Întâlnirea lui Vali cu viitorii săi socri

Domnul doctor Cepta s-a încrezut toată viaţa în ţinta Mirei. De aceea, acum, în ianuarie 2019, la trei luni după ce ea şi Manuela îi cunoscuseră pe martori, aceasta din urmă îi lămurea pe părinţii celei dintâi, zâmbind insinuator:

– Mi se pare mie că Mira noastră şi-a cam găsit un drăguţ…

Veta o cunoştea pe Manuela Petraşcu din primele săptămâni de Medicină în Clujul ei natal. Manuela, o blondă din Deva tunsă castron, purtând în creştet funda nu cu mină de mironosiţă, ci cu cel mai pur aplomb al unei fete de pension din vechime, Manuela, zic, se termina, pe suprafaţa mesei la care stăteau ei acum, cu zece degete pe care ai fi fost tentat să le cataloghezi drept falange de pianistă, dacă nu s-ar fi mişcat nervos, arătătoarele înţepenind nu de puţine ori în poziţii dominante: “Acolo (să pleci din faţa mea!/ acolo te duci şi-mi aduci ce-mi trebuie/ acolo găseşti ce vrei, deci nu mă mai stresa!)” Sau – de ce nu? –, dacă indecşii ar fi fost întorşi cu dosul în sus, ar fi fost uşor de ghicit că blonda voia să spună: “Uite! Tu de ce nu poţi fi ca el/ea?”

Părinţii, amândoi oameni domoli (el notar, ea traducătoare), nu îşi explicau hiperactivitatea fiicei decât, poate, prin momentul naşterii: Manuela avusese parte de un ginecolog aproape la fel de zurliu precum cel care sondase după Mishu, atât doar că acesta nu avea halucinaţii pe placentă (cum se întâmplase în cazul Stelului, atunci când “Doctorului Hidalgo”, cum era poreclit în spital, i se păruse că desluşeşte pe învelitoarea lui Plod of Darkness o succesiune microfon-chitară-orgă-tobă); medicul care îşi umpluse mănuşile de Manuela, de lichidul ei amniotic, era ciudat în ce mod? În sala de operaţie, instalase un sistem audio din care răsunau fără odihnă toate piesele imaginabile şi inimaginabile, denumite, generic şi impropriu, „simfonice”: de la psalmi medievali până la Dmitri Şostakovici, spre exemplu.

În ziua în care Manuela era pentru prima dată ridicată în braţe, de ginecolog, din boxe tocmai răsuna “Funiculì, Funiculà”, în interpretarea tenorului japonez Kei Fukui. Peste ani, când fetiţa intra în clasa I, părinţii, văzând-o că n-avea stare deloc, mai puţin atunci când lua cartea în mână, şi-au amintit de momentul naşterii şi au încercat o explicaţie…

Manuela s-a hotărât devreme asupra Medicinei: în vara anului 2013, la scurt timp după admiterea ei la liceu, era făcut public un nou paliativ împotriva sindromului Down. Stând ei toţi trei din familia Petraşcu pe canapea, în faţa televizorului, un deget a ţâşnit către ecran:

– Dau la Medicină! Ăştia se mişcă precum melcii.

Nimeni n-a luat-o atunci în seamă (“Capricii, ce vrei…”), fiindcă părinţii îşi băgaseră în cap, cu de la sine putere, că fiica urma să studieze legile: “Memorie are, perseverenţă la fel, de-nfiptă, e-nfiptă… Ce-i mai trebuie?” O şi întrebaseră, dar numai tangenţial, ce părere avea despre asta, iar ea răspunsese evaziv: “Ar fi o idee…”, după care nimeni nu mai deschisese discuţia. Luase Testele Naţionale cu media 10, bifase ca primă opţiune o clasă de ştiinţe sociale şi asta fusese totul: soţii Petraşcu răsuflaseră uşuraţi, iar Manuela intrase propriu-zis în vacanţă.

Mama şi tatăl, după cum am spus, nu au luat-o în serios, numind ieşirea aceea “o simplă ploaie de vară”. Mirarea a apărut în primele luni de clasă a noua, o dată cu cele dintâi atlase de biologie ce sclipeau din coperte ca Michael Jackson din dinţi, în posterele de pe pereţi.

– Tu… ai vorbit serios când ne-ai zis de Medicină? a întrebat-o atunci domnul Petraşcu, purtând o nuanţă de dezolare în glas.

– Da. V-am spus doar că ăia din cercetare se mişcă precum Panzeru-n nămolul siberian. Voilà, a arătat ea către cărţile de pe masă. Te salută.

– Mda… Stai să vedem ce zice şi mama.

Doamna Petraşcu a ridicat din umeri, a “laissez faire, laissez passer”. Numai o dată, la masă, i-a scăpat un “las-o tu – poate-i trece năzbâtia asta”, dar, la încruntarea şi la bătaia din picior al fetei, n-a mai rostit nimic legat de aceasta. Manuela era cam răsfăţată, într-adevăr, dar nu întrecea niciodată măsura şi cu nici un chip nu o făcea în public. O singură dată îşi dăduse în stambă de faţă cu alţii, însă un dos de palmă peste bot din partea mamei, între patru ochi, o readusese la respect. Frâul principal în care o ţineau ai ei, în special tatăl, era cel pecuniar: “Nu eşti cuminte? Nu mai pupi bani de buzunar pe luna asta!”.

Soţii Petraşcu cam oftaseră după Manuela când plecase la Cluj-Napoca – nu-i vorbă –, dar se consolau cu o idee, expusă, dealtfel, fetei, dar târziu, abia în uşa trenului, la capătul primului sfârşit de săptămână petrecut acasă de când începuse şcoala. Şi asta de ce? De ce atât de târziu? Din aceeaşi cauză ca mai sus: aveau impresia că ideile pe care ei doi le adoptaseră fără prea multe discuţii şi le însuşise şi fiica lor, prin simplă influenţă, ca la electrizare. Ideea, deci, i-au spus-o studentei mai mult în strigare, în timp ce punctele de pe marginea roţilor de tren începeau să mormăie, în cor: “doi pi er… doi pi er…”, apoi din ce în ce mai repede, ca o ciuleandră a timpului, a evenimentelor, ce se strângea în jurul tinerei care auzea acum strigătul tatălui:

– Tu învaţă bine pe-acolo – când te-ntorci, găseşti cabinetul gaaataaa…

N-a fost să fie chiar aşa… Adică Manuela şi-a luat rezidenţiatul în chip strălucit, dar, tocmai atunci, a dat cu bomba-n părinţi:

– Mă mărit.

– Aoleo… Cu rockeru-ăla? Cum îl cheamă?

– Mike. Mihai. Mihai Nazarov.

– Mda…

Şi abătuţi au stat până în momentul în care prima invitaţie la nuntă lua drumul poştei. Tânăra doctoriţă nu dăduse prea mare atenţie tristeţii părinteşti, atât pentru că o vedea ca pe o simplă presimţire a cântecului “Ia-ţi, mireasă, ziua bună/ De la tată, de la mumă”, cât mai ales fiindcă deja se întrevedea pentru ea posibilitatea de a fi cooptată în cercetare – n-avea ea timp de “astenii de primăvară”. Însă atunci, în faţa poştei, când lumina chindiei accentua melancolia de pe obrazele celor doi, Manuela s-a oprit din mers:

– Voi încă sunteţi trişti – aşa e?

– …

– Nu fiţi, dragă, trişti – ce-aveţi? Vă gândiţi c-o să mă ia Mike cu el prin turnee, de n-o să mă vedeţi cu lunile?

– Eeeh… nu ne băgăm noi în treburile voastre, no…

– Da’ ce-am eu cu el? El îşi face treaba lui, eu mi-o fac pe-a mea.

Iar treaba a fost rezolvată încet-încet, homeopatic, de către Manuela: vizite repetate ale lui Mike, unele chiar în uniformă de pilot (ne)comercial, cu tot cu chipiu, scos în faţa lor cu o galanterie care le-a mers bătrânilor drept la suflet… mai o sticlă de vin cu praful de-un deget pe ea… mai o cutie de bomboane de ciocolată elveţiene… mai o colecţie de viniluri care pe un mână-spartă ca Romi l-ar fi făcut să ţină post negru câteva zile bune… Copăcel-copăcel, Mike nu doar că le devenea simpatic, ci le şi adormea bănuiala cum că din cauza lui murise în explozia aceea prima sa consoartă, soprana Maria Balc-Stegaru. Bine că soţii Petraşcu nu au apucat ziua dispariţiei cu avionul a perechilor Nazarov şi Brânzan, căci atunci chiar şi-ar fi schimbat starea de agregare, de groază…

Manuela a cunoscut-o pe Veta la un seminar din primul an, când cea dintâi a greşit ora şi a nimerit la grupa celeilalte. Cele două se ştiau, dar numai după nume, din lista cu cei admişi — amândouă intraseră cu 10, deveanca dând admitere la biologie-chimie, iar clujeanca la biologie-fizică. Generaţia aceea rodise bine: dintre cei şase intraţi cu 10 curat, unul ajungea secretar de stat în Ministerul Sănătăţii (fiind unul dintre “nucleele de cristalizare” pentru fondurile europene destinate medicinei), altul îşi deschidea cea mai performantă policlinică din România, vreo doi ajungeau profesori renumiţi (unul în ţară, altul în străinătate), iar alţi doi (alte două, de fapt) câştigau Premiul Nobel, în cadrul unei echipe de zece medici, pentru descoperirea remediului la Alzheimer. Manuela a remarcat-o din prima pe Mira, căci nu avea cum să nu îţi sară în ochi o brunetă cu ochi somnoroşi, cu plete negre şi drepte ce făceau falduri jos, în dreptul umerilor, cu sprâncene ridicate voievodal, dar nu arcuite, ci aproape în linie frântă, ca două perechi de laturi ale unor triunghiuri Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, străjuind între ele, la rădăcina nasului, semnul lui Cain, format din două linii verticale deocamdată vagi, ce condensau între ele permanenta tensiune care domnea asupra Mirei-Elisabeta: “Viaţa-i prea scurtă pentru cât îi de ştiut.”. În continuarea celor două şine, precum o manetă a sorţii ştiinţei medicale, venea nasul, cam lung, dându-i figurii o nuanţă de obidă, de câine bătut în lanţ, greu observabilă, totuşi, căci sprâncenele poruncitoare distrăgeau atenţia privitorului, fiind contracarate de ochii somnoroşi, care dăruiau fizionomiei o expresie de profundă neîncredere dominatoare, aproape ecvestră. René Descartes ar fi fost mândru, văzând-o, însă repede ar fi fugit ca dracul de tămâie când ar fi aflat că fata, departe de a fi o raţionalistă bezmetică, avea bine implantate ideile de “familie”, “tradiţie” şi de „credinţă”. Că ele aveau să fie alterate de traiul alături de impresar şi în apropierea formaţiei sale, aceasta este altă poveste.

Manuela, deci, a remarcat-o pe Veta drept de departe cea mai citită din grupă, motiv pentru care a rămas, după seminar, să discute cu ea una-alta, au făcut schimb de numere de telefon şi de id-uri şi în felul acesta a ajuns Mira (nimeni nu i-a spus “Veta” înainte ca martorii să o vadă, să o aprobe, apoi ca Mishu, cu un “Hăhăăă, Veta… LOL”, să îi stabilească apelativul), în felul acesta a ajuns Mira să cunoască toate barurile şi cluburile din Cluj-Napoca, ea care, până atunci, abia auzise de ele. Cluburile nu îi plăceau – îi dădeau serioase angoase –, dar barurile, dacă erau suficient de îmbietoare la blablabla-uri reflexive sau doar contemplative, erau binevenite.

Cu Pink Floyd-ul, a fost altceva: Manuela a stat, în al doilea semestru din anul întâi, cu un rocker care o îndopa cu gigabyţi de discografii, din care blonda îşi împărtăşea prietenele. Tânărul, un Romi în miniatură (tot cu coadă şi alură de Antonio Banderas, dar şaten şi mai neîngrijit), o fermecase pe medicinistă cu vioara, la care cânta în mare parte piese renascentiste, băgând-o în boale atunci când îşi scotea de la sărat accentul de italian şi rostea “cinquecento, monna Manuela!” cu cele mai clocotitoare diftonguri posibile şi cu nişte plecăciuni spiralate. Povestea, însă, şi-a găsit sfârşitul în patru locuri: în arhiva de messenger a lui, în ghearele ei, în coada lui şi, nu în ultimul rând, în batista ei.

Veta, care nu reuşise să lege prietenii trainice cu nimeni din liceu, a găsit în Manuela “sora pe care niciodată nu o avusese” (după cum auzise ea într-un film cu snobi): una mirându-se în faţa miracolului vieţii şi învăţând medicină cu febrilitatea delicată cu care muzeologii reconstituie vestigii fragile, iar cealaltă cu o râvnă de educator al popoarelor, năzuind să le deschidă oamenilor gustul pentru domeniu, cele două studente erau unite de urletul interior de a cunoaşte cât mai multe din “ştiinţa vindecării oamenilor”, grosso modo spus. De aceea, nimeni din echipa lor câştigătoare de Nobel nu s-a mirat că amândouă aveau parte de soţi deosebiţi, singura lor mirare planând în jurul diferenţelor de vârstă dintre cele două doctoriţe şi bărbaţii lor: zece, respectiv nouă ani. “D-apăi, no… Ce-ai al fetelor ăstora e pus deoparte.”

Manuela, după cum spuneam, i-a fost ca o soră Vetei, casa Cepta “adoptând-o” cât se poate de firesc: înfăţişarea ei îngrijită la milimetru, precum şi cunoştinţele fără nici cea mai mică fisură i-au dat dreptul să meargă acolo oricând şi fără nici o obligativitate a anunţării. De aceea, în total, o săptămână pe lună petrecea viitoarea geneticiană în casa prietenei sale. Ar fi stat ea chiar mai mult, însă în vila aceea mare, veche şi rece, dar şi impozantă, singura dovadă mai răsărită de vitalitate era tropăitul Vetei pe scări, atunci când suna cineva la uşă ori când doamna Cepta anunţa masa. În rest, o solemnă atmosferă de studiu şi de consiliu de coroană. Pe când la cămin era altceva…

– Mi se pare mie că Mira noastră şi-a cam găsit un drăguţ…

– Da? Pe cine? încercă doamna doctor Cepta un zâmbet amabil.

– Pe un rocker…

– Doamne apără şi păzeşte! îşi făcu cruce mama Vetei, privind în sus, apoi bătu în lemn. O fi vreun satanist din ăia.

– Nuuu… E doar dus cu curca la dentist.

– Cu capra la raze, îi rânji Mira Manuelei, amândouă izbucnind în râs la amintirea focului automat de poante ale martorilor.

– Cu ce?

– Cu pluta pe conductă.

– Cum adică?

– Adică e bolund.

– Cu acte?

– Cu acte pe… formaţie.

– Păi, cum aşa?

– E impresarul lor.

Tatăl Mirei ciuli urechile.

– Al cui „lor”? continuă mama.

– Al roacherilor ălora – sunt şase muzicieni şi, cu el, şapte bezmetici.

– Măi, Manuela… oftă Laura Cepta. Ştii doar că vă iubim pe amândouă ca pe ochii din cap. Ce vă trebuie vouă rockeri, jokeri şi valeţi?

– Ziceţi mai bine „juveţi”, tanti Laura, fiindcă tipu’ îi oltean…

– Aoleo… afectă femeia o durere de inimă. Nici să nu te gândeşti! se întoarse ea către fiică, retezând aerul cu mâna.

– De ceee? întrebă Mira tremurat, abia stăpânindu-şi plânsul.

– Pentru că oltenii sunt şmecheri – nu urmăresc decât să te bage-n pat… Te fac din vorbe negustorii ăia.

– Dară… ce negustor?

– Păi, nu e impresar?

– Ba da.

– Aia e – este negustor. Bişniţar, scuipă Laura Cepta cuvântul printre dinţi.

– Mamă!…

– Nici o „mamă”!

– Îi şi textier…

– Ah! Poftim! Poet ratat cu maţ uscat! Taman de-asta duceam noi lips-acum! Fiiix de asta!

– De unde ştii că e ratat? întrebă cardiologul familiei, care, până atunci, îi făcuse în minte diverse portrete necunoscutului.

– Tu să taci! îl repezi soţia, dar, de tăcut, ea tăcu, şi asta imediat, văzând pe figura lui o privire ce prevestea un dos de palmă peste gură – numai de ruşinea fetelor se abţinea. De obicei, pleoţăiala era precedată de un „Auzi, fă, fetico? Mai tacă-te dracu’ din gură!”, însă asta numai la lehamite; la mânie, bărbatul era eliptic.

– Spune, Manuela, reluă Corneliu firul vorbei: scrie bine?

– Scrie… făcu ea cu dispreţ. Nici dracu’ nu-nţelege.

– Păi, cam ce?

– Vă spun eu, îşi înghiţi Mira lacrimile:

Se vede, se umple, se-mbină aiurea
Un cer cu pendule aprinse fulgurea,
Cu naţii de pere. Zăreşte securea
Suind pe apostol, zâmbind de-a-n-telurea.

Se lăsă o tăcere de aproape două minute, timp în care nu se auziră decât pufniturile doamnei Cepta şi darabana degetelor Manuelei pe luciul mesei. Laura se uita în tavan, nerăbdătoare să îşi reia rechizitoriul. Corneliu privea ţintă la Manuela, cătând, însă, în gol. Viitoarea geneticiană îşi rotea privirile asupra tuturor. Numai Mira şedea cu ochii în pământ, încercând să îşi mascheze puternica roşeaţă. La un moment dat, bărbatul familiei îşi aplecă în jos capul, cu o mişcare bruscă, de parcă l-ar fi pişcat ceva de picior sau ca şi cum şi-ar fi vărsat mâncare pe pantaloni. Stătu aşa vreo treizeci de secunde, apoi reveni la fel de brusc:

– Îi bun.

– Ce bun, dragă? Apostoli, securi, ceruri aprinse? Mă laşi cu ocultismele-astea?

– Nuuu – arată martiriul, valabil în orice epocă.

– Păi, şi mai clar nu putea s-o spună?

– Aşa e, interveni Manuela; mai pe-nţelesul omului. Că şi clăparul lor îl tot bate la cap: „Mai omeneşte, mai omeneşte!” Şi bateristul la fel. Da’ n-ai cu cine.

– Oameni dintr-ăştia suciţi ne trebuie nouă la bătătură?

– D-apăi, stai tu, femeie, că nu s-o măritat cu el.

– Asta mai lipsea!

– Nu e neapărat sucit, tanti Laura – atât doar că vorbeşte enorm şi mâncă şi bea pe măsură. Şi râde la propriile bancuri.

– Phuai… Să nu te mai prind cu beţivu-ăla! Auzi tu?

– Nu e beţiv… izbuti să îngâne Mira. Conduce o jumătate de zi autocarul. Le obţine contracte. Le asamblează scena…

– Singur?

– El şi sunetistul… Iar acum câteva luni, s-o reapucat de scenarii.

– Scenarii? Conspiraţii de-alea?

– De film, mamă… O terminat UNATC-u’ din Bucureşti ca a doua facultate, secţia de Scenaristică. O făcut şi masterat acolo, c-o zâs că tot n-avea ce face cu formaţia pe-atunci. Da’ asta-nainte să vină-n Cluj.

– Mda… Şi, de locuit, unde locuieşte?

– Într-un apartament cu patru camere în Iris, explică Mira, rostind numele cartierului rău-famat. Stă cu clăparu’, cu vocalistu’ şi cu Mike, bassistu’, da’ Mike mai mult pe drumuri umblă, că-i pilot.

– De avion?

– Dară.

– Şi? Stă la-nghesuială cu ăia?

– Ce-nghesuială? Fiecare cu camera lui.

– Coate-goale…

– Lasă băiatu-n pace – e econom.

– Ce „băiat”, nenea Corneliu? Că are treizeci de ani, râse Manuela.

Laurei Cepta îi pică tencuiala.

– N-ai ce să cauţi cu pedofilu-ăl-aici! şuieră ea către fiică, moment în care pe Mira o bufni râsul:

– Pha… Aaahahahahahahahaha… Pedofil? Câţi ani am eu acum, dacă nu ţi-i cu bănat?

Râdea voios şi, în acelaşi timp, violent, ca o suplă fregată pornită în urmărirea unui submarin inamic sau ca siajul fregatei, după ce aceasta detectase, în sfârşit, poziţia iniţială a submarinului, iar acum încerca să ajungă într-un punct cât mai favorabil torpilării. Frigata cea brunetă şi sâsâită nu fu nevoită să apese nici un buton roşu – trupe ale ONU se iviră la orizont:

– Auzi, ştii ce, Laura? Până nu-l vedem, degeaba parlamentăm. Mira, invită-l pe-aici, ca să-l cunoaştem şi noi.

– Eee… Lăsaţi, nenea Corneliu, că doară nu-l ia Mira de bărbat…

– Lasă tu – nu vezi că-i face zile fripte fetei? Pe când aşa, avem ocazia să-l dăm prin strecurătoare. Fiindcă, după câte văd, ceaiul a fiert deja, nu?

–… ridică Mira din umeri, evaziv, plecându-şi ochii. Ochii mamei, în schimb, scăpărară scântei:

– Nu care cumva să fi făcut vreo prostie, că nu mai calci pe-aici! Te duci cu el unde-ăi şti!

– Nu! se scutură Mira ca de un praf căzut pe creştetul ei la cutremurarea unei mine.

– Lăsaţi, tanti Laura, că nu de asta duce el lipsă – are el tuturigile lui pe-acolo, prin concerte.

– Nu are, no…

– Nu mai are. Ce mi-a povestit mie Romi…

– Cine?

– Chitaristul lor principal.

Mira rânji diabolic către guraliva sa prietenă, în semn de „te am la mână în faţa părinţilor tăi, la Deva”. Cărora, bineînţeles, putea în orice clipă să le povestească despre aventura Manuelei cu Romulus-Anton. Manuela observă şi nu mai aduse discuţia despre impresar. Rămase vorba ca Mira să-l aducă pe-acolo. De cină, oricum, se alesese praful.

O lună mai târziu, casa „doctor” Cepta (cum adăuga Corheliu când era luat în goarnă şi când se găsea la afeliu de orice grijă), casa natală a Mirei, zic, sclipea, aranjată la marea meserie, în cel mai mic amănunt. Doamna doctor Cepta se îmbrăcase cât mai ţeapăn posibil (mai avea puţin şi îşi punea corset, crinolină şi guler elisabetan), dar domnul doctor Cepta oscilase ca acul seismografului între convenţionalul costum cu vestă şi cravată, pe de o parte, şi casnicii blugi cu pulovăr. În cele din urmă, trăsese pe el nişte pantaloni albi de doc şi un transhumanţial de lung bluzon, la fel de alb.

În sfârşit… Vali ajunse în faţa casei cu zece minute mai devreme, încărcat de cadouri: câte un împovărător de mare buchet de flori pentru mamă, pentru fiică şi pentru Manuela, precum şi alte nenumărate daruri, aduse de Mike de prin străinătăţurile lui, conform unei amănunţite liste de cumpărături a impresarului, cumpărături care pe acesta din urmă îl uscaseră binişor la buzunar. Veta îl avertizase că avea să vină şi Manuela, aşa că Lynx Holloway o inclusese pe acea listă şi pe antipatica sa „cumnată”.

Acum, acelaşi Lynx se plimba în sus şi în jos prin faţa curţii familiei Cepta. Era februarie 2019. Nu chiar 22 (ziua lui Mike), dar nici mult nu rămăsese, aşa încât impresarul se gândea la un loc pentru cea de-a treizecea aniversare a bassistului, aruncând, în răstimpuri, priviri către cer, unde spera să vadă luminile pilotului (acum, civil) în cursa Istanbul-Cluj-Napoca. „Chestiunea orientală, Piloate… hehehe… la tine. La mine, este chestiunea neurală. Nevralgică, chiar.”

Aşa cum Veta şi-a găsit în Manuela sora refuzată de probabilistica genetică, tot astfel Vali şi Mike se aveau ca fraţii, întrucât erau cei mai de cuvânt oameni din toată formaţia aia martoricească (incluzându-i aici şi pe inginerii de sunet şi de lumini, pe scenografi, pe costumieri, pe simplii copii de drum şi chiar pe tangenţialele „fetiţe”, cunoscute mai ales sub denumirea de „groupies”). De aceea, atunci când Manuela s-a măritat cu Mike, cei patru au văzut împlinindu-se pătratul cu diagonale cumnăţeşti.

Dar în februarie 2019, pe strada unde locuia familia Cepta, textierul era singur, făcând paşi încolo şi încoace pe trotuar, într-o plictiseală nervoasă, după ce renunţase la a îi căuta pilotului un loc de chiolhăneală aniversară. Era un februarie ce ţinea cu dinţii de ninsoare ca nemţii de Berlin în ’45. „Phaaa… ce fulguieşte – să n-am ambiţii… Ce-ar merge un duel pe-o vreme ca asta…” „LOL. Cu săbii sau cu pistoale?” îl auzi Psihedelicul pe Pârtz, tot în mintea lui. „Cu ce vrei tu, Mishule. E-o vreme de dueluri, e-o vreme de… Bă, e frig – ce să fie?” „Bere la gheaţă, Psihedeliceeeeee…” „Gheaţă – exact. I-auzi… Băi, Stelule, da’ te stafideşte rău de tot frigu-ăsta. I-auzi, ia:”

E-o vreme de dueluri, e-o vreme de parnase,
De zboruri filiforme în do, mi, sol şi do,
E-o vreme când Brâncuşi stă-n stindarde-ntregi de oase,
Dar duhul, lenevosul, se-ncinge-n chimono.

„UAU!” „Exact: UAU! Ce titlu să-i…”

Ţâr! Ţâr! Ţâr! Alarma telefonului, programată pentru două minute înainte de fix, începu să sune ca o trâmbiţă de Apoi. Adică de „apoi, Psihedelicu’ se urni din loc”.

Zbârnâitul de două secunde al soneriei de la poartă iscă, în sufragerie, pe figura viitoarei soacre, un clocot de expresii: pornind de la mirare şi terminând cu canibalism, trecând prin aceea de „război al lumilor”, doamna Cepta sări de pe scaun, mânată de acelaşi impuls care, de veacuri, scosese lumea în stradă, la revoluţii, răscoale ori simple greve, indiferent dacă ele izbândiseră sau nu, pe termen scurt, mediu ori lung.

Un rocker în neamul lor!… Cine s-ar fi gândit? Nu doar un rocker, ci de-a dreptul un „activist”, un…

În faţa uşii, stătea Vali The Psychedelic, cu pletele strânse în coadă, cu barba, ca de obicei, atent rasă pe fălci şi lăsată doar ca o insulă, în jurul gurii, mai gras decât în epoca Statuie-Mocheta, dar la fel de jovial şi pe măsură de roşu în obraji, efect Joule al curentului ce veşnic îl străbătea şi care, pe zi ce trecea, îl făcea să conştientizeze că, oricare ar fi x aparţinând mulţimii A, unde A={o|o=om}, există unic Δ, unde Δ=Dumnezeu, individual asumat, care îl alesese ca să lase ceva în urma lui, să nu trăiască, adică, degeaba.

– Sărut mâinile! Valentin Busuioc, se prezentă Texteş, jovial, apucându-i mâna, pe care i-o strânse bărbăteşte, fără să i-o sărute, lucru de care interlocutoarea nu avu timp să se mire ori să fie jignită, întrucât, printr-o promptitudine deprinsă la Urgenţe, îi răspunse cu aceeaşi strângere:

– Bună seara. Doctor Laura Cepta. Cu ce vă pot ajuta?

Îngropându-şi râsul sub o tuse prefăcută, Lynx Holloway îi replică:

– Sunt Valentin Busuioc, doamnă. Am fost invitat la dumneavoastră în această seară.

– Aaa, da… făcu medicul dermatolog din faţa lui. Mira, cel puţin, vă aşteaptă.

Impresarului nu îi scăpară nici „cel puţin”-ul autodegrevator, nici „vă”-ul la fel de glacial.

– Ooo… Nu, doamnă… Vă rog… făcu el, aplecându-şi capul, în aparenţă ca semn de modestie; în realitate, ca să observe cum erau poziţionate vârfurile picioarelor femeii, considerate de către nonverbalişti drept cele mai sincere părţi ale trupului. Presimţirea i se adeveri: vârfurile îi indicau locul către care îl invitau: jumătatea străzii dinspre care venise. De unde ştia dr. Cepta de unde sosise viitorul ei ginere? Simplu: acesta nu avusese mai multă inspiraţie decât să se orienteze către viitoarea socrellă ca şi cum i-ar fi spus: „Vin dinspre sensul giratoriu, nu dinspre piaţă.” „Fraiere!” îi răspundeau picioarele dermatoloagei. „Te-ai dat de gol.”. Vă rog… reluă samsarul cel încă insuficient trecut prin ciur şi prin dârmon. Mă îmbătrâniţi dacă îmi spuneţi „dumneavoastră”. Vă rog să primiţi acest buchet.

– Vai, mulţumesc… domnule… Valentin?

– Vali, dacă binevoiţi.

– Vali… rosti ea curios-dispreţuitor, ca în faţa unui aborigen din Bali abia ieşit din canibalism. Poftim, poftim… te rog… se pierdu ea în amabilităţi, amintindu-i lui Busuioc de o cutie cu bomboane de cele mai felurite: de la amăruiele fondante umplute cu ciocolată simplă, până la diabolicele preparate cu rom, la început dulci, apoi progresiv moleşitoare.

În sfârşit… Vali intră în vila aceea boierească, pe care tangenţialii prieteni anteriori ai Mirei o tot jinduiseră, de la sute de metri distanţă, în timp ce mama ei nici nu îi bănuia, iar viitorul medic neurochirurg îi păstra doar pentru nevinovate întâlniri pe culoarele liceului, prin curtea şcolii ori, cel mult, prin săli goale.

Bătându-şi sever bocancii unul de celălalt şi pe amândoi de preşul pragului, Valentin se descălţă şi intră în casă. Primul lucru care îi ridică sprâncenele ninse (de anotimp, nu de ani) fu imensa frescă barocă de pe la fel de marele tavan al antreului, reprezentând o Judecată de Apoi în care multe personaje se găseau aşezate pe diverse niveluri, privind peste balustrade ca Beatleşii pe coperta celui dintâi album: „Please Please Me”.

– Îţi place? întrebă Laura Cepta, înmănuşându-şi trufia într-un zâmbet binevoitor.

– Aş minţi dacă aş răspunde altfel decât „da”, simţi Vali nevoia unei perifraze.

– Multora le-a plăcut, văzând-o în timp ce… ieşeau, zâmbi maliţios viitoarea soacră.

– Da… aprobă Lynx visător, cu ochii la frescă, neobservând răutatea femeii.

– Dar poftim… poftim…

– După dumneavoastră, doamnă.

– Vai, dar… mulţumesc.

În sufragerie, din capul mesei, Corneliu Cepta îl privea ca pe o recent descoperită odraslă a tabelului lui Mendeleev.

– Bună seara… îşi roti impresarul privirea peste toţi cei de faţă.

– Bună seara! îi răspunse, natural, viitorul socru.

– Servus, Vali… roşi Mira, zâmbind.

– Bună, bună… aruncă Manuela din vârful muntelui.

În momentul în care Vali trecu pragul sufrageriei, îl izbi mirosul de ghiuden cu mult, mult usturoi. „Uite, mă, cine se gândeşte la mine…” îşi zise el, cugetând că, dacă n-ar fi insistat Mira, „Führereasa” de maică-sa nici n-ar fi vrut să audă de aşa ceva. Undeva, într-o realitate paralelă, un alt Vali scotea o batistă (curată – nu-ncepeţi cu miştourile) şi se pornea să şteargă obrajii înlăcrimaţi ai unei alte mediciniste sâsâite, şistoşi la culoare, din cauza frigului de pe stradă, şi dominaţi de către ochelarii rotunzi cam cum ar fi dominate nişte stânci de gurile a două tunuri imense, de calibru pe care numai Mike ar fi fost în stare să îl numească din prima. Pasămite, în primele luni când îl cunoscuse pe textier, Mira-Elisabeta purta nişte ochelari cu dioptrii mărunte, pentru corectarea unei miopii trecătoare, care nu a ţinut decât maxim o jumătate de an, fiind fugărită de obsesia brunetei pentru morcovi şi citit doar la lumină corespunzătoare.

În seara aceea, în casa familiei Cepta, Valentin Busuioc a fost magistral, de ar fi putut să-l angajeze Metrorex pentru reclame la noul tronson Universitate-Drumul Taberei; atât doar că impresarul se găsea acum în Cluj-Napoca şi nu îi păsa de Bucureşti decât în măsura în care le oferea contracte de concerte.

După saluturile şi prezentările de rigoare, urmate de obişnuitele „Vaaai… Mulţumesc, dar nu trebuia să te deranjezi”, Laura Cepta afectă o bunăvoinţă de gazdă:

— Dar poftim, poftim… Ia loc, te rog… Tocmai vorbeam despre tine.

— Da? Ce anume? zâmbi oaspele. Dacă nu sunt indiscret… o drese el imediat.

Corneliu observă că nou-sositul îşi trase cam prea repede scaunul sub el, cu o familiaritate cam abruptă, de parc-ar fi fost flămând, cartofor sau, în cel mai bun caz, Mike în faţa unei hărţi a frontului, căci doctorul îl ştia şi pe Pilot, dar numai din poveşti şi din poze. „Vânător de avere?” se gândi medicul. „Sau doar neam prost?” Şi continuă să-l studieze: blugi negri, sacou maro peste un tricou cu Jeg Tzappeshlitz („Ni la el — o venit ca persoană juridică”, râse cardiologul în sinea lui), părul strâns în coadă, mustaţa şi bărbuţa proaspăt tunse… „Cam pedant”, conchise dr. Cepta, mai ales că străinul avea mereu tendinţa (reprimată, ce-i drept, dar nu îndeajuns) de a-şi ridica bărbia — semn de frondă, fireşte, deprins în tot acel timp de până atunci în care avusese de negociat cu căpoşi proprietari şi administratori de baruri, cluburi, case de cultură studenţeşti şi chiar stadioane.

Totuşi, ceea ce impresarul îşi impusese de acasă (cu exerciţii în faţa Noxului şi a Printzului, colegii săi de garsonieră) fusese tonul discursului: de om modest, trecut prin viaţă şi, mai ales, obosit de excesele de până atunci — vrând, adică, să renunţe complet la ele (chiar dacă sau poate mai ales că viaţa pe drumuri şi animalicii muzicieni nu îi permiteau) şi să se aşeze la casa lui.

— Dar atenţie, Ioane: nimic despre căsătorie.

— Păi, de ce?

— Cum „de ce”, Mishule? O ştiu pe fată de abia patru luni — ce vorbeşti tu aici? Ce căsătorie e asta?

Tonul lui Holloway dădea roade destul de bune, dar avea serios de luptat împotriva curiozităţii insinuant-inchizitoriale a Manuelei:

— Da’ atunci cum a fost, Vali, când te-ai îmbătat tu la Cheile Buţii şi-ai căzut în canal?

— Eeei, Manuela… S-a-ntâmplat de mult — a trecut perioada aia de nebunii.

Sau:

— Da’ altădată, când eraţi voi martori în Craiova şi stăteaţi pe skateboarduri de-Nviere, în curte la „Sfântu’ Dumitru”, de v-au confundat bisericoşii ăia cu nişte cerşetori şi v-au dat o sută de mii de fiecare?

— Când? Aaa… I-am dat şi noi unor cerşetori de pe-acolo.

— Păi, cum? Că Romi zice că i-aţi băut.

— Poate el — eu i-am dat babei ăleia ştirbe de la colţu’ bisericii. Şi Johnny la fel, adăugă el repede, ca să facă mai plauzibilă minciuna.

— Staţi aşa, interveni doamna Cepta. Cum adică „martori”? Nu sunteţi ortodocşi?

— Aaa, hahaha… Nu, tanti Laura. Adică ba da, da’ aşa-şi zic ei între ei.

— ?

— Eeeh… E poveste lungă.

— Zi-o, zi-o… rupse domnul Cepta tăcerea, zâmbind amabil în aparenţă, măgulindu-i străinului orgoliul de povestitor, dar scrâşnind din dinţi în sinea lui: „Eee, Laura, săraca… Avea ea dreptate când spunea că oltenii ăştia sunt hoţi şi tari în papagal.” Şi zâmbi cu subînţeles către soţie, care imediat îi întoarse mimica: „Ţi-am zis eu? Lasă-l numa’ să-şi dea arama pe faţă.”

— … Şi, dup-aia, s-a extins porecla: „martoru’ de Ion”, „martoru’ de Mishu”, „martoru’ de Vali”… că şi zicea Mihai Bercea la un moment dat…

— Bercea?

— Poftiţi?

— Iartă-mi întreruperea…

— Nu-i nimic.

— … dar îl cheamă Bercea?

— Da. Mihai-Emilian Bercea.

— Ai idee cum îl cheamă pe tată-su?

— Cum îl chema… coborî textierul ochii şi vocea.

— A murit???

— L-aţi cunoscut?

— Cred că da. Cum se numea el?

— Ilie… oftă Valentin.

— Ilie?! Doamne, nu se poate… îşi ridică gazda ochii către tavan. Băiete, nu ştiu cine te-a trimis aici, dar ştiu că nu s-a pripit cu socoteala.

— De ce, dom’ doctor?

— Nu se poate… Refuz să cred că e o simplă coincidenţă… Dară cum o murit?

— Mihai m-a rugat să nu bat toba…

— L-am cunoscut, băi, băiatule, înţelegi? făcu bătrânul ochii mari, apucându-l de mână. Am stat cu el la masă… ba chiar am salvat o viaţă de om… amândoi.

— Cum a fost, nenea Corneliu? reuşi Manuela să se desprindă din vraja „tatălui adoptiv”.

— Ooof… Era anul 1986, tocmai câştigase Steaua Cupa Campionilor Europeni în mai, în iulie ni se sfârşise sesiunea… şi povestea începu să fluture ca o perdea în soarele de aprilie, în toiul unei curăţenii de Paşti. Cu răzvrătirea tăcută împotriva familiei, cu primul an de Drept făcut sub semnul adâncii frustrări de a juca în tribunale după cum bătea toaca atee a secerii şi a ciocanului, cu fuga pe vapor anunţată în familie, dar nu şi la şcoală, fapt ce îi atrăsese exmatricularea şi oprobriul şefului de UTC pe facultate… apoi, croaziera de patru ani pe un vapor al NAVROM-ului, după ce-i palmase căpitanului o exotică, pentru vremurile acelea, sticlă de whiskey irlandez de la mama lui, exotică pentru oamenii obişnuiţi, iar nu pentru marinarul cel umblat… sticlă dăruită, la rândul ei, de către scorţosul şi zgârcitul avocat Cepta, părintele lui Corneliu, cu un zâmbet acru, dar resemnat („Ţine, mă, băiete — să-ţi poarte noroc.”), apoi periplul de patru ani pe diverse vase civile româneşti şi străine, cu paşaport fals… Constanţa-Novi Sad… Novi Sad-Mohács… Apoi, de la Mohács, hopa sus în tren până la Split, în Croaţia de azi, iar, de acolo, destinul l-a expirat pe Corheliu în Marea Mediterană, ca o glorioasă şi mult aşteptată întoarcere în Satya Yuga din zbuciumatul Kali Yuga… Acolo, după un brownian traseu, în Mediterană, mai precis pe buza grecească a coveţii, în Pireu, l-a întâlnit tatăl Mirei pe tatăl lui Mihai, inimosul, dar şi vicleanul Ilie Bercea, care băgase vrăjeli puternice în faţa vameşului-şef de la Bechet şi a căpitanului de port constănţean, cum că-l caftiseră straşnic forţele reacţionare în Craiova şi, deci, era mare revoluţionar… Apoi, istoriile lui Ilie, despre viaţa lui în general şi mai ales despre acel curajos pariu pierdut în favoarea beţivilor săi prieteni, ce-i atrăsese hotărârea zgârcită de a vinde IFA, cu tot cu stupi, şi de a pleca în lume, să facă un grăunte de avere, să-şi scoată familia din infecţia aia de cartier, Lascăr Catargiu, mai ales partea lui dinspre şes, unde vara, la o ploaie mai puternică, puteai foaaarte lesne să-ţi închipui că te afli în Vietnam, în ajunul unei operaţiuni „brown-water”, cu vietnamezi catargieni dezbrăcaţi până la brâu şi suflecaţi aşijderea, agitându-se să îndiguiască, pe loc, răzoarele lor amărâte, înainte să vină peste ele şuvoaie precum şenilele de Sheridan, cu ţevile lor scurte şi groase, amintind de imense batoane de parizer, ori şenile de Patton, cu „trompele” lor lungi şi lăţite la capăt, ca şi cum ar fi fremătat de aerul câmpului de bătălie…

— Sărmanul Ilie… oftă Corneliu, după ce ultimul pas al olteanului coborât de pe punte pluti şi se stinse în sufrageria fumegândă a familiei Cepta.

Apoi, intră Valentin pe fir, cu ce ştia el despre „unchiul” pe care nu apucase a-l cunoaşte (căci martorii de mult se aveau ca fraţii, inclusiv Ion cu Mike, pentru că încă nu avusese loc dezvăluirea acestuia din urmă cu Maria Balc-Stegaru), iar discuţia se prelungi până în măruntaiele nopţii.

— Serios??? Legionar francez?

— Cum vă văd şi mă vedeţi.

— Haha… Cine s-ar fi gândit?

— Heh… Probabil un „destinuitor” care se plictisea.

Şi istorisirea continuă: cum îi convinsese Ilie pe francezi că e de-ai lor, că-i om de-ncredere, că este în stare să treacă prin foc şi sabie pentru ei, că, mai târziu, avusese ocazia să îşi probeze vitejia, în Războiul din Somalia, însă fusese prima şi ultima oară, întrucât…

— Eeeh, Doamne, Doamne… ce ţi-i şi cu zilele omului… Pufff… pufăi doctorul încă un vălătuc de mohair gri către tavan.

În casa Cepta, întreaga suflare fuma, inclusiv Manuela. Nu cât să dea-n bâlbâială, dar…

— Eeei… Stai tu liniştit, flăcăiaş, că un pachet la două luni n-o omorât pe nimeni, no! zâmbea Laura când viitorul ginere făcea gât împotriva năravului lor.

— Ce faci, Vali? Faci laringe? zâmbea şi Manuela, amazonic.

Îl îmbiau, dar n-aveai cu cine.

— Sărmanul Ilie…

După momentul Ilie Bercea, discuţia alunecă pe alte făgaşe: cum e viaţa-n Cluj, în general, cum e viaţa universitară, cum le place fetelor la Medicină… până când ajunseră la desert.

— Pe mine vă rog să mă scuzaţi un pic — am ceva pentru voi, se ridică domnul Cepta şi se-ndreptă spre beci.

Cinci minute mai târziu, năvăli în salon, mai roşu decât artera aortă:

— Laura! Unde mi-ai pus cheile?

Toţi săriră-n picioare.

— Ce chei? Ce-ai păţit?

— Conducta…

— Vezi în garaj.

— Bun. Şi se-ntoarse pe călcâie spre uşă.

— Staţi aşa, că vin să v-ajut, îl urmă Vali.

— Hai! Da’ ştii să schimbi ţevi?

— Nu contează — învăţ.

Învăţătura din seara aceea impresarul avea s-o ţină minte multe săptămâni de-atunci încolo: înfipt cu blugii-ai buni în cizme de cauciuc, după ce se lăsase la maiou, Psihedelicu’ se lupta cu jetul de apă-n pivniţă, „băi, ştii cum, Noxule? Precum colonelul Cerchez cu Osman-Paşa la Plevna. Şi dă-i, şi-astupă pe partea asta, da’ jetu’, nărăvaş, se răscula pe parte-astălaltă, şi ce să faci, locotenente Antonescu, dacă generalul Averescu ascultă de liberali şi dă ordin să tragi în răsculaţi? Nu râde, băi, Printzule! Uite — Mikey ştie ce şi cum. Se dusese ciorilor şi robinetu’ principal, încât a trebuit să stau aşa, proptă, o juma’ de oră-ncheiată la gura de iad a robinetului: adu găleata-ia găleata, dar, în tot „te duc-te-aduc”-ul ăsta, am avut noroc cu Mira, cu Manuela şi cu soacra, că n-au stat ca momâile, bă! Au pus mâna şi l-au ajutat pe măndelu’, că-l vedeau că e om de acţiune! Am stat aşa, de proptă, ca la rugby, treizeci de minute bătute cu nituri în carnea asta care vă conduce-autocaru’ şi vă poartă şi pe colo, şi pe colo, şi pe colo… Bătute cu ciocanu-ăla zimţat cu care bate Romi ăsta fleicile-nainte de grătar. Am stat aşa până s-a-ntors doctoru’, că se dusese-n stradă, să-nchidă robinetu-al mare, că nu se mai putea, da’ şi-acolo altă dandana, că s-a uzmit o juma’ de oră să deschidă capacu-ăla-ngheţat al hidrantului, apoi robinetu’… Au-au-au… Ce ştiţi voi, mă?”

De-ar fi fost de faţă un inginer hidrolog (de exemplu, mama sau tatăl Mariei Balc-Stegaru), s-ar fi putut pronunţa dacă incidentul cu robinetul şi conducta fusese spontan ori pus la cale de către cardiologul familiei, pentru a-şi testa viitorul ginere. Fiindcă toţi de-acolo, inclusiv Manuela („capsomana aia blondă”, cum o numea textierul în trioda Nox-Printz-Psihedelic), toţi, zic, presimţeau că nou-venitul avea să mai stea ceva vreme prin preajma Mirei…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s