Mike Nazarov de Ziua Naţională a României (partea a doua)

În tot acest răstimp, acasă la Johnny The Nox, într-unul dintre cele trei blocuri-turn de pe Calea Severinului colţ cu Grădina Botanică, dormeau patru martori pe acelaşi pat imens, fiecare cum îl apucase seismul, cum îl lovise negura somnului: la perete, Mircea, chitaristul armonie, îl ţinea în braţe pe Costi, chitaristul solo, şi gemea prin somn; lângă Mircea, zăcea Ion, clăparul, iar dincolo de Ion, pe marginea extremă a patului, dormea bassistul lor, Sergiu Boşoiu, poreclit Scroţianu’, dar nu din cauza numelui de familie, ci din pricina excesivelor lui jocuri de cuvinte: „horoscrotul zilei”, „campionatul de scrotociclism”, „a scrotoci prin tolba cu poveşti” şi câte şi mai câte… Acesta din urmă nu mai ştia cum să scape de subsuoara ionului de noxiu, astfel că tindea să fie cât mai grănicer. Cei patru trudiseră toată noaptea la nişte compoziţii, iar acum trăgeau cu porcu’. Vocalistul Mihai Bercea şi baterista Nicole Bergman nu putuseră veni — plecaseră la ţărănoaia.

Trecuse de mult miezul zilei, se consumaseră şi parada, şi coada la mâncare, şi tot. În camera martorilor, nici o mişcare. Jaluzele trase, lumină stinsă, căldură… Clocitoare. Putea să-i prindă şi Revelionul. Îi durea-n griff.

Buf!

— Au, băga-mi-aş scrotu’!

— Mmm… Ce făcuşi, bă, tâmpitule? Hai sus!

Alte două ore de somn.

— Bă, cât e ceasu’? sări Costi. Heiii! E trei ş-un sfert! Hai, naiba, că-nchide la Mercur!

Constantin-Eusebiu Corniţescu, acest Steve Vai (de capu’ lui) al zonei statuie-Mocheta, acest Hulk Hogan al riffurilor picurate (în inimile puşţoaicelor depresive de liceu, îi plăcea lui să creadă; în realitate, în tava frigiderului scos din priză), Costi, zic, pusese ochii pe o helancă şi, făcând rost de bani din cea mai recentă cântare, voia acum să se înnoiască.

Cu chiu, cu vai, martorii se urniră. Pe străzi, clopul semantic al iernii clocea sub el toate elementele extensiunii: şi oameni de zăpadă, şi lumini, şi costume de Moş Crăciun… toate daravelile. Martorii ajunseră la Mercur la patru fără un sfert, încât Costi dădu împrăştierea: el la haine, Mircea în Primăvara, după bere şi ţigări (Mircea avea deja 19 ani), iar restul să ocupe treptele statuiţei.

Ultimul fum şi ultima râgâitură a bere se contopiră în veselul amurg de decembrie o dată cu trilurile Scroţianului, mare fan Beatles:

„A taste of honey”

— „A taste of honey”… intrară martorii.

— „Tasting much sweeter than wine”, zăngăniră coardele chitarei.

Dar nu apucă să continue cântecul, că dinspre Primăvara se ivi grăbit Alexandru Brânzan, zis „Grinderu’ „, pentru că asculta şi cânta acel sistem groheliocentric denumit „grindcore metal”:

— Ceau. Bă, voi fuserăţi la teatru?

— A-a. De ce?

— Ce e-n plasă? Bere?

— Da, da’ bea şi tu mai ferit.

Alex duse plasa la gură, în corpul căreia Mircea făcuse o julitură ca într-o cazemată pentru mitralieră.

— Hai, sănătate!… Phea… Bă, mersi mult. Ărrră! trase Brânzan o râgâitură de sperie cutia de rezonanţă a chitarei. Hai, nu mergeţi la teatru? Că veniră ăştia cu parcu’ de distracţii.

— Mai stăm un pic şi venim.

Între timp, Mike terminase de mâncat. După mic-dejun, pecetea durerii se obnubilă puţin. Sătul, Mikey se puse să citească ceva de Doru Davidovici — mai avea două cărţi şi-l termina. N-apucă, însă, prea bine să îşi umple nările de mirosul de kerosen al acţiunii, că se auzi de pe hol vocea mamei:

— Te mai duci la paradă?

— Heiii!… Da, normal! sări din pat viitorul ostaş, cu ochii la ceas. În minutul următor, era jos, în stradă, mergând cu paşi mari, ca şi cum ar fi pus porumbi, către bulevardul Alexandru Ioan Cuza.

Ajunse înfaţa Teatrului Naţional exact când defilau militarii. „Drum bun, drum bun, toba bate,/ Drum bun, bravi români”… Steagul flutura un „adio” vremurilor de dezbinare. Deşi nu bătea nici un vânt, Mike simţi în faţă o rafală ca o premonitorie respiraţie anilor ce îl păşteau. Se şi vedea pe portavion, privind semeţ ograda plină de avioane ca nişte găini care aşteaptă grăunţe…

După paradă, trecu prin Piaţa Mare,să facă două-trei cumpărături, se-ntoarse acasă, privi un pornache scurt cu sonorul la minimum, făcu muşchi la antebraţe (cu flexorul — fireşte), mai citi o carte de Doru Davidovici, apoi se trânti în faţa simulatorului aerian instalat pe calculator. După ce simţi că atinsese un nivel rezonabil de ciumegometrie neeuclidiană, îşi puse căştile mp3 playerului pe urechi şi, în ritm de „Erika„, o porni spre centru.

La statuiţă — nimeni. La Mocheta, nici atât. În spatele cofetăriei „Amandina” — ioc. Rondurile din spatele Teatrului Naţional erau ultima speranţă.

În faţa teatrului, în tufişuri, Alex Brânzan se răstea la pantofi.

— Băăă! Cât băuşi? îl şterse Mike la gură cu un şerveţel.

— Mmm, ăăăh… Nu băui, mă, Mikey, da’ mă dădui în magaoaia aia din spate.

Din spatele teatrului, răzbăteau ţipete mai ceva decât într-o corridă.

— Ia, mă: ce mare lucru e-acolo?

— Bă, eu nu mai merg, că-mi vine rău numai când o văd.

— Bine — stai aci, liniştit.

„Magaoaia” era un şir lung de scaune ce se răsturna încoace şi încolo între două bare verticale care nici ele nu aveau stare. Te dădea cu capu-n jos, te scutura stânga-dreapta, te făcea să faci headbang involuntar… toţi dracii de pe lume.

— Eeete, fleoşc! Făcui io Războiu’ din Vietnam, şi nu dovedesc un fleac ca ăsta?

La câţiva metri în faţa lui, patru martori se-ndemnau unul pe altul:

— Hai, mă, Costi, du-te tu, că noi stăm şi-ţi facem galerie!

— Te şi filmăm.

— Nu mă duc, mă — vreţi să scot toată berea din mine?

— Du-te, Ioane, tu!

Johnny luă mutra aia a lui de emo, mai celebră decât Papa în lumea lor martoricească:

— Păi, şi dacă m-apucă inimioara? Dacă fac atac de cord? Vreţi să rămâneţi fără Ionuţ al vostru?

— Ia daţi-vă, mă, la o parte! îşi făcu loc printre ei o mogâldeaţă în camuflaj şi geacă de piele cu ţinte, mergând glonţ către casa de bilete.

Acelaşi gând nerostit îi strânse roată pe Black Cozi.

— Mergem! îl vocaliză Costi.

Cinci minute mai târziu, în „magaoaie”, Costi mai avea un pic şi îşi bora şi maţele din el, după ce tot ce mâncase în ziua respectivă scosese pe el şi pe Sergiu, care leşinase. Ion urla ca din gură de şarpe, ţinându-l strâns pe Mircea şi scuturându-l spasmodic, în timp ce acesta încerca să îşi dezlipească de piele pantalonii udaţi de sus până jos. Numai Mikey, între ei, râdea şi cânta din toţi rărunchii:

„Gory, gory, what a hell of a way to die! / And he ain’t gonna jump no more!”

Peste un pârleaz de două zile, întreaga trupă făcea roată în jurul lui Mike, în camera lui, în timp ce el le povestea cele mai ameţitoare păţanii cu putinţă din toate războaiele secolului XX ca şi cum însuşi le-ar fi trăit.

Liceul a trecut pe nesimţite, cu cătarea mereu pusă pe Academia Forţelor Aeriene din Braşov. Facultatea a avut şi ea distracţiile ei: mai un schi iarna, mai o mare vara, mai o ardeleancă lentă în vorbă, dar sălbatică în faptă… Apoi, rutina vieţii de hangar… până la chemarea impresarului:

— Vii?

— Hai, că vin.

Sosind el în trupă, a găsit acolo o soprană care anula, dintr-un tril, toate ateismele: Maria Balc-Stegaru.

O soprană… Un clăpar… Un textier…

Două curţi teribile, cu sârmă ghimpată între ele.

O noapte aproape criminală, dacă nu s-ar fi interpus Mishu…

Marghioala s-a întors la Timişoara. Mike şi-a văzut de treabă ca bassist. Până într-o zi…

[Urmează partea cu cererea în căsătorie.]

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s