu să nu judecăm căile Domnului, că-n veci nu le vom pătrunde?” „Păi, da’ cini-o-nşeput, ‘ăi?” „Tu-ncepuşi — nu face pe niznaiu’!”

Remus rămase dezarmat, dar nu de amintirea acestor schimburi de replici, ci de o mutare a Psihedelicului. Trenul tocmai schimbă macazul, hurducăindu-i uşor. Soarele încă nu se domolise.

— Noroc cu aeru-aiesta condiţionat, îşi făcu Remus vânt cu palmele.

— Noroc, pe naiba — de te-ar auzi Joule, ţi-ar da două palme, râse Holloway amar.

— ?!?… A, da.

— Păi, vezi? E instalaţie electrică, se-ncinge, degajă căldură în mediu, schiţă impresarul cu mâinile circuitul căldurii crescânde în natură.

Faza cu formaţia era o simplă mâncărime în fund a sacerdotului; în realitate, acesta îi asculta ori de câte ori avea ocazia, ba chiar participa şi la concertele lor, însă cu cea mai mare discreţie şi numai în culise, obligatoriu însoţit de preoteasă, amândoi aşteptându-i pe martori în unghere ferite. Cei doi mereu aduceau câţiva litri de vin din podgoria proprie şi mult mai multe sfaturi bune. Într-o astfel de noapte, surghiunul cădea atât pe groupie-uri, cât şi pe sticlele cu tărie: „Luaţi-le şi… călătorie sprâncenată!” le făcea Lynx vânt, grăbit, de teamă ca hăndrălăii să nu se răzgândească. Fetele, dezorientate, plecau spre camerele lui Stroe şi Ozi, care se jucau strategie ori RPG-uri. Stroe sau Titi — depinde cine se nimerea atunci la lumini.

Prudenţa cu care Remus şi Dora Manoilă îi vizitau pe roacheri după concerte totdeauna i-a ferit de indiscreţia presei. Cu toate acestea, clănţăii de sub cruce, dar şi cei de sub Marseieză, mereu găseau motiv să îl muşte de fund pe Padre. Bardu’ îşi dăduse şi el aşa, cu presupusul, că Remus ar fi făcut mai bine dacă s-ar fi călugărit, însă blondul replicase: „Neah… N-aş mai fi avut timp să cunosc atâţia oameni, să-mi adaptez predicile în atâtea chipuri.” „Eee, şi de-asta tuşeşti tu. De-asta nu poţi tu să treci strada.” „N-am chemare pentru călugărie — ce vrei? Pe mine baricada revoluţiei conservatoare mă cheamă.”

Avea dreptate popa — de-asta şi construia spitale şi şcoli prin ţară. De-asta şi organiza conferinţe la Sarmizegetusa.

Conferinţele aveau loc o dată pe an, în august. Remus, după cum însuşi se exprima, izbutise să îi „coclească” pe cei de la Alba şi de la Dacia Felix. Acolo, la fosta capitală dacică, Manoilă şedea, demn ca un jupân ce era, în fruntea mesei de conferinţe, la care vorbitorii făceau nişte prezentări uluitoare ale propriilor cercetări (finanţate de Remus şi de alţi clerici „cocliţi” de către el) despre elemente precreştine în tradiţia română, despre daci per ansamblu, despre iconografia românilor… în general, despre orice avea legătură cu filoanele spirituale solide. Nici martirii nu erau uitaţi, începând cu cei protocreştini, de pe vremea romanilor, trecând prin perioada otomană (cei prezenţi n-aveau să uite până în ultimul ceas sonoritatea vorbelor rostite de copilul Matei Brâncoveanu în faţa gâdelui — „Vreau să mor creştin. Loveşte!” —, aduse în vremea lor de autorul unei prezentări) şi prin negrele temniţe comuniste şi sfârşind cu sfinţi contemporani lor, precum Sfântul Evgheni Ostaşul, un rus decapitat de ceceni pentru că, prizonier fiind, refuzase a-şi scoate de la gât lănţişorul cu cruce.

Partea veselă după comunicări urma, când, de prin ungherele lor, se ridicau ba folkişti, ba rockeri, ba jazzişti, ba câte un cvartet de coarde şi puneau de-o cumetrie până la speriatul strigoilor. Totuşi, n-o dădea nimeni în destrăbăl, căci o dată era de-ajuns să se încrunte Remus, iar cel vizat ştia că urma a sta pe bară pe termen nedefinit. Oamenii se cernuseră aproape spontan, după primele trei ediţii, aşa că protopopul nu mai avea bătăi de cap. Jeg Tzappeshlitzii stăteau cu ochii-n patru, inclusiv impresarul, fiindcă numeroşi muzicieni îi rugau să le facă intrarea pe marile scene, iar selecţia nu era uşoară.

Aia era cu conferinţele lui Remus… Venea lume de la Teologie, Istorie, Filosofie, Litere… ba chiar şi de la Fizică şi Telecomunicaţii, atraşi de abordările atât de deschise. Veneau laici şi clerici, ortodocşi şi catolici, şi protestanţi, şi musulmani, şi mozaici, şi budişti… câtă frunză, câtă iarbă. Mârâiseră mulţi la început, cum că ar fi fost ecumeniste manifestările astea (de altminteri, nu prea vedeai picior de sectant pe-acolo, întrucât preferau să stea acasă şi îi citească pe ultraşii lor, care făceau hau-hau apocaliptard pe Internet), dar porţile deschise ale lui Remus Manoilă îi lăsaseră a se convinge singuri că nu era nici un amestec în treburile liturgice sau dogmatice — dezbaterile rămâneau pe cât de principiale, pe atât de civilizate.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s